Radio România Internațional

Tag: carti

  • Nora Iuga, Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania

    Nora Iuga, Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania

    Scriitoarea
    şi traducătoarea Nora Iuga a fost distinsă cu Ordinul
    Crucea de Merit în rang de Cavaler al Republicii Federale Germania. Nu este prima dată când Nora Iuga este
    recompensată cu un premiu oferit de Germania: în 2007, scriitoarea a primit
    premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie fur Sprache und
    Dichtung, o recompensă care se acordă personalităţilor care contribuie la
    promovarea culturii germane în lume. Cuvântul de mulţumire rostit de Nora Iuga
    cu ocazia acordării Ordinul Crucea de Merit în rang de
    Cavaler al Republicii Federale Germania n-a fost unul tipic. Toată familia
    mea a fost formată din artişti de scenă, a spus Nora Iuga. Nu mi-a plăcut
    niciodată să cânt în cor. Vreau mereu să fiu altfel. Trăsătura asta poate
    reprezenta un risc. Oamenii de felul ăsta nu sunt iubiţi de obicei. În general,
    la decernările de premii la care am asistat, cuvântul de mulţumire părea
    complet impersonal, ca o ţinută obligatorie, lipsită de fantezie, asemenea unui
    deşert fără vegetaţie.

    Nora Iuga: Mereu şi mereu mă simt tentată să apăs pe
    această afirmaţie, pentru ca oamenii să înţeleagă de ce eu sunt aşa. Sunt
    conştientă că această trăsătură a mea enervează, oamenii îi apreciază pe cei
    care se conformează unui anumit stil, unei anumite concepţii, unei anumite
    mentalităţi. Oamenii, în momentul în care nu te conformezi, consideră acest fel
    de a fi un soi de excepţie de la regula generală. Şi în general se pare că omul
    obişnuit, omul comun -şi nu spun asta cu intenţia de a jigni pe cineva- dă
    tonul în general. Dar mie mi se pare că dacă ne rezumăm la acest trend acceptat
    de toată lumea, există o stagnare, de aceea consider că este nevoie să rupem
    acest şir uniform. Uniformitatea închistează.


    În discursul de laudatio rostit cu prilejul decernării Norei Iuga Ordinul
    Crucea de Merit în rang de Cavaler al Republicii Federale Germania, ambasadorul
    Werner Hans Lauk a trecut în revistă prestigioasa activitate a scriitoarei,
    amintind că legătura Norei Iuga cu Germania a început de timpuriu. Datorită
    părinţilor ei, ambii dansatori, Nora Iuga şi-a început educaţia la o grădiniţă
    din Germania, continuând-o la o şcoală de limbă germană din Sibiu, unde a
    studiat şi germanistica. După un an de activitate didactică la Sibiu, a urmat
    demiterea, din considerente politice. În anul 1968, Norei Iuga îi apare primul
    volum de poezie. După activitatea de bibliograf în cadrul Bibliotecii Centrale
    de Stat, lucrează la ziarul Neuer Weg, predecesorul Allgemeine Deutsche
    Zeitung. În 1970, apare cel de-al doilea volum semnat Nora Iuga, dar regimul
    comunist din România îi interzice să mai publice. În 1977, scriitoarea este
    nevoită să renunţe la funcţia de redactor în cadrul Editurii Enciclopedice.
    Rămâne însă fidelă limbii germane prin contribuţiile pe care le are în revista
    Volk and Kultur. La sfârşitul anilor 70, odată cu prima traducere din germană
    în română, îşi începe şi cariera de traducător literar şi promotor al
    literaturii germane. Traducerile Norei Iuga din E.T. A Hofmann, Oskar Pastior,
    Gunter Grass, Elfriede Jelinek sau Herta Muller au contribuit în mod esenţial
    la răspândirea şi receptarea literaturii şi culturii germane în România,
    oferindu-le cititorilor de limbă română acces la aceste texte. Nora Iuga s-a
    axat întotdeauna pe transpunerea interculturală, lucru care i-a reuşit
    perfect, a ţinut să menţioneze ambasadorul Republici Federale Germania în
    România, Werner Hans Lauk. Nu este de mirare că Nora Iuga face parte din
    intelectualii care susţin că şi în anii negri ai comunismului se poate vorbi de
    o rezistenţă prin cultură.

    Da, e adevărat. Rezistenţa prin
    cultură este foarte prost privită de toată lumea în momentul actual. Prima dată
    am observat această rezervă, aproape brutală, la scriitoarea nobelistă Herta
    Muller, care susţine că nu există rezistenţă prin cultură, că rezistenţă nu
    există decât dacă te supui celor mai mari riscuri, dacă-ţi rişti viaţa
    spunându-i tiranului ce ai de spus, cu alte cuvinte. Eu cred că fiecare om
    luptă în felul lui, nu suntem toţi născuţi eroi, mă întreb tot mai des câţi au
    fost cu adevărat eroi în ţara noastră. Paul Goma a riscat enorm, Gheorghe Ursu a
    pătimit enorm, a fost o victimă, Doina Cornea la fel, şi atunci stau şi mă
    întreb de ce există voci care susţin că am fost laşi şi că ne lăudăm cu
    rezistenţa prin cultură. Da, eu cred în rezistenţa prin cultură, pentru că în
    momentul de faţă, când se întâmplă să-mi recitesc toate cărţile de poezie
    publicate în acei ani negri, în care funcţiona cenzura, îmi dau seama că totuşi
    se putea spune destul de mult. Şi cred că artistul găsea nişte formule prin
    care îşi exprima mesajul fără să facă compromisuri. Este teribil cât de mult au
    spus scriitorii români în vremurile acelea de cenzură. Şi publicul citea poezie
    pentru că găsea în poezie nu numai o atitudine de frondă, ci chiar de
    rezistenţă, o atitudine pe care era imposibil s-o ai în media, în ziare sau la televizor.


