Radio România Internațional

Tag: literatura

  • Cărţile pentru copii, între traduceri şi texte originale

    Cărţile pentru copii, între traduceri şi texte originale

    După 1990, şi literatura română pentru copii,
    precum alte sectoare culturale, a avut momente de regres. Cărţi originale, în
    română, nu se mai scriau, iar traducerile care, încet-încet, au acaparat nişa
    de piaţă dedicată celor mici, nu erau întotdeauna de bună calitate. Situaţia a
    durat până prin 2008-2009 când, atât literatura autohtonă, cât şi traducerile
    de calitate au început să se înmulţească. Traducătorul din şi în limba engleză
    Florin Bican este, de asemenea, şi scriitor, atât de proză prin cartea Şi v-am
    spus povestea aşa, cât şi de versuri prin volumele Cântice mârlăneşti şi Reciclopedia de poveşti
    cu rimă şi tâlc. Iată cum explică Florin Bican situaţia literaturii pentru
    copii din România: Cred
    că în anii de după 1990, în primul rând, editorii români s-au ferit să publice
    literatură autohtonă pentru copii. Scriitorii români confruntându-se cu această
    lipsă de cerere au blocat, la rândul lor, oferta. Dar, cu timpul, editurile,
    sensibilizate de către public, şi publicul, sensibilizat de traducerile din
    literatura pentru copii, au început să se deschidă faţă de literatura autohtonă
    de gen. A fost o situaţie, până prin anul 2000, când literatura română pentru
    copii a pierdut teren serios. Paradoxal, până în 1989, în ciuda rigorilor şi
    mizeriilor situaţiei de atunci, aveam o literatură pentru copii, diminuată în
    ultimii ani, dar putem spune că acest gen era pe atunci luat foarte în serios.
    După 1990, literatura pentru copii nu crea decât indiferenţă. E drept au apărut
    mult traduceri, dar asta a fost un lucru bun.



    Din păcate, nu toate traducerile au fost de
    calitate. Multe edituri, în graba lor de a aduna profituri, au publicat şi
    traduceri superficiale. Iar acest lucru s-a întâmplat şi din cauza reticenţei
    scriitorilor români consacraţi de a se dedica literaturii pentru copii, un gen
    considerat puţin la îndemână. Florin Bican: Există convingerea
    că este foarte uşor să scrii pentru copii, mai ales cei care nu scriu cred
    asta. Există multe păreri conform cărora nimic nu-i mai simplu decât să scrii
    pentru copii. Tragedia este că unii din cei care susţin asta chiar scriu. Mai
    rău este că, până la urmă, cărţile le sunt publicate. Dar există şi cealaltă
    categorie, a autorilor cărora li se pare că e greu să scrii pentru copii.
    Inspiraţia trebuie generată cumva. Poate e bine să ne uităm în jurul nostru, să
    observăm copiii, să citim multă literatură pentru copii şi s-o citim cu
    plăcerea copiilor. Poate că unii din noi avem proaspete în minte amintirile copilăriei, iar asta ne ajută şi la scris.



    În orice caz, contactul
    cu copiii este esenţial. Comunicarea cu propriul copil a fost, de altfel, şi stimulentul
    principal pentru care Sînziana Popescu a început să scrie. În 2009, cartea ei
    Călătoria lui Vlad pe celălalt tărâm primea premiul Asociaţiei Scriitorilor
    din Bucureşti la secţiunea literatură pentru copii, premiu nemaiacordat de
    mulţi ani. Călătoria lui Vlad pe celălalt tărâm era doar primul volum din
    seria Andilandi, căci pentru Sînziana Popescu scrisul nu reprezintă o
    problemă.

    Sînziana Popescu: Am început seria asta prin 2002-2003, când băiatul meu era mic, şi am
    făcut-o gândindu-mă că aş vrea să-i las o moştenire şi să-i prezint şi fiinţele
    din mitologia noastră, că avem şi noi supereroi demni de luat de în seamă… Pe
    atunci copiii citeau multe cărţi/fantasy din literatura anglo-saxonă – foarte
    frumoase, de altfel, şi eu le-am citit -, dar m-am gândit că avem şi noi ceva
    de demonstrat, că sunt şi fiinţele noastre mitologice interesante. Nu mi-am
    propus să educ pe nimeni, ci să scriu o poveste plăcută şi interesantă. Dacă
    are şi o morală, am încercat să o filtrez. Nu am vrut neapărat s-o ascund, dar
    am vrut să nu fie percepută ca atare, căci de obicei, copiii resping intenţiile
    moralizatoare.



    Tot pentru a fugi de intenţiile moralizatoare, dar
    şi pentru a-i distra pe copii, a scris Florin Bican Reciclopedia de poveşti
    cu rimă şi tâlc, o repovestire non-conformistă a basmului Harap-Alb, scrisă
    într-un limbaj mult mai urban decât s-ar fi aşteptat, poate, părinţii. Florin
    Bican: Toate aceste idei mi-au venit de-a lungul
    conversaţiilor cu fiul meu – care acum are aproape 30 de ani – când, observând
    că un text i se pare îmbâcsit, încercam să-l anim pentru el. Am tot exersat
    asta şi am făcut-o şi pentru fiul meu: să iau un text consacrat şi să încerc
    să-l întorc cu capul în jos. Reacţiile le-am colecţionat şi sunt foarte multe.
    Copiii au acceptat cartea fără rezerve şi am fost uluit să descopăr, în
    discuţiile cu ei, că nu au fost deraiaţi de termenii non-conformişti care, de
    obicei, nu apar în textele clasice. Ei au urmărit doar povestea şi efectul a
    fost cel scontat. Era clar pentru ei că un personaj care vorbeşte cu măscări e
    ridicol şi în cele din urmă, şi-o va lua. Au perceput, de asemenea, şi parodia.
    Nu la fel s-a întâmplat cu toţi părinţii şi profesorii.



