Tag: Calea victoriei

  • Bucarest

    Bucarest

    Bucarest figure, avec le littoral de la mer Noire, le delta du Danube, la Bucovine et la région de Maramures, sur la liste des lieux préférés par les touristes étrangers qui visitent la Roumanie. On vous propose aujourd’hui un voyage au centre de la ville, accompagnés par notre guide, Adriana Nica, la directrice exécutive d’une entreprise de formation en tourisme. Nous allons parcourir à pied Calea Victoriei, l’Avenue de la Victoire, une des rues les plus belles et des plus anciennes de la ville.

    Adriana Nica : «C’est une des artères les plus importantes de Bucarest. Elle est parsemée de plusieurs attractions touristiques, historiques, culturelles et spirituelles. Avant de parler des objectifs touristiques, il faut bien comprendre pourquoi on l’appelle « Calea Victoriei » et la raison pour laquelle c’est une avenue si importante. Jusqu’en 1692, il y avait deux rues. En 1692, le grand voïvode Constantin Brancovan réunit les deux en une seule artère, sous le nom de « Pont de Mogoşoaia ». Le 8 octobre 1878, l’armée roumaine entre victorieuse dans la ville de Bucarest, en parcourant le Pont de Mogoşoaia ou « la Grand Rue », comme on l’appelait à l’époque. En l’honneur de cette victoire, pour que l’obtention de l’indépendance du pays reste dans la mémoire et les cœurs des Roumains, on a appelé cette voie importante Calea Victoriei, « l’Avenue de la Victoire ». Pratiquement, Calea Victoriei fête l’obtention de l’indépendance de la Roumanie pendant la guerre de 1877-1878. »

    Calea Victoriei n’est pas seulement une artère très importante, elle est également parsemée d’attractions touristiques et de bâtiments déclarés monuments historiques, affirme Adriana Nica : «Nous avons procédé à une sélection des attractions touristiques les plus importantes. Le premier arrêt recommandé est au Musée national Georges Enesco, abrité par le Palais Cantacuzène. Le bâtiment est un vrai joyau architectural, construit en 1903 par Georges Grégoire Cantacuzène. Le compositeur Georges Enesco a habité le Palais Cantacuzène pendant un certain temps et depuis 1956, après sa mort, le bâtiment a été transformé en musée dédié à sa vie et à son œuvre.»

    Le repère suivant est l’Athénée roumain. Adriana Nica, directrice exécutive d’une entreprise de formation en tourisme, raconte : « Il a été inauguré en 1889 et construit à l’initiative de la société homonyme, par le biais d’une campagne célèbre nommée « Donnez une pièce de monnaie pour l’Athénée. » L’argent a été collecté pendant quelques années et la construction est devenue une des raisons principales pour laquelle Bucarest a reçu le surnom de « Petit Paris ». Le style architectural est néoclassique, mais on retrouve dans sa construction des éléments de l’éclectisme et de l’architecture française du XIXe siècle. »

    Presque vis-à-vis de l’Athénée roumain se trouve le Palais Royal, qui a une histoire sinueuse, poursuit Adriana Nica: « Il y a plus de 300 ans, en 1659, la capitale de la Valachie a été transférée de Târgovişte à Bucarest. Târgovişte était l’ancienne résidence princière des voïvodes de Valachie, parmi lesquels le célèbre Vlad l’Empaleur. A l’époque, le Pont de Mogoşoaia se terminait à peu près là où se trouve maintenant le Palais royal, et les derniers édifices étaient une maison et le monastère de Kreţulescu. Cette maison, qui allait devenir plus tard le Palais royal, a appartenu successivement à plusieurs gens aisés qui faisaient partie du clergé. En 1812, elle entre en possession de la famille Golescu, pour être vendue plus tard, en 1833, au Conseil administratif de la ville. Décision est prise de la transformer en résidence princière ; ainsi le palais traverse-t-il des transformations sous la direction de plusieurs architectes, parmi lesquels le célèbre Xavier Villacrosse. Pendant le règne d’Alexandru Ioan Cuza, en 1860, le palais connaît des améliorations de ses intérieurs, l’art décoratif utilisé étant du style Napoléon III. Sous le règne du roi Carol Ier, le palais princier est transformé en palais royal. Les modifications du palais qui revêt sa forme actuelle ont été entamées par le roi Ferdinand et achevées par le roi Carol II, en 1940, du temps de la Seconde Guerre mondiale. »

    Jusqu’à la prochaine fois, quand une nouvelle destination vous attend, nous vous souhaitons bon voyage et que le soleil soit de la compagnie! (Trad. Nadine Vladescu)

  • Bucureşti

    Bucureşti

    Are peste 2,4 milioane
    de locuitori şi se află pe locul şase ca dimensiune în topul oraşelor din
    Uniunea Europeană. Bucureştiul
    figurează, alături de litoralul Mării Negre, Delta Dunării, Bucovina şi Maramureş,
    pe lista preferinţelor turiştilor străini care vizitează România. Deşi este
    situată într-o zonă de câmpie, capitala României nu are un relief cu totul
    plat. Totuşi, diferenţa de nivel nu depăşeşte 100 de metri. Facem o călătorie
    în centrul Bucureştiului, însoţiţi de ghidul nostru, Adriana Nica, directoare
    executivă la o companie de training autorizat in turism. Vom străbate la pas
    Calea Victoriei, artera principală a oraşului căutat de tot mai mulţi străini. Este
    una dintre cele mai importante artere ale Bucureştiului. Este presărată, de
    asemenea, cu multe obiective, turistice, istorice, culturale şi spirituale.
    Înainte de a ajunge la obiective, să înţelegem de ce se numeşte Calea Victoriei
    şi de ce este o arteră atât de importantă. Până în anul 1692, erau două
    drumuri. Drumul Braşovului, care pornea din Calea Victoriei până la Cercul
    Militar şi uliţa mare spre Sărindari, care se întindea de la Biserica Sărindari
    până la Piaţa Naţiunilor. Pe locul bisericii Sărindari se află în prezent Cercul
    Militar. În 1692, marele domnitor Constantin Brâncoveanu uneşte cele două
    drumuri într-unul singur sub denumirea de Podul Mogoşoaiei. În data de opt
    octombrie 1878, armata română intra triumfătoare în Bucureşti defilând în paşi
    de marş victorios, parcurgând Podul Mogoşoaiei sau uliţa cea mare, cum i se mai
    spunea atunci. În cinstea acestei victorii, pentru a rămâne în memoria şi în
    inimile românilor câştigarea independenţei ţării, acestui drum important i s-a
    spus Calea Victoriei. Practic, Calea
    Victoriei sărbătoreşte câştigarea independenţei României în timpul războiului
    din 1877-1878.


