Radio România Internațional

Tag: Calea victoriei

  • Calea Victoriei, incursiune în istoria unei ulițe domnești

    Calea Victoriei, incursiune în istoria unei ulițe domnești

    Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi artere ale Bucureștiului – înainte de domnia voievodului Constantin Brâncoveanu (1654-1714, domnind între anii 1688-1714), artera nu exista, fiind denumită în parte Drumul Brașovului și o altă porțiune fiind cunoscută ca Ulița Mare spre Sărindar.

    Din unirea celor două drumuri a rezultat strada de astăzi în 1692, deschisă de către domnitorul Constantin Brâncoveanu sub numele de Podul Mogoșoaiei – aceasta a fost o uliță domnească, asigurând legătura între moșia voievodului de la Mogoșoaia și palatul domnesc de lângă Curtea Veche, din capătul uliței. Astfel, noua arteră devine drumul principal al capitalei – aici se vor construi case boierești, biserici, hanuri (care vor deveni mai târziu hoteluri), prăvălii, magazine de lux, cafenele, restaurante sau instituții de stat.

    Strada a avut la început traverse de lemn, ca mai apoi să fie pavată cu piatră, iar în 1882 au apărut primele instalații electrice din București în fața Palatului Regal de pe Calea Victoriei. Denumirea de „Calea Victoriei” a fost dată acestei arte după ce la 8 octombrie 1878 armata română și-a făcut intrarea triumfală în capitală pe acest drum, după victoria din Războiul de Independență (1877-1878).

    Despre istoria bogată a acestei vechi ulițe domnești, Calea Victoriei, de la denumirea sa la originile acestei artere, am stat de vorbă cu coordonatorul Compartimentului de Istorie Modernă și Contemporană din cadrul Muzeului Municipiului București, Camelia Ene:

    „Iată că această denumire, „Calea Victoriei”, incursiunea în istoria unei ulițe domnești, poate să pară la prima vedere, un subiect desuet. Dar nu este, pentru că este o arteră foarte importantă a orașului, prima arteră, primul ax sud-nord al orașului, al acestei așezări importante, încărcată de istorie.

    Calea Victoriei are un nume cu o rezonanță aparte. Se referă la pur și simplu victoria pe care armatele române au obținut-o în anul 1878, în urma Războiului de Independență. Dar Calea Victoriei este mult mai veche. Este prima cale trasată în timpul domnitorului Brâncoveanu, care a reușit să unească porțiuni din mahalalele aflate pe ulițe șuvăite, așa cum spuneau călătorii străini, și să meargă spre Mogoșoaia, locul unde el ridica un palat, palatul personal.

    Trebuia să existe o legătură între Curtea Domnească și casa lui, locuința lui, dar bineînțeles că trecea și prin apropierea caselor beizadelelor sau fiilor acestuia.”

    Cum este această arteră azi? Camelia Ene asemuiește Calea Victoriei cu o doamnă elegantă:

     „Calea Victoriei, așa cum o vedem astăzi, este o stradă pe care, atunci când mergem, încărcați de problemele personale, probabil că uităm să vedem frumusețea caselor. O consider o doamnă elegantă pentru că ne arată prin arhitectura sa atât de multe stiluri care se îmbină. Gustul pe care l-au avut comanditarii pentru arhitectura apuseană.

    Avem stilurile eclectic, francez, Art Nouveau, baroc, neo, baroc. Avem atât de multe clădiri care pur și simplu ne copleșesc cu frumusețea, dar și cu faptul că sunt impunătoare. Poate dacă ne-am opri în dreptul uneia dintre ele și ne-am pune întrebarea cine a locuit aici? Când a fost ridicată? Această curiozitate, ne-ar determina să căutăm în arhive cum s-a născut Calea Victoriei.”

    Cum s-a născut Calea Victoriei?

    „Calea Victoriei s-a format de la sud spre nord. Mari familii care au creat acest oraș sunt oameni care au clădit istoria acestei străzi prin casele care au fost ridicate, dar să știți că noi vedem o parte din ele care au fost ridicate pe locul altor case. Strada se formează din dreptul Bisericii Sfântul Spiridon Vechi.

    Din Piața Națiunilor Unite până-n Piața Victoriei. Traversează o zonă cu case vechi, dintre care amintim cea mai importantă, și anume Casa Prager sau Calea Victoriei numărul 9. Acesta este locul în care, în timpul Revoluției de la 1821, a fost ucis Bimbașa Sava (comandant al arnăuţilor, mercenari de origine albaneză, care îi protejau pe domnitor şi pe boieri).

    Mergând pe Calea Victoriei, pe aceeași parte, pe partea stângă, să nu uităm Palatul CEC, ridicat la 1900 pe locul Hanului Ioan cel Nou, în locul Librăriei Socec, ridicată la 1856, care va deveni Hotel de France.

    Blocul magazinului Victoria, care a fost ridicat pe la 1930 într-un frumos stil Art Deco. Pe partea dreaptă, Palatul Poștelor, impunător, care datează tot de la 1900, va găzdui din anul 1972 Muzeul Național al României, patrimoniul acestui muzeu. … Sunt multe case cu istorie pe Calea Victoriei.

    Să nu uităm că această cale a fost unită de Brâncoveanu. Ulița dinspre Sărindar a fost unită cu Calea Brașovului, care pornea de la intersecția cu Elisabeta spre nord. Și în 1878, după ce la 8 octombrie 1878, armata română a defilat victorioasă pe Calea Victoriei, după Războiul de Independență, denumirea va fi de Calea Victoriei, deci „Podul Mogoșoaiei” se va transforma în „Calea Victoriei”.”

    Calea Victoriei rămâne unul dintre cele mai importante repere ale capitalei, din punct de vedere istoric, comercial, arhitectural și stilistic, politic și cultural. Pe această arteră întâlnim clădiri importante la nivel local sau național, printre care Muzeul Național de Istorie a României, Palatul CEC,  Palatul Regal (MNAR), Ateneul Român, Cercul Militar Național, Muzeul Colecțiilor, Casa Enescu sau unele dintre cele mai de lux magazine sau hoteluri ale capitalei.

  • Calea Victoriei evreiască

    Calea Victoriei evreiască

    Calea Victoriei, axa nord-sud a Bucureștiului, este la scară mică istoria capitalei României și la o scară și mai mică istoria României moderne însăși, cu schimbări și continuități. Ca orice aglomerare urbană importantă, Bucureștiul a cunoscut o diversitate multietnică și multiculturală iar urmele acestei diversității pot fi observate și azi. O Cale evreiască a Victoriei este o parte extrem de importantă a Bucureștiului multicultural și este o contribuție majoră la istoria României multiculturale prin personalități și locuri.

     

    Felicia Waldman este profesor de istoria evreilor din România la Universitatea București și ea a documentat reperele evreiești de pe Calea Victoriei. Pornind de la capătul dinspre Piața Victoriei, reperele evreiești ale arterei sunt semnificative.

    “Blocul Podgoreanu, pe Calea Victoriei nr. 208, aproape de strada Frumoasă, este o clădire făcută de arhitectul Jean Monda în 1940. Monda s-a născut la Ploiești în 1900. A urmat Școala Politehnică din Milano de unde s-a întors în 1924 cu o educație plastică tipică anilor 1920, pe liniile unui art deco auster sau al unui modernism moderat. S-a stabilit la București și a început să primească din ce în ce mai multe comenzi de investiții imobiliare de la o multitudine de evrei cu gusturi cizelate, în pas cu moda arhitecturii occidentale.”