    Am vorbit cu Nora Iuga şi despre perioada în care, sub regimul comunist,
    timp de aproape un deceniu, i-au au fost interzise cărţile: În
    privinţa interdicţiei mele de publicare, pot spune că nu-mi place să fac caz de
    acest lucru. Totuşi, trebuie să mărturisesc că am fost teribil de mândră
    auzind, la vremea aceea, că mă aflu pe lista celor indezirabili pentru regim.
    Prima reacţie a fost de un orgoliu imens, m-am gândit că sunt, într-adevăr, o
    personalitate puternică şi importantă dacă le este frică de mine. Cu timpul,
    însă, a urmat o îndoială îngrozitoare, pentru că mi-am spus că într-o ţară ca
    România, unde personalităţile şi valorile nu sunt chiar nenumărate, se pot
    dispensa până la urmă de mine. Pentru că eu am avut opt ani de interdicţie de
    publicare şi am intrat în această interdicţie la 40 de ani. În momentul în care
    a venit interdicţia nu publicasem decât două volume, aşa că această interdicţie
    mi se părea un fel de sinucidere. Adică
    puteam să mă descurajez definitiv.


    Numeroase carti de proză şi poezie purtând semnătura Norei Iuga au apărut
    în străinătate: romanele Sexagenara si tânarul (Germania, Spania, Italia,
    Franta, Slovenia, Bulgaria), Săpunul lui Leopold Bloom (Bulgaria), Hai să furăm
    pepeni (Bulgaria) şi volumele de poezie Capricii periculoase (antologie, în
    Germania şi Slovenia), Autobuzul cu cocoşaţi (Germania), Poem de octombrie
    (Germania), Inima ca un pumn de boxeur (Franta), O inima venind pe picioroange
    (Elvetia). A beneficiat de cea mai mare bursa DAAD, oferita de statul german
    unui scriitor străin, şi în 2014 a fost lansat filmul documentar Aici Nora
    Iuga, în regia lui Vlad Rotaru, scenariul şi producţia fiind semnate de
    Cristian Cosma.

  • Angel Tîlvăr s-a întâlnit cu bibliotecarii din Republica Moldova

    Angel Tîlvăr s-a întâlnit cu bibliotecarii din Republica Moldova

    Ministrul delegat pentru Relațiile cu Românii de peste Hotare, Angel Tîlvăr, s-a întâlnit azi, 9 septembrie, cu bibliotecarii din Republica Moldova, participanți la un stagiu de specializare, organizat de către Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni (IEH), aflat în coordonarea ministrului delegat.



    Cu acest prilej, demnitarul român a subliniat importanța muncii bibliotecarilor în promovarea limbii și culturii române, subliniind necesitatea cooperării dintre specialiștii din România și Republica Moldova. A menționat, de asemenea, necesitatea ca bibliotecile să fie pregătite pentru schimbările tehnologice și să-și consolideze poziția de centre de promovare a culturii românești.



    “Bibliotecarii de pe ambele maluri ale Prutului slujesc aceeași cultură, păzesc aceeași limbă. Este firesc ca ei să se cunoască. Este firesc ca ei să lucreze după aceleași principii, după aceeași filozofie și este de datoria instituției noastre să îi facă să se întâlnească”, a spus Angel Tîlvăr.



    Proiectul, aflat la cea de-a doua ediție, se va derula în perioada 7 — 11 septembrie 2015, și va cuprinde, pe lângă cursurile de biblioteconomie, vizite de studiu la diferite biblioteci din București, precum și la alte obiective culturale şi istorice din capitală.



    Aceste acțiuni urmăresc promovarea identităţii culturale prin creşterea numărului de persoane care au acces la fondul de carte de limbă română existent în bibliotecile din Republica Moldova, dezvoltarea de proiecte culturale în parteneriat, care să faciliteze studiul în limba română, precum și cele referitoare la noutăţile din domeniul biblioteconomiei.


    Proiectul va fi continuat și se are în vedere dobândirea unui caracter mai larg prin participarea bibliotecarilor şi din alte comunităţi româneşti istorice.

  • Bibliotecile publice din spaţiul rural

    Bibliotecile publice din spaţiul rural

    Potrivit celui mai recent Barometru cultural, 47% dintre români citesc o carte doar o dată pe lună, fie că o cumpără din librărie, fie că o împrumută din bibliotecă. În condiţiile acestea, este de la sine înţeles ca piaţa de carte din România să nu producă foarte mulţi bani sau, de altfel, tiraje spectaculoase. De pildă, piaţa de carte era evaluată în 2013 la 60 milioane euro reprezentând valoarea totală a vânzărilor de carte din România, atât online, cât şi offline, în timp ce în alte ţări (mai ales din cele din Vest), valoarea este de sute de milioane de euro. De altfel, vânzarea şi editarea de cărţi electronice sunt singurele aflate pe un trend ascendent în ultimii ani: din librării oamenii cumpără în medie o carte de an, de pe internet media ajunge la 10 bucăţi pe an. Cum mulţi invocă preţurile prohibitive ale cărţilor pentru a-şi motiva lipsa de interes pentru cumpărarea de cărţi, abonamentul la o bibliotecă publică ar părea alternativa preferată de cititori. Nu este chiar aşa, nici bibliotecile publice nu o duc prea bine. Unele din ele, mai ales cele din mediul rural, s-au închis. În ultimii ani din 3300 de biblioteci rurale acum au rămas 3000. Atunci, cum să faci pentru a-i readuce pe oameni la bibliotecă în timp de criză economică, dar şi în timpul revoluţiei digitale? Reinventându-l rolul bibliotecii în comunitate. Este ceea ce a făcut şi Biblioteca Naţională a României prin programul Biblionet. Detalii are Claudia Şerbănuţă, directoarea generală a acestei instituţii: Biblionet este un proiect care a început în România acum 7 ani, cu fonduri de la Fundaţia Bill şi Melinda Gates, şi a fost gestionat în România de IREX, o asociaţie non-guvernamentală. Ei şi-au asumat acest proiect prin care 2200 de bibliotecii rurale au primit aparatură IT. Administraţia locală trebuia doar să dorească acest lucru şi să-şi asume faptul că au spaţiu dedicat pentru bibliotecă, un spaţiu cât de cât curat şi potrivit pentru o astfel de instituţie. Mai trebuia să-şi asume şi faptul că va plăti conexiunea la internet. În mod surprizăntor, nu toate administraţiile locale au acceptat acest proiect, dar 2200 de biblioteci din cele 2800 este un procent bun. Prin proiectul Biblionet au fost instruiţi bibliotecarii ca să poată folosi acest echipamente şi să-i ajute pe alţii să le folosească.”



