Radio România Internațional

Tag: comunism

  • Jurnal românesc – 2.08.2016

    Jurnal românesc – 2.08.2016

    Ministrul delegat pentru relaţiile cu romanii de pretutindeni, Maria Ligor, a declarat, intr-un interviu acordat Agerpres, ca Guvernul are în vedere o interventie “punctuală, chirurgicală, minimală” asupra Legii electorale, astfel incat sa fie indepartate “obstacolele tehnice” care ar putea afecta dreptul de a alege al romanilor din afara granitelor. “In baza unei evaluari pe care noi am facut-o, evaluarea bizuindu-se pe experienta anterioara, nu doar din 2014, dar si de la alegerile parlamentare anterioare din 2012 şi 2008, am ajuns la concluzia ca, asa cum este legea in momentul de fata, sunt o serie de prevederi care sunt interpretabile si interpretarile respective pot conduce chiar la situatii in care sa apara obstacole tehnice in calea exercitarii dreptului de a alege. Prin urmare, ceea ce avem in vedere este modificarea acestor prevederi. Avem in vedere o interventie punctuala, chirurgicala, minimala pentru a indeparta aceste obstacole”, a explicat Maria Ligor. Ea a precizat ca modificarile vor fi supuse dezbaterii publice, fiind deja începute consultari cu partidele politice pe aceasta tema: “Suntem in plin proces de consultare cu partidele si avem un dialog foarte bun. Este vorba de o consultare informala”, a adaugat ministrul.



    Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) anunţă că, până la data de 1 august 2016, au fost validate 4.616 cereri de înscriere în Registrul electoral depuse de alegătorii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate. Dintre acestea, 3.703 menţionează opţiunea pentru votul prin corespondenţă, iar 913 pentru votul în secţiile de votare. AEP face apel la cetăţenii români din afara graniţelor ţării să se adreseze misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare în vederea depunerii documentelor necesare înscrierii în Registrul electoral cu opţiunea pentru votul prin corespondenţa sau la o secţie de votare din apropierea locuinţei.



    Doi foşti miniştri de Interne, Tudor Postelnicu şi George Homoşteanu şi doi ofiţeri ai Securităţii – poliţia politică a regimului comunist – au fost trimişi în judecată, luni, în dosarul care priveşte decesul disidentului român Gheorghe Ursu. Postelnicu şi Homoşteanu sunt acuzaţi de complicitate la săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, iar maiorul Marin Pîrvulescu şi colonelul Vasile Hodiş, ambii în rezervă , pentru infracţiunea de omor. Gheorghe Ursu, inginer în construcţii şi poet, a fost cercetat de Securitate în anii 80, după ce a trimis scrisori la Europa Liberă şi pentru că ţinea un jurnal în care nota ororile comuniştilor. El a fost reţinut, în septembrie 1985, după ce i-a fost fabricat un dosar de drept comun, pentru ca, două luni mai târziu, să moară în arest, în urma torturilor la care a fost supus.



    Muzeul de Istorie din Suceava a fost redeschis, duminică, după finalizarea lucrărilor de modernizare şi reabilitare. Tot duminică, a fost redeschisă şi Cetatea de scaun, care a fost, de asemenea, reabilitată şi restaurată. Ambele proiecte au beneficiat de fonduri europene. Ziua deschiderii Muzeului de Istorie a coincis cu cea a lansării proiectului Luna Diasporei, care face parte din programul anual Hai în Bucovina!. In cadrul proiectului, săptămâna viitoare, este prevăzută o întâlnire a reprezentanţilor comunităţilor de români din afara graniţelor cu cei ai Ministerului de Externe, ai Autorităţii Electorale Permanente, ai Ministerului Turismului, ai autorităţilor publice judeţene şi ai unor instituţii cu atribuţii în domeniu.

  • Jurnal românesc – 25.07.2016

    Jurnal românesc – 25.07.2016

    Batalionul romanesc 341 Infanterie Rechinii Albi a plecat, luni, in misiune, în teatrul de operaţii din Afganistan. Potrivit Ministerului Apărării Naţionale de la Bucuresti, militarii sunt gata să acţioneze în cadrul misiunii NATO Resolute Support, pentru protecţia bazei militare din Kandahar şi pentru consilierea forţelor de securitate afgane. Batalionul 341 Infanterie este o unitate de elită a Armatei României şi a executat, până în prezent, misiuni externe in Kosovo, Irak şi Afganistan.



    Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca organizează, în perioada 25 – 30 iulie, a treia campanie de investigaţii arheologice în lagărul de muncă de la Periprava. Acţiunea are drept obiectiv căutarea, descoperirea şi recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale deţinuţilor politici decedaţi în fosta colonie penitenciară ce a funcţionat în apropierea satului. În septembrie 2013 şi mai 2015, IICCMER a organizat două campanii de cercetări arheologice în perimetrul actualului cimitir al satului. În acest loc, în perioada 1959-1964, au fost înhumaţi un mare număr de deţinuţi politici decedaţi în colonia de muncă de la Periprava.




    În ciuda faptului că România are cea mai mare creştere economică din Europa – 4,3% în T1- iar multinaţionalele şi companiile româneşti caută nonstop angajaţi, aproape 90.000 de români au aplicat, în ultimele trei luni, pentru un loc de muncă în străinătate. O treime dintre aceştia reprezentă cea mai bună forţă de muncă de pe piaţă, tineri cu vârste între 25 şi 35 de ani. Potrivit Ziarului Financiar, România pierde peste 1 mld. euro pe an în contul lor. Datele privind plecările au fost furnizate de Tjobs, compania care oferă soluţii pentru persoanele care îşi caută un loc de muncă peste hotare. Tinerii aleg să lucreze în străinătate pentru joburi cum sunt cele de şoferi de taxi sau tir, barmani sau ospătari, chiar dacă au studii superioare şi ar putea să îşi găsească în ţară un loc de muncă specializat.




    Doar 19,2% din populaţia ocupată a României, formată din totalul celor 8,2 milioane de persoane care au venituri din muncă, au studii superioare. Ţara înregistrează cea mai scăzută pondere a licenţiaţilor din câmpului muncii din rândul statelor din Uniunea Europeană. Specialiştii spun că lipsa unor programe care să conducă la crearea de locuri de muncă în mediul rural în sectorul serviciilor şi care să conducă, implicit, la o creştere a numărului de salariaţi cu studii superioare, este unul dintre factorii care au contribuit la aceste statistici. Dacă în România doar 19% din populaţia ocupată are studii superioare, în statele din Uniunea Europeană ponderea medie este de circa 33%. Cele mai mari ponderi ale licenţiaţilor de pe piaţa forţei de muncă se înregistrează în Luxemburg, Irlanda, Cipru, Belgia, Marea Britanie, Spania.



    La Giurgiu, s-a deschis, astăzi, Tabăra Internaţională de Salvare şi Prim-Ajutor, în care voluntari şi profesionişti vor învăţa tehnici de salvare din situaţii de criză. Ajunsă la cea de-a III-a ediţie, tabăra este organizată de filiala locală a Crucii Roşii, cu sprijinul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie. Până la 1 august, participanţii vor învăţa tehnici de salvare din apă, de acordare a primului ajutor, tehnici de supravieţuire şi orientare, dar şi elemente de asistenţă psihologică în situaţii de criză. La cursuri participă şi reprezentanţi ai Crucii Roşii din ţara vecină Bulgaria.

  • Crimele comunismului, comemorare şi sancţionare

    Crimele comunismului, comemorare şi sancţionare

    În cei 45 de ani de dictatură comunistă, românilor li s-a spus decenii întregi o poveste mincinoasă despre istoria naţiunii. Ni s-a spus că nu a existat rezistenţă şi că românii au dorit şi au susţinut regimul comunist. Astăzi, ştim fără urmă de îndoială că regimul comunist a fost instaurat prin crimă şi teroare, prin forţa armelor, de o armată străină de ocupaţie, potrivnică voinţei naţiunii”.



    Este declaraţia preşedintelui României, Klaus Iohannis, făcută, luni, la Bucureşti, la inaugurarea monumentul Aripi”, realizat de sculptorul Mihai Buculei — fiu al unui fost deţinut politic – şi dedicat luptătorilor din rezistenţa anticomunistă 1945 – 1989 din România şi Basarabia. Monumentul Aripi” este o victorie simbolică. Ce ironie a sorţii mai mare şi ce izbândă mai puternică decât faptul că monumentul dedicat rezistenţei anticomuniste este ridicat pe locul unde, până acum 27 de ani, străjuia statuia lui Lenin, unul dintre cei mai malefici oameni ai istoriei, doctrinarul bolşevismului?”, jubila Klaus Iohannis, amintind că împotriva comunismului s-au ridicat sute de mii de oameni, cunoscuţi astăzi sau nu, care şi-au riscat viaţa şi libertatea pentru ca democraţia şi demnitatea poporului român să nu fie înfrânte.



    Şeful statului a criticat, pe de altă parte, faptul că în ultima perioadă au apărut semnale că există persoane care pun la îndoială sacrificiul şi tragedia victimelor regimului comunist: Trecutul trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru tinerii de astăzi, iar acţiunea justiţiei este fundamentală în acest sens. Sunt îngrijorat de blocarea investigaţiilor în privinţa crimelor comunismului după câţiva ani de progrese. Continuarea investigaţiilor trebuie să fie o prioritate pentru instituţia abilitată de lege şi solicit factorilor de decizie să ia măsuri pentru deblocarea situaţiei.”



