Radio România Internațional

Tag: artist

  • Pariază pe Gala premiilor Uniter 2021 ediția a 29-a

    Pariază pe Gala premiilor Uniter 2021 ediția a 29-a

    Cu bucurie și entuziasm vă invităm să urmăriți gala de acordare a premiilor pentru cele mai bune creații din teatrul românesc, luni, 19 iulie de la ora 21.00, în direct pe TVR1, Radio România Cultural și online pe www.uniter.ro și www.tvr.ro., transmite UNITER, într-un comunicat de presă.

    Începând cu ora 20.00 surprindem sosirea artiștilor și a partenerilor Galei pe covorul roșu, eveniment transmis live pe pagina de facebook a UNITER.

    Mai puțin de o lună ne desparte de momentele emoționante când plicurile vor fi deschise și vom afla câștigătorii. Până atunci, haideți să-i încurajăm în competiţia pentru trofeul UNITER!

    Marți, 6 iulie, lansăm campania de promovare video a artiștilor nominalizați. Zilnic, mesaje de susţinere din partea colegilor de breaslă vor rula pe site-ul nostru și pe contul oficial de facebook.

    TU PE CINE PARIEZI? Sigur ai un preferat! Susţine-ţi favoriții și pariază aici www.uniter.ro.

    În 19 iulie aflăm împreună, în direct, câştigătorii desemnați de juriu! Tot atunci, afli dacă ai câștigat pariul.

    Pentru cei care doresc să participe la evenimentul de acordare a premiilor, anunțăm că se pun bilete în vânzare începând de azi 5 iulie, ora 11.00, online pe www.mystage.ro și la casa de bilete centralizată a Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti (unde contravaloarea biletelor se va putea plăti atât în numerar, cât și cu card).

    Sursa Comunicat UNITER

  • Lumină pentru suflet

    Lumină pentru suflet

    O echipă tânără şi-a
    propus, în acest proces, să dezvolte un lanț economic local de impact, folosind
    materiale reciclate din lemn (prin sprijinul acordat de o fabricã româneascã de
    mobilă), mai precis baghete din lemn de fag, tratate cu ulei sau baiț pe bază
    de apă şi îmbinări din plastic biodegradabil, realizate 3D.


    Cristina
    Cerga, cofondatorul Wooba Deco, ne-a vorbit despre începuturile proiectului:

    Ideea a venit odată cu produsele făcute de Adrian, eu l-am întâlnit în
    2019, la Startarium Crowdfounding Megatlon, unde Adrian a venit şi a prezentat
    nişte obiecte modulare, printre care şi o parte din lămpile care sunt astăzi în
    colecţia Wooba Dark.



    Stele,
    reciclare, joacă, lumină. Acestea ar putea fi ideile de bază ale proiectului,
    aşa cum ne-a fost prezentat în penultimul weekend din ianuarie. Şi încă o dată
    am aflat câte idei frumoase apar din joacă:

    Cristina Cerga: Ideea în principiu
    a pornit din joacă, Adrian a compus nişte forme geometrice pentru fetiţa lui,
    Lara, şi ulterior a dus acestă pasiune puţin mai departe. A început să facă din
    forme de poliedru regulat o multitudine de forme noi şi produsele cu lumină au
    venit în completarea brandului lansat, în care ne-am propus noi să aducem un
    pic de lumină într-o perioadă atât de întunecată, pentru că am lansat brandul
    în 2020. Şi cele cinci obiecte au fost completate cu un tag-line, care să le
    aducă oamenilor un moment de visare. Şi le-am numit noi o lumină pentru
    suflet. Adică sunt nişte corpuri de design 100% româneşti, compuse de Adrian
    şi marketate de noi, iar împreună am adus o nouă visare. Asta ne-am propus noi
    să facem cu aceste obiecte de lumină. Să aducem un pic de visare în România şi
    nu numai.



    Adrian Bursuc,
    creatorul obiectelor, ne-a descris colecţia: Este vorba de o
    colecţie pe nume Dark, compusă din cinci obiecte de lumină, făcute cu ajutorul
    imprimantelor 3 D şi a baghetelor de lemn. Oamenii sunt destul de încântaţi,
    datorită inovaţiei şi a formelor noi. Fetiţa a fost foarte încântată şi mereu
    când sunt în atelier îşi doreşte să mă ajute şi să participe la creaţie, prin
    desenele ei şi prin asamblare. Toate obiectele de iluminat duc toate către
    stele.



