Radio România Internațional

Tag: Libertate

  • Revoluția română pentru tineri

    Revoluția română pentru tineri

    Luna decembrie este luna în care, din 1989, românii comemorează momentul căderii regimului comunist, cel care le-a anulat pentru aproape o jumătate de secol drepturile, libertățile și chiar esența de ființe omenești. Comemorează acel decembrie 1989 deoarece revenirea la normalitate s-a făcut prin vărsare de sânge, regimul comunist ieșind din istorie prin violență, așa cum a intrat.

    Încărcătura publică emoțională scade și îndepărtarea temporală contribuie la o raportare din ce în ce mai rece la ce a fost în urmă cu 35 de ani. Noi generații de români privesc la decembrie 1989 cu curiozitatea celui care nu a trăit un timp istoric, cu detașarea celui care nu a fost atins frontal de efecte. Îngrijorător este faptul că mulți tineri de azi nu își reprezintă ce a însemnat regimul politic pe care tinerii anului 1989 l-au aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Și mai îngrijorător este faptul că mulți tineri nu văd nicio problemă în a trăi ce au trăit bunicii și părinții lor. Însă tinerii de acum 35 de ani țin să le spună generațiilor de azi care a fost semnificația a ceea ce au făcut ei.

    Istoricul și scriitorul Alina Pavelescu, din generația care a făcut revoluția din 1989, a scris volumul ”Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o”. Am întrebat-o dacă există un mesaj al anului 1989 pentru posteritate și dacă generația ei a reușit să-l conceapă.

    ”În mod evident, ar fi trebuit să o facem, să ne regăsim și să găsim un sens pentru ceea ce ni s-a întâmplat în ultimii 35 de ani. N-am reușit s-o facem până acum și nu putem decât să sperăm că vom fi mai înțelepți de acum încolo. Aș putea doar să vă ofer mărturia mea personală, a unei persoane care a simțit că are încă o mare încărcătură emoțională față de acest subiect, la 35 de ani. Când spun că această încărcătură emoțională pe care o avem și o simțim încă toți cei care am fost martori direct la Revoluția din 1989 spun că ea este cea care ne împiedică să vedem lucrurile limpede.

    Dar, cel puțin, ne putem spune onest poveștile în așa fel încât oamenii mai tineri decât noi să înțeleagă în ce fel Revoluția din 1989 le-a schimbat, și zic eu că le-a schimbat în bine și viețile lor, și să să-i găsească un sens în locul nostru, dacă noi nu putem să o facem.”

    Alina Pavelescu a simțit că are ceva de spus generației de azi și celor care vin despre anul 1989. Iar maniera de adresare printr-un volum a considerat-o cea mai potrivită.

    ”Eu m-am propus în primul rând să să le stimulez celor tineri gândirea critică. Îmi dau seama că ei se confruntă cu povești diferite și cu versiuni diferite și că, probabil, se întreabă unde este adevărul între toate aceste versiuni? Și atunci, primul lucru pe care l-am făcut am fost să le prezint toate teoriile și ipotezele pe care le-am identificat eu în discursurile despre revoluție, cu argumentele lor pro și contra.

    Dar, recunosc, că în epilogul acestei lucrări nu m-am putut abține să le spun anume că Revoluția din 1989 a fost, într-adevăr, o revoluție pentru că ne-a schimbat radical viețile tuturor. Ei îi datorăm libertatea din ultimii 35 de ani, chiar dacă noi n-am prea știut ce să facem cu această libertate și tot timpul am avut sentimentul că ne-a furat-o cineva de sub nas. Dar chiar și așa, faptul că o avem, că încă n-am pierdut-o, este un lucru pe care îl datorăm Revoluției din 1989 și oamenilor care s-au sacrificat atunci, care s-au așezat în fața puștilor pe stradă, care au murit.”

    Cu abilitățile scriitorului și cu competențele istoricului, Alina Pavelescu a scris despre anul 1989 confruntându-se cu percepții conflictuale și îmbinând exigențe profesionale, amintiri personale și judecăți de valoare.

    ”Un istoric ar trebui să ofere o poveste coerentă și adevărată sau cât sau cât mai aproape de adevăr, cât mai la intersecția dintre adevărul unor evenimente. Nu neapărat el trebuie să dea și lecții sau nu neapărat să dea lecții dincolo de exemplul personal pe care avem cu toții dreptul să-l folosim. Dar mă tem că în estul Europei și în România, unde istoria este mult prea ades terenul unor lupte politice în care identitățile și modul în care ne definim identitățile fac tot timpul obiectul competițiilor politice, istoricii, oricât ar trebui să fie în turnul de fildeș, nu vor reuși niciodată cu adevărat să stea în turnul de fildeș.

    Și atunci, dacă acesta e contextul în care trăim, cred că cel mai onest pentru noi e să ne asumăm acest context și să încercăm să facem lucrurile cât mai bine din perspectiva noastră și din perspectiva contextului în care trăim. Nu cred că ar trebui să ne închidem în turnul de fildeș sau nu cred că turnul de fildeș este o opțiune realistă. În același timp, n-ar trebui nici să-i lăsăm pe alții să transforme materia noastră de studiu, și anume istoria, doar într-un teren pe care se luptă politicienii.”

    Anul 1989 va rămâne, indiferent de cât timp va trece și indiferent de percepții, unul de grație. El este, vrând-nevrând, demarcația între ce este detestabil și ce este bun în această lume.

  • Timişoara, acum 35 de ani

    Timişoara, acum 35 de ani

    Instalată, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, de trupele sovietice de ocupație, dictatura comunistă de la București părea de neclintit. În noiembrie 1989, congresul partidului unic l-a reales, în unanimitate, pe Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general, pe care o ocupa de aproape un sfert de secol.

    Faptul că era deja septuagenar nu l-a împiedicat să lanseze atunci planuri privind așa-zisa dezvoltare socialistă a României până în anul 2000. Ambiția de a plăti înainte de termen datoriile externe tot de el contractate fusese decontată doar de românii de rând. Cam tot ce se producea mergea la export.

    În țară mâncarea era cartelată, blocurile de apartamente neîncălzite, curentul electric se putea oricând întrerupe pe neașteptate. Pe lângă foame și frig, domnea și frica. Poliția politică a regimului, Securitatea, cultivase mitul omnipotenței, omniprezenței și omniscieneței agenților săi, astfel că mai toată lumea se temea să protesteze.

    Într-un delir continuu, aparatul de propagandă al regimului – televiziune, radio, ziare – zugrăvea o realitate paralelă: Ceaușescu era un geniu, consoarta sa, Elena (de facto, semianalfabetă), era un savant de renume mondial și o mamă iubitoare a întregului popor, iar românii trăiau în cea mai bună dintre lumi.

    În țările vecine României, încurajate de politicile ultimului lider sovietic, reformatorul Mihail Gorbaciov, gigantice proteste de stradă răsturnaseră dictaturile comuniste. Varșovia, Praga, Berlinul de Est, Budapesta, Sofia experimentau, deja libertatea, după aproape jumătate de secol de tiranie.

    Istoricii spun că nu întâmplător scânteia Revoluției române s-a produs la Timișoara, cel mai mare oraș din vestul țării, cosmopolit și multietnic, unde se recepționau ușor televiziunile din Ungaria și fosta Iugoslavie.

    Solidarizarea, pe 16 decembrie 1989, a câtorva enoriași din parohie cu pastorul protestant, etnic maghiar, Laszlo Tokes, pe care Securitatea voia să-l deporteze din Timișoara, a fost bulgărele de zăpadă care s-a transformat în avalanșă. În jurul casei parohiale s-au strâns tot mai mulți oameni, care au sfârșit prin a protesta deschis pe străzile orașului. Aparatul de represiune a reacționat imediat și a deschis focul. Oameni neînarmați au fost uciși până pe 20 decembrie, când armata a fraternizat cu manifestanții și s-a retras în cazărmi. În acea zi, Timișoara devenea primul oraș din România liber de comunism.

    Revoluția s-a propagat rapid în țară și a culminat, la București, pe 22 decembrie, cu fuga lui Ceaușescu, într-un elicopter, de pe sediul comitetului central al partidului unic, asediat de sute de mii de manifestanți.

    Capturați și judecați sumar de o instanță improvizată, soții Ceaușescu au fost executați pe 25. Peste o mie de oameni au murit la Revoluție. România a fost singura țară din spatele fostei Cortine de Fier unde eliberarea de comunism s-a produs cu vărsare de sânge.

  • Breaking Bread: The Tale of a Revolution

    Breaking Bread: The Tale of a Revolution

    Artiștii vizuali Cătălin Burcea, Răzvan Năstase, Mircea Modreanu şi Ilina Schileru, curatoriaţi de Călina Coman, pregătesc a doua călătorie sub egida E T A J artist-run space spre SUA. Ei se întorc pe coasta californiană cu un performance act pe tema libertății, prin interpretarea unor practici de marketing alimentar din anii ‘80 înainte de Revoluția Română din 1989, în cadrul celei de-a doua ediții a târgului de Artă TRYST, organizat de Muzeul de Artă Torrance la Los Angeles între 23 şi 25 august.