    În opinia şefului statului, este nevoie de o legislaţie care să interzică orice formă de negare a crimelor comunismului, o lege care să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului. În România, 2016 a adus primele condamnări istorice pentru doi foşti torţionari. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, fiind considerat vinovat direct pentru moartea a 12 deţinuţi încarceraţi pe motive politice.



    În primă instanţă, un alt torţionar, Ion Ficior, fostul comandant la Periprava, a fost condamnat tot la 20 de ani închisoare cu executare pentru crime împotriva umanităţii, după ce sub comanda sa ar fi murit peste 100 de deţinuţi politici.

  • Facultatea muncitorească

    Facultatea muncitorească

    Partidul comunist a preluat puterea în România pe 6 martie 1945 cu sprijin sovietic şi imediat a început transformarea societăţii după model sovietic. Reforma învăţământului din 1948 a făcut posibilă apariţia unei instituţii de învăţământ bizare: facultatea muncitorească. Universitatea fusese considerată de ideologia comunistă o formă de manifestare a exploatării capitaliste. Cum muncitorul devenise emblema regimului comunist şi totul era privit prin optica sa, universitatea era menită să facă din omul educat în spirit muncitoresc un om de tip nou. Facultatea muncitorească avea o funcţie de a forma cadre noi care să le înlocuiască pe cele vechi. A doua era cea de control. Prin facultatea muncitorească, regimul putea controla masele de tineri studenţi.



    Andrei Banc a fost jurnalist de radio şi televiziune şi student la jumătatea anilor 1950, atunci când facultatea muncitorească era la apogeu. Într-un interviu din 2002 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Banc a descris succint modul în care erau admişi studenţii la facultatea muncitorească. ”Când am intrat eu la facultate, în ’55, regimul comunist avea abia 10 ani de funcţionare, chiar 9 ani, dacă socotim că alegerile din 1946 sunt începutul lui. În 9 ani el a trebuit să creeze un întreg aparat de stat. În felul ăsta foarte mulţi muncitori, deci oameni cu dosar bun, cu origine sănătoasă”, au ajuns în posturi de conducere, alteori în posturi de execuţie, dar erau oameni care nu aveau nici măcar liceul. Au terminat rapid liceul şi au făcut doi ani de aşa-numita facultate muncitorească. Facultatea muncitorească de doi ani ţinea loc de liceu, pentru că ei erau oameni cu şcoală elementară. Deci în 2 ani au făcut liceul, ceea ce nu era aşa de grav cum ar părea astăzi pentru că şi generaţia mea a terminat liceul în doi ani liceul, după modelul rusesc. Am avut mai mult de o treime din colegi oameni de la Muncitorească, oameni care erau mult mai în vârstă ca noi. Erau toţi membri de partid, deci ei încadrau, într-un fel, din punct de vedere politic masa asta de copii. Restul studenţilor eram toţi nişte copii, de 16-17 ani.”



    Studenţii facultăţii muncitoreşti erau oameni maturi, care aderaseră la ideologia regimului şi erau hotărâţi să-l susţină. Eu aveau şi sarcina să-i îndrume pe cei tineri, în formare din punct de vedere educaţional şi intelectual. Andrei Banc. ”Trebuie să ne gândim că elevii care termină azi liceul au 19-20 de ani, vârstă la care cele mai multe dintre colegele mele erau măritate. Unele aveau şi copil deoarece se căsătoreau cu persoane care aveau buletin de Bucureşti pentru a-şi asigura repartiţia. O parte din aceşti colegi de la Muncitorească aveau aproape dublul vârstei noastre. Acum, când eu am peste 60 de ani şi ei au 70 şi ceva sau aproape 80 diferenţa nu mai contează. Dar când eu aveam 16 şi ei 32 conta, era dublul vârstei mele. Este foarte mult să gândeşti dublu, este ca şi cum unul de 40 se uită la unul de 80. Ei erau oameni căsătoriţi, cu copii, cei mai mulţi aveau servicii în paralel cu facultatea, adică aveau anumite responsabilităţi, ei nu îşi puteau permite nebuniile pe care şi le-au permis colegii mei şi în 1956. Ei erau presaţi nu numai de calitatea de membru de partid, nu numai de faptul că veneau din mediul muncitoresc, dar şi de faptul că dacă o luau razna îşi pierdeau serviciul, îşi pierdeau calitatea de student şi aveau o familie de ţinut, toţi erau familişti. Nu era foarte simplu.”



    În toate organizaţiile studenţeşti, studenţii de la facultatea muncitorească deţineau posturile de conducere. Andrei Banc: ”Ei erau, ca să spun aşa, un detaşament de încadrare la noi, la Filozofie, şi la Drept. Secretarii de partid la fiecare an erau din rândul celor de la Muncitorească, secretarul nostru de partid care era un om admirabil. Nu trebuie să credem că ăştia erau neapărat nişte tipi foarte încuiaţi. El era un om care avea exact dublul vârstei mele şi era ziarist la Munca. Biroul Uniunii Tineretului Muncitoresc era format din studenţi aleşi absolut democratic, dar secretarul de partid era practic numit şi era un om în vârstă de la Muncitorească. Exista şi o a treia categorie, exista categoria celor care intraseră la Muncitorească dar aveau deja posturi mult prea importante ca să mai poată veni la cursuri. Şi veneau numai la examene. Unul dintre ei a fost Dumitru Aninoiu. Eu am învăţat cam la toate sesiunile împreună cu Aninoiu şi încă câţiva. Ei nu aveau notiţe, nu ştiau nimic. Făceam un grup de 10-12 oameni, noi ăştia mai tineri şi mai buni la învăţătură cu câţiva de la Muncitorească care învăţau mai greu şi cu Aninoiu şi aşa pregăteam sesiunea. Aninoiu, fără studii, era director în Direcţia Presei. Azi lucrurile par mai complicate. Deci era un grup de zurbagii, noi, tinerii, şi un grup foarte serios, un detaşament al clasei muncitoare, în mijlocul nostru.”



    Facultatea muncitorească a fost un parazit pe corpul sistemului universitar românesc de care regimul comunist a avut nevoie până şi-a creat propriile cadre. Începând cu anii 1960, ea a fost baza pe care s-a înfiinţat învăţământul ideologic superior de partid.

  • Cultura penuriei

    Cultura penuriei

    Aproape nimic nu se mai cumpăra fără stat la coadă şi fără irosirea unor mari intervale de timp. Istoricii au cercetat în arhive scrisorile oamenilor obişnuiţi către instanţele de partid şi de stat care reclamau lipsuri de tot felul. Într-o situaţie economică deplorabilă provocată de politica unui regim incompetent şi obsedat de fixisme, relaţiile dintre oameni s-au constituit în vederea depăşirii penuriei. Istoricul Mioara Anton de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti a descris noul mecanism:


    ”Interzis dar posibil a fost unul dintre paradoxurile cotidianului comunist. Penuria, restricţiile, raţionalizările impuse de regimul Ceauşescu pentru a masca o realitate economică dezastruoasă au generat adesea soluţii ingenioase prin care totul devenea permis şi accesibil. Au apărut reţele informale ale supravieţuitorilor şi descurcăreţilor, gata în orice moment să găsească o soluţie pentru problemele aparent insurmontabile ale existenţei cotidiene, de la înlesnirea unui avort la obţinerea unei funcţii, iertarea de o pedeapsă administrativă sau obţinerea de bunuri. În aceste reţele găsim reprezentate toate categoriile sociale în funcţie de interesele şi nevoile lor politice sau economice. Reţelele informale au funcţionat după alte reguli decît normele oficiale şi au constituit o alternativă profitabilă, mai ales pentru cei care le gestionau, dar şi pentru cei care au fost nevoiţi să apeleze la ele. Economia secundară a fost întotdeauna dependentă de sectorul de stat, de resursele acestuia şi s-a folosit de canalele de distribuţie ale acestui sector.”



    Reţelele sociale care încercau să depăşească penuria se întrepătrundeau cu autorităţile, cu moravurile, cu politicile oficiale. Deşi au constituit modele societale subterane, ele erau strâns legate de cotidian şi autorităţile erau perfect conştiente de existenţa şi funcţionarea lor. Mioara Anton. ”Reţelele informale au dat o notă de specific regimurilor comuniste, pentru că nu vorbim numai despre o particularitate românească, şi au evidenţiat o serie de practici prin care oamenii şi-au făcut existenţa mai suportabilă în comunism. Sursele documentare care ne permit să reconstituim practicile cotidiene sunt memoriile, jurnalele, interviurile cu activiştii mărunţi, cu descurcăreţii, artizani ai reţelelor care au cuprins toate structurile de partid şi de stat. Avem şi documente oficiale, note, informări, rapoarte care surprind evoluţia şi importanţa reţelelor în ansamblul economiei de comandă. Multiplicarea lor a fost direct legată de criminalizarea sistemului în sensul de extindere a fenomenului corupţiei şi generalizarea penuriei. De exemplu, campaniile pentru eradicarea bacşişului, la începutul anilor 1970, împreună cu combaterea parazitismului social, au fost printre puţinele încercări publice ale regimului de a mobiliza societatea în vederea instituirii unor norme care să fie general acceptate şi care ţineau, potrivit retoricii oficiale, de însuşirea unei conduite corecte de către toţi cetăţenii.”



