Radio România Internațional

Tag: branza

  • Preparate pentru Paştele catolic

    Preparate pentru Paştele catolic

    Credincioşii catolici se pregătesc să sărbătorească Paştele. În comunităţile creştine, sunt multe obiceiuri legate de Învierea Domnului, cum ar fi pregătirea unor mâncăruri tradiţionale, vopsitul ouălor, înnoirea hainelor sau stropitul. Sâmbătă, înainte de slujba de Înviere, se obişnuieşte sfinţirea unui coş cu ouă roşii, cu cozonac şi cu vin. Copiii primesc haine noi, pe care le poartă în ziua de Paşte, iar iepuraşul le aduce daruri.

    Deşi mâncărurile din carne de miel sunt tradiţionale pentru masa de Paşte, există diferenţe în ceea ce priveşte prepararea acestora. La italieni, specialitatea este mielul bine prăjit, agnellino, pregătit cu anghinare şi piper. De asemenea, tot la italieni, ouăle vopsite sunt păstrate în centrul unei pâini sub formă de pui sau de iepuraş. Olandezii au un preparat tradiţional, o pâine dulce cu stafide, care se aseamănă cu cozonacul italienesc.

    Un preparat pe care îl întâlnim în bucătăria europeană, dar şi în cea românească, fie ea catolică, fie ortodoxă, este pasca de Paşti. Umplutura poate fi din brânză sărată sau brânză dulce, din ciocolată sau orez. Vă prezentăm în continuare reţeta pentru pasca tradiţională, cu brânză dulce. Pentru aluat avem nevoie de jumătate de kg de făină, de 100 de grame de zahăr, de un cub de unt, de un pahar cu lapte, de circa 200 de mililitri, de 3 ouă, de esenţă de rom şi de esenţă de vanilie şi de drojdie pentru dospit. Dacă avem drojdie uscată, o turnăm direct peste făină, amestecăm cu cele 3 gălbenuşuri de ou, cu untul topit, cu zahărul şi cu laptele încălzit, cu puţină esenţă de rom şi de vanilie, punem şi un vârf de sare şi lăsăm aluatul la dospit timp de circa o oră. Cu acest aluat se căptuşesc pereţii laterali şi fundul vasului de formă rotundă în care va fi coaptă pasca.

    Separat, pregătim umplutura pentru care avem nevoie de jumătate de kg de brânză proaspătă, de 200 de grame de zahăr, de o ceaşcă cu smântănă, de 100 de grame de stafide, de coajă rasă de lămâie, de puţin griş, de 3 ouă şi de un plic de zahăr vanilat. Amestecăm gălbenuşurile de ou cu zahărul şi cu coaja de lămâie, apoi, cu brânza de vaci, cu smântâna, cu stafidele şi cu zahărul vanilat şi omogenizăm. Dacă brânza este prea zemoasă, putem adăuga griş care ar trage surplusul de apă.

    Turnăm apoi umplutura în formă, deasupra aluatului şi putem orna cu suluri din aluat, puse de obicei sub formă de cruce. Punem vasul la cuptor, la foc potrivit pentru circa o oră, până ce pasca se rumeneşte.

  • Mâncăruri din Maramureş

    Mâncăruri din Maramureş

    Având
    influenţe ale bucătăriei maghiare şi austriece, regiunea istorică a
    Maramureşului se remarcă printr-o mulţime de supe
    şi ciorbe, adunate sub termenul de zămuri, precum şi prin multe alte preparate,
    cum ar fi tocăniţele, papricaş, balmoşul şi gomboţi, acele găluşti cu prune pe
    care le întâlnim în Ungaria şi în Serbia, dar şi în Transilvania de unde au
    trecut munţii pentru a-i delecta şi pe românii din exteriorul arcului carpatic.
    În Maramureş se găteşte cu multă untură de porc, la fel ca şi în Transilvania,
    iar un preparat
    specific este găina, umplută cu ficat şi cu legume, unsă cu untură de porc şi
    pusă pe jar.


    În
    Maramureş, cârnaţii afumaţi sunt folosiţi inclusiv la prepararea ciorbei. Cu
    jumătate de kg de cârnaţi afumaţi şi cu zeamă de varză poate fi pregătită o
    ciorbă consistentă. Mai avem nevoie de două cepe, de doi morcovi şi de o
    rădăcină de pătrunjel, de puţină varză murată şi de smântână. Ceapa se taie
    solzişori şi se căleşte uşor în puţin ulei, iar apoi se adaugă cârnaţii
    afumaţi, tăiaţi rondele. Celelalte legume trebuie tocate mărunt şi puse la
    fiert într-o oală de 4 litri, unde se adaugă cârnaţii şi ceapa. Zeama de varză
    este pusă la fiert separat, iar după ce a ajuns la fierbere este turnată în
    oala de ciorbă. După ce se pune o lingură de bulion, cât să coloreze ciorba, aceasta
    trebuie dreasă cu puţină smântână. Nu trebuie adăugată sare deoarece zeama de
    varză este sărată.


    Tot
    în bucătăria maramureşeană am întâlnim un aperitiv, nu foarte răspândit, la
    care cârnaţii sunt folosiţi ca umplutură şi anume clătite cu cârnaţi. Avem
    nevoie de un sfert de kg de șuncă de porc pe care o tăiem în cubulețe, de un
    sfert de kg de cârnați afumați, pe care-i tăiem în felii subțiri și de 250 de
    grame de cașcaval pe care îl dăm pe răzătoare. Amestecăm cârnații, șunca și
    cașcavalul ras. Punem acest amestec pe clătite pe care le facem fără zahăr,
    după care le rulăm. Clătitele se pun una lângă alta într-o tavă mai înaltă, iar
    peste ele turnăm puțină smântână. Lăsăm vasul în cuptor circa 20 de minute, la
    foc potrivit, Clătitele se servesc calde.


    Brânza şi smântâna sunt folosite la multe preparate, precum
    mămăliga cu
    brânză şi jumări, un alt fel de mâncare specific Ţării Maramureşului, uşor de
    preparat şi, în acelaşi timp, gustos şi săţios, Se mai face şi mămăligă în
    straturi sau, după cum se mai spune, în pături. Într-un ceaun
    se face o mămăligă obişnuită, după care se unge cu unt un alt vas care se
    încinge până când untul se topeşte integral. Se pune un prim strat de mămăligă,
    gros de vreo două degete, iar deasupra
    un strat de caş peste care se pune un strat subţire de mămăligă. În continuare
    se pun straturi de mămăligă şi din diferite brânzeturi. Astfel, se pune
    telemea, apoi mămăligă, un strat de urdă, din nou mămăligă, în continuare
    brânză de burduf şi iarăşi mămăligă, iar la sfârşit caşcaval amestecat cu smântână.
    Vasul se dă la cuptor la foc mic, iar mămăliga în pături se serveşte cu un
    pahar de horincă, adică o ţuică de prune dublu distilată.


