Radio România Internațional

Tag: comunism

  • 23 august, acum 7 decenii

    23 august, acum 7 decenii

    Luna august din anul 1944 a fost una fierbinte, într-o lume răvăşită de al doilea război mondial. Sfârşitul începuse deja, peste tot germanii şi aliaţii lor băteau în retragere. Mai mult, aliaţii anglo-americani debacaseră în Normadia şi ofensiva lor avea să aducă, pe 23 august, eliberarea Parisului. În aceeaşi zi, La Bucureşti avea să se petreacă un act radical. România se afla în tabară germană din 1941, când Hitler atacase Uniunea Sovietică deşi în 1939, tot într-o zi de 23 august, Berlinul şi Moscova semnaseră un pact de neagresiune.



    În urma acestei înţelegeri care prevedea şi împărţirea Estului Europei, României i se impunea un ultimatul sovietic, în iunie 1940, prin care ceda în 48 de ore provincia Basarabia, pământurile sale dintre Prut şi Nistru. Cedările teritoriale din 1940 au dus la abdicare regelui Carol al ll-lea, care îl numeşte, în ultima sa zi de domnie, pe Ion Antonescu, mareşalul de mai târziu, atunci încă general, în funcţia de prim ministru.



    A doua zi Carol al ll-lea pleacă, lăsând tronul fiului său, Mihai, în vârstă de 23 de ani, şi puteri depline generalului Antonescu, care se proclamă Conducător al statului. Ion Antonescu alătură România Germaniei şi aliaţilor săi, deşi tocmai în favoarea acestora România pierduse, în 1940, o parte însemnată a teritoriului său, Cadrilaterul Bulgariei şi nordul Transilvaniei către Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, încheiat în august 1940, dar nu pe 23 ci pe 30. În iunie 1941, când Germania atacă prin surprindere Uniunea Sovietică, Ion Antonescu bagă România în război împotriva Moscovei, pretextând mai ales recuperarea Basarabiei, cedată cu exact un an înainte.



    Eliberarea Basarabiei s-a făcut destul de repede dar, odată ajunsă la Nistru, fosta frontieră estică a României, generalul dictator cere armateri române să continue ofensiva alături de forţele germane. Antonescu luptă alături de germani în toţi aceşti ani dar în martie 1944 retragerea germană în faţa sovieticilor face ca trupele Moscovei să ajungă pe teritoriul României. Politicienii români sunt tot mai conştienţi de faptul că politica mareşalului Antonescu va face ca România să fie ocupată de URSS şi, mai ales, că mareşalul-dictator va lupta până la final alături de germani.



    Era necesară o mişcare de forţă care să schimbe radical orientarea României şi acest plan a fost conceput cu implicarea esenţială a tânărului rege al României. La 23 august 1944, regele îl cheamă la Palat pe Ion Antonescu şi îi cere să semneze armistiţiul cu aliaţii. Cum mareşalul refuză imediat, regele ordonă destituirea şi arestarea acestuia.



    În seara zilei de 23 august, regele Mihai a transmis, prin radio, o proclamaţie prin care anunţa deciziile luate, încetarea ostilităţilor contra Armatei Roşii şi acceptarea unui armistiţiu cu Aliaţii. Românii au întors imediat armele împotriva forţelor Axei, asigurând, pentru început, eliberarea şi preluarea controlului total asupra capitalei Bucureşti, după lupte grele cu germanii. Schimbarea nu a fost deloc simplă sau uşoară, armistiţiul cu Aliaţii a fost semnat doar peste 3 săptămâni, la Moscova, în termeni clar impuşi de URSS.



    Mult timp după acele vremuri, istoricii ne-au explicat de ce. În discuţiile despre viitorul omenirii după sfârşitul războiului, Aliaţii lăsaseră România în mâinile Moscovei. În evenimentele de la 23 august 1944, regele a avut alături reprezentanţii principalelor partide politice ale momentului, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat dar şi insignifiantul Partid Comunist Român, pentru a avea o cale de comunicare cu Uniunea Sovietică.



    Armata Roşie a continuat ofensiva în România şi, mai departe, spre Berlin, românii au mers alături de Aliaţi. Conform înţelegerilor post-război ale Aliaţilor, România a fost lăsată în sfera de infuenţă a Uniunii Sovietice, care a instalat aici un regim comunist, unipartit. Acest regim l-a obligat pe regele Mihai să abdice, în decembrie 1947, l-a scos pe rege şi din istoria zilei de 23 August, a trecut toate meritele în contul Partidului Comunist şi a declarat 23 August drept zi naţională.

  • România şi războiul civil din Grecia (1946-1948) – reluare

    România şi războiul civil din Grecia (1946-1948) – reluare

    România va intra în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi va suferi procesul de sovietizare, în timp ce Grecia va intra în sfera de influenţă anglo-americană care va instaura democraţia. Până în 1941, relaţiile româno-elene fuseseră bune, cu excepţia ultimului sfert al secolului al 19-lea şi în primul deceniu al secolului 20. Când trupele germane au tranzitat România spre Balcani, în toamna anului 1941, Grecia a condamnat încălcarea protocolului Antantei Balcanice din 1934 semnat împreună cu România şi Iugoslavia.



    Relaţiile dintre România şi Grecia devin şi mai complicate după 1945. Aflată sub ocupaţie sovietică, România nu putea să-şi reia relaţiile normale cu guvernul legitim al Greciei din cauza presiunilor exercitate în interior de guvernul comunist, iar în Grecia de gherilele comuniste elene care vor arunca ţara într-un război civil între 1946 şi 1949. Asemenea celorlalte guverne comuniste din ţările ocupate de sovietici, şi autorităţile României comuniste au agreat poziţia Uniunii Sovietice prin care partizanii greci trebuiau sprijiniţi. Apostolos Patelakis, profesor la Universitatea din Salonic, a arătat care au fost cele mai active ţări în acest sens.


    ”În prima fază a războiului civil, 1946-47, comuniştii greci au fost sprijiniţi în special de Tito şi de Stalin care le-au oferit ajutor moral şi material, la care se vor adăuga treptat Bulgaria lui Dimitrov şi Albania lui Enver Hogea. Comuniştii greci voiau să elibereze Grecia de Nord şi să creeze o Grecie liberă şi cereau ca statele socialiste să-i ajute cu tot ceea ce era necesar pentru organizarea acelui măreţ obiectiv. În august 1947, în staţiunea Bled din Slovenia, reprezentanţii Iugoslaviei, Bulgariei şi Albaniei au convenit să ajute moral şi material armata democratică greacă cerând totodată guvernelor României şi Ungariei să colaboreze mai intens în această direcţie. La consfătuirea din Polonia din septembrie 1947 pentru crearea Cominformului, s-a discutat şi despre războiul civil din Grecia. În acest cadru, Gheorghiu-Dej a propus ca toate partidele să ajute în mod obligatoriu Partidul Comunist Grec. Reprezentantul Poloniei Wladyslaw Gomulka a propus ca chestiunea greacă să devină stindardul luptei tuturor partidelor comuniste şi al forţelor democrate.”