    Într-o lume
    confruntată cu claustrarea, artiştii Wooba Deco, îndeamnă la visare, după cum
    ne-a spus Cristina Cerga:

    În
    brandul nostru noi am pus o constelaţie, care să dea puţină visare şi să ducă
    oamenii acolo. Şi am încercat în produsele noastre să găsim poveşti cu care
    oamenii să poată să se identifice şi să îşi aleagă o lumină care li se
    potriveşte. Dacă intră pe site-ul nostru o să vadă că pentru cele cinci stele
    pe care le numim noi se găseşte o poveste individuală, sunt personajele binelui
    şi răului şi am numit această colecţie Dark, pentru că până şi întunericul e
    definit prin lumină, nu? Şi în fiecare dintre noi atunci când
    visăm, când creăm sau proiectăm sau suntem fericiţi, stă aprinsă o lumină. Şi
    noi sprerăm că va sta aprinsă o lumină.


    Obiectele de iluminat poartă numele unor stele. Practic, ele pot fi
    suspendate sau sprijinite de o suprafaţă plană, graţie formelor derivate din
    structuri geometrice regulate. Lumina străbate direct, nefiind nicidecum
    îngrădită, iar structurile geometrice lasă umbre care mai de care mai plăcute
    ambiental.

    Am aflat mai multe detalii de la Cristina Cerga: Am ales să punem ca şi stea colecţie, o stea principală, Bennet star
    şi asta, datorită complexităţii am pus-o pentru suflete agitate. Aveam o stea
    naturală, care este un înger al naturalului şi acolo ne ducem în Ariel Star,
    avem star Aaron, un Uriel şi o Luna, care sunt stele mai mici, dar pline de
    complexitate şi dăm noi oamenilor un moment de creaţie individuală acolo. În
    plus, colecţia noastră vine şi în nişte cutii personalizate, fiecare putând să
    dea cutiei propria destinaţie. Am lăsat capacele acelor cutii fără ulei sau
    vopsea, ca să permită oamenilor să aducă şi ei puţină creaţie în produsele
    noastre şi cutiile să le folosească pentru depezitare sau drept cutiuţă de
    amintiri. Un produs Wooba este automat compus din două piese, care să permită
    oamenilor să fie creativi alături de noi.



    Speranţa artiştilor este ca oamenii să li se
    alăture, să viseze, astfel încât acest brand să poată creşte în România şi peste
    hotare.



  • Artista fotograf Kathleen Laraia McLaughlin, din Statele Unite ale Americii

    Artista fotograf Kathleen Laraia McLaughlin, din Statele Unite ale Americii

    Kathleen vine din Statele Unite, din
    California, iar întâlnirea cu România i-a schimbat viața. Povestea relației cu țara noastră începe în
    1999, anul în care a luat prima oară contact cu folclorul românesc, cu
    tradițiile și cultura noastră. Atunci Kathleen a locuit împreună cu soțul ei timp
    de un an într-un sat din Maramureș, unde au primit găzduire la o familie de
    localnici. O experiență complexă a ceea ce însemna autentic românesc, pe care a
    documentat-o prin fotografie. Artista a luat parte la toate evenimentele
    importante ale comunității rurale, s-a apropiat de oameni și a stabilit
    legături profunde, a fotografiat sătenii și obiceiurile lor.

    Peste ani,
    Kathleen s-a întors în România în mai multe rânduri cu burse Fulbright în 2002,
    2013 și 2019, pentru a revizita țara și mai ales pentru a-și revedea familia
    adoptivă din Maramureș. A predat un curs de artă fotografică la Universitatea
    de Artă și Design din Cluj Napoca, a expus o parte din miile de imagini
    realizate cu ocazia experienței în satul maramureșean, a publicat un album în
    Statele Unite și pregătește o nouă carte despre viața ei în România.



    Expoziția de la Muzeul Țăranului din București, numită Mătușa reunește fotografii făcute Ilenei, mătușa
    familiei care a găzduit-o pe artistă și soțului acesteia, două persoane de care
    Kathleen Laraia McLaughlin se atașase în mod deosebit. Fotografiile și obiectele
    țărănești din expoziție au fost prezentate publicului pentru prima oară în 2019
    la Palatul Mogoșoaia, ocazie cu care am putut sta de vorbă cu artista despre
    bogata sa experiență românească. Kathleen a trăit și documentat o epocă acum spre
    apus, cea a Maramureșului autentic.


