Considerată ultima revoltă populară de proporţii din Europa, Răscoala din 1907 izbucnea în rândurile ţărănimii din nord-estul României, după ce, la începutul secolului al XIX-lea, iobăgia fusese reintrodusă odată cu transformarea agriculturii pastorale într-o agricultură destinată exporturilor. Această formulă feudală, de dependenţă a ţăranilor faţă de stăpânii pământurilor pe care locuiau, a fost din nou abolită prin reforma agrară din 1864, care transforma definitiv pământul în proprietate privată. Aproape 59% din suprafaţa totală a pământului arabil al marilor proprietari se afla în regim de arendă. Arendaşul plătea o sumă fixă pentru pământul pe care îl administra, încercând să obţină un profit cât mai mare prin exploatarea ţăranilor. Aceasta este una dintre cauzele principale ale nemulţumirii generalizate în rândurile populaţiei rurale.
Cu detalii, istoricul Alin Ciupală: Răscoala din 1907 a produs în societatea românească un adevărat şoc, nu doar prin amploarea evenimentului ca atare, ci şi pentru că scotea la lumină, într-o formă violentă, nereuşitele acestei societăţi, nereuşitele procesului de modernizare a ei din acea vreme. Să nu uităm că, înaintea răscoalei, cu mai puţin de un an înainte, expoziţia deschisă în Parcul Carol din Bucureşti dorea să arate românilor, dar şi Europei, realizările societăţii româneşti din timpul domniei regelui Carol I, pentru perioada 1866-1906. Cu alte cuvinte, avem două momente care, puse faţă în faţă – expoziţia jubiliară şi Răscoala din 1907 -, ne arată atât reuşitele, realizările societăţii româneşti, dar şi inadvertenţele, contradicţiile, nereuşitele.”
Sângeroasa răcoală ţărăneacă a început pe 21 februarie 1907, în localitatea Flămânzi din judeţul Botoşani (nord-estul României) şi s-a răspândit ulterior în toată ţara. Revolta a fost înfrântă de guvernul de atunci al României, prin reprimare armată. În epocă, ridicarea ţărănimii, contracarată violent de autorităţi, a căpătat o tentă antisemită, existând viziuni conform cărora arendaşii evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea ţăranilor români. Alin Ciupală consideră că aceasta este o privire simplistă:
Dacă privim însă evenimentul într-o perspectivă mai generală, observăm că, de fapt, cauzele sunt mult mai complicate, mult mai nuanţate, şi nu putem vorbi deloc despre excesele arendaşilor evrei, ca principală cauză a răscoalei. De altfel, dacă facem o analiză a cifrelor statistice pe care le avem la dispoziţie, observăm că nu evreii dominau sistemul arendăşiei din România. Vom găsi la fel de mulţi români, vom găsi şi câţiva occidentali care vin aici să facă afaceri, să se îmbogăţească. Iar arendăşia, în condiţiile în care economia societăţii româneşti era una agrară, reprezenta un mijloc capitalist de exploatare a pământului.”
Răscoala din 1907 este un eveniment important şi pentru faptul că arată dimensiunile antisemitismului din societatea românescă. Revine la microfon Alin Ciupală:Este, aş putea spune, un fel de afacere Dreyfus. Aşa cum, în Franţa, cu câteva decenii înainte, afacerea Dreyfus scosese la lumină antisemitismul acelei societăţi, la fel s-a întâmplat şi în România cu ocazia Răscoalei din 1907. Răscoala din 1907 reprezintă nu numai un element foarte important pentru a înţelege domensiunile problemei agrare din România — probabil cea mai importantă a societăţii româneşti –, nu numai o ocazie pentru a putea evalua dimensiunile societăţii româneşti, dar şi un element care ne ajută să înţelegem antisemitismul românesc.”
Au existat şi voci care au pus la îndoială dimensiunea exclusiv ţărănească a Răscoalei de la 1907, însă istoricul Alin Ciupală explică acest fapt: Această interpretare este mai degrabă una care s-a dat în timpul regimului comunist, din dorinţa de a prezenta acest eveniment ca un protest general al celor exploataţi împotriva exploatatorilor. Nicidecum! Este un eveniment eminamente agrar. De asemenea, este foarte important să observăm că nu păturile cele mai sărace ale satelor s-au răsculat, aşa cum am putea crede, ci în primul rând pătura mijlocie a ţărănimii, o ţărănime care are, cel puţin într-o anumită măsură, pământ. Asta ne arată că răscoala nu a plecat de la problema raporturilor de proprietate, deci nu lipsa pământului a fost principala cauză.”
Între 21 februarie şi 29 martie 1907, numărul soldaţilor mobilizaţi pentru înăbuşirea răscoalei a ajuns la 140 de mii. Armata română a deschis focul asupra ţăranilor. Conform anumitor surse din istoriografia occidentală, 11 mii de oameni şi-au pierdut viaţa, deşi se pare că cifra reală nu ar fi atât de ridicată. Istoricul Alin Ciupală consideră că nu bilanţul exact al victimelor este important, ci mai degrabă reacţia nepotrivită a autorităţilor, într-un conflict de secol XX care aminteşte mai degrabă de o lume medievală.
Putem spune că ţăranii sunt principalii actori ai acestui eveniment şi, de partea cealaltă, autorităţile. Poziţia autorităţilor, cel puţin în primele săptămâni, a fost deosebit de dură din cauza panicii. Aşa cum spuneam, societatea românească a fost luată pe nepregătite. Răcoala a izbucnit brusc. Fenomenul a avut, mai cu seamă în Moldova, amploare. S-a creat o panică generală, o adevărată psihoză, ceea ce explică excesele de care se fac responsabile autorităţile. Ionel Brătianu, ca ministru de interne, va încerca să tempereze aceste excese, va numi noi prefecţi în judeţele afectate de răscoală, printre care Constantin Stere, care a avut un rol foarte important în Moldova, tocmai pentru a calma spiritele şi pentru a pune capăt acestei intervenţii în forţă.”
Principala cauză a Răscoalei de la 1907 rămâne, aşadar, funcţionarea defectuoasă a sistemului administraţiei locale din diverse motive, printre care şi corupţia. În special guvernul liberal de la acea dată a solicitat anchetele care au arătat că nu abuzurile arendaşilor evrei au reprezentat motivul cel mai important al revoltei ţărănimii cu ecouri în presa europeană de la începutul secolului al XX-lea.