    Cearta dintre Tito şi Stalin va afecta ajutorul pe care statele socialiste îl dădeau comuniştilor greci. Comuniştii greci mută centrul de coordonare al activităţilor lor de la Belgrad la Bucureşti, unde se va înfiinţa o ambasadă a guvernului comunist condus de generalul Markos şi îl vor desemna pe Lefteris Apostolou ca ambasador. De asemenea, vor fi înfiinţate un post de radio şi o agenţie de presă. Apostolos Patelakis.


    ”Pe 14 ianuarie 1948, Lefteris Apostolou, trimite secretariatului PCR un raport de 30 de pagini în care prezină situaţia din Grecia, cauzele războiului civil şi cere în mod diplomatic ca România să stabilească prima relaţie de prietenie cu guvernul provizoriu. Citez: Bineînţeles că nu era adevărat, cel mai mare sprijin grecii îl avuseseră din partea Iugoslaviei, dar era o declaraţie pentru a-i măguli pe români. Comuniştii români au trimis în Grecia în perioada 1947-1948 alimente (conserve, făină, mălai, zahăr, orez, fasole), îmbrăcăminte, medicamente, armament (arme semiautomate, mitraliere, grenade, explozibil), cai şi combustibil. Începând din aprilie 1948, în toiul războiului, au început să sosească în România mii de copii greci precum şi sute de partizani bolnavi şi răniţi.”



    Înţelegerile dintre sovietici şi britanici vor decide şi soarta comuniştilor greci şi soarta partizanilor anticomunişti din România. Târgul era simplu: Stalin renunţa la finanţarea gherilelor comuniste, iar Churchill nu va încuraja politica de obstrucţionare a guvernului comunist din România pe care o duceau suveranul român şi partidele politice democratice. Apostolos Patelakis: ”În clipa în care au venit aici emigranţii politici greci, în 1948 au venit mai întîi copiii şi în 1949 adulţii, s-au simţit mult mai bine faţă de alte ţări. Ei au fost trimişi în 7 ţări. În unele dintre ele, de exemplu în Polonia, Cehoslovacia, Uzbekistan, populaţiile locale nici măcar nu auziseră de greci, erau într-un mediu total străin. Pe când în România existau deja comunităţi de greci, oameni care erau bilingvi, puteau să se facă înţeleşi, se simţeau mai apropiaţi de Grecia. Unii dintre cei 28.000 de copii evacuaţi după războiul civil au ajuns în RDG. Să ne imaginăm ce şoc au avut acei copii, mai mari de vârstă şi mai pregătiţi, aşa cum ceruseră germanii, pentru a nu avea probleme: să auzi acasă tot timpul despre germani, despre fascişti, şi după aceea să mergi acolo şi să auzi limba germană. Cei care au ajuns în România au fost mai norocoşi, cel puţin în prima fază. Războiul civil a avut loc în zona de nord a Greciei, în zona muntoasă, unde existau foarte multe familii de aromâni. Printre aceşti copii au fost şi copii de aromâni care au jucat şi rolul de translatori. Şi acei copilaşi mai înţelegeau câte ceva şi pentru ei a fost mai uşor pentru că au învăţat limba română mai uşor decât ceilalţi.”



    Mulţi greci comunişti vor pleca în exil spre România. Politica negocierilor câştigase în faţa ideilor şi aşteptărilor.

  • Comunişti români în Rezistenţa franceză

    Comunişti români în Rezistenţa franceză

    Generaţia celor care au luptat împotriva fascismului a fost una marcată de idealurile socialismului şi comunismului, în aparenţă nobile. Şi unele din acele idealuri chiar aveau sprijinul oamenilor cumsecade, oripilaţi de ideologia rasismului. Agresiunea fascismului asupra Europei a fost un motiv suficient de puternic pentru ca tinerii militanţi de stânga să se mobilizeze pentru lupta voluntară contra celui mai mare rău pe care îl imaginase istoria. Fascismul nu era altceva, conform doctrinei marxist-leniniste internaţionaliste, decât încarnarea celui mai malefic spirit al capitalismului, şi anume naţionalismul. Iar ocuparea Franţei a fost semnalul cel mai clar pentru comuniştii români că era timpul pentru acţiune.



    Reputatul istoric Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland, provine dintr-o familie cu o puternică tradiţie marxistă. Ambii săi părinţi au luptat în războiul civil din Spania, tatăl său pierzându-şi un braţ, iar sora mamei sale a fost activă în Rezistenţa franceză şi decorată cu cea mai înaltă distincţie. Vladimir Tismăneanu şi-a adus aminte de un episod din drumul mamei sale spre Spania, în 1936, ca voluntară în Brigăzile Internaţionale. Atunci începea istoria rezistenţei antifasciste române din cel de-al doilea război mondial.


    ”Prin Franţa, mama pleacă spre Spania. Era politica de non-intervenţie care interzicea practic mersul direct spre Brigăzile Internaţionale din Spania. Drumul era fie prin Italia, aşa cum a ajuns tatăl meu, fie prin Franţa. Mama a ajuns în Franţa, punctul central era Parisul, unde exista Biroul din Exterior al Partidului Comunist Francez. Este suficient de naivă în acel moment, şi evoc un episod revelator. Ajunge la Paris, unde stă o lună. I se dă o cameră, i se face un instructaj. Resposabilul de la Paris era Palmiro Togliatti, care urma ruta Spania — Moscova — Paris. Mama ia trenul în direcţia Perpignan şi fiind foarte naivă n-are altceva de făcut decât să-şi cumpere un ziar, să citească în tren. Şi ce cumpără ea? Oficial, mergea ca studentă în istoria artelor să viziteze mănăstiri. Îşi cumpără L’Humanite. Este prima mare eroare pentru că se îndrepta spre Spania, vorbind cu accent străin, şi mai cumpărase şi L’Humanite. Era în compartiment cu un singur personaj care, la sfârşit, când coboară, îi spune: precis mergi în Spania, pe linia Brigăzilor Internaţionale. Ea neagă, dar personajul îi spune: fetiţo, dacă faci acest lucru, data viitoare nu mai cumpăra L’Humanite. Nu te expui cu organul oficial al PCF. Era deputatul comunist din zona respectivă.”