    Am aflat
    pentru prima oară detalii despre cum ar putea fi viața în România în 1997, când
    am căutat pe Internet, înainte de a veni. N-aveam nicio idee despre ce aveam să
    descopăr. În mintea mea, pe când făceam cursuri de dansuri populare în Statele
    Unite, îmi făcusem o imagine despre cum ar putea fi viața la țară. Am găsit
    informații despre Maramureș, iar în 1999 soțul meu și cu mine am ajuns aici
    pentru prima oară în octombrie. N-o să uit niciodată: veneam din Ungaria, am
    mers la Cluj, apoi la Baia Mare, am traversat munții și am coborât în satul
    Mara. Ne-am simțit de parcă am intrat într-o capsulă a timpului, am văzut un
    fel de a trăi care aparținea secolului 19, poate chiar 18, cel puțin așa era
    atunci, cu 20 de ani în urmă.

    Îmi amintesc că unul din primele lucruri pe care
    le-am văzut era un bătrân care conducea o căruță cu roți de lemn. Tot ce am
    observat atunci, tot ce am întâlnit în anul acela începând cu acea zi a fost
    revelator, surprinzător și fascinant. Eram interesați de absolut tot, de la
    munca la câmp, la unelte, la obiectele de îmbrăcăminte până la felul în care
    reinventau utilitatea unui obiect, îl reparau și nu risipeau nimic, nu
    cheltuiau bani. Oamenii din acea epocă trăiau cu adevărat din ce producea
    pământul pe care îl lucrau, nu era ca acum când mai mulți membri ai familiei au
    diverse slujbe în țară sau în străinătate.

    Majoritatea oamenilor cu care ne
    întâlneam erau țărani în toată puterea cuvântului, adică oameni care nu aveau
    salariu, ci trăiau numai din ceea ce le oferea ogorul, deși uneori vindeau
    lapte, sau făceau schimburi cu fân sau alte produse. Dar familia la care
    locuiam noi atunci nu cheltuia aproape niciun ban, fiindcă banii erau foarte
    puțini, așadar făceau totul ca să economisească, să repare tot ce puteau, să reutilizeze
    lucrurile și să le folosească până când se distrugeau de tot. Acest lucru a
    fost foarte impresionant pentru noi, iar noi am învățat ceva de la ei. Pentru
    noi a fost așa o experiență, încât eu îmi definesc viața ca fiind înainte și
    după România.

    Acum 20 de ani nu exista canalizare în sat, iar noi ne-am adaptat
    la realitatea de atunci. Să te speli sau să mergi la toaletă era o experiență,
    toată lumea trăia așa. Existau o baie- două sau un duș modern în tot satul, dar
    noi nu le foloseam. Da, a fost o experiență care ne-a schimbat profund viețile
    amândurora, fiindcă am fost martorii acestui mod de viață, chiar în momentul în
    care a început să se schimbe pentru totdeauna.







    Viața în toată România s-a schimbat foarte mult în ultimii 20 de ani,
    iar Kathleen a documentat mai ales evoluția peisajului sătesc, care acum s-a
    modificat mult față de ce a cunoscut ea, într-un proces de modernizare
    accelerată. Mărturisește că, atunci când a revenit după o pauză de cinci ani,
    între 2007 și 2012, deși se aștepta la o schimbare – la renunțarea la portul
    tradițional spre exemplu – a fost surprinsă să constate că au dispărut într-un
    timp atât de scurt casele tradiționale, șindrila și alte materiale tradiționale,
    șurele și mai ales frumoasele porți maramureșene.


    N-am fost
    deloc pregătită pentru acest lucru. Mă așteptam mai degrabă să dispară hainele
    tradiționale, costumele, poate lucratul tradițional al pământului. Știam că vor
    apărea tractorul, mașinile, însă nu mă așteptam să dispară porțile de lemn
    într-un timp atât de scurt. Un alt lucru care m-a surprins în 2015 a fost
    faptul că nu se mai gătea la înmormântări. De obicei mâncarea se pregătea timp
    de două zile pentru a-i hrăni pe toți cei care participau la înmormântări, însă
    acum obiceiul era să se cumpere mâncarea gătită de la Baia Mare.