     

    Mergând spre celălalt capăt al Căii Victoriei, spre Piața Națiunile Unite de pe podul de peste râul Dâmbovița, un alt reper evreiesc este un obiect arhitectural semnat de doi arhitecți evrei. Felicia Waldman.

    “Blocul care avea în trecut la parter un magazin numit Victoria și care din acest motiv se numea blocul Victoria, magazin care astăzi nu mai există, pe Calea Victoriei nr. 128, este o clădire modernistă. Liniile sunt drepte, balcoanele simetrice, semne ale modernismului. Este o construcție făcută de doi arhitecți evrei, Leon Hirsch și Dori Galin Golinger. Acesta din urmă a fost un arhitect important din perioada interbelică. Un alt arhitect evreu, Leon Ștrulovici, povestește că avea 13 ani când s-a angajat la biroul de arhitectură D. G. Galin și L. A. Hirsch. “Venea lume bine acolo”, scria el, “și se vorbeau limbi străine”.”

    Unul dintre marii donatori evrei ai Academiei Române a fost Jacques Elias. Casa sa aflată pe Calea Victoriei are ea însăși o istorie multiculturală. Felicia Waldman.

    “În spatele hotelului Athenee Palace este fundația familiei Menachem Haim Elias. Este casa în care a locuit în ultimii ani ai vieții Jacques Elias. A fost achiziționată în jurul primului război mondial de la Maria Braicoff, văduva lui Jean Braicoff, un olandez antreprenor de lucrări publice care locuia în București. Era o casă construită în jurul anului 1900 de arhitectul elvețian John Berthet. Într-unul dintre puținele reportaje ilustrate realizate în interiorul casei și publicate în 1936 în săptămânalul Realitatea ilustrată, când păstra încă toate elementele originale, vedem detalii ale biroului de lucru, fumoarul care devine salon de primire a oaspeților și chiar detalii legate de aranjamentul pozelor de familie.”

     

    Unul dintre cele mai importante repere ale Căii Victoriei este Ateneul Român, sediul Filarmonicii. Și aici regăsim amprenta spiritului evreiesc.

    “O clădire pe Calea Victoriei cu o contribuiție evreiască este chiar Ateneul. A fost construit între 1893 și 1897, în două etape. Întâi s-au făcut investițiile, dar banii n-au fost suficienți, abia apoi s-a făcut celebra campanie “dați un leu pentru Ateneu” cu care s-a terminat construcția. La sfârșit, în a doua etapă a construcției, a contribuit Leon Schwartz, cunoscut mai ales ca Leonida Negrescu, un arhitect evreu. Ceea ce a făcut el a fost scara de marmură din holul Ateneului, care este o adevărată operă de artă în sine, scara principală precum și cele două scări laterale.”

     

    Unul dintre cele mai spectaculoase sedii de bancă din zona comercială a Căii Victoriei este cel al fostei Bănci Marmorosch, Blank & Co., fondată de doi evrei. Felicia Waldman.

    “Clădirea Băncii Marmorosch Blank, arhitectul fiind Petre Antonescu, a fost construită între 1915 și 1923. A fost construită din granit, porfir, marmură, piatră de Rusciuc, fier forjat, iar stilul dominant e cel neoromânesc cu influențe gotice și bizantine. Interiorul este gândit în stilurile art nouveau și art deco și cuprinde picturi realizate de Cecilia Cuțescu-Storck. Înființată în 1848 și transformată în societate pe acțiuni în 1905, Banca Marmorosch Blank a fost unul dintre inițiatorii și acționarii-fondatori ai companiei Air France. De altfel, banca a finanțat și războiul de independență a României din 1877-1878, primul război mondial și multe alte proiecte strategice naționale. Era cunoscută ca o instituție finanțatoare de proiecte noi, proiecte ieșite din comun. A mai finanțat industria petrolului, a finanțat industria zahărului, finanța tot ce era nou. Banca Marmorosch-Blank avea reprezentanțe la Viena, Paris, New York, Istanbul și făcea afaceri cu liniile maritime americane, era practic în toată lumea.”

     

    Reperele evreiești de pe Calea Victoriei sunt ale unor oameni pentru care libertatea profesiilor lor era inalienabilă. Reședințe private, spații publice, clădiri monumentale, stiluri artistice, toate nu au fost altceva decât materializări ale unor minți creative.

  • Bucureşti

    Bucureşti

    Astăzi vă
    invităm în oraşul capitală a ţării, la Bucureşti. Municipiul Bucureşti este
    aşezat în sud-estul ţării, acolo unde în urmă cu câteva sute de ani se
    întindeau Codrii Vlăsiei, rămaşi astăzi drept câteva pâlcuri răzleţe de pădure.
    Râul Dâmboviţa traversează oraşul, iar lacurile din nordul capitalei îmblânzesc
    canicula zilelor de vară.


    În anul
    1659, Bucureştii devin definitiv capitala Ţării Româneşti, provincia istorică
    din sudul României de astăzi. Oraşul se dezvoltă, apar numeroase biserici,
    hanuri mari fortificate şi prima arteră pavată cu bârne din lemn, Podul
    Mogoşoaiei (1692), ulterior rebotezată Calea Victoriei în anul 1878.


    Ne aflăm într-o capitală europeană, unde ne
    putem bucura de parcuri, de leisure, dar şi de istorie şi cultură.


    Ce impresie face oraşul unui vizitator
    aflat pentru prima dată aici am aflat vorbind cu Gunnar Bergdahl, din Suedia,
    ce s-a aflat în Bucureşti la jumătatea lunii septembrie a acestui an, cu ocazia
    Festivalului Internaţional de Film Bucureşti, ca preşedinte al juriului: « Atunci când vii la Bucureşti pentru
    prima dată, o impresie deosebită ţi-o lasă bulevardele largi ce te poartă prin
    oraş. Ca suedez, pentru mine a fost foarte plăcut faptul că era o vreme ca de
    vară. Deşi era septembrie, am putut să mă bucur de seri petrecute până târziu
    în aer liber. Există multe cafenele plăcute, este un oraş prin care e plăcut să
    te plimbi. Am stat o săptămână în Bucureşti şi o experienţă formidabilă a fost
    să descopăr parcuri la tot pasul. Şi cred că asta mă face să consider
    Bucureştiul un oraş în care e foarte plăcut să te relaxezi. Poţi sta pe o bancă
    şi să citeşti o carte sau pur şi simplu să priveşti trecătorii. Am făcut asta
    în zonele verzi pe care le-am descoperit şi a fost foarte relaxant. Altfel, aş
    spune că mâncarea este foarte gustoasă. »


    Centrul oraşului impresionează cu zecile
    de palate ce astăzi găzduiesc instituţii, precum Palatul Regal al României, azi
    Muzeul de Artă, Palatul Șuțu, în prezent sediu al Muzeului de Istorie și Artă
    al municipiului București, Palatul Prezidențial Cotroceni, dar şi Palatul
    Justiției și Palatul CEC, clădiri realizate în stil francez, la sfârșit de
    secol XIX, început de secol XX.


    Gunnar Bergdahl a adăugat : « Cel mai mult
    m-a impresionat, desigur, clădirea gigantică a Palatului Parlamentului,
    cunoscut sub numele de Casa Poporului. Privind acea clădire ridicată cu efortul
    şi chinul oamenilor din România, realizezi că este un simbol fantastic al
    trecutului şi, de asemenea, a nevoii de schimbare, pentru a crea o democraţie
    funcţională. Este o clădire de-a dreptul specială şi aş recomanda oricui vine
    la Bucureşti să meargă să o vadă. Să observe cât de mare este şi cum e
    amplasată în oraş. Ceea ce impresionează când o vezi este măreţia: realizezi
    câtă muncă şi câte materiale au fost folosite. Acesta este unul dintre
    lucrurile prin care Bucureştiul iese în evidenţă şi este de mare interes, după
    părerea mea. În altă ordine de idei, am
    fost impresionat de Monumentul revoluţiei, am stat şi am citit lista lungă cu
    numele oamenilor care au murit în timpul acelei perioade dramatice din istoria
    României. »



    Tot în Bucureşti, iubitorii naturii
    sălbatice pot vizita Delta Văcăreşti, dar şi mini-delta din Parcul sticlăriei. Iar pentru iubitorii de petreceri, Centrul
    Vechi invită cu baruri sau restaurante pentru toate gusturile.