    Problema internaţionalismului a fost una care a decis alegerea celor mai mulţi dintre rezistenţii români din Franţa. ”E de amintit definiţia pe care o dădea Stalin internaţionalismului proletar. Marxismul este prin definiţie o doctrină internaţionalistă. Naţionalismul şi marxismul nu sunt complementare. Dacă eşti sincer naţionalist, nu poţi fi marxist, iar dacă eşti marxist, nu poţi fi naţionalist. Aici, lucrurile sunt foarte clare. Că au existat tot felul de aliaje şi alianţe e altceva, noi tocmai asta trebuie să explicăm. Stalin dă definiţia internaţionalismului proletar, celebra Piatră de încercare: piatra de încercare a internaţionalismului proletar, spunea Stalin în 1927, care rămâne valabilă până la conflictul sovieto-chinez, o reprezintă atitudinea faţă de Uniunea Sovietică. Nu era internaţionalist adevărat cel care punea sub semnul întrebării dreptatea liniei partidului bolşevic al Uniunii Sovietice.”



    Olga Bancic, Cristina Luca, Mihail Florescu, Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Jar au fost printre cele mai active nume ale exilului comunist românesc din Franţa. Dar şi alte personalităţi culturale şi ştiinţifice antifasciste s-au alăturat demersului, aşa cum a fost aviatorul Traian Vuia. L-am întrebat pe Vladimir Tismăneanu despre legăturile lui Vuia cu rezistenţa franceză şi cu comuniştii români din Franţa.


    ”Ştiu că au fost foarte puternice, ştiu de la mătuşa mea, şi că s-au întâlnit în repetate rânduri. De asemenea, a fost o relaţie foarte puternică cu Elena Văcărescu, ea s-a ocupat de această relaţie, prin scriitorul Ilarie Voronca. Şi cu Elvira Popescu de asemenea. E un fapt că marile figuri ale intelectualităţii române care au ajuns în Franţa, mi-aduc aminte acum şi de balerina Lisette Codreanu, prietena lui Brâncuşi, erau de stânga. Era o discrepanţă: pe cât nu erau de stânga intelectualii din ţară, atunci când ajungeau la Paris, se făceau de stânga. Toţi merg fie spre stânga socialistă, fie spre stânga comunistă. Vuia n-a fost comunist sub nicio formă, din câte ştiu, dar avea relaţii cu ei sub formă de bani, le oferea adăpost şi legături spre sate, avea o casă de vară folosită de Rezistenţă. Era acest gen de relaţii, care în zona de nord a Franţei putea duce la multe complicaţii. Când De Gaulle îi scoate pe comunişti din guvern, în 1946, inclusiv Thorez era ministru, începe războiul rece. În 1948-49 au loc masive expulzări de comunişti români din Franţa, atunci se întoarce Mihai Şora, de exemplu. Unii dintre ei nu fuseseră naturalizaţi francezi.”



    Odată cu nimicirea fascismului, cei care crezuseră într-o lume mai bună au răsuflat uşuraţi. Aveau impresia că socialismul avea să aducă salvarea întregii umanităţi şi că suferinţele vor lua sfârşit. Dar mersul istoriei era altul.

  • România şi războiul civil din Grecia (1946-1948)

    România şi războiul civil din Grecia (1946-1948)

    România va intra în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi va suferi procesul de sovietizare, în timp ce Grecia va intra în sfera de influenţă anglo-americană care va instaura democraţia. Până în 1941, relaţiile româno-elene fuseseră bune, cu excepţia ultimului sfert al secolului al 19-lea şi în primul deceniu al secolului 20. Când trupele germane au tranzitat România spre Balcani, în toamna anului 1941, Grecia a condamnat încălcarea protocolului Antantei Balcanice din 1934 semnat împreună cu România şi Iugoslavia.



    Relaţiile dintre România şi Grecia devin şi mai complicate după 1945. Aflată sub ocupaţie sovietică, România nu putea să-şi reia relaţiile normale cu guvernul legitim al Greciei din cauza presiunilor exercitate în interior de guvernul comunist, iar în Grecia de gherilele comuniste elene care vor arunca ţara într-un război civil între 1946 şi 1949. Asemenea celorlalte guverne comuniste din ţările ocupate de sovietici, şi autorităţile României comuniste au agreat poziţia Uniunii Sovietice prin care partizanii greci trebuiau sprijiniţi. Apostolos Patelakis, profesor la Universitatea din Salonic, a arătat care au fost cele mai active ţări în acest sens.


    ”În prima fază a războiului civil, 1946-47, comuniştii greci au fost sprijiniţi în special de Tito şi de Stalin care le-au oferit ajutor moral şi material, la care se vor adăuga treptat Bulgaria lui Dimitrov şi Albania lui Enver Hogea. Comuniştii greci voiau să elibereze Grecia de Nord şi să creeze o Grecie liberă şi cereau ca statele socialiste să-i ajute cu tot ceea ce era necesar pentru organizarea acelui măreţ obiectiv. În august 1947, în staţiunea Bled din Slovenia, reprezentanţii Iugoslaviei, Bulgariei şi Albaniei au convenit să ajute moral şi material armata democratică greacă cerând totodată guvernelor României şi Ungariei să colaboreze mai intens în această direcţie. La consfătuirea din Polonia din septembrie 1947 pentru crearea Cominformului, s-a discutat şi despre războiul civil din Grecia. În acest cadru, Gheorghiu-Dej a propus ca toate partidele să ajute în mod obligatoriu Partidul Comunist Grec. Reprezentantul Poloniei Wladyslaw Gomulka a propus ca chestiunea greacă să devină stindardul luptei tuturor partidelor comuniste şi al forţelor democrate.”



    Cearta dintre Tito şi Stalin va afecta ajutorul pe care statele socialiste îl dădeau comuniştilor greci. Comuniştii greci mută centrul de coordonare al activităţilor lor de la Belgrad la Bucureşti, unde se va înfiinţa o ambasadă a guvernului comunist condus de generalul Markos şi îl vor desemna pe Lefteris Apostolou ca ambasador. De asemenea, vor fi înfiinţate un post de radio şi o agenţie de presă. Apostolos Patelakis.


    ”Pe 14 ianuarie 1948, Lefteris Apostolou, trimite secretariatului PCR un raport de 30 de pagini în care prezină situaţia din Grecia, cauzele războiului civil şi cere în mod diplomatic ca România să stabilească prima relaţie de prietenie cu guvernul provizoriu. Citez: Bineînţeles că nu era adevărat, cel mai mare sprijin grecii îl avuseseră din partea Iugoslaviei, dar era o declaraţie pentru a-i măguli pe români. Comuniştii români au trimis în Grecia în perioada 1947-1948 alimente (conserve, făină, mălai, zahăr, orez, fasole), îmbrăcăminte, medicamente, armament (arme semiautomate, mitraliere, grenade, explozibil), cai şi combustibil. Începând din aprilie 1948, în toiul războiului, au început să sosească în România mii de copii greci precum şi sute de partizani bolnavi şi răniţi.”