    Deşi în ultimii ani au apărut din ce în ce mai
    multe cărţi româneşti pentru copii, numărul celor care scriu literatură pentru
    ei nu este suficient, consideră Sînziana Popescu: Piaţa noastră de carte este sufocată de
    traduceri, unele de calitate, dar altele având o calitate îndoielnică. Iar
    aceste traduceri nici nu aparţin unor genuri variate. Avem de-a face doar cu
    două categorii: best-seller-uri contemporane şi clasici precum Astrid Lindgren,
    Mark Twain and Beatrix Potter. De pildă, nu ştim nimic despre scriitori suedezi
    contemporani. Iar autorii români sunt doar câţiva, îi poţi număra pe degetele
    de la o mână sau de la două. Sunt mult prea puţini şi de aceea, piaţa română
    este dezechilibrată.



    Cea mai recentă creaţie
    a Sînzianei Popescu este o cărticică dedicată copiilor între 3 şi 7 ani,
    apărută în ediţie bilingvă româno-suedeză la editura Pionier Press din Suedia
    şi intitulată Maşinuţa curcubeu.



  • Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti – „FILB”

    Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti – „FILB”

    Scriitori de primă mărime din Turcia, Elveţia,
    Ungaria, Spania, Statele Unite ale Americii şi România au participat, în
    perioada 2-4 decembrie, la cea de a VIII-a ediţie a Festivalului Internaţional
    de Literatură de la Bucureşti. În prima seară a FILB şi-au dat întâlnire doi
    prozatori străini născuţi în România. Este vorba
    de György Dragomán din Ungaria, unul dintre cei mai premiaţi autori est-europeni ai momentului şi de prozatoarea elveţiană
    Dana Grigorcea, unul dintre numele în plină ascensiune ale scenei literare de
    limbă germană.

    György Dragomán s-a născut la Târgu Mureş şi s-a
    stabilit în 1988 în Ungaria. Primul roman purtând semnătura lui György Dragomán
    şi tradus în limba română este Regele alb, apărut la editura Polirom, în
    2008. Acelaşi roman a fost distins în Ungaria cu Premiile Tibor Déry şi Sándor
    Márai şi tradus în peste treizeci de limbi, în prezent existînd şi un proiect
    de ecranizare a cărţii în Marea Britanie. În 2011 lui György Dragomán i se
    acordă Premiul literar Jan Michalski pentru acelaşi roman. În 2014 prozatorul
    publică romanul Máglya (Rugul, Polirom, 2015), care se bucură de succes în
    Ungaria şi este în curs de traducere în Statele Unite, Olanda, Germania,
    confirmînd valoarea unui autor cu o viziune şi un stil ce au cucerit deja un
    public larg. Ambele cărţi ale lui György Dragomán au fost traduse în limba
    română de Ildikó Gábos-Foarţă. Mă tot gîndesc că şi ideile sînt, de fapt, amintiri.
    Ideile şi amintirile vin din acelaşi loc şi aşa se construieşte trecutul. De
    fapt, cartea aceasta e un exerciţiu în construirea trecutului personal şi a
    identităţii, spune György Dragoman
    făcând referire la cel mai recent roman al său, Rugul.

    Am
    avut tot felul de întrebări şi cred că, până la urmă, cartea e singurul răspuns
    pe care l-am putut formula. Ştiam că voi scrie despre memorie. Când încep o
    carte, pornesc de la o imagine concretă, care îmi rămâne în minte, iar apoi
    folosesc axiome. De data aceasta, axioma era următoarea: cum îţi aminteşti dacă
    încerci să nu-ţi aminteşti. Poţi să-ţi aminteşti dacă nu există amintiri?


    Nu mi-am propus să scriu cărţi bazate pe fapte
    istorice, ci cărţi despre posibile libertăţi într-o societate unde libertatea
    n-ar fi trebuit să existe. Primii cincisprezece ani ai vieţii petrecuţi la Târgu Mureş sunt extrem de importanţi pentru mine,
    spune György Dragoman, care vorbeşte în continuare despre metoda sa de lucru: Este ca o clădire. Am un fragment, nişte imagini şi apoi
    fiecare imagine devine nucleul unui scurt scenariu. Aceste imagini, puse unele
    lângă altele, reuşesc să facă o clădire. Şi eu mă simt ca un arhitect care
    construieşte o clădire, locuind în interiorul ei. După ce am scris cam a treia
    parte din carte, înţeleg cum se construieşte structura. Şi întotdeauna public
    fragmente din cărţile pe care le scriu. Aleg fragmente care funcţionează ca
    proză scurtă şi le public. Pentru mine, proza scurtă şi romanul sunt foarte
    legate, nu pot face o distincţie tranşantă. Întotdeauna, dintr-o proză scurtă
    se poate dezvolta un roman. Şi mai cred că o proză scurtă trebuie să conţină la
    fel de multe întrebări şi direcţii ca un roman.