  • Balade sur Calea Victoriei de Bucarest

    Balade sur Calea Victoriei de Bucarest

    C’est
    bon, c’est l’été à Bucarest, les gens sortent en short, et débardeurs, les gens
    sourient. Un des lieux incontournables de la saison, c’est la Calea Victoriei,
    l’avenue où les piétons sont rois en été, et ça, c’est plutôt rare à Bucarest.
    Parce qu’en temps normal, dans la capitale roumaine, c’est plutôt le trafic qui
    prime. Dans les minutes suivantes, notre stagiaire Juliane Née, vous invite à
    une balade de weekend, le long de l’avenue de la Victoire, à Bucarest.

  • Le Pont de la Mogoșoaia

    Le Pont de la Mogoșoaia

    Baptisée Podul Mogoșoaiei/Le pont de la Mogoșoaia dès sa création autour de l’année 1689, cette artère de la ville a subi un grand nombre de transformations en profondeur durant ses presque 350 ans d’existence. Rebaptisée Calea Victoriei/l’avenue de la Victoire lorsque la Roumanie a gagné son indépendance suite à la guerre contre l’Empire ottoman de 1877-1878, elle porte les traces de toutes les étapes historiques vécues par Bucarest et la Roumanie au cours des trois derniers siècles. Calea Victoriei a été mentionnée par des auteurs roumains et étrangers dans des centaines de livres, et certains épisodes racontés par ces auteurs circulent aujourd’hui en tant que légendes urbaines.

    Un tel livre, devenu classique, s’intitule « Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi/Le pont de la Mogoșoaia. L’histoire d’une rue », écrit par le diplomate Gheorghe Cruţescu. De nombreuses voix considèrent que c’est le plus bel ouvrage dédié à Calea Victoriei, principalement grâce au style de l’auteur, puisque Gheorghe Cruțescu n’était ni historien ni homme de lettres, mais un diplomate qui écrivait bien. Né en 1890 dans une famille de propriétaires terriens moyens, il était le petit-fils du colonel Lăcusteanu, le commandant du premier bataillon de l’armée roumaine créé en 1830 et un des révolutionnaires fervents de 1848. Gheorghe Cruțescu fait des études de droit à Paris, où il obtient son diplôme en 1915, et en 1916 il est volontaire sur le front de la Grande Guerre. Lorsque la paix revient dans le monde, il rejoint le ministère des Affaires étrangères de Bucarest et se voit nommer attaché de légation. Son dernier poste a été à Stockholm, durant la deuxième guerre mondiale, mais il a refusé de quitter la capitale suédoise pour rentrer en Roumanie en 1947, lorsque le régime communiste s’est installé à Bucarest. Gheorghe Cruţescu est mort, parait-il, le 30 décembre 1950, à Mougins, dans le sud de la France.Cătălin Strat, qui est le rédacteur de l’édition 2022 du volume « Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi », explique le succès de ce livre particulier : « Gheorghe Cruțescu était un passionné d’histoire, pas un chercheur ni un universitaire. Je crois plutôt que ce qu’il voulait c’était de sauvegarder une partie de l’histoire orale de son temps, de préserver les histoires racontées au sein de sa classe sociale, et qui sont délicieuses, pour les raconter dans un livre. Et il l’a fait dans ce merveilleux livre qu’est « Podul Mogoșoaiei », un extraordinaire montage de micro-histoires bucarestoises. C’est l’histoire de l’avenue de la Victoire, certes, mais c’est aussi l’histoire de Bucarest, de la modernisation de la ville, de l’évolution de la société locale, depuis sa variante orientale à celle occidentale, très sophistiquée. C’est l’histoire des vêtements, de la vie quotidienne, c’est – si vous voulez – une sorte d’histoire des mentalités avant la lettre. C’est une histoire des institutions et des petites choses avant que ces disciplines se différencient à l’intérieur du vaste domaine qu’est l’étude de l’histoire. »

    Cătălin Strat nous sert de guide pour une balade imaginaire le long de l’avenue de la Victoire, en empruntant le parcours décrit par Gheorghe Cruţescu dans son livre et dont le point de départ est le quai de la Dâmbovița. L’idée était de trouver des bâtiments emblématiques mentionnés dans le livre de 1943 et qui sont encore debout : « Il commence effectivement sa balade au bout de l’avenue qui donne sur la Place Națiunilor Unite/des Nations Unies et nous pourrions imaginer des voyageurs ou des visiteurs de la ville qui se promènent en compagnie de Cruţescu. Il était quelqu’un d’une grande qualité humaine, très sympathique et très drôle, et ça c’est visible dans les explications de son merveilleux livre. Il nous reste encore, bien-sûr, des bâtiments des temps anciens : le Palais de la Caisse d’épargnes, l’Église Zlătari, sur laquelle l’auteur pose un regard un peu critique, en disant qu’elle ressemble à un jeu de cubes en bois. Il y a ensuite le bâtiment du Cercle militaire, érigé sur l’ancien emplacement du monastère et de l’église du Sărindar, l’hôtel et restaurant Capșa, dont il raconte l’histoire particulière d’une manière très amusante. Le bâtiment du Théâtre national n’existe malheureusement plus, mais nous avons un chapitre bien fourni sur le commencement de l’activité théâtrale chez nous. Il nous reste encore les passages couverts, l’Hôtel Continental. Le Palais royal n’a plus la forme décrite par Gheorghe Cruţescu, car un tas de changements séparent l’ancien hôtel particulier Golescu de l’édifice actuel. Le Palais royal a brûlé en décembre 1926 et il a été reconstruit dans sa forme actuelle par l’architecte Nenciulescu. L’Athénée roumain est debout à la place de l’ancien Jardin de l’Evêché, qui abritait une statue du général Emanuel Florescu. L’Hôtel Athénée Palace est toujours à sa place, mais à l’entre-deux-guerres sa façade Beaux-Arts a été remplacée par Duiliu Marcu avec une façade dans un style vaguement Art Déco. Nous retrouvons toutes les églises mentionnées par l’auteur de mémoires Kretzulescu, par exemple Biserica Albă-l’église Blanche. Et puis il nous reste des hôtels particuliers d’anciens boyards- Casa/La Maison Cesianu, Casa Grădișteanu. D’autres bâtiments ont disparu, tandis que d’autres ont été remplacés par de nouvelles constructions. »

    « Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi » raconte aujourd’hui le centre-ville de Bucarest à la génération des Millennials. C’est l’histoire d’une actualité débutée il y a environ 350 ans. (Trad. Ileana Ţăroi)

  • Podul Mogoșoaiei

    Podul Mogoșoaiei


    Calea Victoriei, axul central nord-sud istoric al Bucureștilor, este singurul drum public din capitala României care a supraviețuit din secolul al 17-lea până astăzi. Denumită Podul Mogoșoaiei de la înființarea sa în jurul anului 1689, artera a suferit cele mai multe și profunde transformări în cei aproape 350 de ani de existență. Devenită Calea Victoriei după ce România și-a câștigat independența de stat în anii 1877-1878, pe ea se văd toate etapele istoriei Bucureștiului și ale României din ultimele trei secole. Calea Victoriei a fost menționată în sute de cărți scrise de români și străini, unele fiind deja clasice, iar episoade povestite de autori au figurează deja ca legende urbane ale orașului.