    Calea Victoriei nu este
    doar o arteră foarte importantă, ci este presărată cu obiective şi clădiri
    declarate monument istoric, spune Adriana Nica. Am făcut o selecţie a celor mai importante obiective. Prima oprire
    recomandată este la Muzeul Naţional George Enescu, găzduit de Palatul
    Cantacuzino. Clădirea este o adevărată bijuterie arhitectonică, construită în
    1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino. Compozitorul George Enescu a locuit
    o perioadă în Palatul Cantacuzino şi din 1956, după moartea acestuia, clădirea
    a fost transformată într-un muzeu dedicat vieţii şi operei lui George Enescu.


    Următorul reper este
    Ateneul Român. Adriana Nica, executive manager la o companie de training
    autorizat in turism. A fost inaugurat în
    1889 şi a fost construit la iniţiativa societăţii omonime printr-o campanie
    celebră denumită Daţi un leu pentru Ateneu. Banii s-au strâns în câţiva ani,
    iar construcţia a devenit unul dintre motivele pentru care Bucureştiul a primit
    supranumele de Micul Paris. Stilul arhitectonic este neoclasic, dar se regăsesc
    şi elemente ale eclectismului şi ale arhitecturii franceze de secol XIX.


    Aproape faţă în faţă cu
    Ateneul Român se află Palatul Regal. În urmă cu mai bine de 300 de ani, în anul
    1659, când a fost mutată capitala Ţării Româneşti de la Târgovişte la
    Bucureşti, pe locul unde se află acum Palatul Regal se termina Podul
    Mogoşoaiei, iar ultimele clădiri erau o casă şi mănăstirea Creţulescu. Adriana
    Nica, directoare executivă la o companie de training autorizat in turism . Această casă, care mai târziu avea să
    devină Palatul Regal, a trecut prin posesia mai multor oameni înstăriţi din
    rândul clericului, pentru ca mai târziu, în 1833, să fie vândută Sfatului
    Administrativ. Se hotărăşte transformarea ei în reşedinţă domnească, iar,
    astfel, palatul trece prin mai multe transformări sub îndrumarea unor arhitecţi, printre care
    şi celebrul Xavier Villacrosse. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în
    1860, palatului i se aduc îmbunătăţiri interioare, arta decorativă fiind în
    stil Napoleon al III-lea. Sub domnia lui Carol I, palatul domnesc este
    transformat în palat regal. Chiar dacă exteriorul nu impresiona în mod
    deosebit, Carol I a reuşit să transforme interiorul într-o formă de eleganţă şi
    rafinament, plin de statui şi picturi. Decorarea palatului s-a definit şi prin
    valoroasa colecţie de pictură universală, specifică perioadei renascentiste şi
    baroce. Astăzi, în interiorul Palatului Regal şi Muzeul Naţional de Artă al
    României. Modificările palatului în forma actuală au fost începute de regele
    Ferdinand I şi finalizate de regele Carol al II-lea, în anul 1940, când Europa
    era implicată în cel de-al Doilea Război Mondial. Arhitectul preferat de regele
    Carol al II-lea a fost Arthur Lorentz, numit arhitect şef al palatului regal.
    După abdicarea forţată a regelui Mihai I, din cauza comuniştilor, în 1950,
    palatul este desemnat Muzeu Naţional de Artă.


    O clădire impresionantă
    este şi Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, pe scurt CEC. Adriana Nica: Palatul
    CEC este încă un simbol arhitectural al Micului Paris şi a fost inaugurat în
    anul 1900. Este conceput în stilul neo-barocului francez, cu faţade tripartite
    sculptural, spre a marca silueta sa pe Calea Victoriei. Imobilul se finalizează
    cu o cupolă de sticlă masivă şi metal. Trăinicia clădirii este dată de intrarea
    încununată de un fronton în semicerc, sprijinit de coloane în stil compozit.
    Alte cupole în stil renascentist acoperă patru volume de colţ, decorate la
    rândul lor cu frontoane şi steme. Finisajele de excepţie ale faţadelor şi
    echilibrele volumelor s-au dovedit a fi extrem de rezistente în timp. Prin
    urmare, niciunul dintre cutremurele care au afectat Bucureştiul nu au lezat
    structura clădirii. În incinta palatului se mai află şi un muzeu, inaugurat în
    septembrie 2005, deschis în holul mare.

    Vizavi
    de CEC, Palatul Poştelor a fost inaugurat tot în anul 1900. Construcţia în stil
    neoclasic prezintă şi o curte interioară, iar aspectul clădirii spune Adriana
    Nica, directoare executivă la o companie de training autorizat in turism, pare
    să fie inspirat din cel al Palatului Poştelor din Geneva. Până în anul 1972,
    palatul a găzduit sediul central al Poştei din Bucureşti. Începând cu 1972, în
    cadrul palatului, a fost inaugurat Muzeul Naţional de Istorie.

  • Theater am Montag in Green Hours: Kaderschmiede des unabhängigen Theaters wird 20

    Theater am Montag in Green Hours: Kaderschmiede des unabhängigen Theaters wird 20

    Am 1. Dezember 1997 wurde im Untergeschoss eines Gebäudes auf der zentralen Stra‎ße Calea Victoriei (Siegesstra‎ße) in Bukarest das erste unabhängige Theater in Rumänien ins Leben gerufen. Bald wurde es als Theater am Montag“ bei Green Hours bezeichnet, weil es in der Bar Green Hours zum Leben kam, einer angesagten Bar in der rumänischen Hauptstadt, die der Besitzer Voicu Rădescu im Jahr 1994 gründete. Sein Bruder ist der Darsteller Vlad Rădescu, der dank seiner Rolle im Streifen Ciprian Porumbescu“ in der Regie von Gheorghe Vitanidis über die Landesgrenzen hinaus berühmt wurde. Aus Liebe zur Kunst und aus dem Bedarf der Darsteller jener Zeit hinaus, sich mehr als im Staatstheater frei auf der Bühne ausdrücken zu können, entstand das unabhängige Theater Green Hours. Voicu Rădescu erinnert sich, wie seine Initiative allmählich Gestalt annahm:



    Damals betrieb ich hier schon seit drei Jahren einen Jazz-Club, der Green Hours hie‎ß. Über meinen Bruder und meine Schwägerin, die bekannte Theatermenschen sind, habe ich Theaterstudenten kennengelernt, die aus eigener Initiative hier in der Bar während der Konzertpausen Theatersketsche präsentierten. Es war der Winter 1994-1995. Auf den Plakaten zu den jeweiligen Aufführungen stand »Acting Performances« mit verschiedenen Darstellern — Mihaela Rădescu, Dragoş Bucur, Bogdan Dumitrache u.a.m. Zwei Jahre später, als ich die renommierte Schauspielerin Maia Morgenstern kennenlernte, bin ich auf die Idee gekommen, sie zu fragen, ob sie in einer Theateraufführung im Jazz-Club Green Hours auftreten möchte. Zusammen mit der Darstellerin Dorina Crişan Rusu hat sie mich zu einer Aufführung im Nationaltheater eingeladen, wo sie am Klavier einen gro‎ßen Teil der Aufführung »Chantan au Lait« gespielt haben. Diese Aufführung eröffnete ein paar Wochen später die ständige Spielzeit am Montagstheater, das allerdings damals nicht so hie‎ß.“