    În faţa acţiunilor destructurante produse de penurie, regimul a încercat să reacţioneze. Mioara Anton: ”Pe măsură ce programele de dezvoltare ale economiei au înregistrat eşecuri au fost elaborare noi reguli de administrare a penuriei. Amintesc Programul de autoconducere şi autoaprovizionare a populaţiei, emis în 1981, prin care se interzicea aprovizionarea din alte localităţi decât cele de reşedinţă. Un an mai târziu apare Programul alimentaţiei raţionale, după care a urmat cartelarea alimentelor, dar şi o legislaţie specială care pedepsea acţiuni de ordin economic generate de penurie. Planificarea centralizată ilustrată propagandistic prin cincinalul calităţii, celebrul cincinal în 4 ani şi jumătate sau cincinalul revoluţiei ştiinţifice, a fost un eşec niciodată recunoscut şi asumat de către regimul Ceauşescu. Încercarea lui Iulian Dobrescu din 1982, şeful Comitetului de Stat al Planificării, de a-l convinge pe Ceauşescu de necesitatea adaptării planurilor de producţie la tendinţele economiei mondiale nu l-a convins pe acesta. Dobrescu a insistat într-un raport pentru un raport corect între calitate şi cantitate care ar fi dus, în opinia sa, la o creştere economică şi la mai puţine privaţiuni pentru populaţie. Sugestiile sale nu au fost luate în seamă şi Dobrescu a demisionat din funcţie.”



    Penuria a fost, la prima vedere, un produs al crizei economice. Dar ea a avut drpet cauză profundă natura regimului. Din nou, istoricul Mioara Anton: ”O altă direcţie care a încurajat dezvoltarea economiei informale a fost ceea ce istoricul american Jowitt a denumit drept familiarismul regimului. Adică rutinizarea partidului şi naţionalizarea societăţii. Monopolul partidului fusese subminat de un sistem clientelar, dezvoltat la nivelul elitei şi în conexiune cu aceasta, fapt care a uşurat tranzacţiile ilegale sau semiilegale. Partidul a permis şi chiar a consolidat anumite atitudini şi comportamente politice tradiţionale la vârful puterii, cât şi la nivelul societăţii. Imaginea pe care liderul partidului o avea asupra societăţii era mai mult decât optimistă. În opinia sa, consumul pe cap de locuitor crescuse, în magazine de găseau produse diversificate, chiar dacă nu pentru toate gusturile şi nu foarte colorate, iar asistenţa medicală se situa la cote normale.”



    Cultura penuriei s-a sfârşit în 1989. Dar moştenirea sa, reţelele de descurcăreţi, din păcate a rezistat şi a fost punct de plecare în refacerea economiei în democraţie.

  • Femei condamnate de regimul comunist din România

    Femei condamnate de regimul comunist din România

    La rezistenţa anticomunistă din România au luat parte, cu devotament şi curaj, şi multe femei. Fie că-şi susţineau soţii, fraţii sau taţii implicaţi în mişcările de rezistenţă, fie că transmiteau mesaje către lumea liberă din Occident, multe dintre cazurile de femei deţinute în închisorile comuniste au rămas necunoscute. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Ambasada Marii Britanii la Bucureşti şi-au propus să investigheze şi să scoată la lumină personalităţile feminine care au participat la lupta împotriva unui regim ilegitim, represiv şi criminal. Confruntarea cu alte surse din memorialistică şi lucrări de specialitate face fişele matricole penale ale deţinutelor cea mai concludentă probă a experienţei lor traumatizante, încheiate adesea cu decesul acestora.



    Constantin Vasilescu, cercetător al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, explică importanţa acestor documente: Fişa matricolă penală este, practic, un soi de jurnal de călătorie” care însoţea fiecare deţinut politic prin spaţiul concentraţionar. De fapt, un astfel de document conţinea informaţiile de bază: numele şi prenumele deţinutului, data exactă a naşterii, locul naşterii, adresa domiciliului, momentul arestării, condamnarea, încadrarea penală, pentitenciarele prin care a trecut, şi alte lucruri care, pentru cei interesaţi de această cercetare, sunt foarte importante. Am plecat de la aceste date pentru a obţine o analiză cantitativă validă, pe de o parte, dar şi o perspectivă de ansamblu la fel de solidă. Aceste documente pot să aibă şi chiar au anumite lacune. Un astfel de document nu este infailibil, ca de altfel majoritatea documentelor eliberate de Securitate înainte de 1989. Mă refer la faptul că o astfel de fişă matricolă penală ar putea să conţină date contradictorii, uneori chiar eronate, din cauza faptului că cei care le întocmeau îşi exersau mâna, de multe ori, fiind ucenici într-ale represiunii, la vremea respectivă. Iar acesta era un punct de plecare: întocmirea unei fişe matricole penale pentru un duşman al poporului”.”




    Rapoartele întocmite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc fac referire la originea socială a femeilor condamnate. Majoritatea proveneau din mediul rural, aceasta fiind considerată o consecinţă firească a situaţiei societăţii româneşti a acelor ani. Cele mai multe dintre deţinute aveau studii elementare şi primare, existând foarte puţine cazuri de femei arestate cu studii liceale sau universitare. 2860 de deţinute din cele 3802 cazuri investigate nu aveau, la momentul arestării, nicio afiliere politică, Într-un procentaj mult mai mic, erau femei afiliate mişcării legionare, partidelor istorice sau grupului etnic german. În ceea ce priveşte încadrarea penală a cazurilor investigate, majoritatea femeilor au fost închise în urma unor sentinţe definitive. Cele mai multe au fost arestate la penitenciarul Jilava, ulterior condamnării executându-şi pedepsele în penitenciarele de la Mislea, Miercurea Ciuc, Bucureşti, Arad şi Oradea.


    Constantin Vasilescu: Din cei 76 de mii de deţinuţi din baza de date a institutului, 3802 sunt femei. Este un număr redus, comparativ cu cel al bărbaţilor. Însă, din punctul nostru de vedere, asta nu înseamnă sub nicio formă că femeile ar fi fost mai puţin curajoase decât bărbaţii în contestarea totalitarismului sau că ar fi fost mai puţin dispuse la sacrificiu. Acest raport procentual este, în mare, o reflectare a realităţilor sociale din acea vreme. Bărbaţii dominau într-o manieră cvasi-totală procesul decizional şi aspectele care ţineau de politică. De asemenea, acest număr nu indică faptul că femeile ar fi suferit mai puţin în această perioadă. Aproape pentru fiecare bărbat închis a existat o bunică, o mamă, o soră, o prietenă sau o soţie care, de obicei, a făcut tot posibilul pentru a-l ajuta. În cazul celor dispăruţi de la domiciliu, mai ales în cazul partizanilor, femeile erau cele care înfruntau descinderile Securităţii, femeile erau cele care absorbeau violenţele arbitrare. Nu în ultimul rând, aş dori să subliniez că acest număr, 3802, nu este nicidecum unul definitiv, ci reprezintă numărul minim documentat.”




    Începând cu 1965, multe dintre arestările de natură politică au fost camuflate sub aşa-zisele infracţiuni de drept comun sau prin integrări forţate în unităţi de observaţie şi tratament psihiatric, acestea din urmă reprezentând una dintre cele mai brutale forme ale represiunii comuniste. Cele 3802 cazuri de femei deţinute în închisorile comuniste se poate chiar multiplica în momentul în care cercetarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc va avansa.


    Constantin Vasilescu, despre necesitatea unui raport complex: Finalitatea acestui demers va fi un volum, un dicţionar dedicat femeilor din spaţiul concentraţionar românesc, care sperăm că va apărea chiar anul acesta. Acest album va fi precedat de un studiu introductiv foarte consistent, care ar putea fi considerat el însuşi un volum în volum, fiindcă munca de interpretare şi de sinteză este cel puţin la fel de importantă. Studiul introductiv va fi structurat într-o asemenea manieră încât să acopere problema delicată a spaţiului concentraţional feminin. În el se va explica în amănunt metodologia, se vor prezenta şi analiza în mod ştiinţific aspecte şi statistici de gen, va fi prezentat şi analizat cadrul legislativ al represiunii, centrele de detenţie destinate femeilor, încadrările, traiectorii individuale şi alte date de acest fel.”



    Multe alte fişe matricole penale ale altor femei victime ale represiunii comuniste sunt încă rătăcite în secţiunea destinată deţinuţilor de drept comun de la Jilava.

  • Jurnal românesc – 26.01.2016

    Jurnal românesc – 26.01.2016

    Luni, 25 ianuarie, Ambasadorul Hans Klemm şi reprezentanţi ai Ambasadei SUA la Bucureşti au vizitat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Preşedintele instituţiei, Dragoş Petrescu şi membrii Colegiului i-au prezentat ambasadorului activitatea Consiliului şi misiunea sa şi au făcut un tur al arhivelor. “CNSAS are un rol important de jucat în efortul României de a se împăca cu trecutul comunist. Vederea numărului mare de volume cu dosare şi explicaţiile date despre ele sunt esenţiale pentru a înţelege şi mai bine experienţele prin care a trecut România”, a spus ambasadorul, la încheierea vizitei. Ambasadorul Klemm şi reprezentanţi ai ambasadei au vizitat CNSAS pentru a afla, la faţa locului, modul în care Consiliul administrează, investighează şi oferă acces la dosarele pe care Securitatea le-a făcut multor români.