    O asemenea carte clasică este Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, semnată de diplomatul Gheorghe Crutzescu care a cunoscut multe ediții datorită popularității sale. Este considerată de mulți drept cea mai frumoasă carte despre Calea Victoriei. Explicația este stilul autorului, Gheorghe Cruțescu fiind un diplomat care avea o mare ușurință la scris și nu un istoric sau literat. Născut în 1890, venea dintr-o familie de boieri mijlocii. Bunicul lui fusese colonelul Lăcusteanu, comandantul primului batalion al armatei române înființat în 1830, și participant febril la revoluția pașoptistă. Gheorghe Cruțescu studiază dreptul la Paris, își ia licența în 1915 și în 1916 pleacă voluntar în primul război mondial. După primul război, intră în Ministerul Afacerilor Externe și este numit atașat de legație. Ultimul post l-a deținut în capitala Suediei, la Stockholm, în timpul celui de-al doilea război mondial, de unde nu a mai dorit să revină în România în 1947 când regimul comunist s-a instalat la București. A murit pe 30 decembrie la Mougins, în sudul Franței.


    Cătălin Strat este editorul ediției 2022 a volumului Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi și am căutat să aflăm în ce a constat succesul cărții.


    Gheorghe Cruțescu era pasionat de istorie. Nu o practica la nivelul unui cercetător științific sau la nivelul unui profesor de istorie de la Universitate. Cred că mai degrabă era preocupat să salveze o parte din istoria orală din vremea sa, să salveze poveștile pe care le auzea în clasa lui socială și care sunt delicioase, și să le pună într-o carte. Și, iată, le-a pus în această minunată carte Podul Mogoșoaiei, care e un montaj extraordinar de microistorii bucureștene. E istoria Căii Victoriei și totodată, istoria Bucureștiului. E istoria unei modernizări a orașului. Și iei, istoria devenirii societății bucureștene, de la forma ei orientală către una occidentală și foarte sofisticată. E istoria costumelor. E istoria vieții cotidiene. Am putea spune că această carte e un fel de istorie a mentalităților avant la lettre. E o istorie a instituțiilor și o istorie a lucrurilor mărunte înainte ca aceste discipline să se individualizeze în marele domeniu al studiului istoriei.



    Împreună cu Cătălin Strat, am făcut o istorie imaginară pe Calea Victoriei, pornind, așa cum începe și autorul, de la capătul dinspre cheiul Dâmboviței. Am încercat să vedem ce clădiri emblematice au rămas și astăzi din 1943, anul în care Crutzescu își publică volumul.


    El pleacă într-adevăr din Piața Națiunilor Unite și noi am putea să ne imaginăm niște călători sau niște vizitatori ai orașului mergând la braț cu Crutzescu. Era un domn foarte bine și foarte simpatic și foarte mucalit, cum reiese din carte, și să ne lăsăm încântați de explicațiile lui. Sigur au rămas, din vremurile vechi, Palatul CEC, a rămas Biserica Zlătari, pe care el o critică puțin spunând că arată ca un joc de cuburi. A rămas Cercul Militar, pe locul vechii mănăstirii și biserici a Sărindarului, a rămas Capșa, a cărui istorie ne-o spune într-o cheie foarte amuzantă. Teatrul Național nu a rămas, din păcate, dar avem un capitol consistent despre începuturile teatrului la noi. Au rămas pasajele sau pasagiile, Hotelul Continental. Palatul Regal nu a rămas în forma pe care o descrie Gheorghe Crutzescu, pentru că de la Casa Golescu până la actuala înfățișare s-au petrecut o mulțime de schimbări. În decembrie 1926, Palatul Regal a ars și atunci a fost refăcut în înfățișarea de astăzi sub semnătura arhitectului Nenciulescu. A rămas Atheneul, pe locul vechii Grădini a Episcopiei unde se găsea și o statuie a generalului Emanuel Florescu. A rămas Hotelul Athenee Palace care s-a preschimbat în perioada interbelică a fost dată jos fațada de tip Beaux-Arts și înlocuită de Duiliu Marcu cu o fațadă modernă într-un stil vag Art Deco. Au rămas toate bisericile despre care vorbește memorialistul Kretzulescu cum ar fi Biserica Albă. Au rămas ici și colo casele vechii boerimi, Casa Cesianu, Casa Grădișteanu. Au apărut clădiri noi și unele au dispărut cu totul.



    Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi este povestea centrului Bucureștiului, reluată acum pentru generația Millennials. Este povestea actualității respusă care începe acum circa 350 de ani.






  • Bucureşti FM pe Calea Victoriei!

    Bucureşti FM pe Calea Victoriei!

    Prefaţând ziua aniversară cu mesaje şi urări de la bucureşteni, cu vorbe bune şi energie pozitivă, Bucureşti FM a transmis sâmbătă şi duminică live între orele 15:00 şi 19:00, în cadrul evenimentului Străzi Deschise organizat de Primăria Capitalei prin intermediul ARCUB.

    A fost un City Break all inclusive, realizat de Tiberiu Păun şi echipa Bucureşti FM cu muzică, multe concursuri şi multe mesaje pentru Bucureştiul de azi, speranţe şi proiecţii pentru Bucureştiul de mâine.

    La microfonul Bucureşti FM, locuitorii Capitalei şi-au spus dorinţele, au povestit despre locurile preferate, despre efervescenţa oraşului, despre cât de cool şi uncool poate fi bătrânul Bucureşti, despre lipsurile cotidiene şi prea plinul urban, au depănat amintiri şi au făcut declaraţii. De dragoste şi de intenţii.

    Tot de dragoste au fost şi mesajele sosite de la turiştii străini aflaţi în vacanţă în Bucureşti, bucuroşi să descopere un oraş surprinzător, efervescent şi oamenii frumoşi care îi colorează străzile.

    A fost un weekend în care bucureştenii au lăsat deoparte grijile cotidiene şi problemele organice ale oraşului şi au urat împreună bătrânului Bucureşti Forţa fie cu tine. Forţa schimbării în bine!

    Pentru că Bucureştiul merită tot ce-i mai bun, iar noi suntem cei ce îl redesenăm în fiecare zi, modelându-l după chipul şi asemănarea noastră.

    Bucureşti aşa cum eşti!

    Şi nu ne oprim aici: luni şi marţi, pe Instagram-ul Bucureşti FM, aşteptăm urările bucureştenilor şi le întâmpinăm cu mesaje video personalizate de la fiecare realizator în parte.

    Bucureşti FM – Aici e Capitala!

  • „Cartea orașelor” sau cum își văd scriitorii locurile natale

    „Cartea orașelor” sau cum își văd scriitorii locurile natale

    Cunoscută publicului larg și
    specialiștilor drept o autoare a Bucureștiului, atât prin studiile sale de
    geografie literară, cât și prin proza sa de ficțiune, Andreea Răsuceanu a
    coordonat recent volumul Cartea orașelor, astfel stimulându-i și pe alții să
    transforme locuri în personaje. Antologia a apărut, recent, la editura
    Humanitas și cuprinde textele a 16 autori contemporani. În ce scop? Ne răspunde
    Andreea Răsuceanu.