     

    Titlul «Breaking Bread: The Tale of a Revolution» păstrează un dram de ironie caracteristică grupului, subversivitate, și face aluzie la cunoscutul serial american de televiziune ale cărui subteme includ, printre altele, și libertatea individului.

     

    La 35 de ani de la Revoluția anticomunistă, Institutul Cultural Român celebrează libertatea, iar E T A J, libertatea de exprimare artistică — așezând astfel bazele unui proiect expozițional la intersecția dintre artele vizuale și performative, inspirat de cântecul pentru copii de sorginte comunistă „Noi în anul 2000”. Conceptul are la bază un vers din cântecul scris de Horia Moculescu, care leagă ziua de mâine, cu „aur și pâine”. Noul Mileniu promitea o lume utopică, flori și palate, dar propaganda comunistă avea să se încheie formal odată cu execuția liderului comunist Nicolae Ceauşescu în 1989. Fiecare dintre noi a trăit în mod diferit totalitarismul, unii în copilărie, alții în adolescență, alții s-au născut în plină cădere a regimului, iar alții au trăit comunismul din poveștile și experiențele celorlalți, spun artiştii.

     

    Expoziția oferă o interpretare contextuală în sit, construită în jurul triadei Aur-Pâine-Libertate. Piesa centrală a proiectului o constituie structura piramidală căreia îi sunt adăugate ca un voal, peste două sute de pâini aurite, la rândul lor, ascunzând imagini cu caracter istoric, din cotidianul vremii, ilustrând momente cu cetățeni din clasa muncitoare, așteptând, la coadă, o pâine, adaugă artiştii vizuali.

     

    «Breaking Bread: The Tale of a Revolution» propune o experiență performativă cu caracter meditativ asupra conceptului de „libertate” (cu multiple valențe: artistice, alimentare, societale) ca rezultat al restricționării accesului către alimente de bază pentru populație (una din normele opresive care au dus în final la declanșarea Revoluției din 1989), în spațiul est-european al anilor `70-`80, printr-un reenactment performativ realizat de 4 membri ai grupului E T A J, mizând pe interactivitate cu publicul californian. Pornind de la reliefarea unor teme culturale de actualitate, precum alimentația în contextul hiperglobalizării, și a normativizării și controlului circulației materiilor prime, «Breaking Bread» propune o paralelă metaforică a interrelaționării istorice dintre spațiul cultural și politic românesc și cel american, urmărind firul introducerii porumbului în Europa, respectiv pe teritoriile medievale moldovene și valahe. Performance-ul mută în plan simbolic controlul administrativ al resurselor alimentare, prin metafora raționalizării pânii, ca aliment situat la baza piramidei maslowiene a nevoilor, reprezentată printr-o instalație piramidală realizată din pâini americane.

     

    Imaginile folosite în scenografia expoziției conțin citate vizuale din colecția Florian Ciobanu de materiale publicitare și de propagandă din perioada 1944 – 1989.

  • Revoluția Română

    Revoluția Română

    După 34 de ani, știm totul, sau așa credem, despre Revoluția română din decembrie 1989. Pastorul
    reformat maghiar Laszlo Tokes din Timișoara începe să critice regimul comunist
    și autoritățile represive își propun să îl alunge din oraș. La 15 decembrie
    1989, forțele de represiune încep să intre în conflict cu populația. A doua zi,
    protestul capătă dimensiuni nebănuite. Se formează coloane de demonstranți care
    se duc spre sediul puterii centrale comuniste. În ziua următoare, 17 decembrie,
    demonstranții ocupă acest sediu, dar, între timp, dictatorul Nicolae Ceaușescu
    dăduse ordin să se tragă în populație. Represiunea sângeroasă pare să fi
    rezolvat problema de la Timișoara iar Ceaușescu pleacă într-o planificată
    vizită în Iran. Revine pe 20 decembrie, zi în care timișorenii și-au eliberat
    orașul de comunism. La 21 decembrie, dictatorului Ceaușescu i se pregătește o
    mare demonstrație populară, la București. Adunarea masivă, care trebuia să fie
    o manifestare de susținere a regimului comunist se transformă în exact opusul
    acestei formule.

    Revolta populară s-a declanșat și în București iar a doua zi,
    22 decembrie, Elena și Nicolae Ceaușescu fug cu un elicopter de pe sediul
    central al Partidului Comunist. La scurt timp au fost prinși iar la 25
    decembrie 1989 au fost executați. Prezentarea aceasta scurtă pare a fi un
    scenariu de documentar din zilele noastre. Ceea ce lipsește, după 34 de ani,
    sunt detaliile acelor zile, nu evidențele cronologice ci starea de spirit,
    emoția și reacțiile omenești. Comunismul s-a instalat, cu duritate, la
    sfârșitul Celui de al Doilea Război Mondial, odată cu venirea trupelor sovietice
    și aplicarea unei noi împărțiri a Europei, stabilite de Stalin și Churchill. În
    1965, Nicolae Ceaușescu este ales în fruntea partidului comunist, stăpânul
    absolut al României. La început s-a distanțat de Uniunea Sovietică și s-a
    apropiat de lumea occidentală.

    După 24 de ani, în 1989, este unul dintre cei
    mai duri dictatori comuniști ai Europei. Iar situația economică a României,
    ducând la o depreciere periculoasă a nivelului de trai. Era frig în case,
    alimentele lipseau, cozile la orice era de necesitate umpleau peisajul. Iar
    represiunea dură exercitată de regimul comunist împiedica orice opoziție sau
    protest. În toamna anului 1989, regimurile comuniste din Estul Europei se
    prăbușeau pe rând, ultimul rămas fiind cel din România, condus cu mână de fier
    de Nicolae Ceaușescu și soția lui, Elena. Situația era explozivă iar
    demonstrațiile de la Timișoara pentru susținerea pastorului Tokes au fost
    declanșatorul revoltei. După o săptămână, sacrificiile timișorenilor riscau să
    fie inutile, dacă nu se extindea revolta. În cursul adunării populare din 21
    decembrie, organizată de comuniști pentru susținerea lui Ceaușescu, s-a auzit
    un zgomot puternic, ca de explozie, iar miile de oameni au părăsit piața în
    debandadă. S-a spus că, de fapt, această adunare a fost organizată special de
    cei care, din interiorul partidului comunist, își propuneau înlăturarea
    dictatorului. Scandările de la Timișoara, Jos comunismul! și Jos
    Ceaușescu!, de neînchipuit până atunci în România, se auzeau cu forță și în
    București. În cursul nopții, mii de bucureșteni au protestat eroic în centrul
    orașului. Dimineața, armata s-a întors în cazărmi, după ce s-a anunțat că
    ministrul apărării s-a sinucis.

    Demonstranții au luat cu asalt sediul
    Comitetului Central din centrul Bucureștiului iar soții Ceaușescu au reușit să
    fugă în ultima clipă, fiind luați de un elicopter de pe acoperișul sediului.
    Nimic din ceea ce ar fi trebuit să fie un plan de salvare a lor nu a mai
    funcționat astfel că cei ce dețineau puterea deplină, până atunci, au devenit
    fugari neputincioși, ce au fost arestați în scurt timp și predați armatei. În
    aceeași zi de 22 decembrie, în România a început o luptă confuză, a poporului
    împotriva unui amic nevăzut, denumit generic teroriștii. Treptat, noile
    autorități s-au instalat și au căpătat stabilitate, s-a format un Consiliu
    Național FSN care să conducă structurile teritoriale ale Frontului Salvării
    Naționale ce urmau să fie formate. În același timp, s-au format partide
    politice și foarte multe publicații, o presă liberă pentru o societate
    eliberată.

  • Jurnal Românesc – 26.07.2023

    Jurnal Românesc – 26.07.2023

    Nava-şcoală Mircea se află în portul turcesc Izmir, unde face o escală până joi, prilej cu care îşi va desfăşura misiunea de a promova valorile şi tradiţiile marinăreşti ale României, precum şi învăţământul militar de marină românesc. Velierul are un echipaj de 145 de persoane şi desfăşoară, până pe 31 iulie, un marş internaţional de instrucţie în Marea Mediterană, iar de la plecarea din ţară a mai făcut escale în porturile Pireu din Grecia şi Taranto din Italia.Din echipajul navei fac parte 64 de studenţi de anul al II-lea ai Academiei Navale Mircea cel Bătrân şi 10 cadeţi străini de la academii partenere din Bulgaria, Polonia, Letonia, Turcia , Italiaşi Spania. Misiunea diplomatică a României a planificat, în perioada escalei Navei-şcoală Mircea în Portul Izmir, vizite ale echipajului şi cadeţilor de la bord la obiectivele turistice din zonă, întâlniri oficiale ale comandantului navei cu autorităţile publice locale, precum şi o recepţie, la bordul navei, cu invitaţi din sfera diplomaţiei, autorităţilor civile şi militare din regiune. Nava-şcoală Mircea, desemnată, în 2019, Ambasador Onorific al României pe Mările şi Oceanele Lumii şi, în 2022, Ambasador al României Sustenabile, a plecat din portul românesc Constanţa (la Marea Neagră) pe 3 iulie.