    Deşi provine din mediul non-guvernamental, programul Biblionet a fost preluat de Biblioteca Naţională care-l gestionează azi cu rezultate bune, după cum aflăm tot de la directoarea generală Claudia Şerbănuţă: Numărul de vizitatori a crescut în acest timp. Mai mult decât atât. S-au diversificat şi serviciile. Dacă până la implementarea proiectului Biblionet, unele biblioteci de-abia puteau să ofere o sală de lectură şi nişte cărţi vechi, odată ce-au venit calculatoarele, au apărut mai mulţi vizitatori care, deşi nu sunt neapărat interesaţi de lectură, sunt preocupaţi tot de formare. Din 2011 până în 2014, în doar 400 din aceste biblioteci, 116.000 de fermieri şi-au depus cererile pentru subvenţiile agricole online. »



    Cele peste 2000 de biblioteci rurale incluse în programul Biblionet au devenit adevărate laboratoare ale comunităţii”, a spus eurodeputata Renate Weber care le-a vizitat pe două dintre ele, la invitaţia Bibliotecii Naţionale a României în colaborare cu Programul Biblionet şi iniţiativa ”Public Libraries 2020,, a Fundaţiei olandeze Reading & Writing. Renate Weber a fost în judeţul Sibiu, în localităţile Marpod şi Avrig, şi a rămas plăcut impresionată de ce a văzut acolo.



    Bibliotecile acestea au devenit efectiv laboratoare de tot felul de proiecte pentru comunităţile locale. Eu am văzut, de pildă, la Avrig un grup de copii care se auto-organizează, care-şi descarcă de pe internet piese de teatru pe care le adaptează şi le montează. Ei singuri reuşesc să facă toate astea. Au chiar 12 scenete în repertoriu. Pe de altă parte, există grupul persoanelor mai vârstnice care vor să menţină tradiţiile şi se adună la bibliotecă pentru a-i învăţa pe cei mici şi cum se ţese şi cum toarce. Tot aici a luat fiinţă Asociaţia Crescătorilor de Animale care se întâlneşte la bibliotecă unde are acces la informaţie. Tot în bibliotecă au loc şi şedinţele consiliului local pentru că atât la Marpod, cât şi la Avrig, autorităţile locale au fost foarte deschise. Aici se fac cursuri de limbi străine, fără ca asta să implice vreun cost suplimentar, căci oriunde, într-o comunitate, se poate găsi cineva care să predea o limbă străină între nişte limite. Bibliotecile au devenit un fel de motor al comunităţii.



    Aceste motoare ale comunităţii au, însă, nevoie şi de bani ca să se susţină. Unii dintre ei pot veni chiar de la instituţiile UE, dacă sunt accesate cum şi când trebuie.



    Renate Weber: Chiar dacă lucrurile care ţin de cultură şi de educaţie, în UE, nu se reglementează prin legislaţie la nivelul uniunii, aplicându-se principiul subsidiarităţii, fondurile în realitate sunt fonduri care pot să vină de la UE cu destinaţie precisă. Eu îmi doresc ca, de la nivelul PE, când se va discuta bugetul anual, să mă asigur că vor exista fonduri pe care să le accesăm din România pentru a le folosi pentru redotarea bibliotecilor, de pildă.”



    De pregătirea bibliotecarilor pentru rolurile noi pe care le au de îndeplinit în laboratoarele comunităţii se vor ocupa atât Biblioteca Naţională, dar şi autorităţile locale, în măsura în care doresc acest lucru. Claudia Şerbănuţă: 80% din bibliotecile publice din România sunt în mediul rural, un procent foarte mare. Majoritatea bibliotecarilor lucrează în comunităţi mici, au nevoi profesionale specifice. Biblioteca Naţională îi va susţine în acest sens, atât cât poate Mingea este în terenul administraţiei locale în privinţa găsirii de finanţări potrivit pentru proiectele de formare profesională. Dar ei nu sunt singuri în acest proces. Când am invitat-o pe dna Weber la Sibiu, ne-a fost foarte greu să alegem locul cel mai potrivit, căci sunt atâtea proiecte de succes în ţară. De pildă, în Medgidia, avem servicii noi, cum ar fi un grup de susţinere a supravieţuitorilor de cancer mamar. Este o iniţiativă a bibliotecarei din zonă, fără a avea susţinere financiară. Oamenii din comunitatea au răspuns pe măsură. Ei au nevoie de mai mult informaţii şi nu ştiu de unde să le obţină. De aceea, bibliotecile trebuie să rămână în comunităţi şi să se transforme din depozite de cărţi în instituţii relevante pentru comunitate.”



    Şi odată readuşi oamenii în bibliotecă pentru treburile lor curente, se deschide şi apetitul pentru lectură.