    Prozatoare de origine română, Dana Grigorcea este unul dintre numele
    în plină ascensiune ale scenei literare internaţionale. Cel mai recent roman al
    său, Das primäre Gefühl der
    Schuldlosigkeit (Sentimentul primar al nevinovăţiei) a
    concurat anul acesta la premiul Cartea Anului în Elveţia, iar în cadrul
    concursului literar Ingeborg Bachmann a primit Premiul 3-Sat. Şi acesta pare să
    fie doar începutul unui parcurs de succes al romanului, după aprecierile
    elogioase din cele mai cunoscute publicaţii de limbă germană. Un captivant
    portret al României, care culminează cu revolta poporului român în aspiraţia
    lui către libertate şi schimbare scrie Die Zeit. Dana Grigorcea a participat
    la un turneu de promovare a romanului
    său Sentimentul primar al nevinovăţiei şi ne spune care este reacţia
    publicului în spaţiul german: În
    spaţiul german, publicul reacţionează la lecturi. Lumea râde, există şi oameni
    care îşi ţin respiraţia, pe alţii îi surprinzi că se sperie, că devin
    neliniştiţi, cum abia aşteaptă să pună întrebări. În România, publicul este mai
    liniştit. Am tot ridicat capul în timp ce citeam să mă asigur că mai e cineva
    în sală, atât de cuminte este publicul. Eu am citit în Austria, Germania,
    Elveţia, am avut serate literare şi în Franţa, şi în toate aceste locuri lumea
    este foarte prezentă şi îşi manifestă prezenţa, oamenii vor să participe. La
    Bucureşti lumea vine mai ales să vadă ce se întâmplă.


    Proza Danei Grigorcea pare
    să fie pictată în tuşe groase, curajoase, atrăgătoare, opulente şi pline de
    umor notează Die Presse. Dana
    Grigorcea: Felul în care îmi receptez noul roman depinde
    foarte mult de public. Publicul reacţionează altfel în Germania faţă de
    Elveţia, de exemplu. Există un pasaj pe care îl citesc foarte des, în care
    povestesc cum am fost făcută pionier şi pot spune că aproape la fiecare lectură
    reacţiile au fost altele. În fosta RDG, lumea reacţionează altfel decât la
    Dusseldorf sau la Hamburg. Iar cu totul altfel reacţionează publicul elveţian.
    Există anumite glume pe care le fac în roman la care se râde mai mult în
    Elveţia decât în Austria. Există anumite subtilităţi pe care în Austria
    publicul le percepe mai repede decât publicul elveţian. Aşa că eu, prin cartea
    mea, reuşesc să-mi cunosc publicul şi ajung la diferite mentalităţi, în funcţie
    de loc.



    Noul roman al
    scriitoarei de origine română Dana Grigorcea vorbeşte despre schimbarea
    politică din România văzută atît din perspectiva amintirilor din copilărie ale
    autoarei, cît şi din cea a femeii revenite în Bucureşti notează ART-TV.

  • Ţiganiada

    Ţiganiada

    Singura epopee în limba română, Ţiganiada” (sau Tabăra ţiganilor”), publicată într-o ediţie definitivă de Jacques Byck, între 1800 şi 1812, reflectă ideile iluministe ale Şcolii Ardelene al cărei reprezentant este Ion Budai-Deleanu, autorul acestei scrieri. Dincolo de aparenţa jovialităţii, Ţiganiada” este una din cele mai de seamă dezbateri despre situaţia politică a spaţiului românesc premodern, percepută din perspectiva epocii luminilor”. Criticul literar Paul Cernat, despre apariţia şi însemnătatea Ţiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu:


    Ţiganiada este mai mult decât o simplă jucăreauă”, aşa cum i-a spus autorul însuşi. Este o scriere politică, este o scriere cu un subtext politic marcat. În cuprinsul ei, regăsim o întreagă dezbatere despre cea mai bună orândurire a ţiganilor, prin care se subînţeleg şi alţii. Este un text aproape codat, iar o discuţie asupra lui din unghiul ideilor iluministe şi chiar din unghiul Revoluţiei Franceze, pe care Budai-Deleanu le introduce meşteşugit în versuri, ar fi mai mult decât interesantă şi instructivă. Este una dintre cele mai importante scrieri ale Şcolii Ardelene şi aş spune că, în plan literar, este de departe cea mai semnificativă. Dar este mai mult decât literatură acolo. Este o scriere ideologică extrem de complexă, extrem de sofisticată şi este aproape incredibil cum, într-un moment de neajungere a limbii”, s-a putut scrie o asemenea epopee, în care să fie dezbătute la modul subtil şi sofisticat cele mai avansate idei ale timpului, ideile iluministe pe care Budai-Deleanu le cunoştea foarte bine. Sunt şi elemente ezoterice şi francmasonice acolo. Este, în orice caz, o scriere cu foarte multe sertare. Este un manifest al Şcolii Ardelene, într-un fel. Din păcate, acest manifest nu a avut ecoul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Receptarea Ţiganiadei”, după cum bine se ştie, ţine de o altă vârstă culturală.”



    Meditaţia pe care Ion Budai-Deleanu o realizează în Ţiganiada” asupra raporturilor de putere din spaţiul românesc al secolului al XV-lea generează o scriere cu puternice accente antifeudale. Patru secole mai târziu de la acţiunea epopeei, Şcoala Ardeleană aducea în prim-plan idei propagate de Revoluţia Franceză, împotriva privilegiilor aristocratice şi religioase. O scriere receptată cu adevărat abia în perioada junimistă de la jumătatea secolului al XIX-lea.


    Paul Cernat Peisajul social este mai puţin vizibil, peisajul ideologic este însă foarte prezent. La fel şi cel lingvistic, aş îndrăzni să spun. Pentru a ajunge la peisajul social, trebuie să treci prin nişte straturi alegorice. Epopeea aceasta, eroic-comică, ne proiectează în vremea lui Vlad Ţepeş. Dar, dincolo de acest strat şi de dimensiunea utopică, de trimiterile la Rabelais şi toate celelalte, există un format mental care vine, într-adevăr, din societatea sfârşitului de secol XVIII şi a începutului de secol XIX. Cu siguranţă, Ion Budai-Deleanu a fost un om al timpului său, care şi-a conceput scrierea pentru a avea un efect politic imediat. Că nu l-a avut, este o altă discuţie. Dar constituie o imagine a lumii de la cumpăna dintre secole.”