    Filmul ‘Libertate’ regizat de Tudor Giurgiu a fost selectat în competiţia oficială a Festivalului de la Sarajevo, desfasurat in perioada 11-18 august, unde va intra în cursa pentru marele trofeu, ‘The Heart of Sarajevo’. Inspirat din fapte reale, pelicula spune o poveste mai puţin cunoscută întâmplată la Sibiu, în timpul Revoluţiei anticomuniste din 1989. În haosul şi panica generate de protestele mulţimii împotriva autorităţilor din decembrie 1989, o unitate de miliţie din Sibiu devine ţinta unui asalt violent care degenerează într-o confruntare sângeroasă între soldaţi, miliţieni, securişti şi civili. Încercând să scape de asediu, mai mulţi bărbaţi sunt capturaţi de Armată şi acuzaţi că sunt terorişti, se arată în prezentarea peliculei. În rolurile principale sunt distribuiţi Alex Calangiu, Cătălin Herlo, Ionuţ Caras şi Iulian Postelnicu. Scenariul este scris de Cecilia Ştefănescu şi Tudor Giurgiu, după o idee de Napoleon Helmis. ‘Libertate’ a avut premiera la cea de-a 22-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, unde a câştigat Premiul Publicului pentru cel mai popular film românesc din program. Festivalul de Film de la Sarajevo este cel mai important şi cel mai mare festival de film din Europa de Sud-Est şi unul dintre cele mai mari din Europa.

    Institutul Cultural Român de la Tel Aviv găzduiește, până pe22 septembrie, expoziția documentară 75 de ani de relații diplomatice neîntrerupte între România și Israel, realizată de Ambasada României în Israel. Deschiderea oficială a expoziției de la sediul ICR Tel Aviv va avea loc în data de 28 iulie și va include un dialog, în limba engleză, între E.S. Radu Ioanid, Ambasadorul României în Statul Israel, și E.S. Tamar Samash, fostă ambasadoare a Statului Israel în România, în perioada 2015-2018, alături de Martin Salamon, directorul ICR Tel Aviv, despre etapele acestui proiect, în contextul evoluției relațiilor bilaterale. Proiectul expozițional marchează împlinirea a 75 de ani de relații diplomatice neîntrerupte între România și Statul Israel și este construit în jurul personalității artistului israelian de origine română Reuven Rubin, primul reprezentant diplomatic al Israelului la București, în anul 1948. De altfel, expoziția de față a fost prezentată publicului larg, pentru prima dată, în iunie, la Muzeul Reuven Rubin din Tel Aviv, o locație emblematică pentru istoria relațiilor bilaterale.

    Programul de Tabere ARC, iniţiat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni şi destinat elevilor şi tinerilor români de pretutindeni, continuă până pe 28 august, în serii de câte 7 zile, organizate în 6 centre de agrement din România. Participă elevi și tineri români din 24 de state ale lumii printre care Albania, Austria, Emiratele Arabe Unite, Germania, Grecia, Italia, Israel, Kazahstan, Republica Moldova, Serbia, Spania, Ucraina. Construim punţi, clădim legături şi îmbrăţişăm diversitatea noastră culturală – este mesajul pe care Departamentul îl transmite copiilor şi profesorilor care vin în vacanţa de vară anul acesta în taberele ARC. Proiectul îşi propune să arate copiilor români din afara graniţelor cum este România autentică. 5.000 de elevi, studenţi şi tineri din comunităţile istorice şi din diaspora vor avea parte de momente de neuitat cu ajutorul profesorilor şi voluntarilor care susţin consolidarea identităţii româneşti prin aprofundarea cunoştinţelor de limba română. De asemenea, taberele ARC au menirea să faciliteze interacţiunea şi dialogul între tinerii din comunităţile istorice şi tinerii din diaspora şi prin ateliere de aprofundare a cunoştinţelor de cultură, istorie, geografie şi arte.


  • Invazie și libertate, în dreptul internațional

    Invazie și libertate, în dreptul internațional


    Un stat vecin, ce are multă frontieră cu Moscova, a dorit să își trăiască viața pe propriile picioare, cu bucuriile și tristețile sale, cu bogățiile și aspirațiile personale. Liderul de la Moscova și încruntatul său cerc de încredere nu au fost de acord. Atunci, fără să țină cont de vreo lege internațională sau a bunului simț, liderul bolșevic de la Moscova a trimis tancurile să zdrobească aspirațiile de libertate ale statului vecin.


    Până în acest punct am crezut că este vorba de drama ce se petrece chiar în aceste zile, în Ucraina. De fapt, vorbim, în linii largi dar dureros de identice, despre cele petrecute în 1968, în Cehoslovacia de atunci. Cam în această perioadă a lunii mai, cehoslovacii organizau “Primăvara de la Praga”, un festival muzical dedicat marelui compozitor Bedrich Smetana. În 1968, la vremea acestui eveniment, liderii de la Praga lucrau la democratizarea societății, la implantarea “comunismului cu față umană”.



    Moscova era capitala Uniunii Sovietice, un stat federal de 15 republici. Fiecare dintre acestea aveau un specific național și o istorie proprie, fiind adunate cu forța mai întâi în Imperiul Țarist, apoi în Uniunea Sovietică, ciudata continuatoare comunistă a ideii țariste. Moscova se credea, însă, stăpână și pe destinul altor state din Europa de Est în care impusese comunismul. Asta se întâmplase la sfârșitul celui De Al Doilea Război Mondial, când Armata Roșie, în ofensivă împotriva fostului aliat nazist, căzuse ca un lințoliu greu, peste România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și Estul Germaniei. Când unul dintre ele, Cehoslovacia, a vrut libertatea de a umaniza regimul, Moscova a strigat, ultragiată: Invazie! Iar tancurile sale, alături de cele ale altor țări dintre cele enumerate mai sus, cu excepția României, au pornit invadarea unui stat independent, membru al ONU, care nu plăcuse Moscovei.



    Povestea se repetă în aceste zile, mult mai sângeros și dureros. Tot un lider comunist de la Moscova, dar unul expirat de vreo trei decenii, căzut în afara timpului istoric, ridică mânia invaziei armate împotriva unui stat independent, membru al ONU, Ucraina. Aliații săi, de această dată, sunt o oaste de strânsură, una hilară, de operetă, dacă nu ar fi stârnit un masacru cât de concret. Este vorba de un singur subiect internațional, Belarus, și, în rest, rebuturi ale propriului imperiu, un fel de țarism cu ideologie comunistă, soldați buriați, voluntari ceceni, mercenari de peste hotare, toți chemați să îndeplinească pofte neclar formulate de șeful de la Moscova.



    Și în 1968, Moscova a pornit invazia fără să știe ce vrea. Cehoslovacia nu ieșea din organizațiile țărilor comuniste și nici nu deranja pe cineva. Au hotărât să îi aștepte pe invadatorii tanchiști cu flori astfel că atunci când l-au arestat pe liderul “Primăverii de la Praga”, tovarășii de la Moscova nu prea știau ce să facă cu el. Rezultatul a fost, totuși, bun pentru ei. Comunismul, instalat cu forța armată, conform algoritmului puterii în Europa, agreat de Stalin și Churchill, era reconfirmat cu aceleași metode de forță. Dacă atunci, Moscova trimitea tancurile să șteargă fața umană a comunismului propusă de cehoslovaci, acum vor să impună ucrainenilor un comunism vetust cu cea mai inumană față posibilă.



    În principiu, la mai bine de trei decenii de la înlăturarea comunismului în Europa, inclusiv în Uniunea Sovietică de atunci, nu ar trebui să vorbim de o copiere dureroasă a metodelor comuniste. Ne reamintim, însă, că meseria de bază a liderului de acum de la Moscova este una din nomenclatorul sovietic, cea de lucrător al sângerosului serviciu secret. Nici doctrina Brejnev de atunci nu ar avea ce să caute în actualitatea de secol XXI. Și, totuși, invadarea Ucrainei are la bază un drept arogat de un stat de a interveni militar în alt stat, pentru a-i schimba opțiunile naționale și strategice. Nici doctrina Brejnev, nici cea practicată acum nu au nimic de a face cu democrația și cu dreptul internațional. Dimpotrivă, de mai bine de un secol, oamenii politici și diplomații fac și adoptă reglementări care au scos războiul împotriva legii, care vorbesc de crime de război, care dau dreptul popoarelor să se guverneze cum pot mai bine în propriul stat, fără teamă că vreo fantomă a trecutului le va bombarda casele și fabricile, teatrele și spitalele.