    Nachdem Maia Morgenstern und Dorina Crişan Rusu sozusagen das Eis gebrochen hatten, lockte das Untergeschoss der beliebten Bar auf der Calea Victoriei immer mehr junge Darsteller und Theatermacher an:



    Die Zahl der Schauspieler, die bei uns auftreten wollten, nahm allmählich zu. Die berühmte Darstellerin Coca Bloos kam auf die Bühne mit einer One Woman Show. Ich konnte es nicht fassen, als sie unsere Einladung akzeptierte, denn in derselben Zeit trat sie mit einer erfolgreichen Aufführung auf der Bühne des Nationaltheaters auf. Das gab uns den Antrieb und die Kraft, weiterzumachen. Es wurde klar, dass wir nicht aufgeben sollen, denn unser Projekt fand nicht nur beim Publikum eine positive Resonanz, sondern auch bei Theatermenschen.“




    Schritt für Schritt haben sich sowohl junge Regisseurinnen und Regisseure wie Theodora Herghelegiu, Gianina Cărbunariu, Radu Afrim, Ana Mărgineanu als auch bereits bekannte Theatermacher — Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu und die Darstellerinnen und Darsteller Andreea Bibiri, Daniel Popa, Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Şerban Pavlu — dem Projekt angeschlossen. Alle stellen einen Teil der zwanzigjährigen Geschichte des Theaters dar.



    Einen Wendemoment erlebte das Theater, als sich auch Florin Piersic Jr. dem Projekt anschloss. Der Darsteller inszenierte hier seit Anfang der Jahre 2000 vier Aufführungen. Die erste war Würfel und Karten“ von Sam Henry Kass im Jahr 2001. 2003 wurde Florin Piersic Jr. für seine Rolle in der Aufführung Sex, Drugs, Rock & Roll“ von Eric Bogosian mit dem Preis des Rumänischen Theaterverbands UNITER in der Kategorie Bester Darsteller“ ausgezeichnet. Das war der erste Preis, den UNITER der Aufführung eines unabhängigen Theaters vergab. Der Schauspieler erinnert sich an seine erste Begegnung mit dem Theater am Montag:



    Es war ein Silvesterabend in Bukarest und ich hatte nichts für die Nacht zwischen den Jahren vor. Auf einem Flugblatt stand, dass in der Bar Green Hours um 8-9 Uhr abends eine Theateraufführung präsentiert wird. Die Bar war total anders und einzigartig im damaligen Bukarest. Später, als ich beruflich eine schwere Zeit durchmachte, habe ich mich daran erinnert, den Barbesitzer kontaktiert, und er stand sehr offen gegenüber meinem Vorschlag, in einer der Aufführungen aufzutreten. So haben wir diesen Prozess in Gang gesetzt. Ich habe es immer wieder hervorgehoben und das mache ich jetzt noch einmal: Ohne Green Hours hätte ich nicht existiert. Es war für mich wie ein Sprungbrett. Dort wurde ich als Darsteller entdeckt und dank meinen Auftritten bei Green Hours habe ich später viele Arbeitsaufträge bekommen.“




    Das Theater Am Montag mit den 100 Zuschauern, die ihm am Anfang zur Seite standen und die im kleinen Raum der Bar Green Hours passten, war für viele eine Theaterschule, eine Emotion, die Ausdrucksfreiheit. Florin Piersic Jr:



    In den Augen der anderen waren wir diese Enfants terribles des rumänischen Theaters, diese Au‎ßenseiter, die durch ihr Benehmen auffielen. Damals galt ein selbstständiger Darsteller nicht als wahrer Darsteller, in Wahrheit war es aber andersrum, denn es gab so viele an verschiedenen Theatern festangestellte Darsteller, die mit ihrem Status nicht zufrieden waren und hier, im unabhängigen Theater, eine Stimme bekamen. Hier hatten sie die Gelegenheit, unvergessliche Rollen zu verkörpern, auf einer 2 qm gro‎ßen Bühne vor 70 oder 100 Zuschauern aufzutreten und für ihren Auftritt begehrte Preise zu erhalten. Für manche mag das seltsam vorkommen, dass ein Darsteller für ein paar Zuschauer all seine Energie bündelt, während man als Schauspieler, der im Fernsehen auftritt, Millionen Menschen auf einmal erreichen kann. Ich sehe aber die Sachen ganz anders. Das Theater und seine Stimmung kann man nicht ersetzen.“




    Zwei Jahrzehnte später sind in Bukarest lauter unkonventionelle Räume entstanden, die den unabhängigen Darstellern eine Bühne bieten. Das Theater am Montag bleibt jedoch in den Herzen zahlreicher Theaterfreunde. Das erste unabhängige Theater Rumäniens erfüllt auch heute in der Bar Green Hours, seine Rolle, junge Darsteller zu unterstützen. Seiner Gastfreundschaft erfreut sich auch die Theatergruppe Frilensăr“ aus dem ostrumänischen Iaşi. Geleitet wird die Gruppe vom Darsteller und Regisseur Daniel Chirilă:



    Kaum zu glauben, dass wir bereits zur fünften Aufführung gekommen sind. Die Erinnerungen, als wir sagten, ‚Schau mal, Lia Bugnar und Marius Manole treten bei Green Hours auf, das muss cool sein‘, habe ich noch so frisch im Gedächtnis. Und auf einmal kriegt man eine Einladung von Voicu, ein paar Worte in einem Interview über das 20. Jubiläum dieses Theaters zu sagen. Hier genie‎ßen wir immer eine ganz schöne Atmosphäre und wir fühlen wirklich, dass wir dazugehören. In diesem Theater fühlen wir die Freiheit und das ist uns sehr wichtig. Das Theater am Montag ist der Motor des rumänischen unabhängigen Theaters.“