    M-am așteptat
    întotdeauna ca oamenii aceștia de la țară să-și dorească să se modernizeze, ca
    tot restul lumii. Știam că se simțeau mereu în urmă cu felul lor de a trăi, așa
    încât empatizez cu ei. Vedeau televizoare moderne și li se părea că felul lor
    de a trăi este primitiv, învechit și murdar. Am încercat să nu-i judec deloc și
    să nu spun că e păcat că încearcă să fie ca noi toți ceilalți. Sunt fericită
    când văd oameni care încearcă să păstreze un echilibru între tradițiile lor și
    modernitate, adică să nu-și dărâme complet casele, ci să adauge ceva modern sau
    să reconstruiască cu lemn, acolo unde se poate, sau să păstreze camerele tradiționale,
    dacă generațiile tinere vor acest lucru.



    Kathleen și-a schimbat complet modul
    de a privi lucrurile după experiența românească. Ce ia în calcul acum mai mult
    decât înainte de a locui cu o familie de țărani din Maramureș?


    Cred că
    lucrurile mici, pe care nu le luăm în considerare în viață. E ușor să cumperi
    un lucru nou atunci când cel vechi se strică, să dai drumul la apă să faci un
    duș. Atât soțul meu, cât și eu, suntem amândoi recunoscători până în ziua de
    azi. Noi locuim acum într-o casă micuță cu două dormitoare în sudul Californiei
    și, oricât de mult aș vrea mai mult spațiu, așa cum își dorește oricine are o
    locuință de dimensiuni reduse, mă gândesc mereu la anul acela în Maramureș și
    îmi dau seama cât de norocoasă sunt să am o baie a mea, să am apă curentă, am
    ce mânca, am o mulțime de lucruri.

    Și mai e ceva important: locul acela e o
    referință pentru mine, mare parte din ceea ce sunt eu acum are legătură directă
    cu relația mea cu România timp de 20 de ani. Cred că este despre a fi undeva
    unde te simți bine pur și simplu. Asta nu înseamnă că aș fi fericită 100% dacă
    aș trăi la sat, e mai degrabă vorba despre faptul că, la țară în România mă
    simt bine cu adevărat, sunt fericită să văd oamenii pe care îi iubesc, să miros
    satul, să îmi aduc aminte de tot ce am trăit acolo. E ceva ce îmi aduce
    fericire.



  • Giles Eldridge (Marea Britanie)

    Giles Eldridge (Marea Britanie)

    Giles Eldridge este un artist născut în Marea Britanie la Sheffield şi locuieşte de patru ani la Bucureşti. Experienţa sa artistică include expoziţii în Marea Britanie, la Sheffield, Londra şi Edinburgh, în Statele Unite, Norvegia, în Germania, la Berlin, în Olanda la Amsterdam, şi desigur în România, la Bucureşti şi la Piatra Neamţ. A luat parte la numeroase rezidenţe şi proiecte artistice. A venit aici de mai multe ori de-a lungul anilor, iar într-un final, în 2015, a decis să se mute permanent la Bucureşti. Cum a început povestea sa românească?





  • Mona-Sophia Freudenreich din Germania

    Mona-Sophia Freudenreich din Germania

    Mona-Sophia Freudenreich din
    Germania, studentă Erasmus la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi
    Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti.


    Mona-Sophia Freudenreich studiază de 4 ani pictura în Germania, la Universitatea
    de Arte din Dresden (Hochschule für Bildende Künste Dresden).


    Părinţii
    mei, mama mea şi tatăl meu vitreg, sunt amândoi artişti şi deci am fost
    dintotdeauna înconjurată de artă. Când eram mică mereu mă gândeam că sigur voi
    ajunge ori medic veterinar, ori artist plastic. Ştiu cât de e greu să-ţi
    câştigi existenţa din artă, la un moment dat nu eram sigură că voi reuşi pe
    acest drum şi am studiat inclusiv terapia prin artă, care mi se părea undeva la
    mijloc, dar apoi m-am îndreptat din nou mai clar către artă.


    Din toamna lui 2018 până în vara acestui an Mona-Sophia Freudenreich ajunge,
    printr-o bursă Erasmus, în România. Ea a
    ales să studieze film la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică
    I.L. Caragiale din Bucureşti.