    Peste 300 de reprezentanţi ai românilor din Italia, Spania, Germania, Belgia, Olanda, Austria, Franţa, Grecia, SUA, Canada, R. Moldova, Serbia, Ucraina şi Bulgaria, reuniţi la Parlamentul României în cadrul Conferinţei Românilor de Pretutindeni, au cerut autorităţilor române înfiinţarea unui Minister al Românilor de Pretutindeni, adoptarea votului electronic, acordarea cetăţeniei române pentru toate comunităţile istorice din jurul frontierelor şi Balcani şi începerea imediată a negocierilor pentru reunirea R. Moldova cu România, transmite Romanian Global News. În cadrul dezbaterilor a fost criticat modul în care autorităţile române relaţionează cu comunităţile româneşti de pretutindeni, actuala lege a votului prin corespondenţă, modul cum se raportează unii funcţionari ai ambasadelor şi consulatelor României la românii de pretutindeni, taxele consulare prea mari, modul defectos în care se acordă cetăţenia română unor comunităţi româneşti din jurul frontierelor şi Balcani, lipsa de la conferinţă a reprezentanţilor Ministerului de Externe, Departamentului Politici pentru relaţiile cu Românii de Pretutindeni şi Administraţiei Prezidenţiale. Un cuvânt emoţionant a ţinut, la începutul Conferinţei, prezidând simbolic deschiderea ei, decanul de vârstă al Adunării, dl. Nicolae Popa, fost deţinut politic care a stat 14 ani în temniţele comuniste şi care, la 85 de ani, a venit de la Los Angeles pentru a participa la conferinţă. Nicolae Popa este preşedinte al Consiliului Romano-American din Los Angeles şi a susţinut financiar majoritatea costurilor prilejuite de organizarea conferinţei.



    Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, a vizitat, duminică, 24 ianuarie, Paraclisul comunităţii româneşti din Geneva, transmite basilica.ro. Este o dinamică în toată diaspora română şi avem bucuria şi speranţa că Sfântul şi Marele Sinod Panortodox se va ţine în luna iunie, aproape de Sărbătoarea Rusaliilor. Putem spune că nu se va mai ţine la Constantinopol cum era prevăzut, ci în Creta. Noi am precizat că acest viitor sinod nu este ultimul, nu este un sinod eshatologic, care precede sfârşitul lumii, ci un început bun pentru alte sinoade o dată la 5, 7 sau 10 ani. Ştim că au apărut probleme noi ca de pildă problema familiei într-o vreme a secularizării, problema vieţii parohiilor, a mănăstirilor, problema imigraţiei masive din cauza conflictelor militare şi din cauza crizei economice şi, desigur, solidaritatea cu acei creştini care sunt persecutaţi la ora actuală în întreaga lume”, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României.

  • Frontul Salvării Naţionale

    Frontul Salvării Naţionale

    Pe 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu, se prăbuşea şi partidul comunist. Frontul Salvării Naţionale, constituit după cum îi spunea şi numele ca un organism menit să scoată România din marasmul economic, a fost considerat calea pe care societatea îşi putea baza reconstrucţia.



    Frontul Salvării Naţionale a apărut în vara anului 1989 la iniţiativa unor disidenţi ai regimului Ceauşescu. Printre numele cele mai importante figurau Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu. Cu câteva luni înainte de ultimul congres al PCR din luna noiembrie, FSN a trimis scrisori de protest la adresa regimului Ceauşescu la Radio Europa liberă. Fuga lui Ceauşescu din Bucureşti de pe 22 decembrie a lăsat deschis locul pe care l-au ocupat FSN şi Ion Iliescu. Politologul Ioan Stanomir a descris circumstanţele în care Frontul Salvării Naţionale a apărut pe scena istoriei: ”Frontul Salvării Naţionale a fost un partid succesor care îşi reneagă condiţia. În ţările central şi est-europene s-a produs un fenomen, până la un punct organic, de transformare a partidelor comuniste în partide socialiste şi social-democrate. În timp, acest proces a fost unul salutar pentru democraţie în sensul în care au apărut în interiorul fostelor partide comuniste acele forţe reformatoare capabile de a-şi asuma un alt program politic. În România, partidul comunist a murit odată cu Nicolae Ceauşescu şi a renăscut în fapt odată cu Ion Iliescu, pentru că dispariţia lui nominală a permis recuperarea eşaloanelor inferioare şi a permis păstrarea sintagmei de partid-stat care a fost marca epocii Ceauşescu. Partidul comunist sub Nicolae Ceauşescu a fost o sinteză de etatism şi xenofobie, exact etatismul şi xenofobia care dat posibiliatea eşaloanelor comuniste să se reconvertească în eşaloanele Frontului Salvării Naţionale.”



    În ciuda opţiunii decisive a românilor pentru Frontul Salvării Naţionale, care s-a constituit ca partid, politicienii săi au resimţit întotdeauna un complex de inferioritate în faţa politicienilor opoziţiei de tipul lui Corneliu Coposu. Dar după dispariţia fizică a puţinilor politicieni care supravieţuiseră comunismului, politicianul român al anilor 2000 va fi modelat de stilul Frontului Salvării Naţionale. Ioan Stanomir: ”Ion Iliescu şi Traian Băsescu provin din Frontul Salvării Naţionale. Emil Constantinescu a fost cel care nu provenea din această familie politică, dar din păcate prin tipul de guvernare pe care l-a gestionat nu a reuşit în niciun fel să disloce blocul fesenist. Traian Băsescu e într-adevăr un caz atipic pentru că el este un fesenist prin dimensiunea populistă, dar este un antifesenist prin capacitatea de disloca statul fesenist în domeniul justiţiei. Aici este de fapt paradoxul pentru că moştenirea lui Traian Băsescu este exact moştenirea împotriva căreia se ridică uneori fostul preşedinte în intervenţiile sale publice, adică întărirea puterii judecătoreşti şi constituirea unui pol de anticorupţie în România.”



    Putea România să aibă un alt lider în 1989? Ioan Stanomir: ”Aş spune că din păcate Ion Iliescu era inevitabil. Ion Iliescu este o personalitate care întruchipează toate urile românilor şi toate speranţele lor malformate: ură împotriva celor care sunt diferiţi de ei, în sensul în care au rezistat politic sau nu le-au împărtăşit idealurile egalitare, şi speranţe malformate pentru că Ion Iliescu a fost un negustor de iluzii care a reuşit să ofere românilor un surogat de dezvoltare democratică. Să nu uităm că privatizările care au fost făcute târziu au fost privatizări ratate, iar ratarea privatizării şi a procesului de restructurare economică este în mare măsură o ratare istorică imputabilă lui Ion Iliescu şi regimului său.”



    Nu se poate vorbi despre Frontul Salvării Naţionale fără Ion Iliescu, anii 1990 au dovedit că ei au fost inseparabili. Însă capitalul uriaş de încredere pe care l-a avut Iliescu l-a depăşit pe cel al Frontului şi a fost mai durabil. Cu toate acestea, Ioan Stanomir crede că între Frontul Salvării Naţionale şi Ion Iliescu nu a existat nicio diferenţă în termeni politici. ”Ion Iliescu este FSN după cum FSN este Ion Iliescu. Ion Iliescu trebuie privit mai mult decât o personalitate, el este un sindrom al societăţii româneşti, la fel cum Nicolae Ceauşescu a fost o parte integrantă a societăţii româneşti. E foarte important pentru români să-şi privească cu luciditate trecutul şi să şi-l asume, la fel cum au încercat alte naţiuni europene. Franţa nu este numai generalul De Gaulle, este şi mareşalul Petain, este şi Laval. Germania nu este doar von Stauffenberg, este şi Goebbels. La fel şi România, care nu este numai Corneliu Coposu, Ana Blandiana şi Doina Cornea, ea este şi patria şi celor care în iunie 1990 i-au aplaudat pe mineri. Aceasta este realitatea şi după aproape 3 decenii avem datoria de a privi acea realitate în faţă.”



    Dar Frontul Salvării Naţionale a fost un partid compozit care nu a putut rezista neatins trecerii anilor şi maturizării politice. În 1992 a avut loc singura sciziune în Front care însă a fost decisivă. Aripa conservatoare, grupată în jurul lui Ion Iliescu, a devenit Frontul Democrat al Salvării Naţionale, strămoşul actualului Partid Social Democrat, iar aripa reformistă, care a păstrat numele original, a devenit în timp Partidul Democrat.

  • La Revoluţie ne-am câştigat libertatea

    La Revoluţie ne-am câştigat libertatea

    În timpul
    regimului comunist, instalat pentru mai bine de patru decenii, România devenise
    o ţară aproape de nelocuit. Controlul obsesiv exercitat asupra populaţiei, în
    special prin temuta Securitate, frigul, foamea, nerespectarea unor drepturi
    fundamentale ale Omului, precum libertatea de expresie ori uneori chiar dreptul
    la viaţă, în cazul opozanţilor politici, constituiau opera unui regim nemilos.

    Despre perioada aceea, până în decembrie ’89, când regimul a apus, a vorbit,
    într-un interviu acordat postului Radio România, fostul dizident Radu
    Filipescu: Comunismul a fost o societate a eşecului. Deci, nu poţi să ai un
    discurs pozitiv despre acea perioadă, în afară de o experienţă personală. Şi e
    bine că am scăpat de comunism, e bine că am scăpat de Ceauşescu, chiar dacă mai
    avem încă multe de rezolvat.

    În cei 26 de ani scurşi de la ceea ce în limbajul
    comun a intrat sub numele de Revoluţie, societatea este departe, poate prea
    departe, de cea pe care românii, în primele zile trăite în post-comunist, şi-au
    proiectat-o. Aceasta, deşi România şi-a redescoperit vocaţia europeană. Membri
    ai NATO, din 2004, şi ai UE, din 2007, românii au, acum, privilegii la care în
    comunism îşi permiteau doar să viseze. Despre unul dintre acestea a vorbit, la
    Radio România, Petre Roman, primul premier din istoria post-comunistă a
    României. Petre Roman: Izbânda noastră de atunci, victoria
    Revoluţiei a fost cucerirea libertăţii. Când o ai, nu ştii să o preţuieşti. Cei
    de astăzi o consideră ca o realitate curentă, normală.