    Însuşi titlul scrierii lui Ion Budai-Deleanu duce cu gândul la epopeile antice. Din motive lingvistice, autorul Ţiganiadei” opta, la începutul secolului al XIX-lea, pentru un registru comic presărat cu trimiteri culturale la antichitate. Chiar din primele cânturi se face o trimitere la epopeea eroic-comică a lui Homer, – Omer” sau Omir”, cum i se spune în Ţiganiadă” -, Batrachomyomachia” sau Războiul dintre broaşte şi şoareci”. Este o opţiune pentru o epopee eroic-comică dintr-o problemă de neajungere a limbii”, ca să-i citez pe Budai-Deleanu. Limba română de la acea dată nu era pregătită, nu era capabilă să absoarbă necesarul lingvistic al unei tragedii, al unei epopei grave, în registru înalt. Atunci, rămânea varianta unei epopei populare, comice. Epopeea are, după cum se ştie, două posibile registre: registrul grav şi cel comic. Budai-Deleanu a optat pentru cea de-a doua variantă, nu pentru registrul Iliadei” sau al Odiseei”, ci pentru registrul Batrachomyomachiei” a aceluiaşi Homer. Dar, dincolo de stratul comic, există lucruri foarte grave, foarte serioase şi o întreagă dezbatere ideologică despre care formă de guvernământ ar fi mai bună. Dincolo de orice, este şi o meditaţie despre felul în care puterea corupe şi distruge o societate, ca în cazul acelei societăţi ţigăneşti de secol XV. De altfel, opţiunea pentru această Ţiganiadă” are şi nişte dedesubturi mai adânci, ezoterice, care vin din Egiptul antic. Se ştie că ţiganilor li se mai spunea şi egipteni, astfel încât se fac tot felul de trimiteri la piramide, la gândirea lui Hermes Trismegistul (n.a. alchimist din oraşul antic Alexandria, omolog al zeului Thot pentru egipteni). Lucrurile sunt foarte complicate, iar cum prin ţigani se înţeleg şi alţii”, cum spune Budai-Deleanu, prin ţigani se înţeleg, de fapt, românii. E un soi de metaforă, un fel de punere în abis a unei categorii mai largi.”



    Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu este, aşadar, un mod de a vorbi, într-o cheie alegorică, despre lucruri cât se poate de importante pentru societatea românească de la începutul secolului al XIX-lea. Subtilităţile pe care unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene le introduce în scrierea sa sunt, de fapt, elemente ce construiesc o capodoperă cu substrat ideologic.

  • Stereotipuri de gen în literatură şi educaţie

    Stereotipuri de gen în literatură şi educaţie

    Prezente în continuare în economiile şi societăţile din UE, disparităţile de gen de pe piaţa muncii îşi au originea, în multe cazuri, în stereotipuri des întâlnite în comunităţile din care facem parte. Cum apar stereotipurile prin care noi ne reprezentăm rolul femeii şi al bărbatului în societate? Se perpetuează ele prin educaţie şi prin anumite modele culturale? Acestor întrebări a încercat să le răspundă studiul privind stereotipurile de gen în cultura românească şi în viaţa de zi cu zi, din cadrul proiectului “Integrarea şi promovarea femeilor pe piaţa muncii”. Deurlat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, cu finanţare europeană asigurată prin POSDRU, studiul s-a axat pe patru domenii — film, teatru, literatură şi mass-media — şi a căutat să verifice următoare ipoteză: dacă nu cumva steoretipiile de gen sau cele legate de feminitate au o bază culturală. Ce s-a descoperit la finalul studiului, aflăm acum de la Mircea Vasilescu, Preşedintele Fundaţiei pentru o Societate Deschisă: În ansamblu, ipoteza de la care am pornit a fost corectă: felul în care privim femeile şi feminitatea se bazează pe moştenirea culturală”. Bineînţeles că mass-media are o importanţă foarte mare, mai ales prin impactul său, căci ea prelungeşte gândirea în stereotipuri, exploatează anumite stereotipii despre femei ca să facă audienţă. Mă refer aici în special la mass-media tabloidă.



    În afară de mass-media, învăţământul pare a fi, la rândul său, o sursă de stereotipuri, uneori chiar prin analiza operelor literare propusă elevilor. Mircea Vasilescu, de data aceasta în calitate de critic şi istoric literar, a studiat modul în care sunt caracterizate anumite personaje literare feminine în şcoli: Am verificat ce se spune despre aceste personaje în literatura şcolară şi în cea paraşcolară, adică în manuale, în culegerile unde sunt gata oferite comentarii literare şi pe site-urile de referate. Aceste referate demonstrează, de fapt, cum se face literatura în şcoală, într-un mod plin de locuri comune. Şi-atunci mă întreb dacă nu cumva odată ieşit de pe băncile şcolii, un om obişnuit nu începe să aplice şi în viaţa reală ideile aflate acolo despre anumite personaje feminine printr-o gândire stereotipală.



    Răspunsul e pozitiv, deşi de multe ori interpretările propuse de manuale asupra unor personaje feminine nu sunt nici prea exacte, nici favorabile acelor personaje sau femeilor pe care le-ar reprezenta.



    Anumite prototipuri” feminine sunt, în ultimii ani, promovate şi în mass-media, mai precis în anumite emisiune televizate de divertisment. În prezent, televiziunile-tabloide au produs” un tip nou de femeie: asistenta de platou care apare emisiunile de divertisment. Aici ea este exploatată pentru că reprezintă femeia-decor, fiind în general cea care distrează spectatorii prin prostiile” pe care le spune, pentru că face pe proasta” potrivit rolului acordat de către producător. Prelungind parcă un alt stereotip de gen, nici în emisiunile serioase” nu apar prea multe femei. Mircea Vasilescu: Prezenţele feminine sunt foarte puţine în talk-showurile televizate, pe subiecte politice sau sociale. Nu prea sunt femei invitate ca experte pe anumite domenii. Şi de obicei, sunt invitate cam aceleaşi femei care provin mai degrabă din mediul politic.”