  • Artistul George Bodocan din Franţa

    Artistul George Bodocan din Franţa

    Artistul George Bodocan din Franţa, despre noua sa expoziţie, Le Refuge. A la recherche du soleil, dintre 6 iulie şi 20 octombrie 2019, găzduită de La Commanderie des Antonins din Saint-Marc-la-Lande.


  • Mariana Gordan: The Story of the Nomad

    Mariana Gordan: The Story of the Nomad

    When she fled Romania in 1979 with a forged passport, Mariana Gordan risked up to thirty years in a communist jail, for the pretext of having befriended imperialist Brits. She still believed that she could have lost her life if she had stayed in Romania. London, however, a city she has been living in for almost 40 years, provided her with peace of mind, and rewarded her creativity. Mariana Gordan has had exhibitions in some of the top galleries there, such as Pitshanger and ACAVA. She was also been granted the contract to make the monumental paintings decorating three London Metro stations: Oxford Circus, Tottenham Court Road, and Finsbury Park Station.



    She also had solo exhibitions in Paris, Venice, Florence, Avignon, Ulm, Berlin, Tokyo, Seattle and Washington. She believes she is a portrait artist, in spite of what she calls a lack of style, academically speaking. As she put it, quote: “I prefer experimenting, trying to forget what I learned in art school, and use what I learned in museums and in everyday life. Art is personal for me, not an exercise in falling in line with trends, fashions or styles, unquote.



    Right before she fled the country, Mariana Gordan failed the entrance exam for the School of Fine Arts. She was told that she was talented, but not talented enough: “My mother was afraid I could ruin my career. She had an intuition that I was an artist, and that I would not accept an alternative, another career. Shortly after I failed the exam, I found with great difficulty a job as a receptionist at a hotel on the Black Sea coast. There I was drawing portraits for tourists, just sketches, without realizing that people would come to boast about them. When the authorities found out, the manager of the hotel presented her own version, claiming I got money for the portraits, because she suspected I was getting money for the drawings and was not sharing it with her. The next step was to be fired, and then arrested, even if no money was found on me. The British tourists I drew the portraits for got involved, telling them I was fired for no reason, and signed a petition, specifying that I never spoke ill of Romania, and that I was unjustly fired. More than that, as I found out later, these Brits happened to be activists, and they went to gather signatures on my behalf from other tourists. This stirred things up even more, so that in the morning I was arrested for instigating an illegal strike. In addition to that, they said I was conspiring against the Romanian state. These Brits got me a forged passport, and got me out of the country. After I reached England, my escape from the country held the headlines for three months, and the Securitate (the former political police) started threatening me.



    Mariana Gordan wrote her fascinating life story in the book “State Property. My Cold War Memoir, published in 2015 by Charmides Publishing House in Bistrita-Nasaud.



    In this book, Mariana sets aside a good portion of the book to the cultural differences between the Communist Romania of the 1970s and the UK: “The first culture shock was how kind the Brits were. I went to a police precinct to show my forged passport and ask for political asylum. A woman police constable brought me a cup of tea, and I was convinced that the tea was drugged. I could not believe that the police could be so kind, that they would treat you as a human being. It was a world of difference from Romania, where the authorities and the police treated you like scum. When I saw how different the police was there, I was afraid that it was being set up. I could not believe that there can be human beings in a uniform that would treat you so humanely. The second culture shock came shortly after I reached the UK. My first contact there was sculptor Paul Neagu, who told me to go to Durham University, and I signed up for art school. It seemed unbelievable to me, because there are no entrance exams there, I went for an interview and gave them my portfolio. After the interview with the commission, I was admitted with acclaim. I could not believe there could be a country that civilized, having admissions like that. However, things changed after I started classes. I was shocked that most of my colleagues and teachers were leftist. However, they were leftist on the Trotsky model. And that happened in the middle of the Cold War. I was coming from a country full of indoctrination, and here I was, being told by free people that they wanted a world government.



    In 1984, Mariana Gordan registered for the GLC Clement Attlee Portrait Competition public tender. Its purpose was to make a statue portraying Clement Attlee, British PM after WWII. The statue was supposed to be placed in the center of London, in front of the Limehouse Library. Of the five hundred pieces, the jury, headed by Dame Elisabeth Frink, Mariana Gordan’s won. However, the jury changed its position when they found out that the winner was a twenty-five year-old from an eastern country. Mariana was left being the winner in name only, because the money and the project went to someone else. After 1989, Mariana Gordan started holding exhibitions in Romania, too. Her paintings and sculptures were exhibited in Bucharest, Targu Mures, Cluj and Bistrita. Her most recent exhibition was put up in March at the Center of Architectural Culture in Bucharest, entitled “Spring Without and Within.