    Există, însă, şi
    oameni dezamăgiţi. O mare deziluzie a acestor 26 de ani este nefinalizarea aşa-numitului
    Dosar al Revoluţiei, clasat recent. Deschiderea
    sa fusese considerată o firească încercare de stabilire a vinovăţiilor şi a
    adevărului istoric şi o şansă de reconciliere cu trecutul, în condiţiile în
    care peste o mie de români şi-au pierdut viaţa în decembrie ’89. Însă setea de
    dreptate a rămas. Soţia unuia dintre martiri, căzut la Sibiu, a
    declarat, tot pentru Radio Romania: Pentru noi a fost o
    tragedie atunci, o tragedie acum. Ne dorim din suflet, măcar acum, la 26 de
    ani, să se audă lucrul acesta şi vrem ca cei care sunt marii conducători,
    politicienii, guvernanţii, indiferent ce sunt, să se uite cu faţa şi câtre noi.
    Nu este posibil ca Dosarul Revoluţiei să fie închis. Sibiul nu are vinovaţi,
    dar, în schimb, sunt 99 de morţi.

    Clasarea Dosarului Revoluţiei este rezultatul unei societăţi despre care nu
    puţini români spun că s-a aşezat strâmb după ’89, dar în care, totuşi, se pot
    simti liberi.



  • Vin americanii!

    Vin americanii!

    La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, românii credeau că prezenţa sovieticilor în ţară şi abuzurile de tot felul vor înceta şi că americanii vor sosi în România pentru a repune lucrurile pe făgaşul lor. Era o manifestare a speranţei într-un viitor mai bun şi totodată unul dintre imboldurile celor care au activat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă.



    Până în momentul aderării României la coaliţa condusă de Germania, relaţiile româno-americane fuseseră foarte bune. Declararea războiului de către România generalului Antonescu Statelor Unite ale Americii, pe 11 decembrie 1941, a fost un act contrar spiritului care animase relaţiile bilaterale. De asemenea, bombardarea României de către aviaţia americană în 1944 ţinea de logica războiului, o logică strâmbă pentru vremurile normale, de pace şi de bună înţelegere. Cu toate că se aflau în tabere opuse, românii le-au aplicat tratamente rezonabile piloţilor americani capuraţi. Conform mărturiilor, unii ofiţeri români au adunat cadavrele piloţilor americani doborâţi şi le-au înmormântat cu ceremonial religios. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, pe 23 august 1944, a fost un gest de reparare a unei anormalităţi istorice.



    Urmările războiului însă nu au fost cele aşteptate de societatea românească. Prezenţa trupelor sovietice în ţară şi acapararea puterii de către partidul comunist au făcut ca speranţele românilor să se lege cu disperare de o debarcare a trupelor americane la Constanţa sau în Balcani. Expresia vin americanii” era deja un loc comun şi majoritatea românilor credeau, la sfârşitul anilor 1940, că era numai o chestiune de luni până ca trupele americane să-şi facă apariţia.



    Nicolae Dascălu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi activ într-o organizaţie anticomunistă de elevi între 1947 şi 1949. Intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Dascălu a mărturisit că venirea americanilor a motivat zeci de tineri în luarea unei atitudini hotărâte în apărarea democraţiei şi libertăţii. ”Toată lumea spera că vin americanii şi noi toţi am aşteptat ajutorul american! Sigur, întâi a fost speranţa pe care ne-o insufla tinereţea şi curajul cu care ne-am avântat în luptă crezând că oricum, valorile democratice vor învinge, se vor impune. Nimeni nu se aştepta la perioada asta atât de lungă şi de cumplită! Lungă, dar şi cumplită în manifestări! Şi atât de strictă în manifestări şi o interdicţie totală a aspiraţiilor umane.”



    În anul 2000, Elena Florea Ioan, sora lui Toma Arnăuţoiu, şeful unuia dintre cele mai bine organizate grupuri armate anticomuniste, a confirmat că fratele ei a plecat în munţi pentru a lupta cu speranţa venirii americanilor. ”Mi-am dat seama atunci că, într-adevăr, fratele meu a plecat, şi nu am putut nici să-l opresc. Atâta am insistat la mama şi i-am spus să nu-l lase să plece! Dar dacă am văzut că mama era de acord ca el să plece, nu am mai avut ce face. Mama era foarte neliniştită, ca mamă să vadă că fratele meu doarme numai prin ascunzişuri şi că nu era liniştit. Şi credea că dacă va pleca în munte, îşi va găsi liniştea, aşa bănuiau. Că aşa aveau promisiuni, că americanii, într-o lună de zile, vin şi ne scapă de ruşi. Şi aşa au plecat ei cu gândul, că va dura puţin această perioadă de chin. Nu şi-au închipuit că vor sta atâta în munte. Organizaţia asta, de la Nucşoara, a fost singura din Europa care a durat 9 ani. Ceilalţi nu au rezistat, au fost arestaţi, au murit, s-au predat. Asta a fost singura organizaţie care a durat nouă ani.”



    Atât de mare a fost dezamăgirea unora din cauză că ajutorul american nu mai sosea încât aceştia nu au ezitat să-şi părăsească fraţii de arme. Aşa a fost cazul colonelului Gheorghe Arsenescu, după cum mărturisea Elena Florea Ioan. ”Colonelul Arsenescu a plecat mai mult ca să-şi apere viaţa şi zilele. Nu vreau să-l critic, dar nu a făcut un gest patriotic că a plecat. A crezut că e ceva de scurtă durată. Că acolo, când a mers în munte, şi el şi alţii când au văzut că nu mai au ce mânca, şi nu mai este friptură şi altele, au început să se certe. Că el nu mai stă. Dar alţii au spus că vor mânca rădăcini de copac cu toţii, vor mânca frunze, că asta mâncau când nu aveau ce mânca, dar că vor rămâne uniţi şi vor sta pe munte cât era nevoie. Lui Arsenescu nu i-a convenit situaţia asta, nu s-a acomodat cu viaţa asta, de chin. Şi atunci i-a dat lui frate-miu Toma conducerea acestei organizaţii, şi el s-a retras pentru că nu mai putea să rabde de foame şi de frig. A văzut că americanii nu mai vin şi şi-a dat seama că e o situaţie nesigură. Şi a plecat.”



    Dar americanii, chiar dacă nu au putut veni direct pentru a elibera România, au încercat organizarea de acţiuni de întreţinere a speranţei. Asemenea acţiuni au fost paraşutarea de români din exil în România, un caz fiind cel din iulie 1953 al grupului comandat de căpitanul Sabin Mare. Dar evoluţia relaţiilor dintre cele două blocuri politico-militare, cel al democraţiei şi cel comunist, către o coabitare a dus la abandonarea oricărui proiect de salvare a ţărilor ocupate de sovietici. Americanii au venit cu adevărat în România şi în Europa Centrală şi de Est după 1989. Dar acest lucru a fost posibil datorită faptului că au câştigat competiţia pe durata a câteva decenii cu URSS.

  • Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române

    Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române

    Se spune că unul dintre cele mai importante lucruri ale vieții unui om este ceea ce lasă în urma lui, adică moștenirea. Este vorba nu numai de bunurile fizice, cât mai mai ales de bunurile simbolice, de comportament, de îndemnuri pentru urmași, de mod de viață. Corneliu Coposu a murit îpe 11 noiembrie 1995 și acum aproape toți românii își amintesc de el ca de un martir al democrației și ca de un model al renașterii ei după 1989, după aproape o jumătate de secol de regim comunist. A lăsat în urmă un uriaș capital simbolic de credință politică și religioasă, de integritate, austeritate, rezistență fizică și psihică în confruntarea inegală cu regimul comunist, în fața căruia mult prea mulți oameni au cedat ori cu care au colaborat. ”Diavolul în istorie”, așa cum a denumit filosoful polonez Leszek Kolakowski regimul terorii roșii, nu l-a lăsat în pace pe Corneliu Coposu până în anul 1989, anul căderii sale. A căutat să-l ademenească, să-i corupă sufletul și convingerile și să-l compromită. După propriile mărturii, confirmate și de documentele descoperite în arhiva fostei Securități, după eliberarea din închisoare, Coposu a fost arestat pe perioade scurte de 27 de ori, casa i-a fost percheziționată de alte zeci de ori, confiscându-i-se mai mult de 3000 de documente personale.



    Corneliu Coposu a fost omul în jurul căruia, în 1989, câțiva români, după care au urmat din ce în ce mai mulți, s-au angajat pe calea refacerii țesutului politic, societal, cultural și mental românesc grav lovit de practicile tiraniei comuniste. În primele luni ale anului 1990, Coposu părea singur și refuzat de majoritate. Totuși, în 1995, anul în care înceta din viață, Coposu avea de partea sa un procent semnificativ de cetățeni români hotărâți să schimbe ceva. În schimbarea de atitudine pe care românii au avut-o între 1990 și 1995 față de Coposu, cel mai mult a cântărit cantitatea uriașă de suferință pe care acest om a îndurat-o. După 17 ani și jumătate de regim de închisoare de exterminare, între 1947 și 1965, ”Seniorul”, așa cum a fost supranumit cu respect și duioșie, a confirmat un proverb vechi de când lumea: că adevărul triumfă întotdeauna, că el iese deasupra apei ca untdelemnul. Dar Corneliu Coposu nu s-a referit niciodată la sine ca la un exemplu singular de urmat. El a spus mereu că modelul său a fost cel al unei întregi generații de români care, fatalmente, nu au supraviețuit pentru a povesti grozăviile văzute și îndurate.