  • Premiul Saharov pentru libertatea de gândire 2021 – finaliști

    Premiul Saharov pentru libertatea de gândire 2021 – finaliști

    Trăim vremuri în care libertatea de gândire, drepturile omului sunt restricționate din ce în ce mai mult și nu doar în statele autoritariste. Se întâmplă peste tot în lume, chiar și în Uniunea Europeană. În aceste circumstanțe, un semnal de alarmă poate fi tras și printr-o distincție precum Premiul Saharov pentru libertatea de gândire – cea mai importantă recunoaștere acordată de Uniunea Europeană pentru activitatea desfășurată în domeniul drepturilor omului.

    Finaliștii pentru Premiul Saharov pe anul 2021 sunt un grup de femei afgane, nominalizate pentru lupta acestora pentru egalitate și drepturile omului; Jeanine Áñez, fosta președintă interimară a Boliviei, simbol al represiunii împotriva disidenților în America Latină; Alexei Navalny, om politic al opoziției ruse, activist anticorupție și adversar politic major al președintelui rus Vladimir Putin.

    Acest premiu încurajează în special libertatea de exprimare, drepturile minorităților, respectarea dreptului internațional, dezvoltarea democrației și realizarea statului de drept. Mai mulți laureați, printre care Nelson Mandela, Malala Yousafzai, Denis Mukwege și Nadia Murad, au câștigat, ulterior, Premiul Nobel pentru Pace.


  • Despre dans ca libertate. Corpuri. Vise. Provocări.

    Despre dans ca libertate. Corpuri. Vise. Provocări.

    De curând, a devenit oficial al 46-lea
    membru al European Dancehouse Network. Este un spaţiu neconvenţional de
    dezvoltare coregrafică aflat în centrul Bucureştiului. Este creativ, deschis
    tuturor iubitorilor dansului, dar şi celor interesaţi să se descopere, prin
    dans. Este liber. Vorbim despre AREAL – spaţiu de dezvoltare coregrafică, cu
    unul dintre coregrafii ce îl conduce, Cosmin Manolescu, dar şi despre un
    atelier provocator desfăşurat la început de iunie.


    Coregraful Cosmin Manolescu despre
    atelierul Corpuri. Vise. Provocări: Atelierul de la AREAL – spaţiu de
    dezvoltare coregrafică este un nou format de întâlnire, dialog, cred că şi un
    spaţiu de creativitate, în jurul viselor, al dansului contemporan şi, desigur,
    a provocărilor, pentru că formatele mele de atelier sunt mai atipice. Spaţiul
    Areal este un spaţiu nou deschis la Bucureşti, condus de patru coregrafi, eu
    sunt unul dintre ei, Cristina Lilenfeld, Alexandra Bălăşoiu şi Valentina De
    Pliante fac şi ele cursuri şi ateliere de dans în formate diferite, urmează un
    retreat de dans contemporan în insulele greceşti, în insula Gavdos şi Creta,
    iar la începutul lunii august vom dansa la Techirghiol şi la Marea Neagră.


    L-am întrebat pe Cosmin Manolescu prin ce
    este provocator acest atelier În primul rând cred că temele propuse de
    participanţi sunt provocatoare, cred că avem nevoie să ne mişcăm şi să
    experimentăm emoţiile în formate diferite, cred că este important să ieşim din
    starea în care ne-a adus pandemia, o stare de moale, de lâncezeală, de stat
    acasă, singuri, destul de departe de oameni, de activităţile culturale şi cred
    că acest format, pe lângă întâlnirea cu emoţiile, cu traumele corpului, cu o
    metodă de lucru personală, care se învârte în jurul corpului emoţional, cred că
    crează nişte conexiuni între oameni, deschide sufletul şi corpul.


    În atelier, participaţii au discutat
    despre traumele și semnele corpului, despre vise, au explorat, dansând în cerc,
    mişcarea cu ochii închişi, iar cu degetele au atins zonele în care există o traumă, au dansat cu
    inima, cu sărutul şi câte şi mai câte, până la a dansa în zorii zilei cu
    oraşul, spre deliciul sau uimirea sau chiar indignarea trecătorilor.


    L-am întrebat pe Cosmin Manolescu cine
    participă la atelierele lui, atât de speciale: Sunt oameni foarte
    diverşi, jurnalişti culturali, oameni care au mai făcut dans cu mine, oamnei
    care se află la prima întâlnire cu dansul contemporan şi acesta e lucrul care
    mie îmi place foarte mult, când oameni noi descoperă un univers, cred eu foarte
    creativ şi foarte liber. În esenţă sunt oameni frumoşi şi liberi, care se caută
    pe ei.


    Şi, evident, am ajuns şi la întrebarea de
    fond: ce este de fapt dansul contemporan? E o întrebare pe care o tot
    punem şi pe care am pus-o şi eu de mai multe ori, ce este dansul contemporan.
    Pentru mine, dansul contemporan etse o formă de libertate, o formă de curaj, de
    a-ţi asuma anumite lucruri, de a te întâlni cu tine şi cu corpul tău şi cu
    emoţiile tale, de a ieşi un pic către oameni, către oraş, către natură. Pentru
    că aceastea sunt elementele cu care eu, în general, lucrez, de ceva vreme. Mi
    se pare că dansul contemporan ne modifică viaţa, într-un mod pozitiv, ne aduce
    mai aproape de oameni şi cred că ne face un pic mai buni.


    L-am invitat pe Cosmin Manolescu să ne
    spună o întrebare care nu i s-a pus şi la care ar vrea să răspundă: De
    exemplu, o întrebare posibilă: de ce dansul contemporan nu se dezvoltă? Există
    o serie de factori, unii sunt obiectivi, alţii poate subiectivi. În primul
    rând, peste tot, dansul este considerat o cenuşăreasă, deşi, din punctul meu de
    vedere, e o artă care dezvoltă atât sufletul, cât şi mintea şi corpul. E o artă
    complexă, care se foloseşte în primul rând de corp şi cred că dacă am dansa mai
    mult de când suntem mici şi dacă am dansa şi în universitate, dacă în loc de
    sport ar fi o materie opţională, cred că ar fi un mare câştig pentru noi,
    pentru toţi.


    Şi pentru că ce e drept la atelierele
    acestea am văzut că au participant femei în preponderenţă, am discutat cu
    Cosmin Manolescu pe tema absenţei bărbaţilor de la aceste ateliere E o întrebare pe care mi-o pun şi eu de multe ori. Cred că bărbaţii nu
    sunt atraşi de această zonă care este destul de fragilă, destul de specială,
    destul de emoţională. Ei, în general, preferă sportul care pentru ei este modul
    plenar în care ei se pot prezenta, îşi pot perfecţiona musculatura, îşi pot
    antrena performanţele fizice şi, cumva, cred că vine şi din educaţie, care este
    la baza tuturor lucrurilor. Sistemul educaţional în care suntem nu favorizează
    deloc întâlnirea băieţilor, bărbaţilor cu această artă şi cred că doar cei ce
    din întâmplare ajung într-un anumit context, sunt împinşi de soţiile lor, de
    prietenele lor, aşa cum s-a mai întâmplat, mulţi bărbaţi care au venit la
    atelierele mele au fost propulsaţi de partenerele lor, nu au venit din
    iniţiativa lor. Cred că dacă s-ar face mult mai multă educaţie, dacă dansul ar
    fi mai mult prezent chiar şi pe ecranele televizoarelor, dacă am reuşi să
    vorbim mai mult despre dans, poate, cine ştie, la un moment dat, dansul
    contemporan va avea succese şi în lumea bărbaţilor. Trebuie să mărturisesc că
    mă bucur că dansul de societate începe să atragă mai mulţi băieţi, pentru
    anumite stiluri de dans deja vedem o anumită deschidere, cred că este o
    chestiune de timp şi de investiţie şi de lucru în această direcţie şi sper,
    cândva să numărăm un număr egal de băieţi şi de fete la atelierele de dans
    contemporan.


    AREAL organizează în continuare ateliere,
    fie în spaţiul lor, fie în aer liber, conduse de Valentina De Piante Niculae,
    Alexandra Bălăşoiu, Cristina Lilienfeld.