    Înţelegerile dintre sovietici şi britanici vor decide şi soarta comuniştilor greci şi soarta partizanilor anticomunişti din România. Târgul era simplu: Stalin renunţa la finanţarea gherilelor comuniste, iar Churchill nu va încuraja politica de obstrucţionare a guvernului comunist din România pe care o duceau suveranul român şi partidele politice democratice. Apostolos Patelakis: ”În clipa în care au venit aici emigranţii politici greci, în 1948 au venit mai întîi copiii şi în 1949 adulţii, s-au simţit mult mai bine faţă de alte ţări. Ei au fost trimişi în 7 ţări. În unele dintre ele, de exemplu în Polonia, Cehoslovacia, Uzbekistan, populaţiile locale nici măcar nu auziseră de greci, erau într-un mediu total străin. Pe când în România existau deja comunităţi de greci, oameni care erau bilingvi, puteau să se facă înţeleşi, se simţeau mai apropiaţi de Grecia. Unii dintre cei 28.000 de copii evacuaţi după războiul civil au ajuns în RDG. Să ne imaginăm ce şoc au avut acei copii, mai mari de vârstă şi mai pregătiţi, aşa cum ceruseră germanii, pentru a nu avea probleme: să auzi acasă tot timpul despre germani, despre fascişti, şi după aceea să mergi acolo şi să auzi limba germană. Cei care au ajuns în România au fost mai norocoşi, cel puţin în prima fază. Războiul civil a avut loc în zona de nord a Greciei, în zona muntoasă, unde existau foarte multe familii de aromâni. Printre aceşti copii au fost şi copii de aromâni care au jucat şi rolul de translatori. Şi acei copilaşi mai înţelegeau câte ceva şi pentru ei a fost mai uşor pentru că au învăţat limba română mai uşor decât ceilalţi.”



    Mulţi greci comunişti vor pleca în exil spre România. Politica negocierilor câştigase în faţa ideilor şi aşteptărilor.

  • Istoria comunismului în şcoală

    Istoria comunismului în şcoală

    Din 2008, în programa de liceu, a fost introdus ca un curs opţional, cursul de istorie a comunismului. Decizia venea în urma recomandării conţinute în raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. La scurt timp de la elaborarea programei, apărea şi manualul aferent, destinat elevilor din clasele a XI-a şi a XII-a şi redactat sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Ce conţine acest manual aflăm chiar acum de la Andrei Muraru, co-autor al manualului şi până de curând preşedintele executiv al IICCMER: “Pentru perioada 1947 — 1989 încercăm să intrăm în toate măruntaiele acestui regim: viaţa cotidiană, economia, viaţa culturală, minorităţile, regimul politic, represiune etc. Evident că efortul de a concentra toate aceste teme nu a fost simplu, dar ne-am axat pe texte de autor scurte şi pe foarte multe surse istorice: documente din arhive şi materiale de istorie orală. Manualul are ataşat un DVD cu imagini video din arhiva TVR, din anul 1988. Din punctul nostru de vedere, este un instrument foarte bine conceput care oferă elevului posibilitatea de a cerceta singur. Nu am vrut să facem nici un fel de propagandă, nici să impunem o anumită viziune asupra istoriei comunismului din România. De aceea şi titlul manualului este O istorie a comunismului”, căci în funcţie de cine şi ce cercetează pot fi mai multe istorii ale comunismului.”



    În prezent, în 146 de şcoli din toată ţara se predă acest curs opţional elevilor de la clasele mari de liceu care au optat, evident, să studieze istoria comunismului. Se estimează că, de la introducerea cursului, aproximativ 3.000 de elevi îl aleg în fiecare an. De asemenea, IICCMER organizează sesiuni de pregătire cu profesorii de istorie, căci predarea acestei discipline presupune cunoştinţe şi metode puţin diferite de predarea istoriei generale. Nevoia de informaţie este mare, după cum o atestă şi sondajele de opinie referitoare la perioada comunistă. Unul dintre ele, realizat în 2010 la cererea IICCMER, concluziona că românii au în bună măsură o poziţie ambivalentă faţă de perioada comunistă şi ceea ce a însemnat aceasta. 47% dintre participanţii la sondaj considerau comunismul o idee bună, dar greşit aplicată, în timp ce puţin sub 30% dintre români afirmau că a fost o idee greşită. Trei ani mai târziu, în decembrie 2013, într-un alt sondaj de opinie, Nicolae Ceauşescu este considerat un personaj politic cu un rol pozitiv în istoria României de 47,5% dintre români. 46,9% îl etichetează drept o personalitate negativă. De un procentaj asemănător se bucură şi predecesorul luii Ceauşescu la şefia PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. El este receptat ca personaj cu un rol pozitiv de 42,3% dintre români. 39,1% îl văd ca un personaj negativ. În aceste condiţii nu sunt surprinzătoare opiniile pe care unii elevi le exprimă, înainte de începerea cursului. Iată ce aflăm de la Mihai Stamatescu, profesor de istorie la Orşova şi unul din co-autorii manualului de istorie a comunismului.



    “În general, informaţiile pe care le au copii sunt cele provenite din familie, de la vecini, din comunitatea mai largă. Au ceva mai puţine informaţii din mass-media. Iar informaţiile pe care le au sunt cele în general vehiculate în spaţiul public, informaţii de genul: Da, era bine pentru că aveam un loc de muncă.”, Da, era bine pentru că primeam o locuinţă”, Da, era bine pentru că primeam o butelie.” Copiii vin la şcoală cu aceste informaţii, dar şi cu altele, şi deodată află că ce ştiau ei nu se mai potriveşte. Explicaţiile pe care le oferă cursul şi istoria recentă care se studiază în şcoală pun realitatea într-o altă lumină. Elevii constată singuri că nostalgiile părinţilor nu se referă neapărat la regimul comunist, ci mai degrabă la propria lor tinereţe. Cu siguranţă, dacă ai argumente, dacă aduci dovezi, dacă-i provoci să citească surse istorice, dacă le explici ce înseamnă manipularea, propaganda, cu siguranţă vor înţelege ce li s-a întâmplat părinţilor. Sunt dispuşi să judece logic şi critic toate lucrurile care s-au întâmplat.”