  • Mâncăruri din Maramureş

    Mâncăruri din Maramureş

    Având
    influenţe ale bucătăriei maghiare şi austriece, regiunea istorică a
    Maramureşului se remarcă printr-o mulţime de supe
    şi ciorbe, adunate sub termenul de zămuri, precum şi prin multe alte preparate,
    cum ar fi tocăniţele, papricaş, balmoşul şi gomboţi, acele găluşti cu prune pe
    care le întâlnim în Ungaria şi în Serbia, dar şi în Transilvania de unde au
    trecut munţii pentru a-i delecta şi pe românii din exteriorul arcului carpatic.
    În Maramureş se găteşte cu multă untură de porc, la fel ca şi în Transilvania,
    iar un preparat
    specific este găina, umplută cu ficat şi cu legume, unsă cu untură de porc şi
    pusă pe jar.


    În
    Maramureş, cârnaţii afumaţi sunt folosiţi inclusiv la prepararea ciorbei. Cu
    jumătate de kg de cârnaţi afumaţi şi cu zeamă de varză poate fi pregătită o
    ciorbă consistentă. Mai avem nevoie de două cepe, de doi morcovi şi de o
    rădăcină de pătrunjel, de puţină varză murată şi de smântână. Ceapa se taie
    solzişori şi se căleşte uşor în puţin ulei, iar apoi se adaugă cârnaţii
    afumaţi, tăiaţi rondele. Celelalte legume trebuie tocate mărunt şi puse la
    fiert într-o oală de 4 litri, unde se adaugă cârnaţii şi ceapa. Zeama de varză
    este pusă la fiert separat, iar după ce a ajuns la fierbere este turnată în
    oala de ciorbă. După ce se pune o lingură de bulion, cât să coloreze ciorba, aceasta
    trebuie dreasă cu puţină smântână. Nu trebuie adăugată sare deoarece zeama de
    varză este sărată.


    Tot
    în bucătăria maramureşeană am întâlnim un aperitiv, nu foarte răspândit, la
    care cârnaţii sunt folosiţi ca umplutură şi anume clătite cu cârnaţi. Avem
    nevoie de un sfert de kg de șuncă de porc pe care o tăiem în cubulețe, de un
    sfert de kg de cârnați afumați, pe care-i tăiem în felii subțiri și de 250 de
    grame de cașcaval pe care îl dăm pe răzătoare. Amestecăm cârnații, șunca și
    cașcavalul ras. Punem acest amestec pe clătite pe care le facem fără zahăr,
    după care le rulăm. Clătitele se pun una lângă alta într-o tavă mai înaltă, iar
    peste ele turnăm puțină smântână. Lăsăm vasul în cuptor circa 20 de minute, la
    foc potrivit, Clătitele se servesc calde.


    Brânza şi smântâna sunt folosite la multe preparate, precum
    mămăliga cu
    brânză şi jumări, un alt fel de mâncare specific Ţării Maramureşului, uşor de
    preparat şi, în acelaşi timp, gustos şi săţios, Se mai face şi mămăligă în
    straturi sau, după cum se mai spune, în pături. Într-un ceaun
    se face o mămăligă obişnuită, după care se unge cu unt un alt vas care se
    încinge până când untul se topeşte integral. Se pune un prim strat de mămăligă,
    gros de vreo două degete, iar deasupra
    un strat de caş peste care se pune un strat subţire de mămăligă. În continuare
    se pun straturi de mămăligă şi din diferite brânzeturi. Astfel, se pune
    telemea, apoi mămăligă, un strat de urdă, din nou mămăligă, în continuare
    brânză de burduf şi iarăşi mămăligă, iar la sfârşit caşcaval amestecat cu smântână.
    Vasul se dă la cuptor la foc mic, iar mămăliga în pături se serveşte cu un
    pahar de horincă, adică o ţuică de prune dublu distilată.


  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea


    Provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea are o gastronomie cu puternice influenţe orientale datorită minorităţii turco-tătare. Bucătăria dobrogeană se bazează pe peşte şi pe carnea de oaie, însă nu exclude carnea de pasăre, de vacă şi de porc. Preparatele de bază sunt însoţite de garnituri de orez sau de legume. Produse din lapte de oaie precum iaurt sau telemea sunt folosite de asemenea pentru pregătirea altor mâncăruri. Gastronomia Dobrogei este influenţată însă şi de alte comunităţi etnice precum cele ale grecilor sau ruşilor lipoveni, aflaţi în partea de nord a Dobrogei, în satele Deltei Dunării.



    Pentru această ediţie vă oferim o reţetă potrivită pentru perioada iernii şi anume musacaua dobrogeană. În general, musacaua este o mâncare cu carne tocată de porc, vită sau amestec, cu felii de cartofi sau, în perioada verii, cu vinete sau dovlecei. La musacaua dobrogeană se pune însă carne de oaie. Cuvântul musaca provine din turcă (musakka), ceea ce dă dimensiunea geografică a acestui preparat gastronomic pe care îl putem întâlni în spaţiul balcanic. Avem nevoie de 2 kg de cartofi, 1 kg de carne tocată din pulpă de oaie, o ceapă mare, două roşii mari sau suc de roşii, ulei, sare, piper, cimbru, smântână. Dacă folosiţi alte cantităţi ale principalelor ingrediente, e bine să păstraţi raportul de 1 la 2 între cantitatea de carne şi cantitatea de cartofi folosită.



    Ceapa este tocată mărunt şi călită în ulei, apoi este amestecată cu carnea tocată şi cu sucul de roşii. Se adaugă, după gust, sare, piper şi cimbru. Cartofii, tăiaţi rondele, trebuie rumeniţi uşor în tigaie după care sunt puşi într-o cratiţă, în straturi, alternând cu carnea tocată. Se pot pune şi cartofi cruzi, însă este important ca primul şi ultimul strat să fie de cartofi. Cratiţa trebuie lăsată în cuptor pentru circa jumătate de oră, iar spre sfârşit poate fi presărat caşcaval ras deasupra ultimului strat de cartofi. După ce se rumeneşte, musacaua trebuie scoasă din cuptor, porţionată şi, înainte de a fi servită, se poate turna deasupra fiecărei porţii fie sos tomat, fie smântână. Musacaua este servită caldă, alături de orice fel de murătură.



    Există, de asemenea, deserturi specifice Dobrogei, cu stafide sau cu rahat, precum şi celebrele baclavale şi sarailii, specialităţi ale comunităţii turce şi tătare. Un alt preparat specific, cu denumire de origine, este plăcinta dobrogeană, făcută cu foi de aluat în straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, încreţite cu mâna, după ce am pus deasupra umplutura. Umplutura poate fi brânză sărată, atunci când este servită ca aperitiv sau brânză dulce cu stafide atunci când plăcinta este servită la desert. Este o plăcintă care, în gospodăria tradiţională, este coaptă în cuptorul de lut amenajat în curte.