  • Teatrul LUNI de la Green Hours – 20 de ani

    Teatrul LUNI de la Green Hours – 20 de ani

    La 1 decembrie 1997 se năştea, într-un subsol de
    pe Calea Victoriei 120, primul teatru independent din România de după 1990.
    Acesta se va numi în scurtă vreme Teatrul Luni de la Green Hours, pentru că a
    apărut în barul înfiinţat de Voicu Rădescu în 1994, bar pe care şi-l dorise
    altfel. Voicu nu era om de teatru, însă fratele său, Vlad Rădescu, era, şi
    este, actor, devenit celebru şi peste hotare datorită rolului principal din
    neuitata peliculă Ciprian Porumbescu, în regia lui Gheorghe Vitanidis. Iar
    soţia lui Vlad Rădescu este Mihaela Rădescu, angajată a Teatrului Mic, dar
    puternic legată de zona independentă. Acest context şi nevoia tinerilor artişti
    de a se exprima mai mult decât o puteau face în teatrul de stat au contribuit
    la naşterea teatrului independent la Green Hours. Voicu Rădescu: Aveam deja, de trei ani, un club de jazz aici, Green Hours. Fratele meu
    şi cumnata mea erau oameni de teatru cunoscuţi. Prin intermediul lor, am
    întâlnit câţiva studenţi la teatru. Aceştia au început, la dorinţa lor, să
    creeze mici scheciuri teatrale, de câteva minute, în pauzele concertelor de
    jazz. Asta se întâmpla în toamna – iarna anului 1995. Pe afiş apăreau ca
    acting performances, cu diverşi actori – Mihaela Rădescu, Dragoş Bucur,
    Bogdan Dumitrache… La un moment dat, în ’97, făcând cunoştinţă cu Maia
    Morgenstern, mi-a venit ideea de a o întreba dacă nu şi-ar dori un spectacol şi
    zece reprezentaţii cu acel spectacol în clubul de jazz Green Hours. Maia era cu
    Dorina Crişan Rusu. Mi-au spus să vin peste două săptămâni la Teatrul Naţional,
    unde mi-au interpretat, la o pianină, o parte mare din viitorul lor Chantan au
    Lait, care a fost spectacolul ce a declanşat stagiunea permanentă a Teatrului
    Luni. Care încă nu se numea Teatrul Luni.


    Iar după ce Maia Morgenstern şi Dorina Crişan Rusu
    au spart gheaţa la Green Hours, din ce în ce mai mulţi actori şi creatori de
    spectacol au intrat în micul subsol de pe Calea Victoriei. Voicu Rădescu: A fost o năvală, se poate spune, dar nu imediată. După spectacolul
    Maiei, a venit Mihaela Rădescu cu un spectacol, apoi a venit Coca Bloos cu un
    one-woman show, în aceeaşi vreme în care la Teatrul Naţional se juca
    spectacolul Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete şi Coca Bloos era
    fenomenală în acel spectacol. A fost pentru noi un şoc pozitiv momentul în care
    a acceptat ideea de a juca la noi. Apoi, a mai avut loc un spectacol care a
    însemnat iar un declic, tot cu Coca Bloos şi Mihaela Rădescu, iar la pian,
    Lucian Ban – Azi mă… Ubu, după câteva dintre textele lui Alfred Jarry,
    spectacol care a primit un prim premiu la prima ediţie a Festivalului Humorror.
    A fost pentru noi un imbold şi o surpriză atât de mare încât ne-am dorit să
    continuăm, deoarece am văzut că ne ies lucruri apreciate nu doar de public, ci
    şi de oameni din foruri de specialitate.


    Apoi… năvala. Adică, regizorii tineri – Theodora
    Herghelegiu, Gianina Cărbunariu, Radu Afrim, Ana Mărgineanu, dar şi consacraţi
    – Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu. Actorii Andreea Bibiri, Marius
    Stănescu, Daniel Popa, Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Şerban Pavlu… Şi mulţi,
    mulţi alţii. Toţi reprezintă câte o parte din istoria celor, până acum, două
    decenii de existenţă a Teatrului Luni de la Green Hours.


    Unul dintre momentele cele mai importante ale
    acestei istorii îl reprezintă venirea lui Florin Piersic Jr, care a montat aici
    patru spectacole la începutul anilor 2000. Primul a fost Zaruri şi cărţi, de
    Sam Henry Kass, realizat în 2001. În 2003, pentru rolul din Sex, Drugs,
    Rock & Roll, de Eric Bogosian, Piersic Jr câştiga Premiul UNITER la
    categoria Cel mai bun actor. A fost primul premiu dat de UNITER unui spectacol
    independent. Florin Piersic Jr a avut prima întâlnire cu Teatrul Luni într-o
    seară de 31 decembrie: ,Eram în Bucureşti şi nu aveam nici un
    program. Nu ştiu cum am aflat… am văzut pe un flyer, probabil, că se joacă un
    spectacol de teatru în seara de Revelion, pe la 8 – 9 seara. Locul era cu totul
    altceva decât văzusem până atunci. Apoi, fiind într-o perioadă de disperare din
    punct de vedere profesional, am găsit o piesă, am vorbit cu Voicu, el a fost de
    acord şi toate s-au pus în mişcare. Am spus şi o să spun mereu că, fără Green
    Hours, n-aş fi existat. A fost un fel de trambulină. Au apărut foarte mulţi
    oameni care au văzut spectacolele mele de acolo şi au vrut să lucreze cu mine.


    Teatrul Luni, cu cei maxim 100 de spectatori care
    încăpeau la o reprezentaţie, a însemnat o şcoală, un sprijin, emoţie, libertate
    de exprimare. Florin Piersic Jr: Eram priviţi ca un soi de teribilişti,
    oameni care nu şi-au găsit un rost. Prejudecata era că trebuie să fii angajat
    într-un teatru, altfel nu eşti actor bun. Ori lucrurile nu stăteau deloc aşa.
    Şi au apărut foarte mulţi oameni care erau nemulţumiţi cu ce lucrau în teatrul
    de stat şi care au putut să se exprime cu adevărat în teatrul independent. Să
    facă nişte roluri memorabile, să se ia nişte premii pe o scenă de 2 pe 3, cu un
    public de 50, 70 de oameni, 100…Pentru multă lume poate părea ciudat
    faptul că un actor se urcă pe scenă şi îşi consumă energia în faţa unui public
    restrâns, atâta vreme cât, dacă apari la televizor, te văd milioane de oameni.
    Pentru mine lucrurile stau altfel. Teatrul, vibraţia aceea pe care el o
    presupune şi care, uneori, chiar se întâmplă nu poate fi înlocuită cu nimic.


    După 20 de ani, când spaţiile independente
    destinate teatrului au devenit destul de numeroase în Bucureşti, Teatrul Luni
    continuă să fie aceeaşi gazdă specială, generoasă pentru tinerii actori. Este
    şi cazul trupei Frilensăr, venită de la Iaşi şi coordonată de Daniel Chirilă,
    actor, regizor, scriitor de texte: Totul s-a petrecut foarte repede pentru
    noi. Nici nu-mi dau seama că deja suntem la al cincilea spectacol. Parcă eram
    în facultate şi ne gândeam aa, uite, joacă Lia Bugnar la Green Hours…, şi
    joacă şi Marius Manole… ce mişto trebuie să fie. Şi dintrodată te invită
    Voicu să filmezi un interviu pentru istoria de 20 de ani a Green Hours. E o
    atmosferă frumoasă şi simţim că aici ne e locul. Simţim că avem libertate, ceea
    ce e foarte important pentru noi. Continui să joc aici pentru îl consider
    motorul teatrului independent din ţara noastră.

