Radio România Internațional

Tag: carne de porc

  • Tradiţie de Ziua Naţională

    Tradiţie de Ziua Naţională


    Ziua Naţională a României (marcată la 1 Decembrie) pare să iasă din canoanele bisericeşti legate de postul Crăciunului, deoarece a devenit un obicei ca la festivităţile organizate în majoritatea oraşelor să fie pregătită mâncare de fasole cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi. Ciolanul afumat cu garnitură de iahnie de fasole este una dintre mâncărurile preferate ale românilor şi, poate, din acest motiv, este servită şi de Ziua Naţională. Nu este o mâncare exclusiv românească. Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa sub diferite denumiri, precum “ham hocks” sau “Eisbein” în ţările anglo-saxone sau “golonka” în Polonia, acolo unde este considerată o mâncare naţională.



    Modul de preparare nu este complicat, însă necesită mai mult timp deoarece pregătirile se fac cu o searăînainte, atunci când boabele de fasole sunt puse la înmuiat. Cea mai bună mâncare de fasole este cea pregătită la cazan, aşa cum se obişnuieşte în armată sau în mănăstire, însă o mâncare gustoasă se poate obţine şi atunci când o pregătim într-o cantitate mai mică. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de fasole boabe, dar, în funcţie de capacitatea vasului, putem mări cantitatea. Ne mai trebuie 2 cepe de mărime medie, 2 morcovi, suc de roşii, 2 foi de dafin, piper boabe şi sare. Boabele de fasole trebuie puse la fiert şi, după ce clocoteşte vreo 10 minute, apa este vărsată, operaţiune care se repetă de două ori. După ultima schimbare a apei, fasolea trebuie lăsată să fiarbă circa 30 de minute, apoi sunt adăugaţi morcovii, tăiaţi rondele şi foile de dafin. Ceapa este tocată mărunt şi apoi călită uşor în ulei şi, în final, adăugată în vasul în care fierb boabele de fasole împreună cu frunzele de pătrunjel, tocate mărunt, puţin suc de roşii şi câteva boabe de piper, iar spre final, atunci când boabele au devenit moi, punem şi sare după gust.



    În mâncarea de fasole pot fi adăugate şi bucăţi de costiţă de porc. De asemenea, mâncarea de fasole poate fi servită alături de cârnaţi la grătar sau cu ciolan afumat de porc, care trebuie pregătit separat. Astfel, acesta trebuie fiert până când se desprinde carnea de pe os, spumând din când în când. După ce a fiert şi după ce am îndepărtat oasele, îl mărunţim şi îl amestecăm cu mâncarea de fasole.



    Cârnaţii sunt pregătiţi, preponderent, din carne de porc, însă există şi reţete unde se adaugă şi carne de vită, împreună cu usturoi şi condimente precum piper, cimbru, boia de ardei. Cârnaţii pot fi proaspeţi, semiafumaţi sau afumaţi. Există diferenţe în ceea ce priveşte prepararea acestora, în funcţie de tradiţiile gastronomice din fiecare regiune a României. Bineînţeles, există cârnaţi care poartă şi denumirea de origine. Există de exemplu, cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi. Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău, din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei olteneşti. Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există cârnaţi bănăţeni, tot din carne de porc. Fasolea boabe cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi este servită caldă, cu o salată de murături alături de un pahar de vin roşu demisec sau de o cană de vin fiert, pentru că tot a venit iarna.





  • Tradiţie de Ziua Naţională

    Tradiţie de Ziua Naţională


    Ziua Naţională a României (marcată la 1 Decembrie) pare să iasă din canoanele bisericeşti legate de postul Crăciunului, deoarece a devenit un obicei ca la festivităţile organizate în majoritatea oraşelor să fie pregătită mâncare de fasole cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi. Ciolanul afumat cu garnitură de iahnie de fasole este una dintre mâncărurile preferate ale românilor şi, poate, din acest motiv, este servită şi de Ziua Naţională. Nu este o mâncare exclusiv românească. Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa sub diferite denumiri, precum “ham hocks” sau “Eisbein” în ţările anglo-saxone sau “golonka” în Polonia, acolo unde este considerată o mâncare naţională.