    De multă vreme mă ocup de tema asta și în
    cărțile mele de critică sau de non-ficțiune, dar și în romanele mele. Iar de
    data asta m-am gândit să pornesc invers, nu dinspre literatură spre autori, ci
    dinspre autori spre textele de ficțiune pe care le-ar putea scrie ei pornind de
    la orașele lor natale sau de la orașele de adopție sau de la orașele care
    reprezintă în general un punct de reper pe harta lor personal. Mi-am dat seama
    că e o temă bună de exploatat și o temă care pune în valoare și locurile pentru
    a arăta potențialul literar și al altor orașe în afară de București. Dar cartea
    oferă cititorului poate și un fel de panoramă a literaturii române care se
    scrie astăzi de către autori tineri și mai puțin tineri cu foarte mare
    diversitate stilistică și multe formule narative. Am avut aceste două lucruri
    în minte când m-am gândit la o antologie:
    pe de o parte să fie într-adevăr un exercițiu de geografie literară și
    pe de altă parte să arătăm publicului care este potențialul tinerilor și
    autorilor care scriu astăzi literatură română.



    Printre autorii care scriu în Cartea orașelor se
    numără Corina Sabău cu orașul Câmpulung Muscel, Adrian G.Romila cu Piatra
    Neamț, Marius Chivu cu Râmnicu-Vâlcea, Viorica Răduță cu Ploiești sau Angelo
    Mitchievici cu Constanța. Ce spune Andreea Răsuceanu despre colaborarea cu
    acești scriitori aflăm acum. Le-am cerut texte de ficțiune în care orașul
    să joace un rol important, să aibă un rol central, să fie ori un cadru ori un
    pur și simplu un décor, să fie aproape un personaj. Au avut toată libertatea să
    se raporteze la temă așa cum doresc, dar să vină cu un text de ficțiune.
    Bineînțeles că multe dintre texte au și elemente autobiografice pentru că, în
    general, e vorba de orașele natale ale autorilor, poate au și elemente de
    eseistică. Unele texte sunt un fel de descrieri narative ale orașelor, poate cu
    mai puține elemente ficționale, dar în general, trebuie să ne să ne raportăm la
    volum ca la unul de proze scurte.



    La
    rândul ei, coordonatoarea a dedicat propria ficțiune orașului său natal,
    București. Andreea Răsuceanu. E un text care are drept cadru
    Bucureștiul, important pentru mine ca loc și în proza mea, nu doar în studiile
    geo-critică pe care l-am scris până acum. E, de fapt, un fragment puțin
    adaptat, în așa fel încât să se constituie într-o proză de sine stătătoare, din
    romanul la care lucrez acum. E o dublă imagine a Bucureștiului: un București
    interbelic cu un focus acolo pe zona Dâmboviței, a Pieței Unirii și a fostului
    cartier Uranus și un București și mai vechi care cuprinde și Calea Victoriei.
    În general o zonă de referință pentru mine care apare și în primele două romane
    pe care le-am scris    .



    În final, toate aceste texte pot constitui o altă
    modalitate de a cunoaște un oraș, dar și de a-i explora trecutul sau de a ți-l apropia
    prin intermediul artei.


  • Bucureştiul altfel

    Bucureştiul altfel

    Astăzi vă
    invităm să privim Bucureştiul altfel. Nu putem să nu amintim că ne aflăm într-o capitală Europeană, unde ne putem
    bucura de parcuri, de leisure, dar şi de istorie şi cultură.


    Orice persoană ajunsă în Bucureşti a
    trecut la un moment dat pe bulevarde care poartă nume de rezonanţă şi
    inevitabil s-a întrebat cine este acea persoană. Aşa că în zonele arhicunoscute
    din centrul capitalei, cu aglomerația, cu casele vechi și cu tot șarmul
    specific, prin proiectul Străzi cu Renume, au fost amplasate plăcuţe care
    spun povestea profesorilor, artiștilor, oamenilor de știință sau militarilor
    care ne-au definit istoria. În plus s-a dorit ca toate aceste povești să fie
    asociate și cu câte un chip realizat de ilustratori contemporani. Pe plăcuţe
    găsim povestea personalităţilor care au dat numele lor străzilor şi imaginea
    despre care vorbeam, iar mai multe detalii pot fi aflate la scanarea unui cod
    QR. Intenţia este să fie montate plăcuțe
    informative pe 100 din străzile capitalei.


    Şi tot deosebită este o plimbare prin
    Bucuresti cu Tuk-Tuk-ul (un vehicol cu trei roţi şi motor, care funcţionează în
    regim de taxi). Iniţiatorii acestei idei ne
    propun 80 de minute de experimentare a oraşului altfel. Traseul sugerat porneşte
    din Piața George Enescu, de la Ateneul Român, grandioasă sală de concerte din
    centrul oraşului. Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic
    cu stil eclectic şi a fost construită între 1886 și 1888, după planurile
    arhitectului francez Albert Galleron. Plecăm pe Calea Victoriei, primul drum de
    intrare în oraş, numit în anul construirii sale, 1692, Podul Mogoşoaia şi unde se
    află multe clădiri impozante, precum Muzeul Naţional de Artă, amenajat în
    clădirea fostului Palat Regal, clădirea Casei de Economii şi Consemnaţiuni şi
    Muzeul Naţional de Istorie a României. Traseul cu Tuk-Tuk-ul continuă către
    Piaţa Costituţiei, loc din care se poate admira Palatul Parlamentului, cea mai
    mare clădire administrativă din lume după Pentagon, deschisă vizitatorilor pe
    timp de zi. De aici se porneşte, mai departe, către Universitate, pe Bulevardul
    Unirii, luminat de jocul ritmic al fântânilor arteziene. Apoi se poate merge
    către Arcul de Triumf, ridicat în 1921 – 1922, iar drumul poate continua pe
    bulevardul Kiseleff, mărginit de foste conace boiereşti, multe astăzi renovate
    pentru a reînvia frumuseţea bulevardului de altădată. Muzeul Ţăranului Român,
    Muzeul de geologie, Muzeul de ştiinţe ale naturii Grigore Antipa sunt repere
    importante pe harta culturală a capitalei, aflate tot pe acest drum.


    Tot în Bucureşti, iubitorii naturii
    sălbatice pot vizita Delta Văcăreşti. Din 2016, Bucureştiul este prima capitală
    din Europa care se poate lăuda cu un parc natural urban: 186 de hectare de
    vegetaţie şi sute de vieţuitoare printre care vulpi, dihori, ţestoase de apă,
    şerpi, peşti şi multe păsări rare, aproape la fel ca în Delta Dunării. Iar în octombrie
    anul acesta, a fost deschis Parcul Sticlăriei, o a doua mini-deltă , cu o
    configurație extraordinară: un mic lac şi o insulă unde, în ultimii 30 de ani,
    vegetația s-a refăcut singură.


    Centrul Vechi invită şi în vreme de
    pandemie cu baruri sau restaurante cu specific divers. Cazarea se poate face în
    hoteluri sau apart-hoteluri, pentru toate buzunarele. Iar activităţile
    culturale, chiar şi restricţionate sunt numeroase şi tentante.


  • La Nuit de la littérature européenne

    La Nuit de la littérature européenne

    Née à Prague, en 2006, la Nuit de la
    Littérature européenne a été progressivement exportée vers d’autres villes du
    vieux continent, telles Brno, Dublin, Lisbonne ou encore Bucarest. Le 11 septembre
    2021, EUNIC Roumanie organise une nouvelle édition de cet événement littéraire.
    Un jour durant, Calea Victoriei, la grande avenue qui traverse la capitale
    roumaine d’un bout à l’autre, attendra lecteurs et écrivains dans quatre
    endroits phare – le Musée de la Littérature roumaine, la librairie Humanitas
    Kretzulescu, le Musée national d’Histoire et la Place Odéon – pour une série
    d’événements littéraires, notamment des lectures de fragments issus de
    plusieurs romans européens. Parmi les partenaires de cette Nuit spéciale – l’Institut
    français de Roumanie dont la représentante Roxanne Verron, chargée de mission
    livres et débats d’idées se trouve en dialogue avec nous, par téléphone.