    În măsura în care urmând acest curs, elevii încep să înţeleagă mai bine o parte din realităţile cotidiene, ei devin din ce în ce mai interesaţi de acest studiu. De altfel, tot printr-o abordare mai apropiată de problematicile actuale, se încearcă predarea istoriei comunismului şi la clase mai mici. Mihai Stamatescu: “Noi am realizat un material care se numeşte Drepturile omului în istoria recentă a României” pentru că am realizat că putem realiza un contact cu perioada regimului comunist mai devreme de vârsta majoratului. Am realizat un material care se adresează copiilor de gimnaziu şi care poate fi folosit şi de învăţători în ciclul primar. Atâta timp cât copiii studiază disciplina intitulată Cultură civică”, am considerat că perspectiva cea mai bună prin care se poate introduce informaţii despre regimul comunist este cea a drepturilor omului. Sunt destui profesori de gimnaziu care folosesc acest material. El nu are o programă ataşată, dar el poate fi folosit de toţi profesorii care predau o disciplină umanistă, nu doar de cei de istorie.”



    Evident, un singur curs opţional predat la clasele mari de liceu nu poate ajuta prea mult la schimbarea percepţiei unei întregi societăţi. Pe lângă activităţile şcolare, ar trebui să existe şi diverse alte iniţiative care să informeze publicul larg cu privire la comunism. Andrei Muraru, preşedinte executiv IICCMER despre impactul acestui curs. “Depinde şi ce facem noi ca societate, în ansamblu. Institutul Memoriei Naţionale din Polonia, omologul nostru, are peste 2.000 de angajaţi, noi avem 36. Ei au buget de 60 milioane de euro, noi avem unul de 1 milion de euro. Ei au început să facă ce facem noi din 1999, de când s-au înfiinţat, iar rezultatele de-abia acum încep să apară, după 10-15 ani de investiţii masive în educaţie. Investiţiile nu s-au limitat la cursuri, ci au vizat şi jocuri pentru copii şi adolescenţi, programe şcolare, filme, conferinţe, cărţi. Cu cât noi investim mai puţin, cu atât mai mult sondajele de opinie vor transmite mesaje nostalgice despre perioada comunistă, nostalgie combinată cu revolta faţă de actualii guvernanţi. Totul depinde de resursele pe care le investeşte societatea în acest domeniu.”



    Cursul opţional de istorie a comunismului se predă doar în liceele cu profil teoretic, nu şi în cele cu profil vocaţional şi profesional, şi este doar unul dintre alte cursuri opţionale dintre care elevii pot alege.

  • Nae Ionescu, înger şi demon

    Nae Ionescu, înger şi demon

    Personalităţile puternice sunt de obicei controversate, influente şi creatoare de opinii. În România interbelică una dintre cele mai controversate personalităţi culturale a fost filosoful, logicianul şi profesorul Nae Ionescu, teoretician al naţionalismului şi antisemitismului. A făcut parte din curentul filosofic al trăirismului, varianta românească a existenţialismului. A fost director al revistei Cuvântul şi prin şcoala sa au trecut cei mai importanţi reprezentanţi ai intelectualităţii române interbelice precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. S-a implicat activ în politică, fiind un susţinător al regelui Carol al II-lea şi apoi erijându-se în mentor al Gărzii de Fier.



    Nae Ionescu s-a născut în 1890 în Brăila. A absolvit Universitatea din Bucureşti în 1912 devenind profesor de liceu. În tinereţea sa a fost socialist, după care a migrat către fascismul italian. În anii 1920-1930, ascensiunea sa în publicistică, stilul său incisiv a atras atenţia opiniei publice. A avut şi o viaţă mondenă activă fiind implicat în relaţii amoroase, printre altele, cu pianista Cella Delavrancea şi cu Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie a muzicianului George Enescu. Nae Ionescu s-a definit a un intelectual împotriva canoanelor tradiţionale ale culturii academice şi oficiale din România interbelică. El a fost evaluat contradictoriu, atât de către dreapta, cât şi de către stânga, atât de către mainstreamul cultural din universitate şi din opinia publică după cum arăta istoricul Florin Müller de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti.



    “A fost comentat atât laudativ şi în limbajul cel mai encomiastic al lui Mircea Eliade, cât şi acuzat în cei mai gravi termeni de stânga marxistă sau de intelectualii raţionalişti ca Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Mihail Ralea. Pentru Eliade, Ionescu era un creier filosofic, o adevărată minte reflexivă, care se ridica împotriva filosofiei de catedră. Fără a fi popular, Nae Ionescu a fost întotdeauna de partea elementelor creatoare, dinamice şi eroice. Pentru Mihail Sebastian, colaborator la revista Cuvântul, intelectual româno-evreu foarte apropiat de Nae Ionescu, filosoful era un adevărat director de conştiinţe. Însemna că Ionescu permisese dezlăţuirea forţelor creatoare ale tinerilor intelectuali. Aceste imagini foarte favorabile îşi au o contrapondere foarte radical negativă în linia intelectualilor de stânga, a intelectualilor raţionalişti, clasicizanţi, academici. Unul dintre ei, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist radical, îl considera pe Nae Ionescu un exemplu tipic al degenerării intelectualităţii române, interesate numai de promovare socială, fără niciun fel de fundament, de apetenţă pentru adevăr, un adevărat cabotin. Ionescu, în opinia lui Pătrăşanu, nu face altceva decât să distorsioneze gândirea, să promoveze cea mai penibilă politică naţionalistă şi antisemită. Sunt şi alţii din zona dreptei radicale ca Nichifor Crainic pentru care Nae Ionescu nu făcuse altceva decât să utilizeze instrumente extrem de venale pentru a deveni director al ziarului Cuvântul, nu făcuse altceva decât să îngroape spiritul de leală concurenţă şi leală politică naţionalistă pe care îl avea Cuvântul până în 1926-27.”



    Ionescu a fost dovedit şi ca plagiator, după cum spunea istoricul Florin Müller care a ţinut însă să nuanţeze contextul în care publicistul a făcut aceasta. ”Zevedei Barbu este unul dintre cei care au analizat şi observat filiaţiile, aproape plagiatul lui Nae Ionescu, din operele unor gânditori occidentali cum ar fi Spengler. Barbu a observat copierea unor teme şi pasaje, chiar a unor sintagme şi exemple. Max Scheler este un alt autor valorificat aproape fraudulos de Nae Ionescu. Dacă mergem pe linia tehnicistă, vom observa că Nae Ionescu practică ceea ce se numeşte în zilele noastre o formă destul de vizibilă de plagiat, practică deloc academică, ce se cere refuzată în totalitate. În acelaşi timp, pentru Nae Ionescu era important ca acele idei, concepte şi configuraţii spirituale să intre în structura initmă a creatorului şi de-abia atunci se putea vorbi de interiorizarea lor şi de un transfer just în conştiinţa celorlalţi. Nae Ionescu este plasat într-o zonă a oglinzilor paralele, a fost interpretat ca fiind un creator de conştiinţă, până la un spirit mentor al naţionalismului, antisemitismului şi împotriva democraţiei.”