  • Invitaţie la Biblioteca vie

    Invitaţie la Biblioteca vie

    Pentru început, în bibliotecă au fost opt “cărţi”, cu suflet, ce au putut fi împrumutate de “cititorii” din “bibliotecă” şi citite din scoarţă în scoarţă. Este vorba de “BIBLIOTECA VIE”, un eveniment de presă organizat de grupul “Decid pentru mine!”, primul grup de iniţiativă civică din România format din persoane cu dizabilităţi psihosociale.



    Am luat pe rând câte o carte din “Biblioteca vie” dorind să-i aflu povestea, ca într-o bibliotecă adevărată, cu deosebirea că aici, întrebările ce îţi vin pe parcursul lecturii pot fi adresate direct personajului principal.



    Cătălin are 37 de ani şi cu trei ani în urmă a avut un prim episod psihotic, în care dintr-un fost introvertit, a început să ţipe, iar diagnosticul său a fost schizofrenie paranoidă. Până atunci făcuse Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Administraţie publică şi fusese angajat în mai multe locuri. Motto-ul cărţii pe care a reprezentat-o în Biblioteca vie” este: în noi stă puterea de a face ceea ce ne propune”. De ce? Eu aşa sunt de mic: tot ce mi-am propus, am reuşit, chiar dacă cu mari sacrificii. Am fost mai introvertit şi am avut foarte mult timp la dispoziţie şi când eşti singur, ce poţi să faci, tot felul de lucruri, de exemplu să îţi înnozi degetele de la mâini, cum fac toţi copiii. Eu pot folosi şi picioarele ca să apuc, pot să-mi sucesc mâinile…Ca să vă dau un exemplu, când am avut episodul psihotic, am fost legat şi nu au reuşit să mă ţină legat, mă dezlegam singur, ca Houdini.”



    După episodul psihotic nu a mai reuşit să se angajeze decât ca paznic şi a tras un semnal de alarmă: Asta facem noi, muncim, muncim, tragem tare şi zicem că suntem bine, mai bem o cafea, hai că mai facem un duş fierbinte, fiecare are secretele lui, al meu e duşul fierbinte. Cel mai bine e să fii relaxat..”



    L-am ales din “Bibliotecă” apoi pe Filip. Acesta are 41 de ani şi este licenţiat al Facultăţii de drept, Universitatea Bucureşti, colaborator în prezent la Active Watch, a lucrat în presă, este pasionat de literatură, istorie şi munte. Dar a fost diagnosticat cu tulburare afectivă bipolară şi de atunci a trebuit să-şi schimbe planurile:



    “Nu mai pot să ajung unde voiam pe la 19-20 de ani, asta îmi este clar. Dar sunt mai echilibrat ca înainte, mai împăcat, totuşi mai pot să ajung măcar pe la jumătatea drumului sau poate chiar mai sus, depinde de înprejurări, depinde şi de voinţa mea. M-am simţit la graniţa dintre două lumi. Sunt pe linia de graniţă şi nu prea pot pătrunde în altă parte, decât prin job-uri precum curier şi asta mă frustrează.”



    Şi pentru că a ales să fie una dintre cărţile menite să ne convingă să mai reducem din prejudecăţile ce-i privesc pe oamenii cu probleme psihosociale, Filip are şi câteva sugestii: “În occident patronii angajează persoanele cu dizabilităţi beneficiind de anumite facilităţi fiscale, care există şi aici, dar pe patronii de aici nu-i prea interesează. Apropo de sugestii, aş avea propunerea să se facă o emisiune la centrul Trepte al spitalului de psihiatrie Obregia. Acolo sunt mult mai multe cărţi, aşa se pot schimba mentalităţi. Sunt destui, nu ştiu exact câţi, pentru că unii reuşesc să se angajeze, vin o perioadă, mai pleacă, dacă au eşecuri în societate, revin.”



    Andreea are 28 de ani şi, cu patru ani în urmă, când îşi încheia studiile de masterat în Teoria artei, a experimentat un episod grav de depresie. A ales să fie o carte vie, pentru că vrea să contribuie la o mai bună înţelegere a oamenilor cu probleme psihosociale. Care e povestea ei? “Brusc mintea mea a refuzat să colaboreze cu mine. Am preferat să mă retrag cu totul, să mă autoizolez, să aştept să treacă acea perioadă pe care nu puteam să o gestionez în niciun fel singură, am fost internată. Lucrurile au revenit la normal după o perioadă destul de lungă şi am încercat să-mi continui viaţa de unde am lăsat-o. A fost ceva înşelător cumva, am început să mă implic în proiecte destul de măreţe, care, din păcate, au eşuat şi care m-au adus din nou iarăşi în acea perioadă neagră din viaţa mea, pe care ştiam deja cum să o iau. N-am mai fost atât de panicată, am aşteptat să treacă şi din nou mi-am revenit. În prezent încerc să fac cât pot de bine ceea ce fac acum, în afară de proiectul acesta în care sunt implicată, cu Active Watch, lucrez cu sora mea în atelierul ei de ceramică.”



    Carmen are 24 de ani şi este absolventă a Facultăţii de comunicare şi relaţii publice. În prezent lucrează într-un ONG de management artistic, şi cu un an în urmă a fost disgnosticată cu depresie unipolară. Primele semne au fost dificultăţile de a face lucruri absolut normale pentru noi toţi: “Să mă ridic din pat, să iau papucii în picioare, e mult prea greu pentru mine, aşa că mai bine stau în pat. Cu timpul am putut să vorbesc despre problema mea, am putut să le spun alor mei, am putut să le spun colegilor mei de serviciu că am o problemă şi au fost deschişi şi m-au acceptat, dar au fost şi oameni care m-au întrebat dacă chiar am nevoie de aşa ceva, dacă nu mă îngrijorez mai mult decât e cazul.”