    Născut pe 20 mai 1914 în judeţul Sălaj în familia unui preot greco-catolic, Corneliu Coposu a urmat o carieră de avocat şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Cluj. A fost un apropiat al preşedintelui PNŢ Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal. Pe 14 iulie 1947, Coposu a fost arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în urma unei înscenări puse la cale de guvernul comunist. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi eliberat în 1964. 9 ani din cei 17 i-a petrecut într-un regim de completă izolare și la ieșirea din izolare aproape că uitase să vorbească.



    Întâlnirea cu un om de statura morală a Seniorului este un privilegiu, iar experienţa existenţială maximă pe care a putut-o împărtăși a fost închisoarea ca univers închis, întunecat și represiv în cel mai înalt grad. Pentru Coposu, acel univers a fost penitenciarul de la Râmnicu Sărat. ”Închisoarea de la Râmnicu Sărat avea 34 de celule din care câte 16 rânduite pe parter şi etaj, despărţit cu o plasă de sârmă. Mai avea 2 celule lăturalnice şi alte 4 celule de pedeapsă în subsol. Fiecare celulă avea o dimensiune de 3 metri pe 2. Erau aşezate în chip de fagure, una lângă cealaltă, la înălţimea de 3 metri era o ferestruică inaccesibilă, de dimensiuni de 45 pe 30 centimetri, oblonită pe dinafară, care nu lăsa să pătrundă lumina de afară. Exista un bec de 15 waţi care ardea în permanenţă şi care dădea în interior o lumină de cavou. Încălzire nu era, puşcăria data de la începutul secolului, pe la 1900, făcută din ziduri groase. Împrejmuită de 2 rânduri de ziduri foarte înalte de 5-6 metri, între ele era un culoar de control. Pe cel de-al doilea zid erau foişoarele în care stăteau soldaţii înarmaţi care păzeau puşcăria.”



    Regimul totalitar se raporta la oameni nu ca la fiinţe cu nume şi prenume, ci ca la numere. Corneliu Coposu, în 1993, își amintea cum era viaţa lui şi a celorlalţi în închisoare. ”Fiecare deţinut avea un nr. care reprezenta nr. celulei, nimeni nu avea nume, numele noastre nu erau cunoscute. Eram identificaţi după nr. celulei pe care îl ocupam. Fiecare deţinut fiind singur era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai altor celule s-a făcut multă vreme prin Morse, prin bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii. Eu am ocupat celula nr. 1 şi, deasupra mea, la celula nr. 32, era Ion Mihalache care iniţial mai putea fi contactat prin Morse până când, după 4-5 ani, slăbindu-i auzul, nu mai reacţiona la bătăile din zid.”



    De multe ori Coposu a fost întrebat dacă şi-ar trăi viaţa altfel dacă ar putea da timpul înapoi, de tot atâtea ori el a răspuns negativ. În 1993 spunea: ”mi-am făcut un examen de conştiinţă, am trecut în revistă toate suferinţele, mizeriile prin care am trecut în timpul puşcăriilor, în timpul anilor de detenţie, în timpul persecuţiilor din anii de după ieşirea din penitenciar şi cred că n-as avea de ales. Cu ochii închişi aş opta pentru acelaşi destin. Probabil că destinele noastre sunt scrise înainte. Eu nu sunt fatalist, dar cred că dacă mi-ar apărea în faţă alternative, ceea ce aş alege ar fi acelaşi trecut pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate.”

  • România şi Coreea de Nord

    România şi Coreea de Nord

    Relaţiile dintre România şi Coreea de Nord au fost foarte apropiate începând cu anii 1970. Cei doi lideri, Nicolae Ceauşescu şi Kim Ir Sen, s-au primit reciproc şi s-au simpatizat, încercând să-şi aducă ţările mai aproape una de cealaltă. Fundamentul acestor relaţii era ideologia marxist-leninistă interpretată foarte rigid şi dorinţa de a se emancipa de tutela sovietică şi de cea chineză. Astfel, România şi Coreea de Nord au găsit căi de dialog şi de colaborare.



    În 1970, colonelul Emil Burghelea a fost numit ataşat militar la Phenian şi în 2000 el a mărturist Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română condiţiile în care a ajuns să fie numit în funcţie, deşi nu ştia limba coreeană şi nu era pregătit pentru acel post. ”Mi s-a argumentat că sunt un ofiţer care mă pot adapta uşor în orice condiţii, cunosc bine limba rusă, că foarte mulţi coreeni cunosc şi ei limba rusă, plus coreenii care ştiau limba română, existau toate posibilităţile ca să mă achit de sarcini acolo, în Coreea. În timpul războiului din Coreea, au fost aici câteva mii de copii, pe valea Prahovei, care au fost şi au învăţat româna, şi copiii învaţă repede limba. Am avut cămine întregi de copii ai unor ataşaţi militari, care s-au întors după aia în Coreea, toţi ştiau limba română. Mi-aş permite şi o glumă: la una dintre vizitele guvernamentale şi militare ale ţării noastre, delegaţie condusă de Emil Bodnăraş, a fost primit cu tot alaiul de către conducerea de partid şi de stat coreană. Şi Bodnăraş a fost cazat în nişte condiţii formidabile.


    Fiind ofiţer de profesie şi el, ilegalist, cunoscând regulile muncii ilegale, precum şi canoanele militare, i s-a pus la dispoziţie un translator de limba română. Ne povestea cu umor că voia să vadă cam câţi sunt ăia care ştiau română. Suita era numeroasă, de la croitori până la cizmar. Într-o zi de repaos, într-un moment de destindere, Bodnăraş s-a gândit să spună un banc mai porcos. Şi Bodnăraş spunea că translatorul n-a mai fost nevoie să-l traducă pentru că vreo 10 au izbucnit automat în hohote de râs. Cum vorbeau ei româna? O stâlceau. Aveau o formulă, de exemplu spuneau ”tatăl nostru părintesc”. Eu le spuneam că dacă e tată, e părinte, de unde o scoteau ei pe-asta cu ”tatăl părintesc”? Şi am înţeles că spuneau aşa ca să se evite confuzia cu conducătorul Coreeii, care era şi el tată.”



    În timp, relaţiile dintre România şi Coreea de Nord au ajuns foarte strânse, chiar privilegiate, aşa cum afirma colonelul Emil Burghelea. ”Relaţiile dintre ţările noastre erau excelente, pentru că erau sus la nivelul conducătorilor de stat, al conducătorilor de partide, şi din punctul ăsta de vedere, eu am fost un ataşat militar privilegiat, la coreeni. Aveam acces unde nu avea acces niciun alt ataşat militar, nici rus, nici chinez. Aveau ei politica lor de reţinere faţă de marile puteri, chiar dacă au murit acolo 2 milioane de chinezi în timpul războiului coreean. Plus că erau foarte multe delegaţii, şi la nivelul schimbului pe linie de armament, plus că de regulă copreşedinte la delegaţiei sau al comisiei guvernamentale era atât de controversatul general Vasile Ionel, era o comisie economică, erau foarte multe asemenea organisme menite să întărească colaborarea pe toate liniile.”



    România exporta în Coreea o mare cantitate de camioane, autoturisme, maşini-unelte şi produse din sectoare industriale. ”Nu a fost o cerere de a mea care să nu fi fost satisfăcută, fie şi personală. Eu am avut nişte necazuri cu unul dintre copii care erau în ţară, şi s-a ajuns până la ministru care s-a dat jos din avion ca să poată veni soţia în ţară şi să aibă grijă de copil. Nu eram eu acela care să facă tot felul de cereri, dar atunci a fost o situaţie mai gravă şi atunci am făcut un apel. Dar îţi veneau foarte repede în întâmpinare, aveam acces unde nu avea nimeni acces, de la fabricile lor de armament subterane până la fortificaţiile de pe linia de centură. În legătură cu armele, furau de unde puteau. Alergau cu limba scoasă ca să-şi facă industrie de armament. Lucrau în nişte condiţii de evul mediu, dar scoteau arme. Vreau să spun condiţii foarte-foarte grele, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, când a făcut primele guri de foc din tulpini de cireş.


    Au făcut oţeluri speciale pentru guri de foc în nişte condiţii în care te minunai cum naiba au putut le fabrice, când la noi ţi se cerea tot timpul să mergi în Occident să te informezi, cu investiţii şi pe bani mulţi. Mai era o a doua chestiune: era problema de mobilizare a coreeanului, care se afla acum între patru mari pietre de moară, cele patru imperii: ruşii, chinezii, japonezii şi americanii. Primeau de la noi strunguri automate, făcute la Arad sau la Braşov. Şi noi vedeam ce făceau: scoteau etichetele care erau pe strung, pe care scria în limba română ”produs la …”, şi puneau alte etichete în limba coreeană, şi le trimiteau în sud şi spuneau că au fost fabricate de către nord-coreeni. Ni se raporta ce făceau, dar noi nu le ziceam nimic. Dar furau şi de la alţii, nu doar de la noi.”



    Prietenia dintre România şi Coreea de Nord ajunsese una legendară. Unii istorici afirmă că Nicolae Ceauşescu a fost puternic influenţat de stilul coreean de muncă şi viaţă. După anul de graţie 1989, relaţiile dintre cele două ţări aveau să cunoască o reevaluare substanţială.