  • Percepții despre comunism după 30 de ani

    Percepții despre comunism după 30 de ani

    După 30 de ani de
    la prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de est, potrivit unui sondaj de
    opinie, 27% dintre români consideră că regimul
    comunist a făcut mai mult bine României, iar aproape 30% au apreciat că regimul
    comunist a făcut mai mult rău țării. În același timp, 34,3% au ales varianta de
    răspuns Lucrurile sunt mai complicate. Comunismul din anii 50 este una, cel
    din vremea lui Ceauşescu este cu totul altceva. Altă cercetare sociologică,
    lansată în noiembrie, arată faptul că peste jumătate dintre români cred că era
    mai bine pe vremea comunismului. Genul acesta de studii au fost realizate în
    mod regulat pe parcursul celor trei decenii scurse din 1989 până azi, având
    rezultate ușor diferite. De pildă, la 20 de ani de la Revoluția din decembrie,
    aproape jumătate dintre români
    considera că înainte de 1989 era mai bine, iar 14% dintre ei credeau că era la
    fel ca în prezent. Indiferent de diferențele
    dintre rezultatele și metodologiile cercetărilor, este limpede că percepțiile
    pozitive asupra comunismului sunt destul de numeroase, poate la fel de
    numeroase ca cele negative.

    Cercetătoarea Manuela Marin, de la Universitatea
    din Vest din Timișoara, a analizat în câteva studii ceea ce a ajuns să fie
    definit drept nostalgia comunismului. Ea consideră că, pentru a explica
    fenomenul nostalgiei, trebuie analizate acele aspecte pe care românii le asociază într-o notă pozitivă cu trecutul
    recent. Manuela Marin. Din câte am observat eu, acestea se referă
    mai degrabă la partea materială, la acea bunăstare pe care statul paternalist
    comunist le-a asigurat-o: de la stabilitatea unui loc de muncă și condiții de
    viață pe care le considerau decente până la ceea ce percepeau ei a fi o
    oarecare egalitate în cadrul societății românești. Mi se pare că ceea ce
    apreciază unii români la comunism, retrospectiv vorbind, este, de fapt, statul
    paternalist care se implică în viața cetățenilor. Ar mai trebui menționat, cu
    privire la sondajele din anii trecuți, faptul că românii nu vor o întoarcere la
    regimul politic de atunci, cu limitările sale impuse libertății individuale și
    de exprimare. Ei vor mai degrabă o formă mixtă între bunăstarea de tip
    socialist și libertatea de care ei se bucură acum


    În realitate, bunăstarea de tip
    socialist nu era bunăstare veritabilă. În acest condiții, ce explicații are
    această percepție edulcorată a trecutului? Ne răspunde tot Manuela Marin. Trebuie să ne gândim că pentru cei care trăiau în anii 1970 / 1980,
    chiar și pentru cei din anii 1960 – căci, mai nou se face o diferență între
    comunismul din anii și cel din anii 80 -, era important faptul că aveau o
    locuință la bloc, acces la curent electric, apă caldă și o sursă de venit
    stabilă. Pentru generația născută în anii 1940 și începutul anilor 50, acesta
    era maximul de bunăstare la care îndrăzniseră să viseze. Anii 70 sunt
    considerați anii bunăstării socialiste, dar oamenii de atunci n-aveau cu ce să
    compare nivelul acestei bunăstări. Ei își amintesc că aveau o slujbă stabilă,
    că au putut să-și petreacă vacanțele în stațiuni de la mare sau la munte și că,
    în anumite cazuri, și-au putut cumpăra o mașină de spălat sau un televizor.
    Trebuie să-l înțelegem pe omul care s-a stabilit la oraș în acea perioadă și
    care a venit de la sat. Era un pas înainte pentru bunăstarea lui materială


    Toate aceste erau puse la dispoziție
    de stat, deci percepția pozitivă a comunismului este și o nostalgie după un
    stat paternalist. În comunism, totul era reglementat de stat: de la slujbe,
    locuințe, vacanțe și chiar și timp liber. Răsturnarea rapidă și traumatică a
    situației economice produsă de tranziția de la socialism la comunism i-a
    dezorientat pe mulți și i-a lăsat nostalgici după o formă de implicare a
    statului, implicare care, însă, avea prețul său, ne amintește Manuela Marin. Individul s-a văzut confruntat cu
    o multitudine de provocări care pun sub semnul întrebării tot ceea ce cunoștea
    și știa el despre viață și despre existența lui. Este vorba de ceea ce eu
    numesc dispariția contractului social. Statul comunist e unul paternalist care
    a făcut următoarea înțelegere nescrisă cu cetățeanul de rând: eu îți asigur
    nevoile de bază, iar tu te obligi să mi te subordonezi, să pui în aplicare
    deciziile partidului comunist sau ale statului


    La 30 de ani după prăbușirea acestui
    stat paternalist, structurile guvernamentale și administrative care i-au urmat
    n-au reușit, se pare, să înlocuiască dependența de stat cu încrederea în
    funcționalitatea unor instituții îți garantează anumite drepturi, ne explică
    istoricul Alina Pavelescu, directoarea adjunctă a Arhivelor Naționale din
    București. Sentimentul de bine și de siguranță al cetățeanului în prezent e legat de
    un sentimente de încredere în ceilalți membri ai societății, în autorități și
    în instituții. Și este explicabil atâta vreme cât relația dintre cetățean și
    instituții nu prea funcționează bine la noi, atâta vreme cât au rămas atâtea
    puncte neelucidate în istoria acestor ultimi 30 ani, care sunt legate și de
    perioada comunistă, dar și de istoria anilor post-comuniști, și care constau în
    perpetuarea după 1990 a unor interese personale ale unor personaje angrenate în
    aparatul comunist. Ele au drept consecință lipsa de încredere a cetățenilor
    între ei, dar și a cetățeanului în instituții


    Pe de
    altă parte, multe probleme apărute în comunism n-au fost corectate la timp.
    Dimpotrivă au fost perpetuate, cu bună știință, creând confuzie printre tineri
    care le consideră fenomen ale istoriei recente. Alina Pavelescu. E bizar să constați că mulți oameni tineri sau de vârstă mijlocie spun
    că înainte era mai bine având în vedere faptul că oamenii care au prins acea
    perioadă ar trebui să știe că, în spitale, condițiile de tratament era
    cumplite, mai cumplite în unele cazuri decât acum. De pildă, fenomenul mitei în
    spitale se generalizase încă din anii 1980



    Dar pentru ca generațiile tinere să afle aceste
    lucruri, este nevoie ca istoria comunismului să fie cât mai bine cunoscută și
    înțeleasă. Așadar, educația cuplată cu reducerea așteptărilor legate de un stat
    paternalist pot fi soluții ca generațiile mai tinere să depășească mentalitatea
    lăsată moștenire de comunism. Și tot cei mici reprezintă, ca de obicei, sursa
    optimismului, consideră Alina Pavelescu. Eu am o sursă de optmism gândidu-mă la
    copiii din ziua de azi care trăiesc într-o lume mult mai deschisă decât ne-am
    fi putut-o imagina noi, nu doar cei care au trăit în comunism, ci și cei care
    trăiau în anii 80 în societăți democratice. Chiar dacă școala încearcă să
    eludeze problema comunismului sau dacă părinții încearcă să-i țină deoparte, ei
    vin în contact cu foarte multe informații adeseori contradictorii despre
    același subiect. Astfel li se va forma spiritul critic, defrișând și lămurind
    aceste informații. Asta e sursa mea de optimism: faptul că trăim într-o
    societate deschisă. Și ca sursa mea de optimism să persiste, trebuie să avem
    grijă să ne menținem societatea deschisă

  • Festivalul Naţional de Teatru 2019 – 30 de ani de libertate

    Festivalul Naţional de Teatru 2019 – 30 de ani de libertate


    Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru este dedicată celor 30 de ani de libertate în România. Evenimentele din decembrie 1989 au zguduit întreaga societate, redându-le românilor, între altele, dreptul la libera exprimare în domeniul şi prin intermediul artelor. Indiferent de momentele pe care o societate le traversează, cultura reprezintă un reper, iar teatrul celebrează astăzi redobândirea dreptului la cultură. În deschiderea Festivalului Naţional de Teatru 2019, Marina Constantinescu, director al evenimentului, a dedicat o prima întâlnire cu publicul festivalului vocilor libertăţii de la Radio Europa Liberă. “Este datoria noastră morală, la această ediţie pe care o dedicăm celor 30 de ani de libertate de la 1989, de la tot ce s-a întâmplat până atunci. Astăzi, am simţit nevoia să facem o reverenţă în faţa celor care au rezistat, care ne-au prezentat realitatea în care trăiam şi despre care nu ştiam, ne-au învăţat, poate înainte puţin, ce înseamnă libertatea interioară şi demnitatea. Probabil că foarte mulţi s-au întrebat de ce un festival de teatru se ocupă de aşa ceva. Noi ne ocupăm de multe, de mulţi ani încoace, dar ne ocupăm şi de datoriile morale pe care le avem. Aceasta este o datorie morală.“



    A răspuns invitaţiei Marinei Constantinescu şi E. S. Hans Klemm, Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, care a ţinut să sublinieze importanţa pe care Radio Europa Liberă a avut-o pentru românii care îndurau comunismul. De asemenea, Excelenţa Sa a amintit şi de redeschiderea în România a Radio Europa Liberă. “Este celebrarea amintirilor dumneavoastră despre Radio Europa Liberă şi a rolului pe care acest post l-a jucat în acei ani amari, înainte de ceea ce s-a petrecut acum 30 de ani, în 1989. De asemenea, aduceţi un omagiu muncii tuturor angajaţilor şi directorilor, dar şi Guvernului Statelor Unite ale Americii, care au oferit serviciul în limba română prin Radio Europa Liberă în toţi acei ani ai Războiului Rece. Nu pot pretinde că aş cunoaşte influenţa sau impactul pe care serviciul român al Radio Europa Liberă l-a avut în România, deşi Ambasadorul Hurezeanu mi-a spus că, la acel moment, până la 90% dintre românii care deţineau un aparat de radio ascultau Europa Liberă. Anul trecut, am fost extrem de bucuros să aflu că organismul guvernamental care sprijină Radio Europa Liberă, din Washington D.C., a decis să redeschidă acest post de radio aici, în România.”