    Modul de preparare nu este complicat, însă necesită mai mult timp deoarece pregătirile se fac cu o searăînainte, atunci când boabele de fasole sunt puse la înmuiat. Cea mai bună mâncare de fasole este cea pregătită la cazan, aşa cum se obişnuieşte în armată sau în mănăstire, însă o mâncare gustoasă se poate obţine şi atunci când o pregătim într-o cantitate mai mică. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de fasole boabe, dar, în funcţie de capacitatea vasului, putem mări cantitatea. Ne mai trebuie 2 cepe de mărime medie, 2 morcovi, suc de roşii, 2 foi de dafin, piper boabe şi sare. Boabele de fasole trebuie puse la fiert şi, după ce clocoteşte vreo 10 minute, apa este vărsată, operaţiune care se repetă de două ori. După ultima schimbare a apei, fasolea trebuie lăsată să fiarbă circa 30 de minute, apoi sunt adăugaţi morcovii, tăiaţi rondele şi foile de dafin. Ceapa este tocată mărunt şi apoi călită uşor în ulei şi, în final, adăugată în vasul în care fierb boabele de fasole împreună cu frunzele de pătrunjel, tocate mărunt, puţin suc de roşii şi câteva boabe de piper, iar spre final, atunci când boabele au devenit moi, punem şi sare după gust.



    În mâncarea de fasole pot fi adăugate şi bucăţi de costiţă de porc. De asemenea, mâncarea de fasole poate fi servită alături de cârnaţi la grătar sau cu ciolan afumat de porc, care trebuie pregătit separat. Astfel, acesta trebuie fiert până când se desprinde carnea de pe os, spumând din când în când. După ce a fiert şi după ce am îndepărtat oasele, îl mărunţim şi îl amestecăm cu mâncarea de fasole.



    Cârnaţii sunt pregătiţi, preponderent, din carne de porc, însă există şi reţete unde se adaugă şi carne de vită, împreună cu usturoi şi condimente precum piper, cimbru, boia de ardei. Cârnaţii pot fi proaspeţi, semiafumaţi sau afumaţi. Există diferenţe în ceea ce priveşte prepararea acestora, în funcţie de tradiţiile gastronomice din fiecare regiune a României. Bineînţeles, există cârnaţi care poartă şi denumirea de origine. Există de exemplu, cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi. Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău, din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei olteneşti. Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există cârnaţi bănăţeni, tot din carne de porc. Fasolea boabe cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi este servită caldă, cu o salată de murături alături de un pahar de vin roşu demisec sau de o cană de vin fiert, pentru că tot a venit iarna.





  • Ghiveci de toamnă

    Ghiveci de toamnă

    Este o mâncare specifică
    verii şi toamnei, atunci când se găsesc cele mai multe legume în stare
    proaspătă. În România există multe reţete pentru ghiveci, o mâncare în care
    sunt puse laolaltă multe legume. Poate tocmai din acest motiv, cuvântul
    ghiveci este folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi
    pentru a exprima o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru
    a spune cuiva că a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un
    ghiveci!


    Pe lista ingredientelor
    necesare obţinerii unui ghiveci întâlnim, între altele, cartofi, ceapă, ardei gras sau kapia, varză, morcovi, usturoi, dovlecei, vinete, rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau
    de păstârnac. Acum, în plină toamnă, dacă dorim să includem mazăre şi fasolea
    păstăi, atunci trebuie să ajungem la magazin pentru a le lua de acolo în stare
    congelată.

    Există ghiveci făcut numai cu legume şi cu
    ulei, care mai este numit şi ghiveci călugăresc. Există însă şi reţete de ghiveci cu carne de peşte, cu carne de pui sau cu carne amestecată, de porc, de vită şi de oaie. Pentru a rumeni carnea, în reţetele de altădată era
    folosită untura pe când acum este folosit preponderent uleiul


    Pentru a obţine 8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de
    cartofi, de 3 … 4 morcovi, de o ţelină, de 2 … 3 cepe, de o varză mică sau de
    câteva buchete dintr-o conopidă şi de un dovlecel Putem adăuga, de asemenea, vinete şi ardei gras, 200 de grame de fasole păstăi şi de 200 de grame de mazăre. Ne mai trebuie câţiva căţei de usturoi, ulei,
    bulion sau suc de roşii, sare şi piper.

    După
    ce curăţăm şi spălăm legumele, tăiem în cubuleţe cartofii, dovleceii şi ţelina,
    tăiem în rondele morcovii, mărunţim conopida sau varza şi tăiem în felii subţiri ceapa şi ardeiul gras. Ceapa
    o putem căli uşor în ulei, apoi o transferăm într-o cratiţă cu apă, unde
    adăugăm, pe rând, celelalte legume.

    Dacă
    o parte dintre legume provin din conserve şi sunt semipreparate, le punem în
    cratiţă ceva mai târziu, la fel ca şi bucăţile de carne, laolată cu sosul rezultat. Amestecăm legumele şi bucăţile de carne, adăugăm suc de roşii şi le lăsăm să mai fiarbă
    astfel încât să se amestece aromele. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de
    bulion şi usturoiul tocat mărunt şi apoi lăsăm compoziţia pentru jumătate de
    oră în cuptor, la foc mic. De menţionat este faptul că nu trebuie să amestecăm
    legumele în vas deoarece, fiind fierte, acestea se pot sfărâma. În final,
    adăugăm sare şi eventual piper după gust.