  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea


    Provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea are o gastronomie cu puternice influenţe orientale datorită minorităţii turco-tătare. Bucătăria dobrogeană se bazează pe peşte şi pe carnea de oaie, însă nu exclude carnea de pasăre, de vacă şi de porc. Preparatele de bază sunt însoţite de garnituri de orez sau de legume. Produse din lapte de oaie precum iaurt sau telemea sunt folosite de asemenea pentru pregătirea altor mâncăruri. Gastronomia Dobrogei este influenţată însă şi de alte comunităţi etnice precum cele ale grecilor sau ruşilor lipoveni, aflaţi în partea de nord a Dobrogei, în satele Deltei Dunării.



    Pentru această ediţie vă oferim o reţetă potrivită pentru perioada iernii şi anume musacaua dobrogeană. În general, musacaua este o mâncare cu carne tocată de porc, vită sau amestec, cu felii de cartofi sau, în perioada verii, cu vinete sau dovlecei. La musacaua dobrogeană se pune însă carne de oaie. Cuvântul musaca provine din turcă (musakka), ceea ce dă dimensiunea geografică a acestui preparat gastronomic pe care îl putem întâlni în spaţiul balcanic. Avem nevoie de 2 kg de cartofi, 1 kg de carne tocată din pulpă de oaie, o ceapă mare, două roşii mari sau suc de roşii, ulei, sare, piper, cimbru, smântână. Dacă folosiţi alte cantităţi ale principalelor ingrediente, e bine să păstraţi raportul de 1 la 2 între cantitatea de carne şi cantitatea de cartofi folosită.



    Ceapa este tocată mărunt şi călită în ulei, apoi este amestecată cu carnea tocată şi cu sucul de roşii. Se adaugă, după gust, sare, piper şi cimbru. Cartofii, tăiaţi rondele, trebuie rumeniţi uşor în tigaie după care sunt puşi într-o cratiţă, în straturi, alternând cu carnea tocată. Se pot pune şi cartofi cruzi, însă este important ca primul şi ultimul strat să fie de cartofi. Cratiţa trebuie lăsată în cuptor pentru circa jumătate de oră, iar spre sfârşit poate fi presărat caşcaval ras deasupra ultimului strat de cartofi. După ce se rumeneşte, musacaua trebuie scoasă din cuptor, porţionată şi, înainte de a fi servită, se poate turna deasupra fiecărei porţii fie sos tomat, fie smântână. Musacaua este servită caldă, alături de orice fel de murătură.



    Există, de asemenea, deserturi specifice Dobrogei, cu stafide sau cu rahat, precum şi celebrele baclavale şi sarailii, specialităţi ale comunităţii turce şi tătare. Un alt preparat specific, cu denumire de origine, este plăcinta dobrogeană, făcută cu foi de aluat în straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, încreţite cu mâna, după ce am pus deasupra umplutura. Umplutura poate fi brânză sărată, atunci când este servită ca aperitiv sau brânză dulce cu stafide atunci când plăcinta este servită la desert. Este o plăcintă care, în gospodăria tradiţională, este coaptă în cuptorul de lut amenajat în curte.




  • Puricei domneşti de Buzău

    Puricei domneşti de Buzău

    Buzăul se
    remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată
    de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic
    comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara
    Românească, Moldova şi Transilvania.


    Covrigii de Buzău au
    devenit un brand şi se găsesc ambalaţi la pungi în toate marile magazine din
    România. În mod tradiţional, covrigii de Buzău erau vânduţi la şir, adică
    legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Nu sunt mai groşi de un centimetru, sunt
    rotunzi şi au diametru de numai câţiva centimetri. Se fac din aluat dospit şi
    sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut
    prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului,
    aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată.


    Există şi două sortimente de
    cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu
    barda, amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc.
    Acest amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor.
    În reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât
    cea de oaie.


    Spre deosebire de
    cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău este preparat carne de porc, probabil o
    frondă faţă de otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu
    cea a cârnaţilor de oaie, carnea de
    porc, de obicei pulpă, fiind tocată cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea
    este condimentată cu boia de ardei, şi iute, şi dulce, după care amestecul este
    pus în maţe mai groase şi se modelează cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi
    la afumat, iar în final la presat, căpătând o formă plată.


    În zona Buzăului,
    aceşti cârnaţii sunt folosiţi şi la pregătirea unor mâncăruri, cum ar fi, spre
    exemplu, ciorba din babic la care se folosesc multe legume şi felii de cârnat tăiate
    foarte, foarte subţire.


    Tot în zona Buzăului se
    mai pregătesc aşa-numiţii puricei domneşti, fiind valorificată mămăliga
    rămasă de la o masă anterioară, conform reţetei originale. Se poate face o
    mămăligă, după care aceasta este pusă într-o tigaie cu untură încinsă şi se
    mărunţeşte. Se mai adaugă brânză sărată de oaie, de asemenea, mărunţită şi
    rondele de cârnaţi de Pleşcoi, uşor rumeniţi. Compoziţia se omogenizează şi se
    serveşte cu ceapă roşie, desigur, de Buzău. Mămăliga cu untură se pregătea în
    mod obişnuit în gospodăria ţărănească de altădată, dar domnului sau boierului
    nu-i putea da să mănânce doar mămăligă, trebuia să fie acolo o bucată de telemea
    şi un cârnat. Şi atlfel, mămăliga sfărâmată şi încălzită în untură careia i se
    spunea puricei a fost ridicată la rangul de puricei domneşti.

  • Puricei domneşti de Buzău

    Puricei domneşti de Buzău

    Buzăul se
    remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată
    de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic
    comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara
    Românească, Moldova şi Transilvania.


    Covrigii de Buzău au
    devenit un brand şi se găsesc ambalaţi la pungi în toate marile magazine din
    România. În mod tradiţional, covrigii de Buzău erau vânduţi la şir, adică
    legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Nu sunt mai groşi de un centimetru, sunt
    rotunzi şi au diametru de numai câţiva centimetri. Se fac din aluat dospit şi
    sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut
    prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului,
    aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată.


    Există şi două sortimente de
    cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu
    barda, amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc.
    Acest amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor.
    În reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât
    cea de oaie.


    Spre deosebire de
    cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău este preparat carne de porc, probabil o
    frondă faţă de otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu
    cea a cârnaţilor de oaie, carnea de
    porc, de obicei pulpă, fiind tocată cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea
    este condimentată cu boia de ardei, şi iute, şi dulce, după care amestecul este
    pus în maţe mai groase şi se modelează cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi
    la afumat, iar în final la presat, căpătând o formă plată.