    Emil Hurezeanu, diplomat şi fostă voce a serviciului român de la München, despre apariţia şi obiectivul principal al Radio Europa Liberă “Acest post american a fost înfiinţat aproape la începuturile Războiului Rece, la München, cu centrala din Parcul Englezesc, şi cu birouri la Paris, pentru anumite ţări care aveau redacţii culturale – cum era cazul României, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca -, şi la Washington, pentru corespondenţe politice. A fost postul înfiinţat de către reprezentanţii ideologiei de conţinere şi de împiedicare a avansării comunismului, de păstrare a unei oarecare normalităţi prin informaţie şi prin racordarea ţărilor din Pactul de la Varşovia la informaţia occidentală.”



    Într-o lume în care necunoaşterea şi frica se manifestau în cele mai sinistre moduri, vocile jurnaliştilor Europei Libere ofereau informaţia reală, care trecea prin intermediul undelor radio şi în interiorul graniţelor închise ale României. Neculai Constantin Munteanu a fost una dintre aceste voci. Cu prilejul deschiderii Festivalului Naţional de Teatru 2019, acesta şi-a rememorat activitatea la Radio Europa Liberă din anii 80. “Nu suntem decât două dintre vocile nopţii care au ţinut România atentă şi încordată vreme de aproape 50 de ani. Noi nu am participat acolo decât în ultimii 14 ani, în anii cei mai grei ai României, şi am ţinut steagul sus până la închiderea Europei Libere. Trebuie să vă spun că am avut un nucleu dur de ascultători, oameni care ne ascultau încă din anii 50-60, oameni care au fost fanii lui Cornel Chiriac. După 1980, Europa Liberă a fost parte integrantă a vieţii şi a actualităţii româneşti. Am fost singurii care au putut să vorbească despre ceea ce se întâmpla în România şi am făcut-o cu toate riscurile, pe care ni le-am asumat, conştienţi fiind de pericolele la care ne supuneam.”



    După momentul 1989, entuziasmul şi încrederea într-un nou început se manifestau deplin, inclusiv în mediul cultural teatral. Membru UNITER şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, teatrologul George Banu rememorează, tot cu prilejul unei întâlniri cu Marina Constantinescu, emulaţia de la începutul anilor 90. “S-a constituit, pentru mine, o mare prietenie care, după aceea, s-a destrămat puţin. Dar a fost un cerc cu Marcel Iureş, Oana Pellea, Mihai Măniuţiu şi Cipriana Petre. Ne vedeam tot timpul, la un restaurant pe atunci celebru. Într-un fel, aceşti 30 de ani sunt legaţi şi de memoria confirmării unor prietenii, dar şi de apariţia altor prietenii. Aşadar, nu a fost doar o regăsire retrospectivă, ci şi o naştere. Eu am o convingere adevărată, aceea că prietenia are nevoie să fie îngrijită, ca o grădină.”



    Aşa cum şi-a obişnuit publicul la fiecare ediţie de până acum, echipa Festivalului Naţional de Teatru a pregătit şi pentru anul acesta o selecţie de neratat pentru iubitorii acestei arte scenice. Catalogul Festivalului Naţional de Teatru 2019, cu selecţia integrală de spectacole prezentate între 18 şi 27 octombrie, dar şi alte informaţii pot fi găsite pe site-ul web fnt.ro.


  • A fost odată comunism – Proiect special Radio România Cultural

    A fost odată comunism – Proiect special Radio România Cultural

    Radio România Cultural lansează, începând cu 30 septembrie, în anul în care românii sărbătoresc 30 de ani de libertate, două ample proiecte editoriale care se constituie într-o adevărată istorie sonoră a celor 50 de ani de comunism. Concretizată în pagini de memorialistică, această istorie dă glas unora dintre cei mai importanţi actori ai scenei româneşti, plus unor mărturii sonore venite parcă direct din iadul comunist, mărturii cu vocile celor ce au pătimit în închisori.

    A fost odată comunism este o rememorare, prin intermediul paginilor de memorialistică selectate de istoricul Georgeta Filitti, coordonatoarea ştiinţifică a proiectului, a celor mai importanţi ani ai comunismului românesc, completată de explicaţii concrete ale istoricilor care au studiat această perioadă.

    Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Alexandra Halic şi alţi importanţi actori ai scenei româneşti dau gals acestor pagini obţinând, astfel, un proiect audio care reflectă cele mai importante etape ale perioadei comuniste din România, structurate în capitole precum:

    Naţionalizarea, Securitatea, Deportările, Canalul, Colectivizarea, Eliminarea proprietăţii private, Închisorile de femei şi de bărbaţi, Avorturile, Casele de copii etc.

    În perioada 30 septembrie – 15 decembrie, puteţi asculta aceste pagini sonore în emisiunile Espresso şi GPS Cultural, proiectul concretizându-se editorial şi într-un audio-book care va apărea curând la editura Casa Radio, iar campania se va încheia la finalul anului, cu podcast-uri într-o secţiune pe site-ul www.radioromaniacultural.ro.

    Paginile de istorie vor fi dublate, în aceeaşi perioadă, de mărturii venite parcă în direct din iadul comunist, mărturiile celor care au pătimit în cumplitele închisori. Acestea se regăsesc în înregistrările făcute de colega noastră, Anca Mateescu – documente sonore unice pe piaţa media din Romania, păstrate în Fonoteca de Aur a radioului public.

    Sub genericul Amintiri din temniţele comuniste, se vor auzi, zilnic, voci ale unor personalităţi precum: Valeriu Anania, Bartolomeu Anania, Adrian Marino, Arşavir Acterian, Teohar Mihadaş, Alexandru Paleologu, Gabriel Ţepelea, Lena Constante, Dumitru Stăniloaie, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi mulţi alţii.

    Să nu ne răzbunaţi!, a fost îndemnul pe care Mircea Vulcănescu l-a lăsat atunci când a trecut la cele veşnice, la 28 octombrie 1952, în închisoarea de la Aiud. Nouă ne rămâne, aşadar, datoria aducerii aminte… pe frecvenţele Radio România Cultural!

    Radio România Cultural este singurul post de radio cu acoperire naţională în FM, care produce programe exclusiv culturale, difuzând producţie originală culturală şi informaţie din toate zonele culturii, la nivel naţional şi internaţional. Detalii, pe www.radioromaniacultural.ro.

  • Revoluţia română din 1989

    Revoluţia română din 1989

    Seria evenimentelor dedicate Revoluţiei din decembrie 1989 a continuat,
    joi, la Bucureşti şi în numeroase localităţi – unele purtând chiar menţiunea de
    «oraş martir».

    La Camera Deputaţilor a fost programată o şedinţă solemnă dedicată împlinirii a 27 de
    ani de la Revoluţie, iar în locurile unde au căzut eroi martiri s-au ţinut
    slujbe religioase. Astfel s-a întâmplat la Bucureşti – la Monumentul pentru cinstirea eroilor
    Revoluţiei, dar şi la Televiziunea Română şi la Radiodifuziune.

    Despre ziua de
    22 decembrie s-a spus că a fost « ziua triumfului ». Un triumf
    plătit, însă, cu sângele a sute de manifestanţi. Să ne reamintim că scânteia
    Revoluţiei Române a fost aprinsă la Timişoara, oraş care a avut curajul
    să sfideze, primul, puterea comunistă şi
    să-şi proclame, libertatea, la 21 decembrie. După o încercare ratată de a-şi
    atrage de partea lui masele de muncitori aduse
    în centrul Bucureştiului şi după o noapte zbuciumată de 21/22 decembrie
    în care armata, miliţia şi Securitatea au omorît, pe străzi, 50 de
    revoluţionari, dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost nevoit, sub presiunea
    mulţimii adunată în faţa Comitetului Central al Partidului Comunist, să fuga
    din Capitală.