    Carmen este o carte foarte vie şi vrea să transmită acest mesaj: “Nu eu, acum, sunt cea care vorbeşte prima dată de depresie, s-a vorbit în multe alte cărţi. Sunt opere de artă, cărţi extraordinare scrise pe tema asta. Eu am ales să mă expun, mă văd spărgând un tabu care există, pentru că noi asta facem în momentul ăsta. Pe mine m-a ajutat foarte mult o carte pe care am găsit-o de curând, “Demonul amiezii” scrisă de Andrew Solomon; e cartea care pe mine efectiv m-a trezit.”



    Am ajuns astfel la sfârşitul lecturii , însă trebuie să fim atenţi în continuare la conţinutul cărţilor încă necitite.

  • Cărţi de top în 2014

    Cărţi de top în 2014

    Volumele de poezie publicate de Adela Greceanu şi Bogdan-Alexandru Sănescu la sfârşitul anului trecut, “Şi cuvintele sunt o provincie” şi “anaBASis” s-au numărat printre cele mai vândute titluri Polirom şi Cartea Românească la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus 2014. Cu un schelet narativ construit din situaţii, personaje, idei care conturează o lume, Şi cuvintele sînt o provincie” este un poem despre singurătate, despre a sta deoparte, despre feminitate, dar şi despre limbaj, despre limitele şi neputinţele sale.” Am citat o parte din textul scris de Adela Greceanu care apare pe coperta volumului “Şi cuvintele sunt o provincie”, apărut la editura Cartea Românească. La lansarea volumului, în noiembrie la târgul Gaudeamus, invitaţii Adelei Greceanu, scriitoarea Nora Iuga şi jurnalistul Ovidiu Şimonca, au avut opinii diferite. Nora Iuga a considerat că noua carte a Adelei Greceanu este una despre singurătate, Ovidiu Şimonca a afirmat opusul: ”Cred în continuare că este şi nu este o carte despre singurătate. E o carte despre singurătate, e evident asta, există un personaj feminin care –putem spune aşa- întruchipează singurătatea. Este tot timpul singură şi nu face decât să se uite pe fereastră sau, la un moment dat, să călătorească în fiecare seară cu un autobuz destul de aglomerat de fiecare dată. Dar, în acelaşi timp, nu este o carte despre singurătate, şi asta se poate înţelege foarte bine prin chiar conceptul obiectului care are pe copertă fotografia personajului văzut din spate, personaj care spune încă din primul text Provinciala din mine vede toate astea/ dar nu-i nimeni să o privească din spate/ cum stă acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiţă/nemişcată.” Avem exact această imagine pe copertă, numai că, alegând-o pentru copertă, eu, autoarea, am contrazis-o categoric pe Adila, personajul singuratic al acestei cărţi. Pentru că acum toată lumea care priveşte cartea o vede cum stă ea singură şi se uită pe fereastră şi vede spinarea de femeie sau de fetiţă, o spinare pe care atârnă o coamă de păr brun. Foarte simplu, banal spus, da, poezia ne poate ajuta să ne alungăm singurătatea.”



    Chiar mai mult decât atât. Prin poezie încerc să-mi gestionez relaţiile cu lumea şi cum mine însămi. Prin ea o iau mereu de la capăt”, spune Adela Greceanu: ”Eu cred că prin literatură, şi mai ales prin poezie, avem şansa nu numai să nu mai fim singuri, ci să participăm şi la singurătatea altora. Şi cred că asta este una din puţinele modalităţi de a fi împreună cu cineva. Am primit neaşteptat de multe mesaje, pe unele le aşteptam, de la oameni a căror reacţie era importantă pentru mine, dar am primit şi multe mesaje de la oameni pe care nu-i cunosc sau pe care-i ştiu doar din auzite, şi am fost impresionată. Mi s-a părut că a ajuns la foarte mulţi oameni cartea asta şi am simţit că a fost aşteptată. Asta şi pentru că e adevărat, citisem din ea la multe festivaluri de literatură, şi am văzut că şi acolo a fost foarte bine primită.”



    Unul dintre argumentele pentru care Bogdan-Alexandru Stanescu a primit Premiul Tânărul scriitor al anului 2014”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a V-a, a fost, conform juriului, faptul că a publicat în mai multe genuri, şi a scris extraordinar în fiecare dintre ele“. Despre anaBASis”(cu 12 ilustraţii de Laurenţiu Midvichi), autorul spune: Am scris acest nou volum cu zona sensibilă dintre omoplaţi, acolo unde Nabokov situa plăcerea cititului. anaBAsis este, într-adevăr coborâre, dar una terapeutică, la capătul căreia am sperat să pot vedea, în sfârşit, marea.” Bogdan-Alexandru Stanescu: ”anaBASis are multe legături cu “Apoi, după batalie, ne-am tras sufletul”. Poate fi o continuare, poate că, de fapt, “Apoi, după bătălie ne am tras sufletul” n-a fost terminată, poate că m-am grăbit să public la 33 de ani. anaBASis încheie acest ciclu, adică seria de momente fericite. Dar e mult spus momente fericite. Mă refer la imaginile-nod de care vorbea Nabokov, imagini din care se poate naşte ceva, un roman, o proză scurtă, mai ales o proză scurtă, pentru că proza scurtă trebuie să plece de la o imagine-nod, chiar un volum de poeme. Dar, pentru a separa anaBAsis de “Apoi, după bătălie…” pentru că sunt lucruri care le separă, volumul acesta a plecat de la imaginea celor 10.000 de mercenari care au trecut, în peregrinările lor, prin Imperiul Persan, prin deşert, prin munţi. Şi mi s-a părut că acest moment, întâlnit şi în relatările lui Xenofon, când aceşti mercenari au ajuns la mare, este unul din cele mai fericite din istoria lumii. Şi am avut impresia că acest moment istoric a avut legătură şi cu micile mele fericiri, că există o corespondenţă –nu o spun cu orgoliu- între istoria privată personală şi istoria lumii. Sincer, mă nedumereşte reacţia unora care mă întreabă “da’ ce treabă ai cu grecii şi cu persanii?”. N-am nimic cu ei, nu sunt nici primul nici ultimul poet care porneşte de la o trambulină istorică pentru a ajunge la propria viaţă şi la propriile amintiri.”