    Nu doar prin şcoală sau prin emisiune de televiziune sunt transmise stereotipurile de gen, ci şi prin mesajele inoculate de părinţi încă din fragedă copilărie. Livia Aninoşanu, coordonatoarea Centrului Parteneriat pentru Egalitate — partener în cadrul proiectului “Integrarea şi promovarea femeilor pe piaţa muncii””- , consideră că prin socializare, copiii învaţă foarte devreme ce e potrivit pentru fete şi băieţi să facă în societate: Încurajăm anumite emoţii la băieţi şi le descurajăm pe altele. La fel procedăm cu fetele. În cazul băieţilor, li se transmite foarte des: Nu plânge, că nu eşti fată.” Pentru băieţi, încă de timpuriu, limbajul emoţional este restrâns. Le este permis să-şi exprime emoţiile negative prin furie, însă în mult mai mică măsură au voie să se arate emotivi, temători. În cazul fetelor, în schimb, ele nu sunt încurajate să-şi exprime furia, să spună nu” sau să pună bariere foarte clare. Le dăm voie, însă, să fie fragile. Direcţionăm deja copiii spre rolurile pe care le au de îndeplinit în societate, inculcându-le ideea că băieţii sunt cei puternici, iar fetele sunt cele slabe.



    Jucăriile diferenţiate au şi ele rolul lor în această predeterminare a comportamentului. Livia Aninoşanu: În orice mare magazin pentru copii avem rafturi pentru fetiţe şi pentru băieţei. În cele pentru fete, pe care le recunoaştem după rozul strident, vedem jucării care reproduc rolurile pe care ele, mai târziu, le au de îndeplinit în societate: mini-bucătării, maşini de spălat, un fier de călcat în miniatură. În cazul băieţilor, avem jocuri care permit explorarea spaţiului, maşini, arme…Avem relativ puţine jocuri neutre din punct de vedere al genului. Cred că sunt foarte multe exemple de situaţii în care copiii au dorit să aleagă altceva. Lucrul nostru cu educatoarele ne-a demonstrat că există o teamă foarte puternică, de pildă, în cazul băieţilor care au alte preferinţe, cum ar fi să se joace cu păpuşile sau să se implice în jocul fetelor. Această simplă preferinţă dă naştere la temeri printre adulţii din jur. Băiatul respectiv este aproape imediat corectat.



    De corectat poate că ar trebui corectate atitudinile adulţilor, consideră specialiştii în egalitatea de gen. Copiii nu ar trebui educaţi conform unor filtre de gen, ci mai degrabă încurajaţi să experimenteze şi să se descurce într-o gamă cât mai variată de situaţii.

  • Scriitorul Norman Manea, invitat la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi

    Scriitorul Norman Manea, invitat la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi

    Unul din invitaţii de marcă ai Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi (desfăşurat în luna octombrie) a fost scriitorul Norman Manea. Stabilit din 1986 în America, având origini evreieşti, autorul unor cărţi ca Plicul negru”, Despre clovni: dictatorul si artistul”, Întoarcerea huliganului”, Plicuri si portrete”, Fericirea obligatorie”, Vizuina”, Laptele negru”, a experimentat de timpuriu şi deportarea, şi exilul.



    “Am avut un traseu existenţial complicat. Primul meu exil a fost la 5 ani. În 1945, mă consideram un bătrân de 9 ani.”, spune Norman Manea, bun prieten cu scriitorul Philip Roth si cu poetul american care i-a fost si invitat la seara FILIT, Edward Hirsch. Moderatoarea serii FILIT a fost Carmen Muşat, redactor-şef la Observator cultural, care a pornit de la o afirmaţie a lui Edward Kanterian (lector la Oxford), împreună cu care Norman Manea a purtat un dialog întins pe durata a 11 ani, dialog publicat în seria de autor dedicată scriitorului de editura Polirom. În acel context, Edward Kanterian spunea că Norman Manea este autorul român care a provocat trei polemici esenţiale în cultura română.



    Carmen Muşat le reia: ”În 1982, într-un interviu pe care l-a acordat revistei Familia, Norman Manea i-a supărat pe oficialii de atunci, dar şi pe unii dintre scriitorii confraţi de-ai săi pentru că a îndrăznit să vorbească despre naţionalism şi despre modul în care scriitorii obedienţi în acea vreme ating această problemă. Apoi, în 1992, când a publicat în Revista 22, pe care o conducea în acea vreme Gabriela Adameşteanu, un eseu în care îşi permitea să aducă în discuţie angajamentul legionar al lui Mircea Eliade, călcând astfel un tabu al culturii noastre şi luând în discuţie implicarea intelectualului într-o ideologie nefericită. Şi, în al treilea rând, în 1997, după apariţia Jurnalului lui Mihail Sebastian, când Norman Manea a vorbit despre incompatibilităţi. Despre faptul că – citându-l pe Sebastian – în cultura română nu există incompatibilităţi. Norman Manea a fost întotdeauna fascinat de nuanţe, dar nu s-a ferit să fie tranşant în legătură cu o nişte subiecte pe care de obicei le trecem sub tăcere.”