    Dizolvarea structurilor de putere ale sistemului, coalizarea
    armatei cu populaţia, arestarea cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, ocuparea
    sediilor Radioului şi Televiziunii de către manifestanţi au fost factori
    importanţi care au permis declanşarea procesului de transformare a societăţii româneşti captive.

    Un Consiliu Provizoriu al Salvării Naţionale a formulat deziderate precum abandonarea rolului conducător al unui singur
    partid politic şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de
    guvernământ; organizarea de alegeri libere, în luna aprilie; separaţia
    puterilor statului; elaborarea unei noi Constituţii; promovarea liberei
    iniţiative în economie; sprijinirea micii producţii ţărăneşti; democratizarea
    învăţământului şi culturii; respectarea drepturilor şi libertăţilor
    minorităţilor naţionale; respectul deplin al drepturilor şi libertăţilor omului
    şi integrarea în procesul de construire a unei Europe unite.

    Triumful zilei
    de 22 decembrie a fost umbrit de
    elemente diversioniste sau loiale regimului
    care au deschis focul, în Bucureşti, unde s-au inregistrat peste 500
    de morţi – militari si civili. Iată cum descriu evenimentele, martori ocular: « Chiar şi acum, dacă închid
    ochii, le trăiesc. Oameni împuşcaţi în
    cap, căraţi pe mâini. N-am putut uita, în 27 de ani, sângele pe care l-am văzut
    pe caldarâmul de la Colţea, mi-a rămas întipărit în minte şi o să-mi
    rămână până la sfârşit şi n-o să pot uita niciodată clipa în care am strigat
    pentru prima dată, aici, în piaţa asta: Libertate! » « Portie de
    libertate » pe care românii şi-au luat-o abia după Crăciun, odată cu
    judecarea şi execuţia dictatorilor Elena şi Nicolae Ceauşescu.

  • Revoluţia română anticomunistă

    Revoluţia română anticomunistă

    S-au împlinit 27 de ani de când românii şi-au
    câştigat în stradă libertatea, dându-şi viaţa pentru a înlătura regimul totalitar
    ilegal şi criminal instalat după război.

    În decembrie 1989, în România, au
    murit peste 1.000 de oameni, iar cel puţin 3.000 au fost răniţi. Revolta
    a început la Timisoara, unde a izbucnit un protest spontan, ca răspuns
    la încercarea regimului de a-l evacua pe pastorul reformat Laszlo Tokes. Acesta
    făcuse comentarii critice la adresa regimului în presa internaţională, traduse,
    în registrul specific epocii, prin incitare la dezbinare etnică. Oamenii s-au
    adunat în jurul casei sale după ce au vazut în demersul autorităţilor comuniste
    o nouă încercare de restrângere a libertăţii religioase. Pe 17 decembrie,
    protestul s-a extins în centrul oraşului, devenit scena principală a
    scandărilor anti-comuniste, de neconceput în acele vremuri.


    Confruntate cu o
    situatie fără precedent, autoritaţile au dat ordin ca armata să iasă pe strazi,
    pline deja de oamenii omniprezentei Securităţi – temuta poliţie politică a
    regimului. A urmat o intervenţie brutală şi zeci de persoane au fost ucise.
    Pentru a şterge complet urmele represiunii violente, cadavre au fost luate de
    la morga spitalului şi duse la Bucuresti, unde au fost arse într-un crematoriu,
    iar cenuşa aruncată într-o gură de canal din apropiere, în cadrul operaţiunii
    denumită simbolic Trandafirul.

    Totuşi, protestele au
    continuat până pe 20 decembrie, când armata a fraternizat cu manifestanţii şi s-a întors în cazărmi,
    cei arestaţi au fost eliberaţi, iar de la balconul Operei, Timişoara s-a
    declarat primul oraş liber de comunism.

    A doua zi, revolta anticomunistă s-a extins şi la Bucureşti şi a culminat, pe 22 decembrie, cu fuga
    dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena. Ulterior, ei au fost
    prinşi şi executaţi chiar în ziua de Crăciun, după o judecată sumară.

    La mai
    bine de un sfert de veac de la acele evenimente, oamenii vor să afle cine sunt
    responsabilii crimelor de atunci. Clasat
    iniţial, dosarul Revoluţiei a fost redeschis în acest an după ce judecătorii au
    constatat superficialitatea cu care s-au făcut cercetările. Procurorii militari
    au anunţat extinderea urmăririi penale, in rem, cu privire la infracţiuni
    contra umanităţii. Magistraţii arată că pentru păstrarea puterii, noua
    conducere politică şi militară de după 1989 a determinat uciderea, respectiv
    lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane. Prin dezinformările şi
    manipulările lansate în acea perioadă de la nivel oficial, s-a creat aparenţa
    unui război civil, precizează ei. Divizarea conducerii Armatei, difuzarea de
    ordine şi informaţii false care au avut drept urmare lupte între armată şi
    miliţie sau între unităţi ale aceloraşi arme, ar fi avut ca scop preluarea
    puterii şi legitimarea noilor lideri, spun procurorii. Vinovaţii încă sunt
    căutaţi şi ei urmează să fie pedepsiţi, dacă vor fi găsiţi.

  • Revoluția română și revirimentul democrației

    Revoluția română și revirimentul democrației

    De la jumătatea
    secolului al 19-lea, vocabularul politic a încărcat cuvântul revoluție în
    principal cu sensul de răsturnare a vechilor idei și practici, de înnoire,
    a societății în întregul ei. Mai ales politica trebuia înnoită, atât la nivelul
    celor care făceau politică, a ideilor politice, cât și la promovarea schimbării
    cât mai dese. Revoluția era considerată motorul istoriei, iar marxismul a fost
    ideologia catre a influențat cel mai mult modul de a privi revoluția. Marxsimul
    afirma că lupta de clasă era cea care făcea ca omenirea să meargă înainte. Iar
    revoluția era atât un proces insurecțional, prin care capitalismul trebuia
    înlăturat și distrus, cât și un proces în continuă desfășurare, după ce
    proletariatul ar fi cucerit puterea și ar fi transformat societatea.


    După ce marxismul
    a cucerit puterea în Rusia în 1917 în forma sa leninistă și s-a instalat prin
    ocupația sovietică a Europei Centrale și de Est, revoluția trebuia să continue
    până la victoria ei peste tot în lume. Dar regimul sovietic și conceptul de
    revoluție ca răsturnare socială au eșuat în proiectele sale de a fi formele
    superioare ale vieții umane. Comunismul a însemnat reprimarea drepturilor celor
    mai elementare ale omului și a adus pauperitate economică generalizată. Revoluțiile
    anului 1989 în Europa Centrală au venit ca efecte logice ale degradării
    dramatice ale condițiilor de viață. Ele au fost privite de istorici și
    politologi drept întoarceri la democrație pe care fără voia lor o părăsiseră
    între anii 1945-1947. Revoluțiile anului 1989 nu mai sunt acum momente
    fondatoare ale răsturnărilor sociale, ci ale construirii democrației. Odată cu
    anul 1989, și înțelegerea revoluției s-a întors la sensul său originar, acela
    de revenire la un punct de pornire, semnificație pe care a avut-o revoluția
    glorioasă din Anglia anului 1688. Revoluțiile din 1989 sunt revoluții glorioase
    deoarece au pus capăt tiraniilor și au redat omului politic demnitatea.


    În fiecare an, în
    decembrie, românii comemorează căderea comunismului și întoarcerea la
    normalitate. Plătită cu morți și răniți, întoarcerea la democrație va fi mereu
    valoarea politică cea mai importantă, din ce în ce mai importantă pe măsură ce
    trecerea timpului tinde s-o estompeze. Începutul manifestațiilor anticomuniste din
    România a avut loc la Timișoara, pe 16 decembrie 1989, și ele au fost
    continuate la București pe 21-22 decembrie când dictatorul Nicolae Ceaușescu a
    fost înlăturat. Politologul Ioan Stanomir crede că data de 22 decembrie 1989
    are toate atributele unui moment fondator, în acest caz, refondator: 22 decembrie reprezintă
    indiscutabil punctul final al intervalului comunist. Este bine să subliniem
    acest fapt fiindcă unii dintre oamenii politici care s-au afirmat după
    decembrie 1989 au încercat să minimalizeze dimensiunea anticomunist-democratică
    a manifestațiilor populare care au dus la căderea regimului Ceaușescu. Insist
    asupra acestei dimensiuni. Nu a fost vorba doar despre înlăturarea unui dictator
    care a dezonorat această țară, ci și despre afirmarea unor valori care, deși nu
    erau foarte clar precizate, erau subsumate unei dorințe de a elimina regimul
    comunist cu tot cortegiul său de privațiuni materiale și de restrângeri
    politice dramatice ale libertăților.