    Cărţile lui Bogdan-Alexandru Stănescu au darul de a infirma cîteva dintre cele mai durabile prejudecăţi ale lumii noastre literare. Prima dintre acestea ar fi că nu poţi scrie literatură de mare anvergură dacă ai practicat, în prealabil, critica literară. Cred că BAS scrie critică literară şi poezie mult mai bine decît alţi autori, al căror nume apare în toate revistele. Apoi, mi se pare minunat, eliberator chiar, că poemele din AnaBASis sînt scrise de un poet care îşi asumă literatura şi istoria literaturii pînă la ultima celulă”, scrie criticul Cezar Gheorghe. Bogdan-Alexandru Stănescu: ”Cezar pune degetul pe rană. Circulă o prejudecată, că dacă te-ai manifestat într-un domeniu literar nu poţi trece în celălalt, pentru că lumea are tendinţa să te considere neserios. Dar suntem câţiva care gândim altfel literatura. Literatura este un tot. Comentezi poezie sau proză în ziar pentru că îţi place să citeşti. Dacă tot citeşti şi crezi că ai ceva de spus, spui, iar pentru asta nu trebuie să fii critic literar. Eu nu mă consider critic literar. Nu sunt universitar, nu fac paradă de teorie în articolele mele, ci încerc să le comentez aşa cum cred că este onest, onestitatea are un rol destul de important în meseria asta. Dar cu ce mă împiedică asta să scriu poezie, dacă eu o văd ca pe un act esenţial al existenţei mele şi de ce trebuie să mă percepi tu, celălalt, într-un fel?”


  • Cărţi pentru toate buzunarele

    Cărţi pentru toate buzunarele

    În România post-decembristă, avidă de recuperarea culturii şi a literaturii cenzurate până atunci, se organizează de mulţi ani diverse târguri de carte, în capitală, dar şi în alte oraşe importante. Cele mai vizitate şi mai cunoscute sunt Bookfest, organizat în iunie, la începutul verii, şi Gaudeamus care se ţine spre sfârşitul anului, în noiembrie. Acesta din urmă, târg internaţional de carte înfiinţat de Radio România, este şi unul itinerant, de-a lungul anului organizându-se caravane Gaudeamus” în ţară. Cu acest prilej, cititorii pot cumpăra cele mai recente apariţii editoriale, pot asista la lansări şi la conferinţe de presă, se pot întâlni cu autorii, dar îşi pot şi achiziţiona cârţi la preţ redus. Bogată în publicaţii, piaţa editorială din România nu are, totuşi, vânzări pe măsura tirajelor sau a numărului de titluri publicate. Iar preţul cărţilor li se pare mare multor români: el variază, în medie, între 20 de lei şi 60 de lei (circa 5 euro şi, respectiv, 16 euro), în condiţiile în care salariul mediu net este de 1.700 de lei, adică 380 de euro. Pentru a-i ajuta să-şi procure cărţile preferate la preţuri accesibile, de zece ani, în Bucureşti, are loc Kilipirim, târg de carte cu discount”. Am întrebat-o pe Oana Boca-Stănescu, ofiţerul de PR al Târgului Kilipirim, de ce este nevoie de un târg de carte cu reduceri. Noi avem şi alte târguri de carte — Bookfest, Gaudeamus — unde se practică, de asemenea, reduceri. Dar acolo sunt multe titluri noi. La Kilipirim sunt mai curând titluri mai vechi pe care acum, oamenii au ocazia să le cumpere cu un discount pe care editurile nu-l practică la celelalte târguri. Dacă ne gândim că, într-un an, în România, se publică aproximativ 24.000 de titluri din care pe un cititor îl interesează cam 100. Chiar şi aşa poate n-are cum să le cumpere pe acestea şi rămâne cu dorinţa nesatisfăcută din anii trecuţi. Aceste cărţi rămân în mintea noastră şi de asta există Kilipirim: treci pe la târg şi poate găseşti o carte pe care ai fi vrut s-o cumperi cu o jumătate de an în urmă sau cu doi ani în urmă. N-ai avut atunci bani, dar acum o iei cu 5 lei.”



    Pe lângă faptul că vin în întâmpinarea dorinţei cititorilor de a-şi cumpăra cărţile dorite, târgurile de carte vin şi în ajutorul editurilor, rezolvându-le una din problemele stringente: distribuţia. În general e nevoie de târguri de carte dintr-un motiv destul de trist. Lanţurile de distribuţie din ţară sunt puţine şi nu reuşesc să facă faţă producţiei imense de carte pe care o propun editurile autohtone. Se publică enorm faţă de câţi cititori sunt. Şi-atunci, multe lanţuri de librării s-au închis, altele au dispărut pur şi simplu. Dacă mergem într-un oraş mic sau mediu, o să vedem că nu mai sunt librării sau, dacă mai există, ele sunt mai mult papetării unde a mai aterizat câte o carte printr-un unghi.”



    Deşi anul acesta Kilipirim a fost organizat într-un loc diferit faţă de cel consacrat ani la rândul, vizitatorii tradiţionali au găsit drumul spre el, ca această cititoare. Vin de mai mulţi ani la Kilipirim. Este un mod prin care îmi îmbogăţesc biblioteca şi în acelaşi timp văd ce noutăţi au mai apărut pe piaţă. Este o idee foarte bună în contextul în care cărţile, deşi au început să aibă preţuri mai bune, încă pot fi inaccesibile pentru o anumită categorie de persoane. În acelaşi timp, dacă mai multe edituri se strâng într-un loc, oferta e mai variată şi posibilitatea de a alege titluri bune e mai mare.”