  • Dicţionar de locuri literare bucureştene

    Dicţionar de locuri literare bucureştene

    Dicţionarul de locuri literare bucureştene, volumul
    semnat de Andreea Răsuceanu şi Corina Ciocârlie, spune 167 de poveşti despre
    Bucureştiul literar. Iniţial, cele două autoare au inventariat două mii de
    locuri şi legende urbane relevante pentru personajele literaturii române,
    pentru geografia reală şi literară a oraşului. Reale ori fictive, străzile,
    aleile, bulevardele se bifurcă şi îşi răspund, dând naştere la o serie de
    povești interconectate: din Amzei în Romană, de la Ateneu până în Herăstrău,
    din Cotroceni până în Dudeşti, traiectoriile personajelor desenează o hartă
    virtuală a Bucureștiului, cu ajutorul căreia cititorul se poate orienta în
    preumblările sale urbane şi romaneşti, scriu cele două autoare ale Dicţionarul
    de locuri literare bucureştene, Andreea Răsuceanu şi Corina Ciocârlie. Calea Victoriei,
    Strada Mântuleasa, Parcul Ioanid, Parcul Cişmigiu, Hanul lui Manuc, Şoseaua
    Virtuţii, Calea Văcăreşti, Casa din Strada Sirenelor, Hotel Universal, Gara de
    Est sunt câteva dintre locurile inventariate în Dicţionar.

    Andreea Răsuceanu, scriitoare
    şi critic literar. A fost un moment de panică la început, a fost o perspectivă destul de
    înspăimântătoare că trebuie să trecem din nou prin mare parte din literatura
    română şi aşa s-a şi întâmplat, aşa am început, am recitit mulţi autori români.
    Ne-am hotărât să începem de la câteva nuclee, am trecut prin secolul al XIX-lea,
    ne-am oprit asupra scriitorilor interbelici pentru care am negociat destul de
    mult, am ajuns, evident, şi la autorii contemporani despre care eu am mai
    scris, dar am încercat să nu revin asupra scriitorilor despre care am scris
    deja în cărţile mele anterioare.

    Corina Ciocârlie a fost un partener
    extraordinar, cu un entuziasm care s-a întâlnit cu entuziasmul meu. Cred că
    aici este secretul acestei cărţi, amândouă avem o pasiune extraordinară pentru
    Bucureşti şi poveştile lui. În plus, ne-am completat natural, pentru că, de
    data asta, eu am dorit să explorez şi periferia bucureşteană, în timp ce Corina
    a rămas mai degrabă în zona selectă. Am vrut să scriu şi despre Bucureştiul
    pitoresc, despre Bucureştiul mahalalelor, de la marginea oraşului, despre Groapa
    Cuţarida (loc care şi-a luat numele după inginerul Nicolae Cuţarida, prezent în
    romanul Groapa, apărut în 1957, scris de Eugen Barbu) despre Buzeştii (zonă
    situată în jurul Pieţei/Căii Buzeşti) cu cârciumile extraordinare, care te fac
    să deschizi ochii asupra vieţii, aşa cum spune un personaj. Am scris şi
    despre mahalaua Filantropia, despre Calea Griviţei, despre zona aceea care este
    încă necartografiată, un teritoriu vid, în care poţi vedea de fapt evoluţia
    urbanistică, poţi vedeacum se ridică oraşul.

    Dicţionarul de locuri literare
    bucureştene şi-a propus să fie un fel de revanşă a Bucureştiului mutilat,
    agresat, dispărut, o lectură răzbunătoare şi răscumpărătoare a unui oraş
    îndrăgit spune Corina Ciocârlie, critic literar şi doctor în ştiinţe filologice. În
    paginile Dicţionarului, cartierul Uranus n-a fost încă demolat, Casa Scânteii
    n-a luat locul Hipodromului Băneasa, Sala Dalles şi-a păstrat faţada modernistă
    din anii 30, iar în spatele hotelului Lido se mai aude încă forfota
    ademenitoare a faimosului bazin cu valuri. Chiar şi din această librărie, unde
    suntem în seara aceasta, librăria Humanitas Cişmigiu, dacă am privi pe fereastra
    ficţiunii, am vedea un Bulevard Regina Elisabeta extraordinar. Un spectacol
    permanent cu afişe colorate, cu reclame luminoase, cu toalete şi coafuri
    excentrice, cu pasiuni amoroase, cu adulteruri şi trădări ca în filme.

    Între Parcul
    Cişmigiu şi berăria Gambrinus de-o parte, cinematograful Capitol şi Cercul
    Militar de cealaltă, ar defila în seara asta, dacă am privi prin feresastra
    ficţiunii, toată lumea bună a romanului interbelic, începând cu Nory Baldovin
    (protagonista romanului Rădăcini, publicat de Hortensia Papadat Bengescu în
    1938), continuând cu Emilia Răchitaru (personaj din romanul Patul lui Procust,
    publicat de Camil Petrescu în 1933) şi terminând cu inevitabila doamnă T. (personaj
    principal din acelaşi roman, Patul lui Procust, de Camil Petrescu). Oricum,
    nimic n-ar fi tern sau plicticos, faţadele clădirilor n-ar fi scorojite, sălile
    de cinematograf nu s-ar fi închis. Iar Letiţia Branea, eroina Gabrielei
    Adameşteanu, abia sosită la Bucureşti de la Paris în romanul Fontana di Trevi
    (care închide trilogia deschisă de Drumul egal al fiecărei zile și continuată
    de Provizorat) n-ar mai deplînge faptul că Bulevardul Elisabeta a devenit un
    peisaj dezolant, cu clădiri jupuite şi cornişe derăpănate, unde singurul punct
    luminos e librăria Humanitas Cişmigiu, la doi paşi de berăria Gambrinus micşorată,
    dar restaurată.

    Dincolo
    de nomenclatorul străzilor, în Dicţionarul de locuri literare bucureştene sunt
    repertoriate monumente, gări, intersecţii, parcuri, pieţe, cafenele, cârciumi,
    hoteluri, cinematografe, ba chiar tarabe de anticari ori chioşcuri de ziare -
    fiecare dintre ele reprezentând un reper, un nod în reţeaua simbolică a
    oraşului

  • Vizitaţi România: Bucureşti

    Vizitaţi România: Bucureşti

    Astăzi vă invităm să redescoperiţi alături de noi Bucureştiul. Un Bucureşti
    al parcurilor, un oraş al distracţiei şi al vieţii de noapte, un oraş de
    leisure, dar şi un oraş încărcat de istorie şi care se bucură de o ferventă
    viaţă culturală.


