Au trecut mai mult de 2 ani si jumătate de când un tânăr tunisian, disperat de comportamentul represiv al autoritătii de stat si-a dat foc, aprinzând o lume întreaga. Contestarile declantate în lant au demolat regimuri ce păreau eterne. Nici cei mai optimisti nu anticipau căderea de la putere a lui Gaddafi si a lui Mubarak, figuri istorice incapabile să se adapteze acestui secol. Dictaturile si autocratiile din Orientul Mijlociu functionau de zeci de ani, încă de pe vremea Războiului Rece. Ei, tinerii de astăzi, au ales calea vizibilă si plină de curaj a protestului public. Desigur, facilitătile de comunicare ale lumii globalizate de astăzi au contribuit esential la derularea acestui domino rapid.
Pe lângă statele în care protestul public a dus la dezmembrarea regimurilor dictatoriale, contestatia s-a manifestat si în alte tări, chiar în Irak si Turcia, unde regimurile sunt de altă factură. Si în aceste state, protestul a sanctionat tendintele autocratice ale liderilor ce au beneficiat de un suport popular si electoral important, functionând conform unor reguli democratice. Viteza de reactie a societătii a crescut si greu se mai poate spune că o societate poate fi manipulată sau tinută în frâu.
Situatia curentă din Egipt face o recapitulare a acestor evolutii în care aspectele postrevolutionare capătă contur. Simpla înlăturare de la putere a unui dictator nu înseamnă automat democratizarea societătii, făcând din Primăvara revolutionară un proces mai îndelungat. Un regim dictatorial nu se reduce la seful lui, dictatorul. Un regim este format din oameni care execută ordine sau exercită puterea ocultă în numele dictatorului.
Atât revolutiile anticomuniste din 1989 cât si Primavara arabă ce se derulează de la sfârsitul lui 2010 au trebuit să tină cont de structurile puterii autocrate, începând chiar cu rândul al doilea. În multe situatii, tocmai acesti reprezentanti ai regimului înlăturat au preluat puterea, într-un mod mai mult sau mai putin vizibil. În schimbul unei stabilităti a societătii, viata continuă fără dictator dar cu oamenii lui. În alte situatii, cum a fost în Egipt, viata de după dictatură reprezintă doar îndeplinirea unor asteptări îndelung amânate pentru aceste clipe. În Egipt a fost de la sine înteles că locul lui Mubarak va fi luat de un reprezentant al Frătiei musulmane, opozitia egipteană ce părea la fel de eternă ca regimul de la Cairo. Pusi în fata îndeplinirii visului înlăturării unei dictaturi, demonstrantii din piata publică se văd total descoperiti în planul actiunii politice democratice. Revolutia se termină odată cu plecarea reprezentantului suprem al dictaturii, rareori protestatarii au ce pune în loc. Egiptul a pus imediat ceva în loc, opozisia politică pregătindu-se de zeci de ani să intre în scenă. Dar în fix un an de la preluarea puterii, regimul alternativ al lui Mohamed Morsi si-a consumat în asa măsură popularitatea încât a declansat împotriva sa proteste populare la fel de ample precum cele care îl înlăturaseră, anul trecut, pe Mubarak. Este greu de spus că, în numai un an, o putere aleasă prin vot popular a devenit ineficientă si trebuie înlăturată.
Ne aflăm încă în plină fervoare revolutionară, cea care arde etapele si trăieste încă în mentalitatea rapidei schimbări si contestări. Să ne amintim doar că românii, în 1990, la începutul tranzitiei de la comunism la capitalism, după înlăturarea dictaturii lui Ceaușescu, au decis cu multă întelepciune ca primul mandat al alesilor, fie ei parlamentari sau seful statului, să fie de doar 2 ani, timp în care viata politică să îsi regăsească firescul de care a fost lipsită. În Egipt, însă, s-a crezut că tranzitia este cea gândită de opozitie ani de zile, cea cu un partid care functionează deja.
În 2012, Mohamed Morsi l-a avut ca principal contracandidat pe un reprezentant al vechiului regim, ultimul prim ministru al epocii Mubarak. Ulterior, ca presedinte, Morsi a luat măsuri de limitare a puterii armatei, elementul esential al puterii în Egipt de mai bine de o jumătate de secol. După numai un an de mandat, Morsi a trebuit să se confrunte cu toate aceste efecte cumulate: perceptia negativă în rândul populatiei a măsurilor luate în timpul mandatului său, opozitia politică din partea vechiului regim si, nu în ultimul ci în primul rând, opozitia armatei, care a dat aspectul final al înlăturării lui Mohamed Morsi, cel al unei lovituri militare de stat.