  • Bucureşti

    Bucureşti

    Bucureştiul
    figurează, alături de litoralul Mării Negre, Delta Dunării, Bucovina şi
    Maramureş, pe lista preferinţelor turiştilor străini care vizitează România.
    Facem azi o călătorie prin centrul Bucureştiului, însoţiţi de ghidul nostru,
    Adriana Nica, directoare executivă la o companie de training autorizat in
    turism. Vom străbate la pas Calea Victoriei. Este una dintre cele
    mai importante artere ale Bucureştiului. Este presărată, de asemenea, cu multe
    obiective, turistice, istorice, culturale şi spirituale. Înainte de a ajunge la
    obiective, să înţelegem de ce se numeşte Calea Victoriei şi de ce este o arteră
    atât de importantă. Până în anul 1692, erau două drumuri. În 1692, marele
    domnitor Constantin Brâncoveanu uneşte cele două drumuri într-unul singur sub
    denumirea de Podul Mogoşoaiei. În data de opt octombrie 1878, armata română
    intra triumfătoare în Bucureşti defilând în paşi de marş victorios, parcurgând
    Podul Mogoşoaiei sau uliţa cea mare, cum i se mai spunea atunci. În cinstea
    acestei victorii, pentru a rămâne în memoria şi în inimile românilor câştigarea
    independenţei ţării, acestui drum important i s-a spus Calea Victoriei. Practic, Calea Victoriei sărbătoreşte
    câştigarea independenţei României în timpul războiului din 1877-1878.


    Calea Victoriei nu
    este doar o arteră foarte importantă, ci este presărată cu obiective şi clădiri
    declarate monument istoric, spune Adriana Nica. Am făcut o selecţie a
    celor mai importante obiective. Prima oprire recomandată este la Muzeul
    Naţional George Enescu, găzduit de Palatul Cantacuzino. Clădirea este o
    adevărată bijuterie arhitectonică, construită în 1903 de către Gheorghe Grigore
    Cantacuzino. Compozitorul George Enescu a locuit o perioadă în Palatul
    Cantacuzino şi din 1956, după moartea acestuia, clădirea a fost transformată
    într-un muzeu dedicat vieţii şi operei lui George Enescu.


    Următorul reper
    este Ateneul Român. Adriana Nica, directoare executivă la o companie de
    training autorizat in turism. A fost inaugurat în 1889 şi a fost
    construit la iniţiativa societăţii omonime printr-o campanie celebră denumită
    Daţi un leu pentru Ateneu. Banii s-au strâns în câţiva ani, iar construcţia a
    devenit unul dintre motivele pentru care Bucureştiul a primit supranumele de
    Micul Paris. Stilul arhitectonic este neoclasic, dar se regăsesc şi elemente
    ale eclectismului şi ale arhitecturii franceze de secol XIX.


    Aproape faţă în
    faţă cu Ateneul Român se află Palatul Regal, care are o istorie întortocheată,
    continuă Adriana Nica. În urmă cu mai bine de 300 de ani, în anul
    1659, când a fost mutată capitala Ţării Româneşti de la Târgovişte la
    Bucureşti, pe locul unde se află acum Palatul Regal se cam termina Podul
    Mogoşoaiei, iar ultimele clădiri erau o casă şi mănăstirea Creţulescu. Această
    casă, care mai târziu avea să devină Palatul Regal, a trecut prin posesia mai
    multor oameni înstăriţi din rândul clericului, ajungând în 1812 în posesia
    familiei Golescu, pentru ca mai târziu, în 1833, să fie vândută Sfatului
    Administrativ. Se hotărăşte transformarea ei în reşedinţă domnească, iar,
    astfel, palatul trece prin mai multe transformări sub îndrumarea unor arhitecţi, printre care
    şi celebrul Xavier Villacrosse. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în
    1860, palatului i se aduc îmbunătăţiri interioare, arta decorativă fiind în
    stil Napoleon al III-lea. Sub domnia lui Carol I, palatul domnesc este
    transformat în palat regal. Modificările palatului în forma actuală au fost
    începute de regele Ferdinand I şi finalizate de regele Carol al II-lea, în anul
    1940, când Europa era implicată în cel de-al Doilea Război Mondial.


    Oferta de cazare a Bucureştiului este foarte variată,
    astfel încât nu veţi întâmpina probleme cu cazarea. Până data viitoare, când vă
    aşteptăm cu o nouă destinaţie, drum bun şi vreme frumoasă!

  • Auf den Spuren verschwundener Denkmäler in Bukarest

    Auf den Spuren verschwundener Denkmäler in Bukarest

    Bukarest hat sich beginnend mit dem Anfang des 19. Jahrhunderts stark verändert. Bis um das Jahr 1800 war die Stadt eher orientalisch geprägt. Die fremden Reisenden beschrieben die Stadt als arm, mit einer geringen Lebensqualität. Monumente gab es damals nur wenige. Beginnend mit dem 19. Jahrhundert hinterlie‎ß jede Generation seine eigenen öffentlichen Monumente. Viele der Monumente, die der Museologe Cezar Petre Buiumaci vom Museum der Stadt Bukarest beschrieben hat, sind mittlerweile verschwunden. Sie bleiben aber in Erinnerung und zeigen, wie sich Bukarest aus einer Stadt an den Toren des Orients in eine europäische Metropole verwandelt hat.



    Auf dem Vorniciei-Platz, wo sich heute das Museum für Kunstsammlungen an der Siegesstra‎ße befindet, wurde am 23. Juni 1848 eine Statue des Malers und Revolutionärs Constantin Daniel Rosenthal eingeweiht, die die Befreiung der Rumänen darstellte. Das Denkmal wurde damals in der Zeitung »Pruncul român« folgenderma‎ßen beschrieben: ‚Das Monument stellt eine in einer Toga gekleidete Fama dar, mit einem Lorbeerkranz auf den schulterlangen Flechten und den Spuren der Ketten an den Handgelenken, mit denen sie angekettet war. In einer Hand hält sie eine kreuzförmige Krücke, in der anderen die Waage, Symbole des Glaubens und der Gerechtigkeit. Mit einem Fu‎ß tritt sie auf die Feinde, die von einer Schlange symbolisiert werden.‘ Diese erste Bukarester Statue verschwindet nach fünf Tagen, weil der Stellvertreter des Fürsten, der Statthalter Emanoil Băleanu, eine russisch-türkische Invasion befürchtete. Er setzt das Organische Reglement wieder in Kraft und lässt die Statue zerstören. Der Politiker und Publizist C.A. Rosetti, der das als Zeitzeuge erlebte, beschreibt die Entfernung des Denkmals in der bereits erwähnten Zeitung wie folgt: ‚Die sich im Fürstenhof befindliche Statue, die mit der Wage und dem Kreuz, den Sinnbildern der Gerechtigkeit und des Christentums, die Befreiung Rumäniens darstellte, wurde auf Befehl des Statthalters Emanoil Băleanu niedergerissen, der sich für diesen Akt des Vandalismus auch noch derma‎ßen dumme und niederträchtige Worte zurecht legte, dass unsere Feder sich vor deren Wiedergabe scheut, um das Papier nicht zu entweihen.‘“