    Pornind de la aceste observaţii făcute de Norman Manea, Carmen Muşat a formulat întrebarea: de ce raportul nostru cu memoria se crispează când îi punem în faţă oglinda adevărului? Norman Manea. “Nu mă văd ca fiind un polemist sau un provocator. Mi-am explicat şi în aceste cazuri opinia mea personală şi un mod de a vedea literatura în istoria unei naţiuni. Am vorbit despre perioadele dificile din istoria României, dar, în general, refuz să discut în termeni colectivi, despre români, evrei etc. Sunt, de obicei, preocupat de individ, de ceea ce poate şi trebuie să facă individul, sunt de asemenea, preocupat de radicalele diferenţe între personalităţile semenilor noştri. Cât despre memorie, în istoria noastră sunt rare cazurile de autoanaliză şi de analiză critică a erorilor. Aş spune că această trăsătură poate veni dintr-un anume hedonism. Poporul român, din care am făcut şi fac parte, chiar dacă unii nu sunt încântaţi de asta, este, după părerea mea, un popor hedonist. Ce se spune în popor că noi n-am dat sfinţi, am dat poeţi, vine în sprijinul acestei afirmaţii. Hedonismul înseamnă a te bucura de oferta cotidiană şi de bucuriile pe care viaţa ţi le oferă, înseamnă mai mult interes faţă de artă decât de sacralitate. Aceasta implică şi o anumită adaptare. Adaptarea la imediat. Iar adaptarea la imediat poate duce la o ignorare a trecutului.”



    O altă întrebare pe care i-a adresat-o Carmen Muşat lui Norman Manea pe scena Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi a fost cum vede scriitorul rolul intelectualului în lumea contemporană, o lume post totalitară, ameninţată permanent de tot felul de crize. Norman Manea: ”Eu mă feresc să propun sau să impun vreun rol cuiva. Există intelectuali zăvorâţi în existenţa lor de gânditori, există intelectuali amestecaţi cu mulţimile, luptând pentru un anume ideal. Consider că toate acestea sunt opţiuni personale. Aş vrea să cred şi m-aş bucura dacă ar fi aşa, că intelectualul ar putea avea un rol pozitiv în dezbaterea naţională. Rolul său, poziţia sa, misiunea sa este tot mai slăbită în societatea modernă, o societate practică, mai degrabă mercantilă, în care primează criteriul banului. Intelectualii de marcă, cei care au jucat rolul de pedagogi în societate, sunt în umbră şi nu cred că vor apărea în prim plan.”



    Desfăşurat sub Patronajul Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi a reunit peste 300 de profesionişti din domeniul cărţii, atât din ţară, cât şi din străinătate, criitori, traducători, editori, organizatori de festival, critici literari, librari, distribuitori de carte, manageri şi jurnalişti culturali.

  • România la Târgul de Carte de la Frankfurt

    România la Târgul de Carte de la Frankfurt

    La ediţia recent încheiată a Târgului de Carte de la Frankfurt, standul României a fost remarcat de vizitatori şi de profesioniştii industriei cărţii, prezentând un concept diferit faţă de cel din 2013. Este vorba de un concept elaborat de o firmă de arhitectură în parteneriat cu Muzeul Satului din Bucureşti, cu o bogată experienţă în domeniul expoziţiilor. Cât priveşte alegerea scriitorilor români invitaţi la târg, principalul organizator de anul acesta, Ministerul Culturii, a mizat pe literatura tânără. În cifre, România a fost reprezentată la ediţia din acest an a Târgului de Carte de la Frankfurt, cel mai important eveniment de profil la nivel european, de 29 de edituri şi de scriitori ale căror volume au fost traduse în limba germană, precum Liliana Corobca şi Cosmin Perţa. Tot la standul românesc au avut loc lecturi din volumele “Stammbaum” şi “Familienlokal”, care reprezintă selecţii din poeziile lui Cristian Popescu (1959 – 1995), traduse în limba germană de Ernest Wichner pentru editura Hochroth, din Berlin. Anca Fronescu, manager cultural, a moderat câteva din evenimentele organizate la standul românesc: ”S-au prezentat la stand şi cele mai frumoase cărţi româneşti. Este o premieră pentru România că există o competiţie între cele mai frumoase cărţi româneşti, iar aceste volume sunt prezente la Frankfurt, pe nişte rafturi superbe. Şi tin să spun, de asemenea, că standul României arată foarte bine, este foarte modern, lumea îl remarcă. Într-un târg uriaş ca cel de la Frankfurt e mare lucru că oamenii sunt atraşi de un stand, în cazul de faţă, de standul românesc. ”



    Scriitorii invitaţi de către Ministerul Culturii la această ediţie a Târgului de Carte de la Frankfurt au fost Liliana Corobca şi Cosmin Perţa. Cosmin Perţa, distins în 2011 cu premiul Tânărul prozator al anului” la Gala Tinerilor Scriitori, şi-a prezentat volumul “Teofil şi câinele de lemn”, apărut la Editura Herg Benet: ”La Frankfurt a fost minunat, a fost prima mea întâlnire cu acest Târg de Carte, cel mai important din Europa. Şi chiar dacă este un târg dedicat în primul rând vânzării de drepturi, este minunat să vezi atâtea edituri, atâţia scriitori şi agenţi literari, toate astea îţi dau impresia că literatura este cel mai important lucru din lume. Cartea mea a fost foarte bine primită la Frankfurt, a avut parte de un public mult mai numeros decât ne aşteptam eu şi organizatorii. Iar partea cea mai interesantă a fost dezbaterea de după prezentarea cărţii, unde publicul mi-a pus tot felul de întrebări. Am avut reacţii diferite de cele din România, pentru că discuţia cu publicul german s-a axat mai ales pe totalitarism si multe dintre întrebările publicului german aveau în vedere aspectul social şi politic, actualitatea românească. Oamenii erau foarte curioşi să afle dacă în România mai există în momentul de faţă urme ale totalitarismului sau dacă s-a păstrat ceva din vechiul regim la nivelul mentalităţilor. »