    Se consumă imediat, după ce se presară frunze
    proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt. La aceste legume poate fi adăugată şi carne de pui
    sau de porc. În acest caz, la început punem în vas la fiert carnea, tăiată
    cubuleţe, pe care o spumăm, după care urmăm etapele pe care deja le-am
    prezentat.


  • Ghiveci de toamnă

    Ghiveci de toamnă

    Este o mâncare specifică
    verii şi toamnei, atunci când se găsesc cele mai multe legume în stare
    proaspătă. În România există multe reţete pentru ghiveci, o mâncare în care
    sunt puse laolaltă multe legume. Poate tocmai din acest motiv, cuvântul
    ghiveci este folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi
    pentru a exprima o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru
    a spune cuiva că a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un
    ghiveci!


    Pe lista ingredientelor
    necesare obţinerii unui ghiveci întâlnim, între altele, cartofi, ceapă, ardei gras sau kapia, varză, morcovi, usturoi, dovlecei, vinete, rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau
    de păstârnac. Acum, în plină toamnă, dacă dorim să includem mazăre şi fasolea
    păstăi, atunci trebuie să ajungem la magazin pentru a le lua de acolo în stare
    congelată.

    Există ghiveci făcut numai cu legume şi cu
    ulei, care mai este numit şi ghiveci călugăresc. Există însă şi reţete de ghiveci cu carne de peşte, cu carne de pui sau cu carne amestecată, de porc, de vită şi de oaie. Pentru a rumeni carnea, în reţetele de altădată era
    folosită untura pe când acum este folosit preponderent uleiul


    Pentru a obţine 8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de
    cartofi, de 3 … 4 morcovi, de o ţelină, de 2 … 3 cepe, de o varză mică sau de
    câteva buchete dintr-o conopidă şi de un dovlecel Putem adăuga, de asemenea, vinete şi ardei gras, 200 de grame de fasole păstăi şi de 200 de grame de mazăre. Ne mai trebuie câţiva căţei de usturoi, ulei,
    bulion sau suc de roşii, sare şi piper.

    După
    ce curăţăm şi spălăm legumele, tăiem în cubuleţe cartofii, dovleceii şi ţelina,
    tăiem în rondele morcovii, mărunţim conopida sau varza şi tăiem în felii subţiri ceapa şi ardeiul gras. Ceapa
    o putem căli uşor în ulei, apoi o transferăm într-o cratiţă cu apă, unde
    adăugăm, pe rând, celelalte legume.

    Dacă
    o parte dintre legume provin din conserve şi sunt semipreparate, le punem în
    cratiţă ceva mai târziu, la fel ca şi bucăţile de carne, laolată cu sosul rezultat. Amestecăm legumele şi bucăţile de carne, adăugăm suc de roşii şi le lăsăm să mai fiarbă
    astfel încât să se amestece aromele. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de
    bulion şi usturoiul tocat mărunt şi apoi lăsăm compoziţia pentru jumătate de
    oră în cuptor, la foc mic. De menţionat este faptul că nu trebuie să amestecăm
    legumele în vas deoarece, fiind fierte, acestea se pot sfărâma. În final,
    adăugăm sare şi eventual piper după gust.


    Se consumă imediat, după ce se presară frunze
    proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt. La aceste legume poate fi adăugată şi carne de pui
    sau de porc. În acest caz, la început punem în vas la fiert carnea, tăiată
    cubuleţe, pe care o spumăm, după care urmăm etapele pe care deja le-am
    prezentat.


  • Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic

    Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic


    Mai animată ca oricând trebuie să să fie în aceste zile Valea Arieşului Mic din Munţii Apuseni, pentru că sunt mulţi cei care trec pe aici în drumul lor spre Târgul de fete de pe Muntele Găina, o petrecere câmpenească, organizată pe un platou aflat în apropierea vârfului cu acelaşi nume. Este un eveniment la care participă atât locuitori ai Apusenilor din Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara, cât şi turişti veniţi aici pentru a se bucura de frumuseţile naturii. Valea Arieşului Mic este o atractivă destinaţie de vacanţă, unde întâlnim nu mai puţin de 39 de sate şi cătune care alcătuiesc comuna Vidra şi unde se află multe pensiuni.