    Gîndirea ionesciană nu a fost liniară, istoricul Florin Müller afirmând că evenimentele istorice au influenţat, aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri, opinii şi atitudini politice. “Care este de fapt conturul gândirii politice a teoreticianului şi filosofului în perioada 1924-1940, la moartea sa? Gândirea politică a lui Nae Ionescu cunoaşte trei mari etape. Una în care valorifică sau încarcă să construiască un model al democraţiei de masă, reale, de factură ţărănească. A doua etapă este cea de justificare a monarhiei de drept divin, o teorie foarte periferică în gândirea politică românească, care aparţine mai degrabă evului mediu decât modernităţii. Ultima etapă, cea care începe în 1933, este cea de exaltare a modelului totalitar, colectivist şi chiar cripto-socialist al mişcării legionare. De ce sunt importante cele trei perioade? Pentru că problema antisemitismului se găseşte în forme diferite în cele trei etape de gândire a sa.”



    Nae Ionescu a murit în 1940 în condiţii dubioase, care au alimentat zvonurile. Dar fascinaţia şi repulsia pe care le-a provocat au conturat o personalitate puternică, ce l-au plasat între ceea ce îndeosebi este cunoscut ca înger şi demon.

  • România şi Primăvara de la Praga

    România şi Primăvara de la Praga

    Unele fotografii devin imagini-simbol universale ale unui eveniment marcant şi traversează timpul istoric cu mesajul nealterat. Fotografiile cehului Josef Koudelka rămân cele mai expresive şi se confundă cu Primăvara de la Praga, încercarea Cehoslovaciei din 1968 de a ieşi de sub tutela sovietică. Josef Koudelka a avut marele noroc de a fi prezent pe străzile din Praga în august 1968 şi de a avea un aparat de fotografiat cu care să arate omenirii barbaria cu care voinţa de liberate a conaţionalilor săi era strivită de Uniunea Sovietică şi aliaţii ei. Întors din România cu doar două zile înainte de atacul trupelor Pactului de la Varşovia, Koudelka a făcut pozele pe care le-a scos din ţară clandestin şi le-a publicat în Franţa în 1969.



    O expoziţie cu fotografiile lui Josef Koudelka s-a deschis la Muzeul de Artă Contemporană din Buucreşti, eveniment care se va închide pe 2 ianuarie 2014. Colonelul Alexandru Oşca, istoric militar, a scris câteva cărţi despre invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi neparticiparea României. ”A fost cea mai mare operaţiune de invazie a unui stat de după cel de-al doilea război mondial. Ceauşescu n-a fost invitat să participe, nici informat despre invazie. Liderii ţărilor s-au întâlnit la nivelul cel mai înalt de 6 ori. Noi nu putem să ştim acum ce-ar fi făcut Ceauşescu dacă ar fi fost întrebat în legătură cu participarea României. Ce-a fost în mintea lui, când ştia că toţi amicii se întâlnesc, şi ştia de aceste întâlniri, şi pe el nu-l cheamă, mai ales într-un conclav comunist unde se ştia foarte clar că, dacă nu eşti chemat acolo, nu eşti la masă, trebuie să cam pleci. Dacă nu, erai ajutat să pleci.”



    Istoricul Petre Otu, director al Institutului de Studii Politice Apărare şi Istorie Militară, a cercetat documente declasificate din care rezultă că Nicolae Ceauşescu ştia de campania pe care Pactul de la Varşovia o pregătea împotriva Cehoslovaciei. ”Din documentele la care noi am avut acces, se pare că ştia de invazie. Una dintre sursele foarte prompte şi foarte exacte a fost un ofiţer polonez a cărui familie, în 1939, s-a retras în România, unde a rămas până în 1944. Ofiţerul polonez şi făcuse liceul militar în România. El era în comandamentul Pactului de la Varşovia. Consilierul ambasadei României la Varşovia fusese coleg de liceu cu ofiţerul polonez. Prin această legătură s-au primit informaţii foarte exacte despre pregătirile sovietice. Ceauşescu a fost informat de Ion Stănescu şi, când a plecat la Praga, a dispus ca mesajul primit de la ofiţerul polonez să-i fie tradus şi în cehă. La Praga, i l-a dat lui Dubcek. La întoarcere, Stănescu l-a întrebat pe Ceauşescu dacă i-a spus lui Dubcek. Ceauşescu i-a răspus: Da, dar ăsta ori nu ştie nimic, ori nu vrea să ştie nimic. Ceauşescu a fost nemulţumit de reacţia lui Dubcek.”



    Relaţia dintre România şi Cehoslovacia nu a fost însă una apropiată până în 1968. În 1964, cu ocazia elaborării planului Valev prin care României i se rezerva rolul unei economii agrare în lagărul socialist, Cehoslovacia îşi folosea influenţa pentru ca acesta să fie impus. Petre Otu a arătat cum a evoluat relaţia româno-cehoslovacă în funcţie de desfăşurarea evenimentelor. ”Liderii cehoslovaci au fost foarte reticenţi până în luna iulie faţă de cooperarea cu Ceauşescu. Au încercat să-l evite pentru că asocierea cu Ceauşescu putea constitui motiv de invazie pentru sovietici. După ce ei au aflat că lucrurile se precipită şi că sovieticii pregătesc o invazie, atunci s-au încălzit relaţiile. Ceauşescu pleca la Praga şi semna tratatul de asistenţă mutuală. Lucrul acesta a dus la teoria potrivit căreia Mica Antantă din perioada interbelică se reconstituia. Informaţiile din sursele memorialistice confirmă că sovieticii urmăreau cu atenţie acea cârdăşie dunăreană. Pe baza acestor informaţii s-au pregătit în secret formaţiunile de luptă ale tineretului şi gărzile patriotice, astfel că ele au defilat la 23 august. A fost un efort extraordinar iar Ceauşescu, ştiind că va fi vorba de o invazie, a făcut pregătirile în secret.”