    Tot preţurile accesibile, dar şi oferta variată, o atrag la târgurile de carte şi pe următoarea cititoare: De foarte mulţi ani, urmăresc Kilipirim şi Gaudeamus precum şi târgul de carte din vară. Sunt binevenite, mai ales în vremurile astea. Reducerile, indiferent cât de mari sau de mici sunt, sunt şi ele binevenite. Acum există şi librării online, aşa că înainte să vin aici, mă uit puţin pe internet ca să văd ce-mi lipseşte. Apoi urmăresc târgurile unde sunt strânse toate cărţile publicate, aranjate tematic. Într-o librărie trebuie să cauţi raionul respectiv, pe când aici le ai pe toate la un loc.”



    Cât depre preţul cărţilor, recunoaşte că e cam mare, mai ales pentru anumite categorii sociale. De aceea, uneori, cumpără cărţi pe care le are deja, dar nu pentru ea. Fac un cadou. E un efort care-mi face plăcere, iar prietena mea nu şi-o permite. Noi, prietenele, ne anunţăm între noi şi ne uităm pe internet. Am prietene pensionare, mai în vârstă, care n-au internet şi pe care le anunţ în legătură cu acest târg.”



    De cealaltă parte a baricadei, editorii au justificările lor pentru preţurile practicate. Oana Boca-Stănescu: Eu am lucrat 9 ani într-o editură şi ştiu de ce cărţile în România costă cât costă. Tirajele sunt mici şi ne învârtim într-un cerc închis, căci oamenii nu şi le permit sau nu aflăm de toate — fiindcă se publică enorm — şi de aceea nu cumpără. Pentru că nu cumpără, tirajul rămâne mic. Cărţile au exact preţul pe care trebuie să-l aibă. Editurile sunt întreprinderi economice, ne place sau nu ne place asta, care atunci când produc un volum, nu pot lucra în minus. În preţul final, se regăsesc costurile hârtiei, ale traducerii (dacă e cazul), ale redactorului, ale omului de la promovare… Toate astea însumate dau preţurile cărţilor din librării sau de la chioşcuri.”



    Organizat de două ori pe an, primăvară şi toamna, târgul de carte cu discount vine atât în ajutorul cititorilor, cât şi al editorilor care astfel vând mai multe cărţi şi câştigă mai mulţi cumpărători.

  • Lansare volum Radio România Internaţional

    Lansare volum Radio România Internaţional

    Radio România Internaţional (RRI), dit arada Radio România, serviciul public, lansa la 11 di sumedru 2014, la Centrul Cultural dit hoara Brebu, jud. Prahova, volumlu bilingvu (română-engleză) Dipărtărli nu va na amparta, varnaoară” (Prima carti ti ascultătorl’ii RRI cari na vizitara ) / ”Distance will never come between us” (The first book about the RRI listeners who visited Romania).



    Volumul, realizat cu agiutorlu financiar a Consiliului Judiţean Prahova, fu tipusitu la Editura Libertas, Ploieşti, şi easti adrat pi thimel’ilu a interviurlor şi a declaraţiilor, a cadurlor di la ascultătorl’i RRI dit aproapea 20 di vasilii, cari amintarâ Marli Premii a concursurlor di cultură genearală organizati di Radio România Internaţional dit 1995 pana aza. Marli Premii fura sejururi tru niscanti zone dit România, importanti dit vidiala isstorica, culturala, turistica, etnografica ica economica. Pi ninga interviurli şi declaraţiili a ascultătorlor cari vizitara România tru lucrare fura ufilisiti şi articoli dit presă scrisă a chirolui ica dit presa electronică. Tinti artişti plastit dit România, Maxim Dumitraş, Ion Aurel Gârjoabă, Marcel Lupşe, Ştefan Orth şi Aurel Tar ndreapsira lucrări originale (xilogravură, gravură dit her – aquaforte/aquatinta, linogravură, stencil) tii un numir di 15 di exemplari di autor.



    Volumlu va s-hiba ampartatu fara paradz la nascanta analţa reprezentanţa a statlui român, a ambasadilor şi a ICR-urilor di tru xeani şi va s-agiunga la ascultătorl’ii RRI cari amintara sejururi tru România, ama şi la alţa ascultători RRI dit ma multi stati a lumil’ei.



    Autori: coordonator principal: Eugen Cojocariu, coordonator: Alecu Marciuc, redactor: prof. dr. Constantin Manolache (Centrul Judiţean di Cultură Prahova), viziuni şi concepţie grafică: Mircia Dumitrescu, membru corespondentu ali Academie Româna, tehnoredactari, prilucrari imagini, coperta: conf. univ. dr. Ovidiu Croitoru, Universitatea Naţională di Arti di Bucureşti. Apridutearea tru limba engleză fu adrată di Cristina Mateescu, Ana-Maria Popescu, Mihaela Ignătescu şi Vlad Palcu, redactori la Secţia Engleză RRI.



    La lansarea di la Centrul Cultural Brebu loara parti Primarlu a comunal’ei, Adrian Ungureanu, deadun cu alţa reprezentanţa a Primăriil’ei, prof. dr. Constantin Manolache (Centrul Judiţean di Cultură Prahova), Eugen Cojocariu, Secretar general RRI, Alecu Marciuc, coordonator a volumului, public tru numir mari, nica si cumandusearea, profesori şi elevi di la Şcoala gimnaziala Matei Basarab” dit localitati.