    Gazdele îi întimpină pe turişti cu preparate tradiţionale, începând cu aşa-numitele plăcinte moţeşti, numite astfel pentru louitorii Apusenilor, moţii. Aceste plăcinte sunt mici, rotunde şi coapte fie în cuptor, pe lespede de piatră, fie pe plită la foc mocnit. Aluatul este acelaşi ca la prepararea pâinii, din făină, apă, drojdie şi puţină sare. După ce a fost lăsat la dospit, aluatul se întinde în foi subţiri pe care se întinde brânză sărată. Foile, de formă rotundă, sunt puse una peste alta astfel încât în interior să rămână stratul subţire de brânză. După ce s-a copt, plăcinta trebuie unsă cu unt şi, eventual, smântână şi se serveşte imediat. Dacă este umplută cu brânză dulce sau cu dulceaţă de fructe de pădure, atunci poate fi servită şi ca desert.



    Într-o oferta unei pensiuni de pe Valea Arieşului Mic am întâlnim tocana moţească, făcută cu carne de porc şi cu cârnaţi, destul de uşor de pregătit. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau “unsoare” cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm ardeiul, tocat mărunt, după care punem carnea tăiată în cubuleţe cu latura de 2 cm, precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească puţin, după care turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic

    Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic


    Mai animată ca oricând trebuie să să fie în aceste zile Valea Arieşului Mic din Munţii Apuseni, pentru că sunt mulţi cei care trec pe aici în drumul lor spre Târgul de fete de pe Muntele Găina, o petrecere câmpenească, organizată pe un platou aflat în apropierea vârfului cu acelaşi nume. Este un eveniment la care participă atât locuitori ai Apusenilor din Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara, cât şi turişti veniţi aici pentru a se bucura de frumuseţile naturii. Valea Arieşului Mic este o atractivă destinaţie de vacanţă, unde întâlnim nu mai puţin de 39 de sate şi cătune care alcătuiesc comuna Vidra şi unde se află multe pensiuni.



    Gazdele îi întimpină pe turişti cu preparate tradiţionale, începând cu aşa-numitele plăcinte moţeşti, numite astfel pentru louitorii Apusenilor, moţii. Aceste plăcinte sunt mici, rotunde şi coapte fie în cuptor, pe lespede de piatră, fie pe plită la foc mocnit. Aluatul este acelaşi ca la prepararea pâinii, din făină, apă, drojdie şi puţină sare. După ce a fost lăsat la dospit, aluatul se întinde în foi subţiri pe care se întinde brânză sărată. Foile, de formă rotundă, sunt puse una peste alta astfel încât în interior să rămână stratul subţire de brânză. După ce s-a copt, plăcinta trebuie unsă cu unt şi, eventual, smântână şi se serveşte imediat. Dacă este umplută cu brânză dulce sau cu dulceaţă de fructe de pădure, atunci poate fi servită şi ca desert.



    Într-o oferta unei pensiuni de pe Valea Arieşului Mic am întâlnim tocana moţească, făcută cu carne de porc şi cu cârnaţi, destul de uşor de pregătit. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau “unsoare” cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm ardeiul, tocat mărunt, după care punem carnea tăiată în cubuleţe cu latura de 2 cm, precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească puţin, după care turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    După sacrificarea rituală în ziua de Ignat, porcul nu era consumat integral în perioada Crăciunului, gospodarii rămânând cu slănină, cârnaţi şi şuncă pe care le conservau prin sărare, prăjire şi afumare şi pe care le consumau până spre primăvară. În gospodăria de altădată, lipsită de frigidere sau congelatoare, o problemă importantă era conservarea surplusului de carne care rezulta, în special în perioada Crăciunului, la sacrificarea rituală a porcului. Slănina putea fi păstrată ceva vreme într-o ladă, acoperită cu sare, ulterior fiind afumată şi apoi ţinută într-un loc răcoros.



    Imediat după sacrificare, slănina de pe spate era tăiată în bucăţi mici care erau puse la topit, la foc mic, într-un ceaun sau un vas mare de fontă, cunoscut şi sub numele de tuci. Pe măsură ce bucăţile de slănină se topeau, în vas erau adăugate alte bucăţi, fiind obţinută untura folosită şi ca înlocuitor al uleiului, precum şi jumările, acele bucăţi de slănină prăjită.



    Untura avea şi rol de conservare a cărnii şi a preparatelor din carne de porc. Prăjiţi în untură, cârnaţii proaspeţi erau aranjaţi în straturi, în vase de ceramică smălţuită, în borcane de sticlă sau în recipiente de metal. După aceea peste ei se turna untură topită. La fel se proceda şi cu carnea de porc, tăiată în bucăţi mai mici şi prăjită, de asemenea, în untură. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumate ca atare sau cu garnitură de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura din garniţă era folosită pentru gătit. În meniurile restaurantelor din România puteţi întâlni, la partea rezervată preparatelor de porc, carnea la garniţă.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii şi preparatelor din carne de porc. Una dintre variante dovedeşte ingeniozitatea românilor care afumau carnea cu ajutorul fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În prezent, nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate.