    According to Mariana, “Spring Within refers to spring-cleaning, more to the point referring to new hardwood floors, painted in an abstract expressionist style, lavishly varnished. “Spring Without refers to a collection of small landscapes, 20 by 20 cm, in oil, painted with the sgraffitto technique, consisting of several layers of color laid using the handle of the brush, leaving room for the background color to be seen.

  • Statul român cumpără „Cuminţenia pământului”

    Statul român cumpără „Cuminţenia pământului”

    Constantin Brâncuşi a
    lăsat omenirii o moştenire culturală fabuloasă. Maestru al liniilor şi formelor desăvârşite,
    celebrul sculptor a adus, prin creaţia sa, o schimbare de paradigmă în arta
    plastică modernă, evadând din tiparele clasice şi inovând prin retrasarea
    liniilor trecutului în forme până la el nemaivăzute. A imaginat în metal sau în piatră
    sentimente, ipostaze, filosofii …

    Prestigioasele case de licitaţii Christie’s şi
    Sotheby’s, cele mai importante din lume, au organizat, în timp, numeroase vânzări
    ale unor lucrări ale lui Constantin Brâncuşi.
    Aflată în topul licitaţiilor cu obiecte din patrimoniul cultural brâncuşian,
    Casa Christie’s deţine şi recordul de preţ pentru vânzarea unei opere semnate
    de artistul plastic român : 27,4 milioane de dolari.

    În mod incredibil, însă,
    românii – compatrioţii săi – nu au ştiut sau nu au putut să protejeze şi să
    promoveze la adevărata ei valoare moştenirea pe care Brâncuşi a lăsat-o. Abia
    anul acesta, pe 19 februarie, pentru prima oară, a fost marcată Ziua Brâncuşi, sărbătoare
    naţională. Se discută şi despre
    înfiinţarea, la Târgu Jiu, în apropierea locului naşterii
    sculptorului, a unui Muzeu Naţional care să îi poarte numele. În plus, lucrări
    din celebrul Atelier din Paris al lui Constantin Brâncuşi ar putea fi trimise,
    cu titlu de împrumut, pentru a fi expuse în acest nou muzeu. Apoi, recent,statul român anunţase şi că va reînnoda
    procesul de achiziţie a sculpturii ‘Cuminţenia pământului’, aflată într-o colecţie
    privată din România şi scoasă la vânzare. Nu mai departe de miercuri,
    ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a anunţat, pe Facebook, că proprietarii au acceptat oferta de 11 milioane de
    euro propusă de comisia de negociere
    mandatată de Executiv. Din cele 11 milioane, Guvernul va plăti 5, iar
    pentru restul Ministerul Culturii va lansa o subscripţie publică naţională.

    Realizată în 1907, ‘Cuminţenia
    Pământului’, alături de opere precum ‘Sărutul’ şi ‘Rugăciunea’, marchează cea
    mai apreciată perioadă de creaţie a lui Brâncuşi. Sculptura a avut, de-a lungul istoriei, doi
    proprietari. Primul a fost inginerul Gheorghe Romaşcu, un bun prieten al artistului care a cumpărat-o, în 1911, direct de la el. În 1957, regimul
    comunist a luat-o în mod abuziv şi a expus-o în Muzeul de Artă al României. În
    urma unui proces lung, opera a fost retrocedată în 2012 moştenitorilor lui Romaşcu,
    odată cumpărată, acum, de la ei, aceasta urmând să revină tuturor românilor.

    Indiferent care e starea de prosperitate a
    naţiunii – spunea ministrul Vlad Alexandrescu – Statul trebuie să dea, şi el, o
    parte din sumă. Tot Statul trebuie să răscumpere, într-o anumită măsură,
    nedreptatea care i-a fost făcută lui Brâncuşi în anii ’50, când comuniştii i-au
    considerat arta decadentă şi formalistă şi când autorităţile vremii au încercat,
    de exemplu, să smulgă cu tractorul Coloana Infinitului de la Târgu Jiu.