    În cadrul Târgului de Carte de la Frankfurt au fost anunţaţi şi câştigătorii pe 2014 ai Premiului pentru Literatură al Uniunii Europene. Cărţile câştigătoare diferă ca gen, de la cărţi poliţiste la nuvele şi romane istorice. Lansat în 2009, Premiul pentru literatură este acordat anual de UE în semn de recunoaştere a celor mai buni autori noi şi în curs de afirmare din Europa, indiferent de limba în care scriu aceştia. Pierre J. Mejlak din Malta, unul dintre scriitori distinşi cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene: ”Sunt foarte onorat că am primit acest premiu. Ca scriitor petrec destul de mult timp lucrând în singurătate, închis în camera mea. Aşa că atunci când cărţile mele sunt apreciate, sunt fericit. Aceasta nu este prima mea carte, dar este primul meu premiu european.Cartea este o colecţie de proze scurte, de 10 povestiri, de fapt, şi fiecare tratează puterea memoriei, a amintirii. Reprezintă modul meu de a aborda nostalgia din mai multe puncte de vedere. Există personaje care încearcă să scape amintirii mele, altele care încearcă să revină, de asemenea, personaje care încearcă să manipuleze amintirile viitoare şi să le strângă pe acelea pe care şi le-ar dori la bătrâneţe. Sunt destul de pasionat de puterea amintirilor, de aceea cartea mea are această temă.”



    La această ediţie a Târgului de Carte de la Frankfurt cititorii au avut ocazia s-o întâlnească şi pe scriitoarea Marica Bodrožić, distinsă cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2013 şi considerată una din cele mai interesante scriitoare din Germania, chiar daca germana nu este limba sa maternă: ”A fost o foarte plăcută surpriză, pentru că, în primul rând, nu ştiam că acest premiu există. Şi mi-am dat seama câte spaţii noi, câţi noi cititori poţi descoperi prin traducerea scrierilor tale. Asta înseamnă foarte mult, înseamnă să fii conectat la alte spaţii şi la alte culturi, alte limbi, pentru că fiecare nouă traducere a unei cărţi înseamnă o rescriere a acesteia. Este mare lucru să traduci o carte, pentru că volumul respectiv se transformă, devine altceva din toate punctele de vedere. Nu cred în scriitorii care încearcă să-şi construiască o carieră, pe mine mă interesează scrisul dincolo de carieră, scriu pentru că simt această nevoie. Sunt interesată de acest proces prin care cititorii ajung la o carte, prin care, până la urmă, ajung în dialog cu scriitorul, proces prin care o carte îţi poate releva ceva nou despre lume. Poate că sună puţin naiv, dar chiar mă interesează dialogul acesta pe care-l deschide o carte.”



    Polirom, Casa Radio, Curtea Veche, Humanitas, RAO, Trei, Max Blecher, Monitorul Oficial, Nemira, Niculescu sunt câteva din editurile care şi-au expus oferta la standul românesc organizat de Ministerul Culturii.


  • Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT)

    Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT)

    După prima sa ediţie, din 2013, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT) a fost remarcat de cotidianul spaniol El Pais drept cel mai important festival literar din Europa de Est“, iar Frankfurter Allgemeine Zeitung a apreciat că “un eveniment de asemenea anvergură europeană n-a mai existat vreodată în România“. Cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT) aduce la Iaşi, în perioada 1 — 5 octombrie peste 300 de profesionişti din domeniul cărţii, atât din ţară, cât şi din străinătate, scriitori, traducători, editori, organizatori de festival, critici literari, librari, distribuitori de carte, manageri şi jurnalişti culturali. Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, David Lodge, unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi prozatori ai lumii, considerat un clasic în viaţă al literaturii britanice, Norman Manea şi Mircea Cărtărescu, creditaţi anual în presa internaţională cu mari şanse la Nobel, se întâlnesc cu publicul din România la Iaşi pe durata festivalului. Hertei Müller i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură în octombrie 2009 pentru densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor”, fiind a douăsprezecea femeie care a primit această distincţie. Scriitorul britanic David Lodge este unul dintre cei mai populari autori străini în România, fiind deopotrivă apreciat de critica literară, dar şi de un public foarte larg. Acceptul lui Lodge de a participa la FILIT este cu atât mai important cu cât apariţiile sale publice în ultimii ani au fost extrem de puţine în cadrul festivalurilor, iar aceasta este prima sa vizită în România. Reputat romancier, dramaturg şi scenarist, David Lodge se numără astăzi printre clasicii în viaţă ai literaturii britanice şi mondiale. Despre câteva din provocările festivalului din acest an, Dan Lungu, manager FILIT.



    ”Cea mai mare provocare a fost să nu ne repetăm, am încercat să înnoim evenimentul. De aceea ne-am gândit la câteva tipuri noi de evenimente şi la invitaţi pe măsură. De pildă, Guillermo Arriaga, scenarist foarte cunoscut şi autor de romane, căruia îi dedicăm o seară, este un tip nou de invitat, pentru că, la ediţia anterioară a FILIT-ului, n-am mai avut ca invitaţi scenarişti. Şi, credem noi, este o idee bună să deschidem festivalul către diferite tipuri de literatură. De asemenea, am încercat să extindem FILIT-ul, în afară de cele cinci zile de festival. Am înfiinţat, în acest scop, rezidenţele de traducători FILIT, pentru că festivalul este dedicat scriitorilor, dar şi traducătorilor. Traducătorii, evident, sunt prezenţi şi în cele cinci zile de festival, o bună ocazie să cunoască scriitori, o bună ocazie de discuţii profesionale, dar este foarte important ca ei să aibă o perioadă de linişte şi o mică finanţare, ca să-şi poată duce la capăt proiectele de traducere. În acest scop, anul acesta am organizat şase rezidenţe pentru traducători.”