    În zona Buzăului,
    aceşti cârnaţii sunt folosiţi şi la pregătirea unor mâncăruri, cum ar fi, spre
    exemplu, ciorba din babic la care se folosesc multe legume şi felii de cârnat tăiate
    foarte, foarte subţire.


    Tot în zona Buzăului se
    mai pregătesc aşa-numiţii puricei domneşti, fiind valorificată mămăliga
    rămasă de la o masă anterioară, conform reţetei originale. Se poate face o
    mămăligă, după care aceasta este pusă într-o tigaie cu untură încinsă şi se
    mărunţeşte. Se mai adaugă brânză sărată de oaie, de asemenea, mărunţită şi
    rondele de cârnaţi de Pleşcoi, uşor rumeniţi. Compoziţia se omogenizează şi se
    serveşte cu ceapă roşie, desigur, de Buzău. Mămăliga cu untură se pregătea în
    mod obişnuit în gospodăria ţărănească de altădată, dar domnului sau boierului
    nu-i putea da să mănânce doar mămăligă, trebuia să fie acolo o bucată de telemea
    şi un cârnat. Şi atlfel, mămăliga sfărâmată şi încălzită în untură careia i se
    spunea puricei a fost ridicată la rangul de puricei domneşti.

  • Preparate cu spanac

    Preparate cu spanac

    Spanacul trece în mod obligatoriu, dacă putem spune
    aşa, prin bucătăria românească în perioada Paştelui. Atunci este pregătită
    friptura de miel cu spanac, pe care îl găsim în stare proaspătă în lunile de
    primăvară. De obicei, frunzele de spanac trebuie spălate în mai multe ape,
    opărite şi apoi scurse. La friptura de miel, nu este nevoie ca frunzele de
    spanac să fie tocate sau pasate înainte de a le combina cu carnea.


    Sunt multe preparate la
    care este necesară pasarea frunzelor de spanac înainte de a fi adăugate în
    diferite compoziţii. Un preparat popular în bucătăria românească şi uşor de
    făcut îl reprezintă ouăle cu spanac. În ciuda reclamei făcute de celebrul desen animat cu Popeye Marinarul,
    mulţi copii nu se simt atraşi de mâncărurile cu spanac. Situaţia se schimbă, iar tentaţia creşte în cazul
    în care deasupra spanacului din farfurie este aşezat un ou ochi, un preparat
    extrem de simplu, mai ales dacă spanacul îl luăm congelat din magazin. Dacă
    luăm spanac proaspăt din piaţă, avem de făcut câteva operaţiuni suplimentare.
    După ce am desprins una câte una frunzele de spanac, le spălăm bine şi apoi le
    punem la opărit, timp de câteva minute, în apă clocotită cu sare. Lăsăm frunzele
    la scurs şi apoi le tocăm mărunt, obţinând practic un piure. Pentru gust, se
    adaugă câţiva căţei de usturoi tocaţi mărunt sau câteva boabe de piper.
    Spanacul astfel pregătit este pus într-o cratiţă, la foc mic şi amestecăm
    periodic până la omogenizare. Apoi se prăjesc ouăle în tigaie şi servesc în
    farfurii deasupra porţiei de spanac.


    Un alt preparat este spanacul la cuptor, preparat
    la care putem folosi, pe lângă 2 kg de spanac şi circa 200 de grame de brânză
    sau de caşcaval ras. După etapele de curăţare, opărire şi tocare, spanacul este
    pus într-un vas, uns în prealabil cu unt. Adăugăm brânză rasă sau caşcaval ras,
    amestecăm, iar cratiţa este introdusă în cuptor pentru 20 de minute. În loc de
    brânză sau caşcaval putem folosi smântână şi pesmet. Smântâna
    trebuie turnată deasupra spanacului fără a o amesteca. Deasupra smântânei presărăm pesmet, iar această
    compoziţie o introducem pentru câteva minute în cuptor, la foc mic.


    Spanacul poate fi folosit şi ca umplutură pentru
    clătite, acest preparat putând fi servit ca un aperitiv cald. Tot din categoria
    aperitivelor calde face parte şi rulada cu spanac. Această ruladă poate avea o
    compoziţie complexă dacă, pe lângă piureul de spanac, adăugăm caşcaval, şuncă
    sau ciuperci călite.


    Există
    aşa-numita plăcintă grecească cu spanac, la care spanacul, folosit ca
    umplutură, se află între două straturi de aluat, dar se pot face şi rulade care
    au şi un efect estetic. Pe o foaie de aluat dospit se întinde crema de spanac,
    după care foaia se rulează şi se pune într-o tavă, la cuptor, unde se lasă
    circa jumătate de oră, până ce aluatul începe să şe rumenească. După ce se
    răceşte, rulada trebuie tăiată în felii şi servită pe un platou cu aperitive
    reci.

  • Preparate cu spanac

    Preparate cu spanac

    Spanacul trece în mod obligatoriu, dacă putem spune
    aşa, prin bucătăria românească în perioada Paştelui. Atunci este pregătită
    friptura de miel cu spanac, pe care îl găsim în stare proaspătă în lunile de
    primăvară. De obicei, frunzele de spanac trebuie spălate în mai multe ape,
    opărite şi apoi scurse. La friptura de miel, nu este nevoie ca frunzele de
    spanac să fie tocate sau pasate înainte de a le combina cu carnea.


    Sunt multe preparate la
    care este necesară pasarea frunzelor de spanac înainte de a fi adăugate în
    diferite compoziţii. Un preparat popular în bucătăria românească şi uşor de
    făcut îl reprezintă ouăle cu spanac. În ciuda reclamei făcute de celebrul desen animat cu Popeye Marinarul,
    mulţi copii nu se simt atraşi de mâncărurile cu spanac. Situaţia se schimbă, iar tentaţia creşte în cazul
    în care deasupra spanacului din farfurie este aşezat un ou ochi, un preparat
    extrem de simplu, mai ales dacă spanacul îl luăm congelat din magazin. Dacă
    luăm spanac proaspăt din piaţă, avem de făcut câteva operaţiuni suplimentare.
    După ce am desprins una câte una frunzele de spanac, le spălăm bine şi apoi le
    punem la opărit, timp de câteva minute, în apă clocotită cu sare. Lăsăm frunzele
    la scurs şi apoi le tocăm mărunt, obţinând practic un piure. Pentru gust, se
    adaugă câţiva căţei de usturoi tocaţi mărunt sau câteva boabe de piper.
    Spanacul astfel pregătit este pus într-o cratiţă, la foc mic şi amestecăm
    periodic până la omogenizare. Apoi se prăjesc ouăle în tigaie şi servesc în
    farfurii deasupra porţiei de spanac.