  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    După sacrificarea rituală în ziua de Ignat, porcul nu era consumat integral în perioada Crăciunului, gospodarii rămânând cu slănină, cârnaţi şi şuncă pe care le conservau prin sărare, prăjire şi afumare şi pe care le consumau până spre primăvară. În gospodăria de altădată, lipsită de frigidere sau congelatoare, o problemă importantă era conservarea surplusului de carne care rezulta, în special în perioada Crăciunului, la sacrificarea rituală a porcului. Slănina putea fi păstrată ceva vreme într-o ladă, acoperită cu sare, ulterior fiind afumată şi apoi ţinută într-un loc răcoros.



    Imediat după sacrificare, slănina de pe spate era tăiată în bucăţi mici care erau puse la topit, la foc mic, într-un ceaun sau un vas mare de fontă, cunoscut şi sub numele de tuci. Pe măsură ce bucăţile de slănină se topeau, în vas erau adăugate alte bucăţi, fiind obţinută untura folosită şi ca înlocuitor al uleiului, precum şi jumările, acele bucăţi de slănină prăjită.



    Untura avea şi rol de conservare a cărnii şi a preparatelor din carne de porc. Prăjiţi în untură, cârnaţii proaspeţi erau aranjaţi în straturi, în vase de ceramică smălţuită, în borcane de sticlă sau în recipiente de metal. După aceea peste ei se turna untură topită. La fel se proceda şi cu carnea de porc, tăiată în bucăţi mai mici şi prăjită, de asemenea, în untură. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumate ca atare sau cu garnitură de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura din garniţă era folosită pentru gătit. În meniurile restaurantelor din România puteţi întâlni, la partea rezervată preparatelor de porc, carnea la garniţă.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii şi preparatelor din carne de porc. Una dintre variante dovedeşte ingeniozitatea românilor care afumau carnea cu ajutorul fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În prezent, nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate.



  • Preparate pentru masa de Crăciun

    Preparate pentru masa de Crăciun

    Între ziua de Ignat (20 decembrie), atunci când
    are loc sacrificarea rituală a porcului şi cea de Crăciun, este timp suficient
    pentru a obţine preparate tradiţionale, care sunt puse pe platoul cu aperitive
    reci. Pe lângă şorici şi acele bucăţi mici de grăsime topită denumite jumări, pe
    platoul de aperitive se mai pun bucăţi de slănină, precum şi felii de lebăr,
    tobă şi caltaboş. Se mai pot adăuga bucăţi de cârnaţi afumaţi şi semiafumaţi,
    cu sau fără boia, conform tradiţiilor gastronomice locale.


    Slănina este un preparat tradiţional nu numai în România, ci şi în Europa centrală
    şi de est. De altfel, în ţări precum Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia,
    Slovenia, Macedonia de Nord, termenul este identic sau foarte apropiat din
    punct de vedere fonetic. Slănina se obţine din grăsimea cu şorici de pe spatele
    sau de burta porcului şi se poate consuma imediat în stare proaspătă.


    Lebărul, o denumire locală care provine cel mai probabil de la cuvântul german
    leberwurst, este un fel de cârnat preparat din ficat,
    grăsime şi condimente, învelişul fiind intestinul gros. Toba conţine un amestec
    de bucăţi de carne de porc cu grăsime, din porţiunea guşei, la care se adaugă
    şorici, bucăţi de ficat, inimă, rinichi şi limbă, precum şi urechi. Toate
    acestea, mărunţite, sunt puse fie în interiorul stomacului de porc, fie într-un
    înveliş plastic, atunci când toba este obţinută industrial.


    Caltaboşul este
    asemănător cârnatului, iar ca înveliş se foloseşte intestinul gros, la fel ca
    la lebăr. Caltaboşul este umplut cu organe de porc, precum ficat, splină,
    rinichi şi inimă. Toate organele trebuie fierte, tocate şi apoi amestecate cu
    orez, ceapă tocată mărunt, piper negru măcinat, nucşoară şi ienibahar,
    condimente, de asemenea, măcinate, adăugând şi sare după gust. În partea de
    nord a Moldovei, prin zona Botoşaniului, este întâlnită şi o altă reţetă, în
    care organele de porc sunt înlocuite cu carne de porc, mai grasă, care este
    tocată şi amestecată cu, atenţie!, stafide, cu orez, cu ceapă, de asemenea
    tocată mărunt şi cu condimente precum coliandru şi piper negru măcinat. Acest preparat
    şi-a luat denumirea de caltaboş moldovenesc.