    În România, în 1968, se găseau ca turişti 8000 de cetăţeni cehoslovaci, încă 400 se aflau în Bulgaria, care au venit în România. Cum nu se mai puteau întoarce în Cehoslovacia, au fost cazaţi în hotelurile Oficiului Naţional de Turism, li s-au dat bani până când lucrurile s-au mai liniştit şi au putut pleca acasă. Tomaš Vostry, locţiitorul ambasadorului Cehiei la Bucureşti, şi-a petrecut vacanţa de vară a anului 1968 pe litoralul românesc. ”Doresc să rememorez din copilăria mea. Din păcate, am pierdut acele şapte zile în care Koudelka a făcut acele fotografii. Am fost unul dintre acei cehi care şi-au petrecut vacanţa de vară în România, la Mamaia, şi nu am mai putut să luăm avionul înapoi pe 22 august. Şi am luat trenul înapoi spre casă, cu părinţii mei, pe 2 septembrie. Am pierdut acele părţi de istorie. Dar pot să confirm că turiştii cehi au fost bine trataţi. Aveam 10 ani în 1968, şi puteam înţelege şi observa câte ceva la începutul lunii septembrie. Încă se puteau vedea multe trupe sovietice în Praga, când mergeam la şcoală. Erau în parcurile din Praga şi în pădurile dimprejur şi oamenii erau foarte mânioşi. La începutul toamnei, trupele sovietice au început încet să se retragă din Praga.”


    În ciuda circumstanţelor nuanţate, posteritatea a reţinut un mic gest care a dus la naşterea unei apropieri. Care poate fi la fel de important ca un mare gest.

  • Minerit şi protecţia muncii în anii ’80

    Minerit şi protecţia muncii în anii ’80

    Industria grea a fost unul dintre stâlpii de rezistenţă ai industriei comuniste. Din ea făceau parte industria extractivă, siderurgia şi industria constructoare de maşini. Mineritul, mai ales cel de suprafaţă, era considerat cel mai dificil domeniu de activitate economică, în care condiţiile de muncă erau extreme şi riscul accidentelor de muncă şi al deceselor era mare. Datorită solidarităţii speciale dintre mineri, ei aveau potenţialul de a face greve şi de a pune regimul în dificultate. Regimul a oferit minerilor condiţii salariale generoase, protecţie socială, dar i-a şi supravegheat. Protecţia muncii avea o componentă socială, dar şi una de control al oamenilor care lucrau în subteran. Accidentele nu se întâmplă niciodată într-o lume perfectă, iar lumea comunistă avea această ambiţie.



    Cu toate acestea, ele nu au lipsit. Electromecanicul Petru Gherman, intervievat în 2003 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, povestea despre cum a scăpat el însuşi dintr-un asemenea accident în care a murit un om, la o mină din Valea Jiului. ”Aveam un abataj cu înclinare, cam la 150 de metri adâncime era abatajul, şi era cu susţinere individuală. Susţinerea asta individuală e cu grinzi, cu stâlpi, mă rog. Eu eram combainer, mă duceam pe înclinare, spre staţie, cu combina. La un moment dat s-a făcut o surpare de 17 metri care mi-a astupat combina complet. Eu am reuşit de am fugit. Atunci a prins un muncitor, un miner, după trei zile au reuşit să-l scoată din dărâmături. Îl chema Mureşan Vasile, nu-l uit niciodată, era un om foarte bun, şi chiar ne înţelegeam foarte bine. Dar eu am scăpat că am fugit, combina era puţin mai într-o parte, şi pe el l-a prins surparea.”



    Muncitorul Bokor Miklos s-a făcut miner pentru că tradiţia de familie l-a îndrumat într-acolo, dar şi din pasiune. Am fi tentaţi să credem că minerii au îmbrăţişat această meserie plină de riscuri pentru avantaje materiale. Dar foarte multe mărturii ale minerilor vorbesc despre o pasiune pentru minerit, despre o dragoste pentru meserie. Acelaşi lucru a fost valabil şi pent4ru Bokor Miklos care a lucrat la mina Aninoasa, mină de subteran, în valea Jiului. În 2003 şi el povestea despre un accident în care şi-a fracturat un picior. ”Cât am lucrat în aceşti 31 de ani, chiar în subteran au fost 2 accidente. Unul o fost o fractură şi unul o fost o surpare, s-a surpat cărbunele, un tavan de fapt. Fractura era cădere de rocă. E un strat de înclinare mare, un rostogol, la 60 sau 50 de grade. Şi când cade un bolovan vă daţi seama cu ce viteză merge! A căzut un bolovan de sus, de la vreo 20-30 m deasupra mea. Am auzit zgomotul şi-am vrut să mă feresc, am şi sărit, da’ piciorul care o rămas în calea bolovanului şi mi-o rupt 3 falange în picior. Se aude când se prăbuşeşte tare, şi se-aude dinainte. Se-aude dacă eşti miner şi-ţi stă mintea acolo unde trebuie, numai că nu vorbeşti cu dealul să-ţi spună. Dar vezi şi ştii când se întâmplă ceva. Că mina trebuie să lăcrimeze, exact şi cu-n om, înainte plânge, adică lăcrimează şi după aia plânge, şi bolovanul începe să curgă, începe să vie. Şi-atunci când ieşi, e un munte! Dacă-i linişte mare, că pe timpuri era linişte, îţi dai seama că e linie de rupere şi-atunci ai ocazia să scoţi oamenii afară.”



    Accidentele din mină erau evenimente importante care se soldau cu anchete şi cu stabilirea de vinovaţi. Inginerul Iulian Costescu a fost director tehnic la mina Livezeni. În 1980, două explozii au ucis 53 de oameni : prima a ucis 32 de mineri, iar a doua 21 de salvatori. O comisie de protecţie a muncii în care au fost trimişi şi ofiţeri de securitate a investigat cazul şi l-a găsit nevinovat. “Cum era pe vremurile acelea, cineva mare, cum au fost directorul minei şi inginerul şef, au făcut închisoare. Generalul Macri de la Securitate a venit să supravegheze totul. Eu am avut o altercaţie cu el, că a vrut să intre după explozie. Ministrul Minelor era Virgil Trofin şi m-a numit pe mine ca să conduc operaţia de salvare. Era dreptul meu să nu-l las, că explozia putea să recidiveze, lucru care s-a întâmplat altădată la mina Vulcan unde au murit chiar profesori de la Institutul de Mine din Petroşani, chiar şeful Institutului şi de la Centrul de Securitate Minieră din Petroşani. Şi Macri a propus ca şi eu să fiu trimis în judecată şi trimis în puşcărie. A fost un proces lung de un an de zile, în acest proces eu am fost achitat. În dimineaţa respectivă, Paul Romanescu era şeful serviciului de aeraj-protecţia muncii din combinat. Şi-i spun să se ducă în mină să verifice aerajul. El era un băiat excepţional. S-a dus în mină şi a coborât. Poate că, dacă mă duceam şi eu cu el, poate că nu se întâmpla. Poate că măsurile pe care le luam eu nu ar fi lăsat să moară atâţia oameni. Explozia tot se întâmpla, cred, dar poate că scoteam oamenii afară din mină. Nu ştiu ce aş fi făcut.”