    Un alt preparat este spanacul la cuptor, preparat
    la care putem folosi, pe lângă 2 kg de spanac şi circa 200 de grame de brânză
    sau de caşcaval ras. După etapele de curăţare, opărire şi tocare, spanacul este
    pus într-un vas, uns în prealabil cu unt. Adăugăm brânză rasă sau caşcaval ras,
    amestecăm, iar cratiţa este introdusă în cuptor pentru 20 de minute. În loc de
    brânză sau caşcaval putem folosi smântână şi pesmet. Smântâna
    trebuie turnată deasupra spanacului fără a o amesteca. Deasupra smântânei presărăm pesmet, iar această
    compoziţie o introducem pentru câteva minute în cuptor, la foc mic.


    Spanacul poate fi folosit şi ca umplutură pentru
    clătite, acest preparat putând fi servit ca un aperitiv cald. Tot din categoria
    aperitivelor calde face parte şi rulada cu spanac. Această ruladă poate avea o
    compoziţie complexă dacă, pe lângă piureul de spanac, adăugăm caşcaval, şuncă
    sau ciuperci călite.


    Există
    aşa-numita plăcintă grecească cu spanac, la care spanacul, folosit ca
    umplutură, se află între două straturi de aluat, dar se pot face şi rulade care
    au şi un efect estetic. Pe o foaie de aluat dospit se întinde crema de spanac,
    după care foaia se rulează şi se pune într-o tavă, la cuptor, unde se lasă
    circa jumătate de oră, până ce aluatul începe să şe rumenească. După ce se
    răceşte, rulada trebuie tăiată în felii şi servită pe un platou cu aperitive
    reci.

  • Dulciuri de Sf. Nicolae

    Dulciuri de Sf. Nicolae

    În dimineaţa zilei de
    vineri, 6 decembrie, de Sf. Nicolae, copiii găsesc, în ghetuţele lustruite,
    fructe şi dulciuri sau o nuieluşă dacă nu au fost cuminţi în decursul anului
    care se încheie. Este un obicei întâlnit nu numai în România, Moş Nicolae fiind
    un protector al copiilor. În unele sate româneşti se mai păstrează un obicei ca
    băieţii să se organizeze în cete şi să-şi aleagă gazda unde vor repeta
    colindele de Crăciun şi de Anul Nou.


    Şi pentru că am amintit de dulciurile oferite copiilor cu ocazia Sf. Nicolae, în această ediţie vă
    propunem două reţete pentru produse de patiserie. În toate regiunile României întâlnim gogoşi umplute cu brânză, fie dulce, fie sărată, sub diferite
    nume. În Moldova întâlnim faimoasele poale-n brâu, o plăcintă de dimensiune mai mică sau, dacă doriţi, o gogoaşă căreia îi împletim aluatul în
    partea superioarăşi căreia i se mai spune şi brânzoaică.

    În Dobrogea, acest produs de patiserie este umplut cu brânză sărată, la fel ca şi în Transilvania unde a împrumutat numele de langoş, din gastronomia maghiară. Diferenţe sunt şi la modul de preparare, brânzoaicele fiind coapte în cuptor, în timp ce langoşii sunt prăjiţi în ulei, ca orice gogoaşă. Pentru a pregăti poale-n brâu, avem nevoie de jumătate de kg de
    făină, de 50 de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de
    lapte, zahăr şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză proaspătă de vaci în
    care adăugăm şi stafide.

    Dacă folosim drojdie uscată, atunci amestecăm direct
    ingredientele cu făina. Pentru a pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în
    lapte călduţ, iar apoi se amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de
    zahăr. Turnăm acest amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm
    circa 20 de minute până obţinem o cocă pe care o lăsăm la dospit circa o oră,
    într-o încăpere încălzită, fără curenţi de aer.

    Din acest aluat întindem foi de
    plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa
    15 cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după care aducem
    colţurile spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu
    atunci când intră în apa unui râu pentru a spăla rufe. Punem aceste plăcinte într-o tavă
    unsă cu puţin unt. Ungem şi plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou
    şi zahăr şi apoi introducem tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20
    … 30 de minute, până se rumenesc.


    Dacă avem fructe confiate
    sau congelate, putem face brioşe. Avem nevoie de jumătate de kg de făină, de un sfert
    de kg de zahăr alb, de 3 ouă, de iaurt sau smântână, de esenţă de vanilie,
    coajă rasă de lămâie, puţin praf de copt şi sare. Toate acestea se amestecă
    până se obţine o pastă destul de fluidă, în care se mai adaugă, de exemplu, afine.
    Acest aluat moale este turnat în forme de brioşă, iar deasupra lor se poate pune
    un topping făcut din 150 de grame de făină albă, 50 de grame de zahăr brun şi 100
    de grame de unt. Brioşele se bagă apoi în cuptor la foc mediu pentru circa 25
    de minute.

  • Dulciuri de Sf. Nicolae

    Dulciuri de Sf. Nicolae

    În dimineaţa zilei de
    vineri, 6 decembrie, de Sf. Nicolae, copiii găsesc, în ghetuţele lustruite,
    fructe şi dulciuri sau o nuieluşă dacă nu au fost cuminţi în decursul anului
    care se încheie. Este un obicei întâlnit nu numai în România, Moş Nicolae fiind
    un protector al copiilor. În unele sate româneşti se mai păstrează un obicei ca
    băieţii să se organizeze în cete şi să-şi aleagă gazda unde vor repeta
    colindele de Crăciun şi de Anul Nou.


    Şi pentru că am amintit de dulciurile oferite copiilor cu ocazia Sf. Nicolae, în această ediţie vă
    propunem două reţete pentru produse de patiserie. În toate regiunile României întâlnim gogoşi umplute cu brânză, fie dulce, fie sărată, sub diferite
    nume. În Moldova întâlnim faimoasele poale-n brâu, o plăcintă de dimensiune mai mică sau, dacă doriţi, o gogoaşă căreia îi împletim aluatul în
    partea superioarăşi căreia i se mai spune şi brânzoaică.

    În Dobrogea, acest produs de patiserie este umplut cu brânză sărată, la fel ca şi în Transilvania unde a împrumutat numele de langoş, din gastronomia maghiară. Diferenţe sunt şi la modul de preparare, brânzoaicele fiind coapte în cuptor, în timp ce langoşii sunt prăjiţi în ulei, ca orice gogoaşă. Pentru a pregăti poale-n brâu, avem nevoie de jumătate de kg de
    făină, de 50 de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de
    lapte, zahăr şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză proaspătă de vaci în
    care adăugăm şi stafide.

    Dacă folosim drojdie uscată, atunci amestecăm direct
    ingredientele cu făina. Pentru a pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în
    lapte călduţ, iar apoi se amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de
    zahăr. Turnăm acest amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm
    circa 20 de minute până obţinem o cocă pe care o lăsăm la dospit circa o oră,
    într-o încăpere încălzită, fără curenţi de aer.