    Pentru masa de Crăciun
    se mai pregătesc şi cârnaţi proaspeţi puşi pe grătar sau prăjiţi în ulei, cu
    garnitură de varză acră călită, precum şi friptură de porc, însă din farfurii
    nu trebuie să lipsească sarmalele. În România, sarmalele tradiţionale sunt cele cu varză acrăşi cu carne de porc. Iar
    dacă am amintit de tradiţii, mulţi români din mediul urban, chiar dacă nu mai sacrifică porcul ca odinioară, şi-au păstrat obiceiul de a pregăti cârnaţi de casă, din carne de porc sau din carne de porc
    şi de vită. În cazul în care carnea nu are grăsime, adăugăm şi puţină slănină. Carnea şi slănina sunt tocate, iar apoi
    amestecate cu puţină supă de carne, cu sare şi cu diferite condimente, precum
    cimbru şi piper măcinat. Amestecul trebuie lăsat câteva ore la rece, iar după
    aceea urmează umplerea maţelor, răsucirea acestora la o distanţă de 10 … 15
    centimetri, obţinându-se astfel cârnaţii. În continuare, şirurile de cârnaţi
    trebuie atârnate pe sfoară şi lăsate la rece, pentru a se zvânta, timp de
    câteva ore.De obicei,
    cârnaţii pregătiţi în perioada Crăciunului sunt consumaţi imediat, iar în acest
    caz adăugăm şi usturoi pisat în compoziţie, precum şi sare, după gust. Aceşti
    cârnaţi pot fi preparaţi la grătar sau prăjiţi în ceaun sau tigaie, în untură
    sau ulei şi pot fi serviţi cu varză călită sau cu piure de cartofi.


  • Preparate pentru masa de Crăciun

    Preparate pentru masa de Crăciun

    Între ziua de Ignat (20 decembrie), atunci când
    are loc sacrificarea rituală a porcului şi cea de Crăciun, este timp suficient
    pentru a obţine preparate tradiţionale, care sunt puse pe platoul cu aperitive
    reci. Pe lângă şorici şi acele bucăţi mici de grăsime topită denumite jumări, pe
    platoul de aperitive se mai pun bucăţi de slănină, precum şi felii de lebăr,
    tobă şi caltaboş. Se mai pot adăuga bucăţi de cârnaţi afumaţi şi semiafumaţi,
    cu sau fără boia, conform tradiţiilor gastronomice locale.


    Slănina este un preparat tradiţional nu numai în România, ci şi în Europa centrală
    şi de est. De altfel, în ţări precum Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia,
    Slovenia, Macedonia de Nord, termenul este identic sau foarte apropiat din
    punct de vedere fonetic. Slănina se obţine din grăsimea cu şorici de pe spatele
    sau de burta porcului şi se poate consuma imediat în stare proaspătă.


    Lebărul, o denumire locală care provine cel mai probabil de la cuvântul german
    leberwurst, este un fel de cârnat preparat din ficat,
    grăsime şi condimente, învelişul fiind intestinul gros. Toba conţine un amestec
    de bucăţi de carne de porc cu grăsime, din porţiunea guşei, la care se adaugă
    şorici, bucăţi de ficat, inimă, rinichi şi limbă, precum şi urechi. Toate
    acestea, mărunţite, sunt puse fie în interiorul stomacului de porc, fie într-un
    înveliş plastic, atunci când toba este obţinută industrial.


    Caltaboşul este
    asemănător cârnatului, iar ca înveliş se foloseşte intestinul gros, la fel ca
    la lebăr. Caltaboşul este umplut cu organe de porc, precum ficat, splină,
    rinichi şi inimă. Toate organele trebuie fierte, tocate şi apoi amestecate cu
    orez, ceapă tocată mărunt, piper negru măcinat, nucşoară şi ienibahar,
    condimente, de asemenea, măcinate, adăugând şi sare după gust. În partea de
    nord a Moldovei, prin zona Botoşaniului, este întâlnită şi o altă reţetă, în
    care organele de porc sunt înlocuite cu carne de porc, mai grasă, care este
    tocată şi amestecată cu, atenţie!, stafide, cu orez, cu ceapă, de asemenea
    tocată mărunt şi cu condimente precum coliandru şi piper negru măcinat. Acest preparat
    şi-a luat denumirea de caltaboş moldovenesc.