    Lange Zeit wurden die meisten öffentlichen Monumente Bukarests entlang der Siegesstra‎ße aufgestellt. Der Museologe Cezar Petre Buiumaci dazu:



    Vor dem neuerrichteten Athenäum finden wir »Adlersäule« des Bildhauers Karl Storck. Diese wird 1890 vom Bürgermeister Pache Protopopescu auf einen kleinen Platz entlang des neuen Boulevards versetzt. Da wird sie aber nicht allzu lange bleiben, denn 1903 wir hier die Statue von Rosetti aufgestellt. Vor dem Athenäum standen eine kurze Zeit, nachdem die Adlersäule weg war, die »Läufer« von Boucher. Diese wurde aber dann durch die Statue des Dichters Eminescu ersetzt. Die Adlersäule wird schlie‎ßlich auf dem Königin-Maria-Platz aufgestellt und dort bleibt sie bis zum Erdbeben von 1977. Sie wurde stark beschädigt und ging verloren. Der Park vor dem Athenäum beherbergte auf beiden Seiten Monumente, die in den Cişmigiu-Park gebracht wurden. Dabei ging die Statue des Dichters Ienăchiţă Văcărescu verloren.“




    Der Museologe Cezar Petre Buiumaci beschrieb auch, wie sich einer der wichtigsten Plätze entlang der heutigen Siegesstra‎ße verändert hat. Dabei handelt es sich um den Platz der Rumänischen Trikolore:



    Am Siegesweg, dort, wo das Sărindar-Kloster stand, wurde beim Besuch von Franz Josef im Jahr 1896 der sogenannte Friedensbrunnen errichtet. Bekannt wurde er auch als Sărindar-Brunnen, ein sehr schöner Brunnen, der aber wegen der schlechten Baumaterialien schnell zum Verschlei‎ß kam. Kurz danach wurde der Militärclub »Cercul Militar« gebaut und es war geplant, ein vom Bildhauer Mihai Onofrei noch zu entwerfendes Monument zu Ehren des Bürgermeisters Nicolae Filipescu vor das Gebäude aufzustellen. Nachher entscheidet das Rathaus, den Sărindar-Brunnen zu erneuern und baut den Brunnen, den man auch heute dort sehen kann.“




    Der Triumphbogen, ein repräsentatives Denkmal der Stadt, hatte auch eine bewegte Geschichte. Cezar Petre Buiumaci berichtet:



    Für die Feierlichkeiten anlässlich der Krönung des königlichen Ehepaars Ferdinand und Maria hat man den Bau eines prächtigen Tors vorgeschlagen. Mit dem Bau wurde der Architekt Petre Antonescu beauftragt. Der Termin für die Fertigstellung war knapp, weniger als ein Jahr. Es wurde ein Beton-Fundament geschaffen, aber die Dekorationen wurden aus Gips gebaut. Antonescu beauftragt mehrere renommierte Bildhauer mit der Dekoration. Die dargestellten Soldaten waren fünfeinhalb Meter hoch, insgesamt acht Reliefs, je 4 auf jeder Seiten des Bogens. Im Bogengang waren die Porträts von König Ferdinand und Königin Maria zu sehen, das sind auch die einzigen Elemente, die noch vom alten Triumphbogen stammen. Dieser verfiel langsam, so dass der König Karl II. den Bau eines neuen Triumphbogens anordnet. Dieser wird dann 1936 eingeweiht.“




    Die Liste der Monumente, die Bukarest während seiner bewegten Geschichte verloren hat, ist viel länger. Sofern sie jedoch im kulturellen Gedächtnis noch gepflegt werden, sind sie nicht ganz verloren.

  • Monumente bucureştene din trecut

    Monumente bucureştene din trecut

    Bucureştiul, ca orice oraş în
    transformare, şi-a schimbat fizionomia constant începând cu prima jumătate a
    secolului al 19-lea. Oraş eminamente oriental până în jurul anului 1800, fără
    monumente de for public, Bucureştiul era caracterizat de călătorii străini, aşa
    cum se poate vedea şi în picturile vremii, drept unul precar din punctul de
    vedere al locuirii şi calităţii vieţii. Monumentele Bucureştiului nu au fost
    cele pe care le putem vedea azi. Începând cu secolul al 19-lea, fiecare
    generaţie şi-a imortalizat momentele istorice importante şi personalităţile în
    monumente de for public. Multe monumente pe care muzeograful Cezar Petre
    Buiumaci de la Muzeul Municipiului Bucureşti le-a descris nu mai există, însă
    ele au o memorie care arată cum a evoluat transformarea Bucureştiului dintr-un
    târg oriental într-un oraş cu ambiţii de capitală europeană: În Piaţa Vorniciei, pe locul
    actual al Muzeului Colecţiilor de Artă de pe Calea Victoriei, în 23 iunie 1848
    a fost amplasată statuia României eliberate, o statuie realizată de Constantin
    Daniel Rosenthal, descrisă în ziarul Pruncul român în felul următor: monumentul
    reprezenta o Famă [engl.
    Pheme, fr. Fama] togată şi încoronată cu lauri peste
    pletele bogate, răsfirate pe umeri, care încă poartă la încheieturi resturile
    lanţurilor care o încătuşaseră până atunci. Într-o mână ţine o cârjă crucigeră,
    iar în cealaltă balanţa, simboluri ale credinţei şi dreptăţii. Cu un picior
    calcă duşmanii reprezentaţi de un şarpe. Această primă statuie bucureşteană nu
    rezistă decât 5 zile deoarece caimacamul Emanoil Băleanu, de frica unei
    intervenţii ruso-turce, declară reinstaurate Regulamentele organice şi o
    distruge. În Pruncul român, C.A. Rosetti descrie acea acţiune: statuia
    reprezentând România deliverată, cu simbolul dreptăţii şi al creştinismului,
    cumpăna şi crucea, ce se afla în curtea vorniciei, fu dărâmată din porunca
    domnului Emanoil Băleanu care la acest act de vandalism se sluji de cuvinte
    atât de proaste şi ticăloase încât condeiul nostru refuză a întina hârtia.
    Asemenea fu dărâmată şi cadra, adică soclul, ce se afla acolo fără a respecta
    proprietatea. Astfel că monumentul a avut o existenţă efemeră, monument menit
    să dureze o veşnicie.