  • Industria de armament în România comunistă

    Industria de armament în România comunistă

    Apariţia statului a însemnat protejarea şi încurajarea producţiei de arme, atât pentru raţiuni de securitate naţională, cât şi pentru obţinerea de bani. Nu este niciun secret că războaiele au însemnat oportunităţi de afaceri şi progres tehnologic. Deşi este o realitate cinică şi respingătoare, războiul contribuie la dezvoltarea economiei statelor şi la ieşirea din crize, aşa cum a fost şi cel de-al doilea război mondial.



    La sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, România a fost considerată ţară învinsă. Astfel, i s-au impus restricţii în privinţa numărului de militari pe care îl putea avea şi a armamentului pe care îl producea. Dar guvernul comunist de la Bucureşti nu putea renunţa complet la fabricarea de arme şi muniţii deoarece grupurile de partizani din munţi erau o provocare permanentă la care era nevoit să răspundă. Industria românească de armament de la sfârşitul războiului şi în timpul anilor 1950 producea armament uşor individual precum pistolete, carabine şi aruncătoare de grenade. Din punct de vedere militar, România se alăturase Tratatului de la Varşovia, alianţă înfiinţată în 1955 la iniţiativa liderului sovietic Nikita Hruşciov, din care făceau parte Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria şi URSS. Apartenenţa la alianţa condusă de Uniunea Sovietică însemna punerea în comun a standardelor echipamentelor militare.



    La începutul anilor 1960, politica de distanţare a României de Uniunea Sovietică a însemnat elaborarea unei strategii pentru o industrie naţională de apărare. Deşi parte a alianţei militare a Tratatului de la Varşovia, România a simţit nevoia de a-şi dezvolta o asemenea industrie. Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodoifuziunea Română, Maxim Berghianu, preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, CSP, arăta motivele care au dus la apariţia ideii de industrie naţională de armament. ”Industria de apărare s-a dezvoltat foarte puternic din două motive: întâi, ca să nu fim tributari, ca să nu ne joace prietenii din CAER pe degete cum voiau cu armamentul, să nu fim dependenţi numai de ruşi. În al doilea rând, în afară de dotarea armatei, era exportul. Pentru că era exportul cel mai valoros şi cel mai bine plătit în devize libere. N-am exportat tancuri. Am exportat transportoare amfibii, blindate, am exportat foarte mult armament din ăsta individual, pistoale mistralieră AKG, aruncătoare de grenade. Produceam foarte multă muniţie pentru tunuri şi am produs şi tunuri. Noi am avut tunul de 150 de milimetri, care bătea până la 40-50 de kilometri. Am mai fabricat şi încărcătură explozivă, trinitrotoluen.”



    Cea mai mare parte a dotărilor armatei române şi tehnicii militare erau importate, în special din URSS. După invadarea Cehoslovaciei din 1968, România a accelerat procesul de creare a industriei naţionale de armament, atât la nivel de cercetare-proiectare, cât şi la cel de execuţie. Institutul de Cercetări şi Proiectări Armament, Muniţii şi Aparatură Optică se ocupa de echipamentele terestre, în timp ce o instituţie-soră de ocupa de aviaţie. România începea să producă armament greu precum tancuri, transportoare blindate, obuziere, tunuri, avioane, lansatoare de rachete, mitraliere şi armament uşor mai performant ca pistoale-mitralieră şi puşti cu lunetă. De asemenea, intrau în producţie şi vehiculele militare.



    Maxim Berghianu a subliniat că întregul proiect al industriei de armament a fost iniţiativa noului lider Nicolae Ceauşescu, cel care îi succedase lui Dej, Stalinul României. ”Planurile veneau de la Ceauşescu, de regulă, erau discutate întâi strategic, cu specialiştii militari, şi pe urmă veneau la noi. Cum aveam o ramură pentru construcţia de maşini, aşa aveam una şi pentru industria de apărare. Era vicepreşedinte Ceandru, ofiţer de aviaţie, ei examinau împreună cu specialiştii propunerile lor, dar opţiunea definitivă o avea comandantul suprem, că el dirija totul. Noi la CSP spuneam dacă se poate, dacă e eficient, de ce capacităţi de producţie este nevoie şi unde trebuie construite. Dar ei ştiau de ce produse aveau nevoie pentru că noi nu aveam atâţia specialişti ca să ştim tactică militară şi strategie.”



    Aviaţia a fost considerată una dintre priorităţile industriei naţionale de armament, mai ales că România avusese o tradiţie în perioada interbelică, la care fusese obligată să renunţe de către URSS. Maxim Berghianu. ”Am reînviat industria aviaţiei. S-a făcut la Bacău o mare unitate, la Bucureşti se făceau motoarele, o altă fabrică s-a făcut la Craiova. Ceauşescu a prins ideea cu aviaţia şi a vrut să facem şi noi. Cine face aviaţie are o industrie modernă, că aviaţia trage după sine materiale, în special, aparatură de măsură şi control foarte sofisticată. În paralel cu dezvoltarea industriei de utilaje pentru agregate termo şi hidro a trebuit să dezvoltăm şi industria electronică, electrotehnică, ca să producă aparatajul de înaltă tensiune. Şi am înfiinţat fabrica Electroputere, o fabrică modernă, de aparataj de înaltă tensiune, am dezvoltat aparatajul de joasă tensiune la Bucureşti, la Electroaparataj şi Electromagnetica. A trebuit să dezvoltăm industria electronică şi optică. Platforma Pipera e concepută ca un ansamblu.”



    Industria românească de armament a fost un proiect îndeplinit până la începutul anilor 1980. Dar slabele performanţe economice ale regimului comunist au făcut ca şi ea să ajungă în pragul colapsului în 1989.

  • Gheorghe Gheorghiu-Dej şi stalinismul în România

    Gheorghe Gheorghiu-Dej şi stalinismul în România

    În 1965 murea Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider comunist al României, unul dintre responsabilii sovietizării începute în 1945, sub controlul direct al Armatei Roşii. Dej a fost exponentul unui nou fel de a face politică, acela al partidului unic totalitar comunist. Istoricii îl consideră pe Dej unul dintre călăii democraţiei române, agent al Cominternului în perioada interbelică, ajuns pe cele mai înalte poziţii la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.


    Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a născut în 1901 într-o familie de muncitori, viitoarea sa soţie fiind tot muncitoare. S-a calificat în meseria de electrician şi a lucrat la Atelierele CFR Griviţa. De la 29 de ani, în 1930, a intrat în rândurile partidului comunist. Între 1933 şi 1944 a fost întemniţat pentru rolul jucat în greva de la Griviţa din anul 1933. Înainte de ieşirea României din coaliţia Axei, pe 23 august 1944, Dej era eliberat şi redevenea liderul partidului comunist în libertate. În detenţie, în anii 1940, a fost în aceeaşi celulă cu Nicolae Ceauşescu, cel care îi va succeda la moarte.



    Ştefan Bârlea i-a cunoscut pe ambii lideri comunişti ai României, şi pe Dej şi pe Ceauşescu, şi a profitat de avantajele acestor prietenii. Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală al Radiodifuziunii Române, Bârlea a admis că tipul de lider reprezentat atât de Dej, cât şi de Ceauşescu, nu ar fi fost posibil în afara altui sistem politic.


    ”Sistemul a creat pe cei doi conducători ai partidului, respectiv ai statului în perioada comunismului: Dej şi Ceauşescu. Am părerea că dacă nu ar fi fost ei, ar fi fost alţii mai buni sau poate mai puţini buni decât ei, dar fără să schimbe caracteristicile fundamentale ale sistemului. Cine citeşte istoria secolului XX îşi dă seama că fenomene similare s-au produs în foarte multe ţări. Artizanul construcţiei economice şi sociale şi politice în România a fost Gheorghiu Dej. Şi Gheorghiu Dej l-a creat pe Ceauşescu. Gheorghiu Dej, spre sfârşitul vieţii, probabil că a simţit şi el nevoia să îndulcească întrucâtva viaţa oamenilor, să reabiliteze câteva greşeli care au fost comise în trecut, cu influenţe din afară sau fără influenţe din afară, astfel încât el a murit oarecum împăcat în sensul că deţinuţi politici nu mai existau şi România avea deja o anumită construcţie economică. Părerea mea este că pe planul activităţii politice era convins că Partidul va găsi soluţia cea mai bună pentru a-i dezvolta activitatea în calitate de urmaş al lui. De aceea se justifică cumva faptul că nu a nominalizat pe cineva în momentul când era grav bolnav ca să-i fie succesor. Se pare că asta este specifică tuturor conducătorilor, mă gândesc aşa, pentru că după câte se ştie nici Stalin nu a făcut asta, nici Lenin, nici Mao.”



    Dej a fost un lider politic viclean şi crud, care nu a ezitat să-şi elimine fizic oponenţii. Unele voci susţin că moartea liderului comunist Ştefan Foriş din anii 1940 a fost opera lui Dej. Moartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, un oponent de marcă al lui Dej, a fost însă sigur plănuită de acesta din urmă. Înlăturarea grupului concurent condus de Ana Pauker a fost tot opera lui Dej. Dar de numele său se leagă atât sovietizarea României, dar şi încercarea comuniştilor români de a scăpa de tutela URSS, la începutul anilor 1960. Unele speculaţii afirmă că Dej ar fi fost iradiat la o întâlnire de la Moscova pentru încercarea sa de a se distanţa de URSS. Ştefan Bârlea.