    Din acest aluat întindem foi de
    plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa
    15 cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după care aducem
    colţurile spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu
    atunci când intră în apa unui râu pentru a spăla rufe. Punem aceste plăcinte într-o tavă
    unsă cu puţin unt. Ungem şi plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou
    şi zahăr şi apoi introducem tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20
    … 30 de minute, până se rumenesc.


    Dacă avem fructe confiate
    sau congelate, putem face brioşe. Avem nevoie de jumătate de kg de făină, de un sfert
    de kg de zahăr alb, de 3 ouă, de iaurt sau smântână, de esenţă de vanilie,
    coajă rasă de lămâie, puţin praf de copt şi sare. Toate acestea se amestecă
    până se obţine o pastă destul de fluidă, în care se mai adaugă, de exemplu, afine.
    Acest aluat moale este turnat în forme de brioşă, iar deasupra lor se poate pune
    un topping făcut din 150 de grame de făină albă, 50 de grame de zahăr brun şi 100
    de grame de unt. Brioşele se bagă apoi în cuptor la foc mediu pentru circa 25
    de minute.

  • Hörerpostsendung 13.11.2016

    Hörerpostsendung 13.11.2016

    Trotz des etwas zu vage formulierten Themas war der Hörertag doch ein Erfolg, denn es haben sich — wie immer — Hörer aus allen Teilen dieser weiten Welt beteiligt. So fasste Ralf Urbanczyk (aus Eisleben in Sachsen-Anhalt) den Hörertag mit folgenden Worten zusammen:



    Mit einer ganzen Menge Neugier hatte ich am gestrigen Sonntag die Sendung zum Hörertag verfolgt. Alle Hörerbeiträge hatten sich aus ganz persönlicher Sicht mit dem Thema “Glück” auseinandergesetzt. Erstaunlich fand ich trotz des sehr persönlichen Themas die gro‎ße Übereinstimmung aller Beiträge in der Beschreibung, was Glück denn am Ende wirklich ist. Die Beiträge der Hörer aus den anderen Sprachredaktionen, aus ganz anderen Regionen der Welt, unterschieden sich in den Kernaussagen kaum von denen der deutschen Redaktion. Doch die vielen unterschiedlichen Gedanken, Erlebnisse und Geschichten waren wirklich spannend. Ich empfand den diesjährigen Hörertag als gelungen, da er ganz viel zum Meinungsaustausch zwischen den Hörern von Radio Rumänien International aus allen Teilen der Welt beigetragen hat.



    Und Bernd Seiser (aus Ottenau in Baden-Württemberg) lässt einige Hobbykollegen grü‎ßen:



    Ich möchte mich gerne bei unseren Hörerklubmitgliedern Herbert Jörger, Birgit Denker, Hans Verner Lollike für Ihre Teilnahme am Hörertag bedanken. Besonders die Beiträge unserer Hörerklubmitglieder Michael Lindner, Herbert Jörger und Birgit Denker um Hörertag habe ich mit gro‎ßem Interesse verfolgt.




    Und jetzt möchte ich einige Hörerfragen beantworten, die ich mir in den vergangenen Wochen aufgeschrieben habe. So etwa hatte Herbert Jörger (aus Bühl, Baden-Württemberg) eine Frage zum Almbetrieb in Rumänien:



    Ihr Programm ist ausgezeichnet, ich werde hiermit immer wieder auf das Neue mit Nachrichten aus Rumänien informiert. Eine Frage hätte ich noch. Gibt es in Ihrem Land auch Hochweiden? Bald wird nun das Vieh wieder in das Tal abgetrieben. Wird der Almbetrieb auch so feierlich begangen wie in Österreich und Deutschland? Die Kühe werden feierlich geschmückt, wenn es keinen Absturz auf der Alm gegeben hat.




    Vielen Dank für Ihr Interesse, lieber Herr Jörger. Selbstverständlich gibt es auch in Rumänien Hochweiden und den entsprechenden Almbetrieb, insbesondere in Siebenbürgen und in der Bukowina, aber auch im gebirgigen Norden der Walachei. Nur wird in Rumänien eher Schafzucht betrieben, Kühe werden meistens am Bauernhof im Flachland gehalten. Dementsprechend gibt es zu unterschiedlichen Anlässen eine Menge Feierlichkeiten und Volksfeste, um wichtige Momente wie das Hinauftreiben oder das Abtreiben der Schafherden im Frühjahr bzw. Herbst zu begehen. Dabei werden Schafe gezählt, Melkwettbewerbe veranstaltet und generell ausgelassen gefeiert. In Landkreisen wie Alba und Sibiu (Hermannstadt), die eine jahrhundertealte Tradition in der Schafzucht haben, fanden dieses Jahr Mitte September (am 16. bzw. 19. Sept.) traditionelle Volksfeste im Anschluss an das Heruntertreiben der Schafherden.



    Generell galten die Rumänen im frühen Mittelalter als ein Hirtenvolk schlechthin; auch wenn das natürlich eine starke Vereinfachung ist, einiges ist wahr dran. Schlie‎ßlich haben es walachische Wanderhirten aus den Karpaten bis nach Mitteleuropa mit ihren Herden geschafft, wo sie z.B. Landschaften wie die Mährische Walachei kulturell prägten. Nach der Kolonisation im 14. bis 17. Jh. haben die Walachen ihre rumänische Sprache zugunsten der tschechischen aufgegeben, aber viele rumänische Lehnwörter in der lokalen Mundart hinterlassen und ihre Kultur aufbewahrt (besonders ihre Architektur, Folklore, Volkslieder und Trachten) sowie ihre wichtigste wirtschaftliche Einnahme: die Schafzucht. Und schlie‎ßlich ist das rumänische Wort brânză (für Käse) in ähnlicher Form und unterschiedlicher Schreibweise (brynza, bryndza) als Lehnwort in der tschechischen, slowakischen und polnischen Sprache zu finden, wo es diverse Schafkäsesorten oder –Gerichte in unterschiedlicher Zubereitung bezeichnet. Beispielsweise gelten die als bryndzové halušky bezeichneten Kartoffelnocken mit Schafkäse als Nationalgericht in der Slowakei. Und das rumänische Wort hat es auch ins Deutsche geschafft, zumindest die Hörer in Österreich und in Süddeutschland haben bestimmt schon mal vom Brimsen gehört, der ein aus Schafsmilch hergestellter Frischkäse ist.