    Pentru masa de Crăciun
    se mai pregătesc şi cârnaţi proaspeţi puşi pe grătar sau prăjiţi în ulei, cu
    garnitură de varză acră călită, precum şi friptură de porc, însă din farfurii
    nu trebuie să lipsească sarmalele. În România, sarmalele tradiţionale sunt cele cu varză acrăşi cu carne de porc. Iar
    dacă am amintit de tradiţii, mulţi români din mediul urban, chiar dacă nu mai sacrifică porcul ca odinioară, şi-au păstrat obiceiul de a pregăti cârnaţi de casă, din carne de porc sau din carne de porc
    şi de vită. În cazul în care carnea nu are grăsime, adăugăm şi puţină slănină. Carnea şi slănina sunt tocate, iar apoi
    amestecate cu puţină supă de carne, cu sare şi cu diferite condimente, precum
    cimbru şi piper măcinat. Amestecul trebuie lăsat câteva ore la rece, iar după
    aceea urmează umplerea maţelor, răsucirea acestora la o distanţă de 10 … 15
    centimetri, obţinându-se astfel cârnaţii. În continuare, şirurile de cârnaţi
    trebuie atârnate pe sfoară şi lăsate la rece, pentru a se zvânta, timp de
    câteva ore.De obicei,
    cârnaţii pregătiţi în perioada Crăciunului sunt consumaţi imediat, iar în acest
    caz adăugăm şi usturoi pisat în compoziţie, precum şi sare, după gust. Aceşti
    cârnaţi pot fi preparaţi la grătar sau prăjiţi în ceaun sau tigaie, în untură
    sau ulei şi pot fi serviţi cu varză călită sau cu piure de cartofi.


  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Pomana porcului

    Pomana porcului

    La sfîrşitul acestei săptămâni, mai precis duminică, 20 decembrie,
    este Ignatul, ziua în care în România are loc sacrificarea rituală a porcului care
    urmează să fie
    preparat pentru masa de Crăciun. În gospodăriile din Transilvania, provincie unde
    carnea de porc are o pondere mai mare în consum, sunt sacrificaţi doi porci,
    unul înainte de Crăciun, celălalt după Anul Nou.



    Preparate tradiţionale
    pentru masa de Crăciun sunt caltaboşul, piftia, lebărul, slănina, şunca
    semiafumată, cârnaţii şi sarmalele, însă trebuie menţionat că porcul nu este
    consumat integral în perioada Sărbătorii Crăciunului, După tranşarea porcului
    se obţin slănină şi şuncă, produse conservate prin afumare, cârnaţi şi carne
    prăjită, puse la păstrare în borcane cu untură.

    Unul dintre preparatele
    specifice este guşa de porc fiartă în apă cu sare sau în zeamă de varză,
    conform unei reţete din zona Făgăraşului (partea de sud a Transilvaniei). Guşa
    este partea mai groasă de slănină din zona gâtului, care are şi puţină carne,
    în straturi. Această parte cu şorici, slănină şi carne se pune la fiert în
    zeamă de varză acră, în care se adaugă boabe de piper şi două frunze de dafin,
    precum şi apă în cazul în care zeama de varză este foarte sărată. Guşa se
    fierbe la foc mic pentru ca să nu plesnească şoriciul, după care se scoate la
    zvântat. Apoi guşa se dă pe exterior cu boia dulce de ardei, cu piper negru
    măcinat şi cu usturoi pisat. Se feliază înainte de a fi servită ca aperitiv, la
    masa de Crăciun. Guşa poate fi păstrată mai mult timp dacă este afumată.


    La sacrificarea rituală
    a porcului este tradiţia de a pregăti aşa-numita pomană a porcului, o mâncare
    oferită celor care au participat la această activitate, pe durata căreia,
    ţinând cont de faptul că se desfoşoară în aer liber, se mai serveşte o ţuică
    fiartă sau un pahar de vin fiert.

    Într-un vas de tuci (fontă) se pune puţină osânză, acea grăsime care se
    adună din cavitatea abdominală a porcului şi din care se obţine untura. După ce
    se topeşte grăsimea, în untura încinsă punem cubuleţe de carne crudă (costiţă,
    fleică şi pulpă), puţin ficat de porc şi lăsăm să se rumenească puţin. Adăugăm
    apă şi lăsăm să fiarbă înăbuşit, la foc potrivit, circa jumătate de oră,
    amestecând din când în când. Curăţăm o căpăţână de usturoi, iar căţeii de
    usturoi, tăiaţi mărunt, îi adăugăm în vasul de tuci. Spre final, presărăm o linguriţă
    de cimbru uscat şi turnăm
    puţin vin roşu, condimentăm cu piper şi punem sare după gust. Aceasta este
    pomana porcului, care se serveşte caldă, împreună cu mămăligă şi cu un pahar de
    vin roşu.

  • Pomana porcului

    Pomana porcului

    La sfîrşitul acestei săptămâni, mai precis duminică, 20 decembrie,
    este Ignatul, ziua în care în România are loc sacrificarea rituală a porcului care
    urmează să fie
    preparat pentru masa de Crăciun. În gospodăriile din Transilvania, provincie unde
    carnea de porc are o pondere mai mare în consum, sunt sacrificaţi doi porci,
    unul înainte de Crăciun, celălalt după Anul Nou.