    Aici nu puţini au găsit viu încă farmecul micului Paris de odinioară.
    Pentru un tur rapid al oraşului, vă propunem să săriţi în autobuzul supraetajat
    Bucharest City Tour. Dacă porniţi din nordul Bucureştiului, din zona Pieţei
    Presei, veţi vedea obiectivele turistice de pe marile bulevarde. Autobuzul
    trece pe lângă Arcul de Triumf, ridicat în 1921 – 1922 pentru a marca victoria
    României în Primul Război Mondial. Un edificiu aflat demult pe harta turistică
    a capitalei, dar despre care mulţi nu ştiu că poate fi şi vizitat, iar din
    aprilie găzduieşte şi spaţii de lectură amenajate corespunzător, după cum ne-a
    confirmat Oana Zaharia, director al Administraţiei Monumentelor şi
    Patrimoniului Turistic din subordinea Primăriei Municipiului Bucureşti:

    Sunt foarte mulţi care nu ştiu că se poate vizita, că se poate intra
    în interiorul Arcului de Triumf. Toată lumea este extrem de impresionată în momentul
    în care urcă în arc, bineînţeles şi de priveliştea de deasupra, dar şi de
    interiorul pe care nu îl bănuieşte nimeni privindu-l din exterior. Arcul de
    Triumf este un picior practic pe care se urcă, se ajunge sus şi se iese pe
    terasă şi se coboară pe celălalt picior. În momentul de faţă el este organizat
    cu spaţii dedicate lecturii, cu spaţii dedicate celor mici, în care aceştia pot
    colora, desena sau citi, dacă ştiu să citească, sunt făcute nişte butaforii din
    cărţi şi este totul organizat în sensul aducerii în atenţie a cărţii. Este
    chiar ceva inedit şi toată lumea a primit acest eveniment extraordinar de bine,
    ceea ce ne-am şi dorit. Nu ne-am imaginat însă că va avea atât succes.


    Odată ieşiţi din Arcul de Triumf, continuăm drumul pe bulevardul Kiseleff,
    mărginit de foste conace boiereşti, multe astăzi renovate pentru a reînvia
    frumuseţea bulevardului de altădată. Muzeul Ţăranului Român, Muzeul de geologie
    Muzeul de ştiinţe ale naturii Grigore Antipa sunt repere importante pe harta
    culturală a capitalei.


    Pe Calea Victoriei, primul drum de intrare în oraş, numit în anul
    construirii sale, 1692, Podul Mogoşoaia, se află multe clădiri impozante,
    precum Muzeul George Enescu, fostul Palat Cantacuzino, unde adesea serile sunt
    încărcate de muzică şi poezie. Urmează mai înspre centrul oraşului Ateneul
    Român, faţă în faţă cu Muzeul Naţional de Artă, amenajat în clădirea fostului
    Palat Regal. Mergând spre cheiul Dâmboviţei, puteţi vedea, clădirea Casei de
    Economii şi Consemnaţiuni şi Muzeul Naţional de Istorie a României. De
    asemenea, una dintre vedetele este Casa Poporului sau Palatul Parlamentului,
    cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagon, deschisă
    vizitatorilor pe timp de zi sau gazdă a unor evenimente în aer liber pe timp de
    seară.


    Centrul Vechi invită din a doua parte a zilei în cluburi, baruri sau
    restaurante cu specific divers, deschise până la ziuă.


    Iubitorii de natură pot descoperi parcurile bucureştene sau chiar şi o deltă. Din 2016, Bucureştiul este prima
    capitală din Europa care se poate lăuda cu un parc natural urban: Delta
    Văcăreşti, 186 de hectare de vegetaţie şi sute de vieţuitoare printre care
    vulpi, dihori, ţestoase de apă, şerpi, peşti şi multe păsări rare, aproape la
    fel ca în Delta Dunării.



    Şi cum oferta de cazare a Bucureştiului este
    foarte variată, nu veţi întâmpina probleme nici în acest sens.

  • Poveste din Bucureştiul de odinioară

    Poveste din Bucureştiul de odinioară

    V-aţi dori să călătoriţi cu o maşină a timpului şi să colindaţi pe străzile Bucureştiului de altădată? De la o plimbare cu trăsura, la cafenele şi cofetăriile de pe Calea Victoriei, denumită pe vremuri Podul Mogoşoaiei, la bătaia cu flori de la Şosea sau distracţia de la Cabaretul Alhambra? Orchestra de Muzică Populară Radio propune duminică, 10 martie (ora 17:00), o incursiune muzicală prin vechiul Bucureşti, cu piese de café-concert, romanţe şi tangouri,în concertul Poveste din Bucureştiul de odinioară.

    Spectatorii vor putea asculta şlagăre de altădată ale unor îndrăgiţi compozitori, precum Ion Vasilescu – Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară, Habar n-ai tu, Suflet candriu de papugiu, Mi-am pus busuioc în păr, sau Nicolae Kirculescu – Aşa începe dragostea, Violete pentru fete, Coşarul etc.

    Farmecul vremurilor de odinioară va fi recreat la Sala Radio de actriţa Miruna Ionescu şi violonistul Valentin Albeşteanu. Alături de ei se vor afla interpreţii Ion Ghiţulescu, Claudia Torop, violonistul Marin Alexandru, Constantin Lătăreţu, Radu Lazăr, Daniel Trifu, Daniela Elena Radu, Alina Mavrodin şi baritonul Marius Nine.

    Evenimentul se va derula sub bagheta dirijorului Adrian Grigoraş.

    Coproducător: Televiziunea Favorit. Parteneri media: Radio Antena Satelor şi Radio România Actualităţi. Sponsor: Hidrosystems S.R.L.

    Biletele la concertele Orchestrelor şi Corurilor Radio se pot achiziţiona online prin reţeaua www.bilete.ro, în oficiile Poştei Române, în magazinele Inmedio semnalizate bilete.ro şi la Casa de bilete a Sălii Radio.

    Alte informaţii legate de Orchestrele şi Corurile Radio, pe www.orchestreradio.ro.

  • Bucureşti

    Bucureşti

    Astăzi vă invităm să redescoperim Bucureştiul. Oraş cosmopolit, oraş care
    nu doarme – dacă e să ne gândim la petrecerile organizate în Centrul Vechi,
    oraş cu istorie de descoperit la tot pasul, dar de ceva vreme, oraş în care ne
    putem bucura şi de răsfăţ în centre SPA, pentru toate buzunarele.


    Vizitatorul grăbit poate alege să se
    plimbe doar pe Calea Victoriei, primul drum de intrare în oraş, numit în anul
    construirii sale, 1692, Podul Mogoşoaia, unde poate descoperi tainele Muzeului
    Naţional George Enescu, găzduit de Palatul Cantacuzino, o adevărată bijuterie
    arhitectonică, construită în 1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, unde compozitorul
    George Enescu a locuit o perioadă. Mai apoi, mergând către centrul oraşului, un
    alt reper este Ateneul Român. Inaugurat în 1889, în stilul neoclasic, cu elemente
    ale eclectismului şi ale arhitecturii franceze de secol XIX, Ateneul este unul
    dintre motivele pentru care Bucureştiul a primit numele de Micul Paris. Muzee
    precum cel de artă, găzduit de Palatul Regal sau Muzeul de istorie, Muzeul
    Ţăranului Român, Muzeul de Geologie sau Muzeul de ştiinţe ale naturii Grigore
    Antipa, toate conectate prin Calea Victoriei, spun fiecare poveşti care mai de
    care mai fascinante. În centrul oraşului impresionează şi Palatul Telefoanelor,
    Palatul CEC şi, fără îndoială, Palatul Parlamentului, clădire opulentă prin
    dimensiuni şi arhitectură, fiind a doua cea mai mare clădire administrativă din
    lume după Pentagon.


    Pentru iubitorii de natură, Bucureştiul invită la plimbare prin parcuri sau
    chiar la descoperirea Deltei Văcăreşti. Din 2016, Bucureştiul este prima
    capitală din Europa care se poate lăuda cu un parc natural urban: 186 de
    hectare de vegetaţie şi sute de vieţuitoare printre care vulpi, dihori,
    ţestoase de apă, şerpi, peşti şi multe păsări rare, aproape la fel ca în Delta
    Dunării.