    Im Rumänischen ist das Wort brânză die allgemeine Bezeichnung für Käse, die Herkunft ist unklar, vermutlich aus der Sprache der dakischen Vorfahren, es ist folglich ein autochthones Element und somit eine Substrat-Erscheinung, wie die Linguisten Wörter aus den Sprachen vor der Romanisierung bezeichnen. Das lateinische Wort caseus (worauf übrigens auch das deutsche Wort Käse zurückzuführen ist) ist im heutigen Rumänisch als caş erhalten, es bezeichnet den frisch zubereiteten, fettarmen Käse aus Kuhmilch. Urdă, vermutlich ebenfalls ein Wort aus dem dakischen Substrat, bezeichnet einen aus der Molke gewonnenen feinkörnigen Käse ohne Salz, der dem italienischen Ricotta ähnelt. Der telemea (aus dem Türkischen telme für gelöchert“) ist ein rumänischer Käse aus Schaf-, seltener aus Kuh- oder Büffelmilch, der in Salzlake gereift ist. Er ist vergleichbar mit dem griechischen Feta, ist aber etwas weicher in der Konsistenz. Mit dem Wort caşcaval bezeichnet man einen strohfarbenen Käse aus Schafmilch oder Kuhmilch, der auf dem Balkan und in der Türkei hergestellt wird. Das Wort wird allerdings auch häufig für sämtliche gelben Käsesorten verwendet. Die Bezeichnung ist möglicherweise eine Verballhornung vom italienischen Käse Caciocavallo, die über das Türkische oder Griechische ins Rumänische gelangt ist. Zur Herkunft des italienischen Wortes gibt es die Theorie, dass der Käse (lateinisch caseum > frühitalienisch cacio) paarweise wie Satteltaschen über Pferderücken (italienisch: cavallo = Pferd) zum Reifen gehängt wurde. Daraus soll dann das Wortgefüge caciocavallo entstanden sein. Wenn der gelbe Käse Löcher wie der Emmentaler aufweist, wird er im Rumänischen schlicht şvaiţer genannt, was die phonetische Umschrift des deutschen Eigenschaftswortes Schweizer ist.




    Von Dieter Feltes (der im oberpfälzischen Pyrbaum zu Hause ist) erhielten wir ebenfalls eine Frage:



    In einer Sendung im 1. deutschen Fernsehen wurde berichtet, dass die rumänische Währung, der Leu, aus Plastik besteht. Ich dachte immer, dass die Scheine aus Papier bestehen. Könnten Sie mich und vielleicht auch die Hörer darüber aufklären?




    Vielen Dank für die Frage, lieber Herr Feltes. Es stimmt: Rumänien war das erste europäische Land, das Banknoten aus Polymer einführte, und das erste Land der Welt mit einer zweiten Serie dieser Scheine. Ab 1999 wurden die Papier-Geldscheine durch Polymer-Noten ersetzt. Um Fälschungen zu erschweren und den Identifikationsgrad zu steigern, verfügt jede Banknote über mehrere Sicherheitsmerkmale. Verwendet werden z.B. kleinste Lochzeichen, Durchsichtfenster und Reflexionszeichen. Am Anfang wurde Rumänien dafür etwas belächelt — ich habe z.B. bei einem Ausflug nach Budapest um das Nullerjahr herum eine Gruppe US-amerikanischer Touristen gesehen, die sich gegenseitig Geldscheine aus den bereisten Ländern der Region zeigten und sich beim Erblicken der Kunststoffscheine aus Rumänien totlachten, warum auch immer. Ich kann Ihnen aber versichern: Die Geldscheine aus Polymer sind knitter- und rei‎ßfest, man kann sie in der Hand zerknüllen und falten, wie man will, und danach sehen sie immer noch ordentlich aus. Wer seine Geldscheine in der Hosentasche vergisst, muss sich nach der Wäsche nicht mehr ärgern — selbst einen Waschgang bei 90 Grad überleben sie. Und im Unterschied zu Papiergeld werden die Banknoten aus Plastik auch nicht so schnell schmutzig — wie dreckige Geldscheine aus Papier stinken, brauche ich Ihnen wohl nicht sagen. Von wegen also, dass Geld nicht stinkt. Übrigens ist Rumänien nicht das einzige Land weltweit, das Geldscheine aus Polymer hat. Au‎ßer in Rumänien wurde in Australien, Brunei, Kanada, Papua-Neuguinea, Neuseeland und Vietnam der Bargeldbestand bereits vollständig auf Kunststoffgeldscheine umgestellt. Australien war 1996 das erste Land mit einem kompletten Satz an synthetischen Polymer-Banknoten. 1999 folgten Neuseeland und Rumänien. Im Jahr 2005 gab Rumänien als erstes Land einen zweiten Satz an synthetischen Polymer-Banknoten heraus und strich infolge der Inflation 4 Nullen. Und schlie‎ßlich ersetzt mit Gro‎ßbritannien die erste gro‎ße Volkswirtschaft in Europa seit September 2016 die bisherigen Pfund-Banknoten allmählich durch Geldscheine aus Polymer. Geldscheine aus Plastik, argumentieren die Verfechter, seien haltbarer, billiger in der Herstellung und auch sicherer vor Fälschung.




    Zum Schluss habe ich einen TV-Tipp für die Hörer im deutschsprachigen Raum und auf jeden Fall für alle, die das MDR-Fernsehen empfangen können und Science-Fiction-Fans sind. Am kommenden Dienstag, den 15.11.2016, strahlt der MDR um 00.00 Uhr den DEFA-Film Im Staub der Sterne“ aus dem Jahr 1976 aus. Der Film kommt in einer Reihe von 50 Klassikern anlässlich des 70. Jahrestags seit der Gründung der Deutsche Film AG“ im Jahr 1946. Zum Inhalt verrate ich nichts, zitiere aber hier einen Absatz aus der Präsentation des Films auf der Webseite des MDR:



    Psychedelische Klänge, verzerrte Roboterstimmen, Alufolienausdrucke mit Lochrand, Anzüge mit metallisch-spacigen Rei‎ßverschlüssen und rote Laserstrahlen, das sind u.a. die Markenzeichen des Science-Fiction-Streifens aus den Studios der DEFA, der im Jahre 1976 seine Premiere hatte. Heute bezieht der Film in der Regie von Gottfried Kolditz […] daraus seinen besonderen Charme. Es ist Science-Fiction-Nostalgie pur.“



    Ich kann das nur bestätigen, der Film hat einen gewissen Charme, der westlichen Genre-Produktionen aus derselben Zeit in nichts nachsteht. Die Besetzung ist international, die Schauspieler waren bekannte Stars aus der DDR, Rumänien, Polen und der ČSSR, und gedreht wurde der Film in der gespenstischen Landschaft der Schlammvulkane im ostrumänischen Landkreis Buzău und Umgebung, was wunderbar zur Atmo beiträgt. Also: Im Staub der Sterne“, ein DEFA-Science-Fiction-Film von 1976 mit internationaler Besetzung, in der Nacht von Montag auf Dienstag, den 15.11.2016, um 00:00 Uhr, im MDR.