    Preparate tradiţionale
    pentru masa de Crăciun sunt caltaboşul, piftia, lebărul, slănina, şunca
    semiafumată, cârnaţii şi sarmalele, însă trebuie menţionat că porcul nu este
    consumat integral în perioada Sărbătorii Crăciunului, După tranşarea porcului
    se obţin slănină şi şuncă, produse conservate prin afumare, cârnaţi şi carne
    prăjită, puse la păstrare în borcane cu untură.

    Unul dintre preparatele
    specifice este guşa de porc fiartă în apă cu sare sau în zeamă de varză,
    conform unei reţete din zona Făgăraşului (partea de sud a Transilvaniei). Guşa
    este partea mai groasă de slănină din zona gâtului, care are şi puţină carne,
    în straturi. Această parte cu şorici, slănină şi carne se pune la fiert în
    zeamă de varză acră, în care se adaugă boabe de piper şi două frunze de dafin,
    precum şi apă în cazul în care zeama de varză este foarte sărată. Guşa se
    fierbe la foc mic pentru ca să nu plesnească şoriciul, după care se scoate la
    zvântat. Apoi guşa se dă pe exterior cu boia dulce de ardei, cu piper negru
    măcinat şi cu usturoi pisat. Se feliază înainte de a fi servită ca aperitiv, la
    masa de Crăciun. Guşa poate fi păstrată mai mult timp dacă este afumată.


    La sacrificarea rituală
    a porcului este tradiţia de a pregăti aşa-numita pomană a porcului, o mâncare
    oferită celor care au participat la această activitate, pe durata căreia,
    ţinând cont de faptul că se desfoşoară în aer liber, se mai serveşte o ţuică
    fiartă sau un pahar de vin fiert.

    Într-un vas de tuci (fontă) se pune puţină osânză, acea grăsime care se
    adună din cavitatea abdominală a porcului şi din care se obţine untura. După ce
    se topeşte grăsimea, în untura încinsă punem cubuleţe de carne crudă (costiţă,
    fleică şi pulpă), puţin ficat de porc şi lăsăm să se rumenească puţin. Adăugăm
    apă şi lăsăm să fiarbă înăbuşit, la foc potrivit, circa jumătate de oră,
    amestecând din când în când. Curăţăm o căpăţână de usturoi, iar căţeii de
    usturoi, tăiaţi mărunt, îi adăugăm în vasul de tuci. Spre final, presărăm o linguriţă
    de cimbru uscat şi turnăm
    puţin vin roşu, condimentăm cu piper şi punem sare după gust. Aceasta este
    pomana porcului, care se serveşte caldă, împreună cu mămăligă şi cu un pahar de
    vin roşu.

  • Gogoșele cu carne și aluat

    Gogoșele cu carne și aluat

    Întâlnite frecvent în
    România, chiftelele sunt preparate din carne tocată de porc, cu formă rotundă,
    aplatizată sau alungită, prăjite în grăsime, adică în ulei sau în untură.
    Carnea este amestecată cu ceapă, usturoi, mărar și pătrunjel. Chifetele pot fi
    servite fie cu muștar ca gustare, fie ca fel principal cu cartofi prăjiți sau
    cu piure de cartofi. În comunitatea turco-tătară din Dobrogea carnea de porc este înlocuită cu carne de vită și de oaie, iar în partea de
    nord a Dobrogei, în Delta Dunării, chiftele sunt preparate îndeosebi din carne
    de pește.


    Există diferenţe între
    regiunile României și în ceea ce privește ingredientele folosite la
    aromatizarea chiftelelor. De exemplu, în Transilvania este folosit tarhonul,
    iar usturoiul este înlocuit de ceapă. De asemenea, în compoziţie sunt adăugaţi
    cartofi raşi. Aceste chiftele pot fi pregătite în cuptor, într-o tavă în care
    turnăm smântână şi în care presărăm spre final tarhon mărunţit.


    În Moldova întâlnim un preparat specific, diferit ca formă față de chiftelele
    care sunt rotunde sau ușor aplatizate, și anume pârjoalele. Acestea au formă
    alungită, sunt aplatizate și învelite în aluat. Au un aspect asemănător
    șnițelelor în aluat. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de porc, fie de
    vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime potrivită,
    de 4 ouă, de mărar, sare, piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de
    pâine, anterior înmuiate în apă şi apoi stoarse.

    Se adaugă ceapa tocată, mărarul,
    de asemenea, tocat, puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă.
    În compoziţie sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul
    se porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel.
    Aceste pârjoale se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru omletă şi apoi
    prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot fi servite
    împreună cu o garnitură precum iahnie de fasole sau piure de cartofi.