    Dar debarasarea oamenilor
    de moștenirea și automatismele comunismului s-a dovedit a fi un proces de
    durată pe care puțini l-au înțeles corect atunci: ca pe un efort dureros de
    separare a binelui public de răul public, de a avea o privire către trecut și
    una ațintită către viitor. Ioan Stanomir:
    22 decembrie este asemenea lui Ianus, un eveniment cu două fețe. Pe de o parte
    este momentul de celebrare a libertății, pe de alta este momentul în care
    începe aventura teroriștilor. Dacă nu ar fi fost teroriștii și dacă nu ar fi
    fost morții surveniţi în circumstanțe extrem de dificil de elucidat până
    astăzi, probabil că 22 decembrie ar fi avut o altă posteritate. Nu trebuie să
    uităm că există un cimitir al Eroilor Revoluției și că persoanele înmormântate
    acolo sunt în cea mai mare măsură rezultatul acțiunii misterioșilor teroriști
    de după 22 decembrie 1989.


    Democrația română
    renăștea iar pluralismul opiniilor era un semn de însănătoșire societală.
    Renășteau partidele istorice desființate de regimul comunist, oamenii erau
    liberi să propună idei și să treacă la acțiune. Vocile lor erau din ce în ce
    mai mult ascultate și comportamentul politicienilor se adecva pe cererea
    electoratului. Ioan Stanomir:
    22 decembrie 1989 a fost într-adevăr un moment de fraternitate și de
    fraternizare după care a urmat destul de repede o dezunire profundă a corpului
    politic. Cetățenii din România au fost împărțiți iar factorii care i-au
    împărțit au fost Frontul Salvării Naționale și Ion Iliescu, odată cu asumarea
    partizană a moștenirii lui 22 decembrie și prin confiscarea acestei moșteniri
    în beneficiul unui partid-stat. A fost începutul sfârșitului pentru acest vis,
    această iluzie a fraternității. 22 decembrie a rămas o simplă zi, ceea ce a
    urmat a fost în serie istorică tragedia teroriștilor, luna inauarie 1990 cu
    manifestațiile partidelor democratice și reprimarea lor violentă, luna
    februarie 1990, martie 1990 și incindetele de la Târgu Mureș, Piața
    Universității și, în cele din urmă, mineriada din iunie 1990.


    Revoluția română
    din 1989, cea mai sângeroasă revenire la democrație, a fost plătită cu
    aproximativ 1200 de morți. Trecerea timpului aduce obișnuința în viața
    oamenilor cu anumite standarde, iar libertățile sunt considerate norme de bază
    ale existenței și valori indispensabile. Dar memoria istorică le aduce aminte
    oamenilor că nu întotdeauna a fost așa. Iar anul 1989 este exemplul cel mai
    aproape de noi.



  • Pâinea în comunism

    Pâinea în comunism


    Unul dintre cele mai puternice
    simboluri ale retoricii comuniste a fost pâinea. Regimul comunist şi-a asumat
    ambiţia de a fi apărătorul celor care sufereau de foame, adică al celor
    exploataţi, şi proclama ştiinţa sa de a asigura tuturor necesitatea de hrană.
    Cu toate acestea, raţionalizarea alimentelor în anii 1980 şi, neoficial, a
    pâinii arăta de fapt criza de viziune politică a celei mai umaniste ideologii
    din toate timpurile. Una dintre lozincile favorite ale regimului era Nici
    muncă fără pâine, nici pâine fără muncă!


    Maxim Berghianu a fost preşedintele
    Comitetului de Stat al Planificării şi a mai îndeplinit funcţii în guvern.
    Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română,
    Berghianu şi-a amintit cum a avut Nicolae Ceauşescu iniţiativa reducerii
    consumului de pâine la jumătatea anilor 1970. Nu i-am auzit o dată să povestească un lucru care l-a
    impresionat şi despre care să spună să-l aplicăm şi noi, un lucru bun.
    Totdeauna vedea ce era mai tâmpit, mai meschin. De pildă, ultima dată când am
    fost eu la ei veneau dintr-o vizită din Franţa. Nu mai ştiu cine era
    preşedinte, Pompidou sau Mitterand, cred că Mitterand. Ce credeţi că observase
    el? Că la recepţie nu se dădea decât o singură chiflă, şi aia mică, nu cum
    dădeam noi, două chifle mari sau trei, că mâncarea se dădea foarte puţină. Erau
    o salată, o friptură mică, nu cum facem noi în România. Şi de aici a ajuns la
    concluzia că noi risipim şi că mâncăm prea multă pâine, că ţăranii dădeau pânea
    la păsări şi la porci. După asta a venit cu ideea ca să reducem consumul de
    pâine cu 20%. Asta era în ajunul unui An Nou.


    Deşi lui Berghianu ideea nu i s-a
    părut bună şi deşi nu a fost susţinut de cei care participau la şedinţă, el a
    încercat să-l influenţeze pe Ceauşescu să renunţe la idee. Eram la industria alimentară când s-a întâmplat asta, nu
    mai eram în Comitetul executiv, nu mai eram ministru. Eram ministru secretar de
    stat, mă retrogradaseră după aprovizionare deoarece se spusese că făcusem un
    ştrand şi cheltuisem banii. Nu mi-a cerut o statistică, să vedem cum evoluează
    consumul de pâine. L-a chemat pe Angelo Miculescu, care era viceprim-ministru
    şi ministru al Dezvoltării, pe Ilie Verdeţ, care ţinea locul lui Maurer ca
    prim-ministru, pe Ana Mureşan de la Comerţ. Şi le spune de mâine reducem
    consumul de pâine cu 20%! Faceţi un proiect de decret, aduceţi-l să-l semnez.
    Niciunul n-a zis nimic, toţi au dat din cap. Iar eu am zis: Tovarăşe Ceauşescu, eu aş
    avea să vă ridic câteva probleme: consumul de pâine s-a redus de la an la an,
    avem chiar un grafic, s-a redus cu vreo 8-10% comparativ cu nu ştiu ce an. Dar
    a crescut producţia şi consumul de specialităţi: chifle şi cornuri. Dar, per
    total, e în scădere. Nu e adevărat! a reacţionat el, se reduce consumul de
    pâine! Tovarăşe Ceauşescu, am insistat eu, mai e ceva: pâinea e singurul
    articol la care nu avem cozi! S-a înfuriat mai rău. N-avem cozi! Ne placem să
    spunem că avem 3 000 de calorii pe locuitor, din care 1500 sunt de la pâine! Să
    nu ne atingem de pâine! Dacă mă mai susţinea unul-doi, ceda. Dar aşa, au zis:
    Ia uite, al dracu, numai ăsta e deştept! Ăştia toţi sunt de acord.


    Măsura a fost însă întâmpinată cu
    ostilitate de populaţie. Maxim Berghianu. N-au trecut două săptămâni şi am auzit greve la Galaţi, pleacă oamenii
    din combinat să ia pâine, când ies din schimb nu mai găsesc pâine. La Ploieşti
    au apărut lozinci pe vagoane Vrem pâine! Nu muncim fără pâine! Mari
    mişcări. Ne cheamă Ceauşescu prin 16 ianuarie. Nu ne-a mai chemat pe toţi în
    formaţia aia, numai pe mine şi pe Angelo, şi ne ordonă Să daţi pâine câtă se
    cere! Faceţi un proiect, să scoatem de la rezerva de stat grâu şi să dăm pâine
    câtă se cere. Am plecat de la el şi ne-am dus la Verdeţ, jos, acolo, unde a
    chemat-o şi pe Ana Mureşan. Eu îi spun lui Miculescu, cu care am fost şi în
    prima formulă: Domnule, nu am zis să nu ne batem piroane în cap? De ce a trebuit să
    reducem consumul de pâine? Sigur că peste o săptămână am fost schimbat de la
    industria alimentară. Dar cred că nu era numai asta. Pentru că el începuse să
    strice produsele: să reducă alcoolul din băuturi, să reducă zahărul din
    produse, conserve, uleiul, astea toate duceau la stricarea produselor, că aveau
    rol şi de conservare. Şi n-am vrut să girez aşa ceva şi le-am spus. Ei, şi
    într-o săptămână a venit şi asta cu pâinea. M-a schimbat de la industria
    alimentară m-a trimis la Ministerul Muncii, ca acolo să nu mai am de-a face cu
    economia. Asta a fost! Vreau să spun că Ceauşescu lua numai ce era rău. Pe
    urmă, din Coreea, a venit cu ideea să construim fabrici de mâncare. Cum, bă, la
    români, care au o tradiţie în bucătărie, de la ouă prăjite, ochiuri, fasole,
    sarmale, şi altele, să te duci să le găteşti în cantine, în fabrici de mâncare,
    şi să le duci mâncare? Că văzuse el în Coreea!


    Dincolo de a
    fi un aliment banal, pâinea a rămas pentru omul obişnuit, până la sfârşitul
    regimului, un simbol al libertăţii, al revendicărilor care însemnau, în
    definitiv, dreptul fiecăruia de a-şi face viaţa după cum dorea.