    Postbriefe lasse ich mir nächste Woche wieder in die Hand drücken. E-Mails erhielten wir in den letzten zwei Wochen bis einschlie‎ßlich vergangenen Freitagnachmittag von Dmitrij Kutusow und Andy Martinjuk (beide aus Russland), Georg Pleschberger (aus Österreich), Hans Martin Friedrich (aus der Schweiz) sowie von Alexandru Buşneag, Andreas Pawelczyk, Ralf Urbanczyk, Herbert Jörger, Calvin Knott, Martina Pohl, Michael Lindner, Reiner Holtmann, Bernd Ellmann, Heinz-Günter Hessenbruch, Horst Cersovsky, Gerd Brüschke, Dieter Feltes, Lutz Winkler, Bernd Seiser, Bernd Beckmann (alle aus Deutschland).



    Das Internetformular nutzten Paul Gager und Johann Zmaritz (aus Österreich) sowie Christian Laubach, Frank Reuter (aus Deutschland).




    Audiobeitrag hören:




  • Brânzoaice

    Brânzoaice

    În toate
    regiunile României întâlnim
    gogoşi umplute cu brânză, fie dulce, fie sărată, sub diferite nume. În Moldova
    întâlnim faimoasele poale-n brâu, o
    plăcintă de dimensiune
    mai mică sau, dacă doriţi, o gogoaşă căreia îi împletim aluatul în partea
    superioară şi căreia i se mai spune şi brânzoaică. În Dobrogea, acest produs de patiserie este umplut
    cu brânză sărată, la fel ca şi în Transilvania
    unde a împrumutat numele de langoş, din gastronomia maghiară. Diferenţe sunt şi la modul de preparare, brânzoaicele fiind coapte în cuptor, în timp
    ce langoşii sunt prăjiţi în ulei, ca
    orice gogoaşă. În Munţii
    Apuseni întâlnim un alt
    fel de plăcintă, umplută de brânză de burduf amestecată cu mărar. Aluatul dospit este întins cu un sucitor, în mijloc se pune umplutura, marginile foii de
    aluat sunt aduse spre centru, după care, tot cu
    ajutorul sucitorului, aluatul trebuie întins într-o formă rotundă care să
    încapă într-o tigaie, unde se prăjeşte în puţin ulei. Există si
    varianta ca această plăcintă să fie coaptă pe o
    tablă încinsă. Ca
    formă, seamănă cu o clătită, numai că este umplută deja cu brânză.


    Pentru
    brânzoaice sau aşa-numitele poale-n brâu, în zona Moldovei sunt organizate şi
    festivaluri specifice, pe de o parte,
    pentru a pune în evidenţă priceperea unor concurenţi de a face plăcinte după reţete originale, iar pe de altă parte, pentru a promova atracţiile zonei. Pentru a pregăti poale-n brâu, avem nevoie de jumătate de kg de făină, de 50
    de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de lapte, zahăr
    şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză de vaci sărată pe care o amestecăm
    cu puţin mărar sau brânză dulce în care adăugăm şi stafide. Dacă folosim
    drojdie uscată, atunci amestecăm direct ingredientele cu făina. Pentru a
    pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în lapte călduţ, iar apoi se
    amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de zahăr. Turnăm acest
    amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm circa 20 de minute
    până obţinem o cocă omogenă pe care o lăsăm la dospit circa o oră, într-o
    încăpere încălzită, fără curenţi de aer. Din acest aluat întindem foi de
    plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa 15
    cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după care aducem colţurile
    spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele
    sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când intră în apă pentru a spăla rufe
    la râu. Punem aceste plăcinte într-o tavă unsă cu puţin unt. Ungem şi
    plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou şi zahăr şi apoi introducem
    tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20 … 30 de minute, până se
    rumenesc.

  • Brânzoaice

    Brânzoaice

    În toate
    regiunile României întâlnim
    gogoşi umplute cu brânză, fie dulce, fie sărată, sub diferite nume. În Moldova
    întâlnim faimoasele poale-n brâu, o
    plăcintă de dimensiune
    mai mică sau, dacă doriţi, o gogoaşă căreia îi împletim aluatul în partea
    superioară şi căreia i se mai spune şi brânzoaică. În Dobrogea, acest produs de patiserie este umplut
    cu brânză sărată, la fel ca şi în Transilvania
    unde a împrumutat numele de langoş, din gastronomia maghiară. Diferenţe sunt şi la modul de preparare, brânzoaicele fiind coapte în cuptor, în timp
    ce langoşii sunt prăjiţi în ulei, ca
    orice gogoaşă. În Munţii
    Apuseni întâlnim un alt
    fel de plăcintă, umplută de brânză de burduf amestecată cu mărar. Aluatul dospit este întins cu un sucitor, în mijloc se pune umplutura, marginile foii de
    aluat sunt aduse spre centru, după care, tot cu
    ajutorul sucitorului, aluatul trebuie întins într-o formă rotundă care să
    încapă într-o tigaie, unde se prăjeşte în puţin ulei. Există si
    varianta ca această plăcintă să fie coaptă pe o
    tablă încinsă. Ca
    formă, seamănă cu o clătită, numai că este umplută deja cu brânză.


    Pentru
    brânzoaice sau aşa-numitele poale-n brâu, în zona Moldovei sunt organizate şi
    festivaluri specifice, pe de o parte,
    pentru a pune în evidenţă priceperea unor concurenţi de a face plăcinte după reţete originale, iar pe de altă parte, pentru a promova atracţiile zonei. Pentru a pregăti poale-n brâu, avem nevoie de jumătate de kg de făină, de 50
    de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de lapte, zahăr
    şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză de vaci sărată pe care o amestecăm
    cu puţin mărar sau brânză dulce în care adăugăm şi stafide. Dacă folosim
    drojdie uscată, atunci amestecăm direct ingredientele cu făina. Pentru a
    pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în lapte călduţ, iar apoi se
    amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de zahăr. Turnăm acest
    amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm circa 20 de minute
    până obţinem o cocă omogenă pe care o lăsăm la dospit circa o oră, într-o
    încăpere încălzită, fără curenţi de aer. Din acest aluat întindem foi de
    plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa 15
    cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după care aducem colţurile
    spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele
    sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când intră în apă pentru a spăla rufe
    la râu. Punem aceste plăcinte într-o tavă unsă cu puţin unt. Ungem şi
    plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou şi zahăr şi apoi introducem
    tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20 … 30 de minute, până se
    rumenesc.

  • Bună-i brânza, bun e caşul…la ciobanii din Făgăraş

    Bună-i brânza, bun e caşul…la ciobanii din Făgăraş

    Reporterul vă propune o călătorie în Carpaţi, la poalele munţilor Făgăraş, la Vlădeni, acolo unde baciul şi băciţa Ion şi Cecilia Istrate îşi plimbă oile, câteva sute, la păscut. E timpul când stau să se nască mieii de Paşte, când brânza are gust de iarbă proaspătă iar laptele de oaie pare mai dulce ca de obicei.


    Fotografii — Valentin Ţigău