    Calea
    Victoriei de azi sau Podul Mogoşoaiei, cum era denumită în epocă, a fost multă
    vreme principalul loc în care monumentele publice bucureştene şi-au găsit
    locul. Cezar Petre Buiumaci: În
    faţa nou-construitului Ateneu găsim Coloana cu vultur a lui Storck, care este
    mutată în 1890 de primarul Pache Protopopescu într-o piaţetă a noului bulevard,
    unde însă nu va sta prea mult deoarece în 1903 este dezvelită statuia lui
    Rosetti. În faţa Ateneului, de unde plecase Coloana cu vultur, au fost
    amplasaţi, o scurtă perioadă, Alergătorii lui de Boucher, care însă lasă
    locul statuii lui Eminescu, ei fiind mutaţi pe Calea Victoriei, la intersecţia
    cu Biserica Amzei. Coloana cu vultur ajunge în Piaţa Regina Maria unde va sta
    până la cutremurul din 1977 când se va ruina şi va fi pierdută. Grădina
    Ateneului avea monumente pe stânga şi pe dreapta care vor fi mutate, la un
    moment dat, în Cişmigiu, şi cu acea ocazie statuia lui Ienăchiţă Văcărescu este
    pierdută.


    Muzeograful Cezar Petre Buiumaci a descris
    cum s-a modificat unul dintre locurile emblematice ale Căii Victoriei de azi,
    Piaţa Tricolorului: Pe
    Calea Victoriei, în locul mănăstirii Sărindar, cu ocazia vizitei împăratului
    Franz Josef în 1896, se amenajează aşa-numita Fântână a Păcii, cunoscută şi sub
    numele de Fântâna Sărindar, o fântână foarte frumoasă, dar care, din cauza
    materialului din care a fost făcută, s-a ruinat foarte repede şi a dispărut. Nu
    după mult timp, a fost construit Cercul Militar iar în faţa acestuia avem
    propunerea lui Onofrei pentru monumentul lui Nicolae Filipescu. Apoi,
    Municipalitatea decide să amintească de Fântâna Sărindar şi amenajează o altă
    fântână care poate fi văzută şi astăzi în aşa-numita Piaţă a Tricolorului.


    Arcul de Triumf, monument
    reprezentativ al Bucureştiului, are şi el o istorie a transformării. Cezar
    Petre Buiumaci: Pentru
    serbările încoronării lui Ferdinand şi Mariei a fost propusă o Poartă Triumfală
    şi arhitectul Petre Antonescu este ales să ridice un arc de triumf într-o
    perioadă relativ scurtă, mai puţin de un an. Este turnat un cadru din beton,
    însă elementele ornamentale sunt din materiale foarte puţin rezistente,
    ornamentaţia este construită din ipsos în acea tehnică patinată ca să respingă
    ploaia. Antonescu apelează la mari sculptori pentru decorarea acelui arc.
    Soldaţii aveau 5 metri şi jumătate înălţime, erau 8, câte 4 la fiecare picior
    al arcului. Era vorba despre ostaşul român al lui Storck, ostaşul dac al lui
    Spathe, ostaşul lui Mircea cel Bătrân de Medrea, ostaşul lui Ştefan cel Mare
    de Paciurea, ostaşul lui Mihai Viteazul de Alexandru Severin, pandurul lui
    Tudor Vladimirescu de Jalea, dorobanţul independenţei de Ion Iordănescu,
    ostaşul unirii de Dumitru Măţăoanu. În arcadă, Alexandru Călinescu a realizat
    efigiile lui Ferdinand şi Maria, singurele elemente ale noului arc de triumf de
    azi care se păstrează de la vechiul arc de triumf, care se ruinează deoarece
    administrarea lui este pasată de la o instituţie la alta: de la Ministerul
    Culturii la Primăria Capitalei, de la Comisia Monumentelor Istorice la
    Ministerul Lucrărilor Publice, de la Ministerul Agriculturii la Ministerul
    Apărării. Deşi fuseseră alocate bugete pentru refacerea lui, se ruinează şi
    graţie regelui Carol al II-lea avem un nou arc de triumf, proiectat tot de Petre
    Antonescu, inaugurat în 1936.

    Dar
    lista monumentelor pe care Bucureştiul nu le mai are azi este mult mai mare. În
    acelaşi timp însă nu înseamnă că ele sunt cu totul pierdute dacă există în
    memorie.

  • Bukarester Odeon-Theater wurde 70

    Bukarester Odeon-Theater wurde 70

    Im September 1946 öffnete das sog. Theater der Eisenbahnarbeiter“ seine Tore im Bukarester Arbeiterbezirk Giuleşti. Kurz darauf erhielt es einen neuen Namen und wurde zum Theater Giuleşti. 1974 zog die Truppe des Theaters Giuleşti in ein schönes, historisches Gebäude auf der Calea Victoriei (Siegesstra‎ße), das berühmte Comedia Majestic. 1990, auf Initiative des damaligen Direktors, des Regisseurs Vlad Mugur, wurde das Theater Giuleşti zum Theater Odeon. Und das mit gutem Grund: Laut der Historikerin Maria-Magdalena Ioniţă hatte der Direktor den Namen Odeon nicht zufällig gewählt — er wusste, dass der Architekt Grigore Cerchez beim Planen des eleganten Gebäudes auf der Calea Victoriei sich von der Architektur des Odeon-Theaters in Paris hatte inspirieren lassen.



    Das Bukarester Theater Odeon feierte neulich 70 Jahre seit seiner Gründung; zu diesem Anlass wurden zwei Büsten in Erinnerung an zwei Prominente dieses Theaters feierlich enthüllt — die Büste der Direktorin Elena Deleanu, die das Theater Giuleşti 38 Jahre lang leitete und es erreichte, einen zweiten Saal, den Saal Majestic in der Calea Victoriei, zu bekommen, und die Büste des beliebten Schauspielers Stefan Bănică, der als Star des Theater Giuleşti das Publikum jahrzehntelang mit seinem komödiantischen Talent unterhielt.



    Bei der 70-Jahre-Feier des Theaters Odeon wurde auch der Jubiläumsband Odeon 70. Ein historisches Abenteuer und eine Hommage“ vorgestellt. Die Autorin, Miruna Runcan, war von 1991 bis 1994 Dramaturgin des Theaters Odeon.



    Mit diesem Band zum 70-jährigen Jubiläum des Theaters Odeon, des ehemaligen Theaters Giuleşti, wollte ich eine Art Köder für Theaterliebhaber werfen — es handelt sich nicht blo‎ß um eine kommentierte Datenbank. Das Recherchieren war für mich ein echtes Abenteuer — es gibt nur sehr wenig Informationsmaterialien über dieses Theater. Im Archiv des Theaters Odeon gibt eine Reihe von Kritiken, die im Laufe der Jahre veröffentlicht wurden, aber nicht sehr viele. Für die Zeitspanne 1950-1960, das hei‎ßt gleich nach der Gründung des »Theaters der Eisenbahnarbeiter«, gibt es so gut wie nichts, und ich musste lange suchen, um überhaupt etwas zu finden. Ich fühle mich mit diesem Theater seelisch verbunden, ich wurde gegenüber dem Theater Giuleşti geboren, und mich interessierte, wie es dazu kam, dass in der Nähe des Bukarester Hauptbahnhofes, im Eisenbahner-Bezirk, ein Theater eröffnet wurde. Die kommunistische Ideologie verlangte, dass praktisch über Nacht in einem Arbeiterbezirk ein Theater funktionieren sollte.“