    Accidentele din mină nu i-au făcut pe cei care lucrau acolo să renunţe, deşi normele de protecţie a muncii nu reuşesc să garanteze nimănui viaţa, odată coborât în subteran. Adâncurile pământului, asemenea adâncurilor mării, nu pot fi niciodată domesticite până la capăt.

  • Eroine ale rezistenţei anticomuniste: Elisabeta Rizea (reluare din 6 mai)

    Eroine ale rezistenţei anticomuniste: Elisabeta Rizea (reluare din 6 mai)

    În munţii României s-a format, încă din toamna anului 1944, rezistenţa armată anticomunistă şi antisovietică. Harta cu zonele în care au activat grupurile de partizani este marcată, mai ales în Carpaţi, de urmele pe care liderii şi cei care i-au urmat le-au lăsat în istoria României pentru ca generaţiilor viitoare să nu le fie ruşine de trecutul şi de străbunii lor. Paginile rezistenţei armate anticomuniste din România au fost scrise de militari, studenţi, ţărani, muncitori, de bărbaţi şi de femei. Despre participarea femeilor la rezistenţă românii au aflat abia după 1989, când tăcerea care se aşternuse ca un voal peste o ţară ca un mormânt a fost ridicată. Figura iconică a eroinei care şi-a păstrat verticalitatea a fost ţăranca Elisabeta Rizea din comuna Nucşoara, judeţul Argeş (centrul României), figură devenită cunoscută datorită documentarului tv Memorialul Durerii.



    Dacă judecăm la rece, atât cât este omeneşte posibil, putem spune că Elisabeta Rizea nu a făcut nimic din ceea ce am considera noi, cei de azi, că reprezintă eroismul. Nu a luptat pe niciun front, nu a salvat pe nimeni de la moarte, nu s-a sacrificat pe sine pentru ca altul să trăiască. A făcut, în schimb, ceva ce noi am privi azi cu relativism: şi-a păstrat principiile. Elisabeta Rizea nu a minţit, nu şi-a turnat la Securitate vecinul ori cunoştinţa, nu şi-a pierdut credinţa că dreptatea va triumfa în cele din urmă. Elisabeta Rizea a fost de partea celor care luptau pentru dreptate şi adevăr şi a făcut puţin pentru ei: le-a dat mâncare şi i-a ocrotit de duşmani. Dar aceasta a însemnat enorm pentru moralul luptătorilor.



    Elisabeta Rizea a fost simbolul cel mai bun pentru ţăranul decent care şi-a apărat micul său univers, începând de la proprietate, familie, credinţă. Şi a plătit pentru asta cu 12 ani de închisoare. Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut onoarea s-o intervieveze pe Elisabeta Rizea în anul 2000, la 88 de ani şi a întrebat-o despre cum ţinea legătura cu grupul de partizani Arsenescu-Arnăuţoiu.



    ”Nu sunt femeie de politică, sunt femeie dreaptă. Mă, eşti român, de ce să fiu eu cu altă ţară şi să nu ţin cu românul meu? Nu m-am întâlnit cu ei. Aveam o salcie cu o gaură, şi aia era căsuţa poştală. Asta am făcut-o. Dacă vedeam că trece armată, scriam pe bilet: Aveţi grijă că trece armata!”. Când venea securitatea, că venea şi mă urmărea, puneam cana de apă în perete. Şi ce vorbeau ăştia la masă aici eu auzeam în camera ailaltă. Şi plecam repede şi o luam pe cărare. Aveam o scară acolo, mă dam pe scară în jos şi mă duceam la scorbura aia şi băgam biletul. Şi băieţii, domnul căpitan Arnăuţoiu, căutau acolo unde era salcia aia, în gaură, şi citea. Îi spuneam unde-i armata, unde le-am pus mâncare, ce puteam şi eu.”



    După propriile măturisiri, la anchetă era atîrnata cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoşţinţei. În acele momente, îşi amintea că îşi făcea cruce cu limba în cerul gurii şi se ruga la Dumnezeu să nu spună nimic din ce ştia. Era jurământul pe care un om drept nu şi-l calcă. Elisabeta Rizea şi-a amintit şi de vizitele pe care i le făcea Securitatea înainte de arestare. ”Era podişca, nu de ciment, de lemn, şi securistul era încălţat cu cizme. Şi când auzeam cismele mi-era frică, îmi bătea inima, să iasă din mine. Că zic: acum mă ia, mă împuşcă. Aşa am trăit, de ce să mint? Făcea lampa mare şi intra în casă şi mă ridica în sus şi mă întreba de ei. Şi eu ziceam că nu ştiu şi nu ştiu. Şi nu i-am declarat nimic, nu le-a mers cu mine. Am depus jurământ în camera aia, erau pe masă evanghelia şi crucea. Am luat crucea în mână şi am jurat pe Sfânta Biblie. Era şi colonelul Arsenescu acolo, era domnul Tomiţă (Arnăuţoiu), erau nişte doctori. Oameni numai de ăştia, cu carte. Şi am jurat că nu voi trăda niciodată. Şi aşa am făcut.”



    În urmă cu mai bine de 200 de ani, filosoful şi omul de stat irlandez Edmund Burke (1729-1797) sunea: ”pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic.” În cazul Elisabetei Rizea, tocmai oamenii buni i-au sprijinit pe cei răi. Vecinii o urmăreau şi raportau Securităţii tot ce făcea în propria curte. Închisă, ea a fost eliberată în 1963 şi a reuşit să supravieţuiască regimului politic care i-a marcat existenţa.



    Impactul pe care Elisabeta Rizea l-a avut asupra opiniei publice româneşti a fost foarte mare, mai ales în anii 1990 şi 2000. Aceasta s-a văzut şi din locul pe care l-a ocupat la concursul Mari români din 2006 de la televiziunea publică unde a fost pe poziţia 58. Atunci când a apărut ideea unui monument al rezistenţei naţionale anticomuniste, Elisabeta Rizea a fost prima propunere şi cel mai mult susţinută de organizaţiile civice româneşti.



    În 2003, la 91 de ani, ţăranca Elisabeta Rizea pleca dintre noi şi lăsa o mică amintire de demnitate. Un mic exemplu de cum un om poate fi chinuit, batjocorit, furat, dar niciodată înfrânt.