    Armanipsearea: Tascu Lala

  • Proiecte pentru promovarea lecturii

    Proiecte pentru promovarea lecturii

    Faptul că românii nu prea mai au fie chef, fie bani, de cărți se reflectă și în piața de carte tipărită, care scade de la an la an, ocupând ultimul loc în cadrul țărilor din UE. Tocmai din acest motiv, diferite asociații, biblioteci sau edituri organizează tot felul de proiecte menite să încurajeze lectura în rândul publicului larg. Campania “România, citeşte-mă!” a luat naştere, anul trecut, în contextul în care, în lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare a culturii scrise, industria editorială întâmpină mari greutăţi în promovarea cărţii şi a lecturii. Lucia Ovezea — președinta Asociației Difuzorilor de Carte din România:


    “Au fost prevăzute diferite activitățI, dar, deoarece ne-am gândit că cei care trebuie în mod deosebit atrași către carte și lectură sunt cei mici, am ales elevii de clasa a 4-a invitându-i să participe la un concurs de lectură. Concursul a fost organizat anul trecut în aproximativ 50 de școli din București, în toate școlile din Târgoviște, în Câmpina.. Practic, am încercat să-i dăm o dimensiune națională. Anul acesta, deoarece nu am avut suficiente fonduri, Asociația Difuzorilor de Carte care este, de fapt, membră în Federația Editorilor și Difuzorilor de Carte din România a preluat ștafeta și a continuat această campanie reușind să mobilizeze în București peste 20 de școli. Copiii, în această lună, vor trece la etapa pe oraș, iar premiile vor fi acordate, ca și anul trecut, în cadrul Salonului de carte Bookfest pe data de 31 mai.”



    Deoarece tinerii din ziua de astăzi petrec o mare parte din timp în fața calculatorului, Victor Miron, un tânar din Cluj-Napoca a inițiat o campanie de încurajare a lecturii pe Facebook. Campania se intitulează “Cărțile pe față” și a pornit de la conceptul de selfie şi presupune crearea unui “book-selfie”, o imagine în care fața celui ce se fotografiază e ascunsă de cartea pe care o citește în acel moment. Până acum a reușit să strângă sute de aprecieri, comentarii, poze și a început să orienteze tinerii înapoi către cultură:


    “Am reușit să conving o librărie din Cluj, pe cei de la Bookstory, să ofere reducere de 10% persoanelor care au poze de profil pe Facebook cu ei citind o carte. Asta era prin februarie și a devenit destul de apreciată știrea care anunța această reducere. Primul site pe care am anunțat această promoție ajunsese, în câteva zile, la aproape 2000 de like-uri pe Facebook. Asta însemna că lumea era destul de interesată și deja apăruseră sute de persoane cu astfel de poze, după acest prim articol. “.



    După ce Facebook-ul s-a umplut cu fotografii selfie cu oameni citind, Victor Miron a trecut la alte acțiuni din cadrul campaniei: “Intenția noastră este să-i facem să dea peste cărți în locuri în care nu se așteaptă … Astfel, am făcut o bibliotecă la service-ul auto care îți dă o carte la schimb când mergi cu mașina la reparat sub mottoul că o mașina cât ar fi ea de frumoasă nu te poate duce la acele stari la care te poate duce o carte. De asemenea, un cabinet stomatologic din Cluj Napoca are o ofertă inedită pentru clienţii cititori. Primești reducere 10% din valoarea lucrării stomatologice dacă dai chek-in pe facebook la cabinet și spui care carte ți-a adus zâmbetul pe buze. Facem, așadar, lucruri ieșite din comun care să-i scoată pe oameni din monotonie şi să se gândească la cărţi într-un mod plăcut, să poată vorbi despre cărţi într-un mod interesant.Stim că lumea reacționează bine la reduceri dar reacționează mult mai bine la gratuități. De aceea am propus Primăriei Cluj ca, în prima duminică din lună, cine merge cu autobuzul citind o carte să circule gratuit. Autoritățile au confirmat că vor să testeze acest concept în cadrul unui târg de carte și am reușit deja să-l punem în aplicare cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții. Cine avea la el o carte putea să intre gratuit la Grădina Botanică din Cluj Napoca. Şi aici am avut rezultate frumoase în sensul că am anunțat această gratuitate chiar în Vinerea Mare printr-un simplu afiș pe internet și, în câteva zile, a fost văzut de 32 de mii de oameni prin simplul fapt că acești oameni au distribuit mai departe această imagine care anunța gratuitatea. 1230 de oameni au ajuns la Gradina Botanica cu o carte”.



    Ziua Mondială a Cărții, sărbătorită pe 23 aprilie, a devenit un eveniment important pentru pasionații de lectură. În București și în alte oraşe din țara s-au desfășurat, cu această ocazie, diferite activități menite să promoveze cititul. Cu toate acestea, potrivit unui studiu realizat de Institutul Naţional de Statistică, românii alocă în medie doar o oră şi jumătate pe lună pentru a participa la spectacole de teatru, a merge la cinema şi pentru vizite la galeriile de artă, iar cititul, în timpul liber, ocupă doar 13 minute pe zi şi timpul dedicat lecturii scade odată cu vârsta. Lucia Ovezea vine cu explicații:


    “Lumea s-a globalizat, a aparut internetul, infomațiile circulă foarte mult, modalitățile de precere a timpului liber sau de dezvoltare a imaginației și-au găsit alte căi de manifestare. Atunci sigur că lectura a rămas puțin în urmă fiind considerată de foarte mulți desuetă iar de alții inexistentă. Asta e, sunt noi generații. Lectura este însă importantă pentru un număr destul de mare de persoane. Din păcate, în România, procentul în comparație cu alte țări europene, este mult mai mic, dar asta este situația. In plan general, cartea bate pasul pe loc.. sau face câte un pas mic înapoi”.



    Aşadar, odată cu intrarea tinerilor în lumea audiovizualului, televizorul şi computerul reuşesc să ofere mult mai mult decât o făcea până acum pagina scrisă. Realitatea virtuală i-a cucerit pe tineri îndepărtându-i de cărţi. Astăzi, volumele care mai stârnesc, oarecum, interesul elevilor sunt cele din programa şcolară.