    Der Jubiläumsband ist chronologisch strukturiert. Die Autorin bezog sich einerseits auf die politische Situation der damaligen Zeit und auf die unterschiedlichen Etappen des Kommunismus in den 45 Jahren, so dass der Leser die Aktivität des Theaters Giuleşti in diesem Kontext versteht. Andererseits betonte sie die ästhetischen Debatten, die Entwicklung des Denkens über Theaterregie in Rumänien. Über die repräsentativsten Momente in der Geschichte des Theaters Odeon sagte Miruna Runcan:



    Ein erster wichtiger Moment ist das Jahr 1956. Das war ein Wendepunkt im ästhetischen Denken über Theaterregie. Ein zweiter wichtiger Moment waren die 1970er Jahre — es war eine äu‎ßerst fruchtbare Zeit für das Theater in Rumänien. Dann kamen die für ganz Rumänien und auch für das rumänische Theater besonders schlimmen 1980er Jahre. Nach der Wende erlebte das Theater Odeon eine gro‎ßartige Zeit, die Zeit der Regisseure Alexandru Dabija, Alexander Hausvater, Mihai Măniuţiu, Dragoş Galgoţiu. Und seit 1996 entwickelte sich das Theater Odeon konstant — es ist eines der wenigen Theater in Rumänien, die immer besser wurden.“




    Laut Miruna Runcan war das Theater Odeon das erste Theater, das nach 1990 seine Aufführungspalette stark gefächert hat — neben den auf dem Spielplan stehenden Aufführungen veranstaltete das Theater Odeon Lektüreveranstaltungen, Ausstellungen und Sonderprogramme für Kinder.



    Die Schauspielerin Dorina Lazăr, die seit 1969 der Truppe angehört, ist seit 20 Jahren Direktorin des Theaters Odeon. Über die Beziehung zwischen dem Theater Odeon und seinem Publikum sagte Dorina Lazăr:



    Sowohl dort, in Giuleşti, als auch hier, in der Calea Victoriei, besteht unser Publikum aus echten Theaterliebhabern. Zu uns kamen nicht unbedingt die Einwohner vom Bezirk Giuleşti, sondern vielmehr von anderen Bezirken Bukarests. Deshalb setzte sich die ehemalige Direktorin, Elena Deleanu, dafür ein, dass vor dem Theater eine Bushaltestelle platziert wird, so dass die Leute leichter ins Theater kommen. Wir haben ein treues Publikum — ältere Leute, die seit vielen Jahren in unser Theater kommen, bringen jetzt ihre Enkelkinder mit. Glücklicherweise haben wir Aufführungen für alle Altersgruppen, für Kinder, Jugendliche, Erwachsene. Die Tore unseres Theaters sind immer für junge Menschen offen. Die Eintrittskarten sind bei uns nicht teurer geworden, damit alle sich so oft wie möglich einen Theaterabend leisten können.“

  • QSL 10 / 2016: Alter Postpalast (heute Nationalgeschichtliches Museum) in Bukarest

    QSL 10 / 2016: Alter Postpalast (heute Nationalgeschichtliches Museum) in Bukarest

    Das Museum für Nationalgeschichte auf der Siegesstra‎ße (rum. Calea Victoriei) in Bukarest wird von einem imposanten neoklassischen Gebäude beherbergt; die Hauptfassade wird von zehn dorischen Säulen gestützt. Die Geschichte des Museums hängt unmittelbar mit der Geschichte des Gebäudes zusammen.



    Ende des 19. Jh. wurde am damaligen Fürst-Constantin-Platz der Postpalast nach Plänen des rumänischen Architekten Alexandru Săvulescu errichtet. Die Bauarbeiten begannen 1897, der Postpalast wurde im Jahr 1900 eingeweiht. Die Rumänische Post hatte hier ihren Hauptsitz bis 1970, als Renovierungsarbeiten gestartet wurden und die Nutzung des Gebäudes mit dem Beschluss des Ministerrates der Sozialistischen Republik Rumänien vom 20. März 1970 geändert wurde.



    Das neugegründete Museum für Nationalgeschichte zog in den Alten Postpalast, wie das Gebäude im Volksmund immer noch genannt wurde, und öffnete seine Tore im Jahr 1972. Heute erstreckt sich der Ausstellungsraum des Nationalgeschichtlichen Museums auf 8.000 m2, dazu gehört auch eine Schatzkammer, wo besonders wertvolle Exponate unter besonderen Sicherheitsma‎ßnahmen aufbewahrt werden. Der Museumsbestand umfasst über 700.000 Exponate — archäologische Artefakte, alte Bücher, Münzen, Pretiosen, Briefmarken u.a.m.

  • QSL 6 / 2016: Palast der Bukarester Sparkasse CEC

    QSL 6 / 2016: Palast der Bukarester Sparkasse CEC

    An der Siegesstra‎ße (rum. Calea Victoriei) mitten in der historischen Altstadt von Bukarest liegt eines der Wahrzeichen der rumänischen Hauptstadt: der Palast der Spar- und Depositenkasse (rum. Casa de Economii şi Consemnaţiuni — kurz CEC genannt). Die Grundsteinlegung des neoklassischen Gebäudes erfolgte am 8. Juni 1897 in Anwesenheit des Königs Karl I. und der Königin Elisabeth sowie sämtlicher Regierungsmitglieder und des Ministerpräsidenten Dimitrie Sturdza. Der Bau wurde 1900 fertiggestellt.



    Die Baupläne sind dem französischen Architekten Paul Gottereau zu verdanken, die Bauarbeiten leitete der rumänische Architekt Paul Socolescu. Der CEC-Palast gilt als europäische Synthese: Der Baustil ist von der französischen Architektur der Epoche inspiriert, die Innendekoration bewerkstelligte ein rumänischer Maler griechischer Abstammung, die Tresore stammen aus Gro‎ßbritannien und ein Teil der elektrischen Anlagen wurden in Berlin und Wien bestellt. Dem französischen Akademismus des ausgehenden 19. Jh. entsprechend ist der CEC-Palast ein Gebäude mit symmetrischer Fassade und einem monumentalen Eingangsportal in der Mitte, das sich links und rechts auf Zwillingssäulen stützt. Die Kuppel ist aus Glas und Metall.



    Im oberen Stockwerk befindet sich der Festsaal; das Besondere an diesem Raum ist die bemalte Decke — das Fresko des Malers Mihail Simonidi stellt die Göttin Fortuna dar, die nach dem Unabhängigkeitskrieg von 1877-1878 den Rumänen ihre Güte zukommen lässt. Ein ebenso betiteltes Gemälde desselben Malers wurde bei der Weltausstellung von 1900 in Paris im rumänischen Pavillon zur Schau gestellt und gewann eine Silbermedaille.