    Iar dacă aveţi mai mult timp şi doriţi să vă oferiţi câteva ore la SPA, nu
    ezitaţi. Există mai multe centre cu oferte variate. Ne-am oprit şi noi la unul unde
    răsfăţul este la el acasă: Andrada Şeitan, purtătoarea de cuvânt a complexului,
    ne-a garantat o temperatură de 33-36 de grade Celsius constantă tot timpul
    anului şi ne-a tentat cu o serie de atracţii: Facilităţile, pe
    lângă cele trei saune umede, includ o mie de paturi cu hidromasaj, pe care le
    putem seta manual, o bibliotecă de sare, cu 40 de tone de sare de Himalaya şi o
    zonă de console playstation, unde copiii mici şi mari pot să se joace şi face
    puţini aerosoli.


    Trei piscine cu litiu, calciu şi magneziu, tobogane cu apă termală şi piscină
    cu valuri sunt încă nişte atracţii ale complexului, alături de paturi cu
    hidromasaj şi paturi cu infraroşu.



    Oferta de cazare a Bucureştiului este foarte variată, astfel încât nu
    veţi întâmpina probleme în acest sens. Invitaţia a fost lansată, vă aşteptăm data
    viitoare cu o nouă destinaţie!

  • Parcelarea Filipescu

    Parcelarea Filipescu

    Spre ieșirea de
    nord a Bucureștiului, la capătul celei mai vechi și importante bulevarde, Calea
    Victoriei, unde se află și sediul actual al guvernului, se bifurcă alte două
    artere esențiale, azi denumite Șoseaua Kiseleff și Bulevardul Aviatorilor. În
    secolul al XIX-lea, cele două se contopeau în zona mărginașă a capitalei,
    cunoscută sub denumirea La Șosea. Loc predilect pentru promenadă, bătăi cu
    flori și picnicuri, aici se termina orașul și începeau moșii imense cu grădini,
    livezi și plantații de viță-de-vie. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când
    Bucureștiul se dezvoltase și nevoia sistematizării devenise acută, ca și cea a
    extinderii zonelor rezidențiale, Șoseaua a început să-și schimbe și ea
    aspectul, fiind ruptă în două părți: o parte numită Șoseaua Kiseleff, iar
    cealaltă având mai multe denumiri, una din ele fiind șoseaua Jianu, azi
    Aviatorilor. Povestea locului e continuată de Oana Marinache, istoric de artă. Un pas important în sistematizarea orașului a fost trasarea fostului
    bulevard al Colței, adică tronsonul dintre Piața Română și Piața Victoriei,
    denumit azi bulevardul Lascăr Catargiu. Acest bulevard a fost deschis în timpul
    mandatului primarului Nicolae Filipescu, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea
    și începutul celui de-al XX-lea. Deja de la 1902, autoritățile se gândesc să
    lărgească mai mult Șoseaua Jianu și să creeze un sistem de reguli de construire,
    după exproprierea acestor vaste moșii, tocmai în vederea câștigării unor
    terenuri care să fie transformate în zone rezidențiale.


    Fără vreo
    legătură directă cu primarul Nicolae Filipescu, un alt Filipescu avea să
    contribuie la sistematizarea Șoselei Jianu: e vorba de Alexandru Filipescu,
    nepotul unui bogat și important boier numit tot Alexandru Filipescu, dar
    poreclit Vulpe. Oana Marinache. Vulpe era o poreclă, el fiind suficient
    de abil în a-și negocia poziția la curte în funcție de orice schimbare politică
    și de a se adapta la context. El n-a avut moștenitori, nefiind căsătorit.
    Totuși, a avut un fiu nelegitim la naștere, recunoscut ulterior și numit Ioan
    Filipescu. Acesta se va căsători cu Eliza Bibescu, fiica domnitorului Grigore Bibescu,
    din această căsătorie născându-se al doilea Alexandru Filipescu, cel relevant
    în discuția noastră. În 1912, lui i-a venit ideea de a parcela terenul, deci de
    a-și împărți moșia moștenită de două generații de la bunicul său. Într-un timp
    relativ scurt, acest boier, care avea mai degrabă viziunea unui afacerist sau
    dezvoltator imobiliar, a reușit ca până în 1913 să vândă peste 120 de loturi de
    pământ, care aveau fiecare cam între 500 și 1.000 de metri pătrați. Această
    inițiativă se dezvoltă până la începutul Primului Război Mondial, Alexandru
    Filipescu murind, de altfel, în 1916. El și-a asumat responsabilitatea
    introducerii tuturor utilităților, pe cheltuiala sa. Mai mult, el va dărui
    orașului București, două părculețe, de fapt două zone verzi, pentru a contribui
    la ideea unui oraș-grădină. Deci nu s-a gândit doar la speculații imobiliare,
    ci și la înfrumusețarea zonei. Și-a păstrat pentru sine o parcelă mare de teren
    înspre Șoseaua Jianu – bulevardul Aviatorilor de azi -, practic un parc central
    unde și-a construit o vilă după planurile arhitectului Roger Bolomey. De
    asemenea, a trasat și aleile din spatele proprietății sale după o idee
    franceză, aceea a aleilor mărginite de diverse specii de pomi. Acestor alei
    le-a dat numele strămoșilor săi, păstrând propriul său nume, și pe cel
    bunicului, unei din străzile principale ale noului cartier: Aleea Alexandru.


    Vila
    prințului Alexandru Filipescu, vizibilă și azi pe bulevardul Aviatorilor, este
    încă una din bijuteriile arhitecturale ale Capitalei, ne spune istoricul de
    artă, Oana Marinache. Planurile arhitecturale sunt semnate de
    Roger Bolomey, arhitect român de origine elvețiană, născut la Piatra-Neamț unde
    a și activat ca arhitect al orașului și creând niște vile deosebite. Provenind
    din spațiul moldovean este evident că stilul neoromânesc pe care l-a adoptat
    este influențat de zona din care provenea: folosea cărămidă aparentă,
    turnuri-foișoare care aminteau de mânăstirile bucovinene.


    Treptat, în
    așa-numita parcelare Filipescu se va dezvolta una dintre cele mai frumoase zone
    rezidențiale din oraș. Proprietarii au cumpărat parcelele de pământ între
    1912-1913, dar construcția multor vile s-a întins până în interbelic.
    Proprietarii erau, în general, oameni cu stare – bancheri, politicieni, boieri
    și industriași, dar și artiști -, iar stilul arhitectural în care construiau,
    deși nu era deloc rigid reglementat, era preponderent cel neoromânesc, stil
    impus, mai ales, după Unirea din 1918. Un exemplu este vila unde azi se află
    sediul central al Institutului Cultural Român. Oana Marinache revine cu
    detali: Vasile Morțun este proprietarul inițial și
    comanditarul vilei din Aleea Alexandru numărul 38. El a apelat la serviciile
    arhitectului Petre Antonescu, iar în perioada interbelică, vila va fi cumpărată
    de industriașul Nicolae Malaxa care o va extinde după planurile altui arhitect,
    Richard Bordenache. De asemenea, în zonă, se va instala și o altă categorie
    socio-profesională: pictorii sau artiștii care își doreau să locuiască
    împreună. Nu erau reglementări stilistice prea restrictive și de aceea, aici a
    apărut o paletă foarte variată de proiecte arhitecturale semnate de nume
    importante ale arhitecturii românești, dar și internaționale.



    În ciuda distrugerilor și schimbărilor petrecute în
    regimul comunist, zona a reușit să-și mențină aspectul elegant. Totuși, în
    ultima vreme, au apărut și intervenții arhitectonice și urbanistice moderniste
    nu tocmai inspirate care, pe lângă nepotrivirea estetică, nu respectă
    reglementările unei zone de patrimoniu protejate.