    ”Simţeam că Gheorghiu Dej era în miezul economiei. Şi nu numai că era în miezul economiei, dar după 1945-1946 a îndeplinit diverse funcţii în conducerea unor diverse ministere importante. A condus în calitate de prim-vicepreşedinte al guvernului comisiile de stabilizare pentru reconstrucţia economică şi încet-încet a numit în guvern foarte mulţi din cei care erau în biroul politic al Partidului. Exercita un dublu control asupra guvernului, iar o perioadă importantă, între 1952 şi 1955, guvernul a fost condus de Gheorghiu Dej. Au demisionat trei miniştri importanţi din guvern: ministrul finanţelor Vasile Luca, ministrul de externe Ana Pauker şi ministrul de interne Teohari Georgescu. În felul acesta, Gheorghiu Dej a realizat două obiective concomitent: a curăţat şi conducerea partidului de adversarii incomozi şi guvernul. Practic, el a preluat guvernul propunându-l pe premierul Groza ca preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.”



    Ştefan Bârlea spunea că Dej nu a lăsat niciun succesor la moartea sa, dar că viitorul lider Nicolae Ceauşescu era favorit. ”Lumea ştia că Dej era bolnav, se ştia că avusese un polip la vezica urinară, că se operase, dar nu se ştia exact starea în care se afla el. Poate ştiau numai cei din cercuri restrânse. Cu circa o lună, o lună şi jumătate înainte să se producă decesul lui Gheorghiu Dej, am avut ultima şedinţă de birou a Comitetului Central a U.T.M.-ului. Această şedinţă s-a ţinut într-o săliţă apropiată de biroul lui, din fosta clădire a Comitetului Central. Ceauşescu era extrem de obosit. Noi ne pregătisem un raport, Trofin era prim secretar, şi doream să spunem ce am făcut, cum era obiceiul. Ceauşescu a ascultat foarte puţin, şi după aceea ne-a spus o idee pe care a dezvoltat-o nu în foarte multe cuvinte, despre rolul pe care îl avea organizaţia de tineret şi cât de important este ca ea să înţeleagă că este rezerva Partidului. Nu am înţeles spusele lui decât ca pe un apel obişnuit. Imediat însă ce s-a produs decesul lui Gheorghiu Dej, am înţeles la ce se referea în fond, să fie sprijinit să ajungă la conducerea Partidului. Iar noi, cei care lucram la tineret, înainte să se anunţe oficial, toţi eram convinşi că numai Ceauşescu şi nu încape nici un fel de discuţie că va fi altcineva în locul lui Gheorghiu Dej. Şi aşa s-a şi întâmplat.”



    Gheorghe Gheorghiu-Dej murea pe 19 martie 1965 la Bucureşti fiind succedat de Nicolae Ceauşescu. Acum 50 de ani, conducerea comunistă română îşi schimba liderii, nu însă şi maniera de guvernare.

  • Generaţia cu cheia de gât

    Generaţia cu cheia de gât

    Cei născuţi în România între 1965, anul venirii la putere a lui Nicolae Ceauşescu, şi 1970, mai ales cei născuţi după 1966, anul în care a fost emis decretul 770 privitor la interzicerea avortului, au fost denumiţi generaţia cu cheia de gât. Acestei generaţii, care acum se apropie de vârsta de 50 de ani, i se mai spune şi generaţia decreţeilor. Potrivit ambiţiilor regimului, generaţia cu cheia de gât, educată în spiritul ideilor socialiste şi comuniste, avea menirea să ducă România în comunism. Metafora cu cheia de gât se inspira de la o realitate sordidă. Părinţii legau de gâtul copiilor lor cu un şnur cheia de la apartamente, pe sub cămaşă sau tricou, şi le dădeau o responsabilitate imensă, adesea peste puterile lor: aceea de a proteja locuinţa, şi, implicit, familia. Astfel, cheia de la gât le dădea celor mici senzaţia de putere, de egalitate cu adulţii, de libertate şi de capacitate de a lua decizii. Generaţia cu cheia de gât era generaţia copiilor ai căror părinţi munceau în fabrici şi uzine în trei schimburi, care nu aveau întotdeauna bunici care să-i supravegheze, care îşi făceau programul unei jumătăţi de zi aşa cum îşi putea imagina mintea unui copil de 11-12 ani. Este generaţia care locuia cu părinţii în blocurile cartierelor muncitoreşti din marile oraşe dezvoltate începând cu 1970.



    Istoricul Simona Preda a studiat mecanismele prin care s-a format generaţia cu cheia de gât, ea însăşi un exponent al acelei generaţii. Caracteristicile sale au fost descrise în termenii obedienţei: O generaţie educată să tacă, să asculte şi să nu iasă din rând, să salute cu onoare gloria partidului, o generaţie care cronologic vorbind se înscrie între 1965 şi 1989, legată foarte tare de acea configuraţie urbanistică. Este momentul în care peisajul citadin se schimbă, apare acel conglomerat de blocuri comuniste, arterele devin carteziene şi cartierele răsar peste noapte în urma demolărilor. România îşi schimbă practic faţa arhitectonică şi urbanistică. Noi, cei crescuţi în creşe şi mai puţin de bunici, cei care am locuit şi a căror copilărie de se leagă de acest bloc comunist, suntem generaţia cu cheia de gât. De ce stăteam cuminţi cu mâinile la spate? Pentru că trebuia să ascultăm cuvântul partidului omniprezent. Partidul ne învăţa să ascultăm, să fim docili, să avem vise înalte strict în înălţimea veleităţilor şi dezideratelor regimului. Partidul ne învăţa orice, mai puţin să fim oameni liberi. Ne învăţa că totul este posibil atât timp cât această posibilitate avea de-a face cu utopia comunistă.



    Ideologia şi stilul puterii de a relaţiona cu cetăţenii s-a caracterizat în cel mai înalt grad prin brutalitate, opacitate la deschidere şi educaţie represivă. Instalat în 1945, în anii 1960-1970 nu existau semne că regimul comunist ar putea fi înlocuit, iar oamenii se resemnaseră şi încercau să trăiască pe cât posibil feriţi de intruziunile puterii abuzive. Astfel a fost învăţată duplicitatea, ceea ce George Orwell a denumit dubla gândire în romanul său 1984. Simona Preda a subliniat ca generaţia cu cheia de gât a fost cobaiul pedagogiei duplicităţii. De mici am fost obligaţi să învăţăm şi lecţia duplicităţii. Într-un fel ni se vorbea la şcoală, în alt fel ni se vorbea acasă, şi într-un alt fel ascultam discursul oficial la radio sau la televizor sau în presă. Acea generaţie a oamenilor noi a fost cea care de mici ne-am construit devenirea şi personalitatea pe lecţia duplicităţii. Nu trebuia să spui afară ceea ce auzeai acasă. Poate bunicul sau tatăl ascultau radio Europa liberă, poate aveau loc anumite consfătuiri, poate existau anumite secrete, însă ele nu trebuiau spuse afară. Noţiunea de afară merită puţină atenţie pentru că totdeauna sistemul comunist a prezentat capitalismul şi noţiunea de afară ca fiind ceva blamabil şi inechitabil din start. Tot ceea ce presupunea graniţă, frontieră simbolică, noţiunea de afară se încadra în acel câmp al alterităţii care trebuia blamată şi opusă regimului comunist dinăuntru.



    Depersonalizarea a fost o metodă de anihilare a duşmanului îndrăgită de mai toate tiraniile. Dar pentru comunism a fost singurul mod de a-şi forma cetăţenii. Cum generaţia cu cheia de gât urma să înlocuiască generaţia veche, cu rămăşiţe burgheze în educaţie şi atitudine, depersonalizarea a fost nu numai o cerinţă a pedagogiei comuniste, ci un mod acceptat a uşura viitoarea carieră în societate a celor care aveau să devină adulţii de mâine. Simona Preda. Ce presupunea depersonalizarea? Dezideratul suprem al regimului a fost ca omul nou să fie o masă amorfă, o masă în care individualitatea nu era premiată decât în cazuri excepţionale şi nu era în niciun caz încurajată să iasă la rampă. Se premiau clasa, detaşamentul, şcoala, unitatea, judeţul, însă nu personalitatea şi individualitatea. Regimul, mai ales în ultima sa fază, a dorit să transpună noţiunea de om nou, milioanele de mici Eu într-un imens Noi. Fiecare se contopea cu masa amorfă. Nivelul cel mai de jos al omului nou, la nivel preşcolar şi şcolar, a fost cel al şoimilor patriei şi pionierilor.



    La nivelul cel mai de sus pedagogia represivă şi propaganda, toate sub controlul ideologiei şi-au dat mâna pentru formarea omului nou comunist depersonalizat, reeducat. La un nivel intermediar funcţionau activităţile extraşcolare de cercuri şi cenacluri, de munca agricolă, activismul cadrelor de partid şi profesorilor. Iar la un nivel inferior erau planurile pe care şi le făceau părinţii pentru locul copiilor lor într-o lume din ce în ce mai ostilă, aşa cum se vor dovedi anii 1980.



    Spre surpriza regimului comunist, în 1989 generaţia cu cheia de gât va fi tocmai cea care îi va da lovitura de graţie. Acea generaţie depersonalizată şi sleită de perspectivele cele mai sumbre se va trezi la conştiinţa libertăţii şi demnităţii umane şi, în loc să construiască socialismul, aşa cum se aştepta regimul, va face exact opusul: se va întoarce la valorile umane democratice călcate în picioare de tirania comunistă.