    Desfăşurat în acest an sub Patronajul Reprezentanţei Comisiei Europene în România, FILIT cuprinde lecturi publice, întâlniri ale scriitorilor cu publicul tânăr din licee şi universităţi, Serile FILIT găzduite de Teatrul Naţional, concerte, mese rotunde şi conferinţe specializate. Târgul de carte BOOKFEST, organizat în cadrul FILIT, prezintă publicului ieşean oferta de carte a celor mai importante edituri din România. Dan Lungu, manager FILIT: ”O altă noutate din acest an este că, pe lângă scriitorii străini, împreună cu Uniunea Scriitorilor din România şi Institutul Cultural Român, aducem la FILIT şi 10 traducători români, astfel încât putem completa tabloul. Pentru că avem ambiţia să reconstituim în mic, la Iaşi, cu ocazia FILIT-ului, complexitatea unei lumi literare. De aceea avem scriitori, jurnalişti, traducători, manageri culturali, agenţi literari. Şi nu putea lipsi evident publicul, care a fost numeros încă de anul trecut, peste 30.000 de vizitatori.”



    Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi are anul acesta o nouă secţiune: Casa Poeziei”. Corina Bernic, coordonatorul Casei Poeziei şi a Nopţii Albe a Poeziei.



    ”Ne bucurăm mult că vine tot mai multă lume din ţară la FILIT. Anul trecut am făcut un proiect pilot, am încercat să facem un test, să vedem dacă publicul ieşean duce” un eveniment lung, un maraton al poeziei, o noapte albă a poeziei la care au participat aproape 30 de poeţi din România şi din străinătate. Anul trecut am moderat evenimentul cu scriitorul Claudiu Komartin şi noi am fost foarte miraţi să avem un public de peste 500 de persoane. De aceea ne-am gândit că trebuie să continuăm, pentru că în Iaşi există şi public de poezie, nu doar de proză. Anul acesta extindem proiectul de poezie, continuăm Noaptea Albă a Poeziei. În acest an moderez noaptea poeziei cu Silviu Dancu, noutatea este că am introdus în program o întreagă serie de lecturi ale poeţilor români.



    Douăzeci dintre cei mai importanţi poeţi români se întâlnesc cu publicul în fiecare zi de festival la Casa Dosoftei, locul-emblemă în care a funcţionat în secolul al XVII-lea prima tiparniţă din Moldova. Este vorba despre unele dintre cele mai importante voci ale poeziei contemporane româneşti — de la autori care au debutat în anii ’60 şi au devenit apoi nume mari ale literaturii noastre, până la tineri scriitori care s-au afirmat în ultimii ani.

  • Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti

    Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti

    Prima seară a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti, care s-a desfăşurat la începutul lunii decembrie la Clubul Ţăranului din capitală, a pornit de la unul din romanele scriitoarei israeliene Zeruya Shalev, “Soţ şi soţie”, tradus şi în română la Editura Polirom. “Recunoscută pe plan internaţional încă de la romanul ei de debut, “Viaţa amoroasă”, scriitoarea israeliană Zeruya Shalev ne oferă, în “Soţ şi soţie”, o meditaţie de o remarcabilă forţă poetică despre gelozie, durere si renunţare” scrie Library Journal.



    Şi Publishers Weekly menţionează performanţa Zeruyei Shalev:Romanul Zeruyei Shalev este un neîntrerupt flux al conştiinţei, în care ne sunt redate fragmente de conversaţii, certuri conjugale şi şoapte de dragoste.” Una dintre întrebările lansate celor patru invitaţi, două cupluri de scriitori, Zeruya Shalev şi Eyal Megged (din Israel), respectiv Cecilia Ştefănescu şi Florin Iaru (România) a fost de ce nefericirea are mai degrabă potenţial creativ decât fericirea? Discuţia a fost moderată tot de un cuplu, scriitoarea Adela Greceanu şi jurnalistul Matei Martin.



    Revenind la romanul Zeruyei Shalev, “Soţ şi soţie”, Udi şi Naama sînt doi oameni care au crescut unul lîngă celălalt, însă pe parcursul acestui drum de-o viaţă comunicarea dintre ei a fost întreruptă, iar traiul împreună, alături de fiica lor, Noga, se împarte între gelozie, furie şi vină. Se dovedeşte încetul cu încetul că întreaga fundaţie pe care fusese clădită această căsnicie era una firavă, imaginea iubirii idilice trăite în adolescenţă nefiind decît un înveliş iluzoriu al unei vieţi de familie neîmplinite. Zeruya Shalev explică de ce nefericirea îi oferă, în scris, mai mult potenţial decât fericirea: ”Nefericirea este mai creativă decât fericirea. Nefericirea ne motivează, declanşează schimbarea, mişcă lucrurile. Este motivul pentru care în multe din cărţile mele vorbesc despre crize. Însă criza e doar începutul. Ceea ce declanşează ea este important, după o criză ai oportunitatea să te schimbi, să te recuperezi. Unul dintre scopurile mele, ca scriitor, este de a acompania personajele mele nu pe drumul spre fericire, ci spre o schimbare in bine.“



    Pentru Eyal Megged, jurnalist, poet şi prozator, profesor de cursuri de scriere creativă, laureat a importante premii literare printre care Macmillian Prize, opţiunea este diferită: ”Eu nu cred că nefericirea este folositoare pentru inspiraţie. Când sunt nefericit, nu prea scriu. Cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată a venit de la o cititoare a ultimului meu volum, End of the Body”, care a suferit de cancer. Ea mi-a scris că după ce mi-a citit cartea, a găsit motivaţia de a trăi. Asta înseamnă că uneori, când descrii o situaţie nefericită, nu oferi durere, ci fericire pentru cititor.”



    Scriitoarea Cecilia Ştefănescu are o opinie diferită. În cărţile ei, se pare că nefericirea este mai frecventă decât fericirea: ”Situaţiile dramatice creează conflicte şi nouă ne face plăcere sa participăm la aceste conflicte. Situaţiile nefericite te fac sa îţi dai jos măştile şi cumva să ieşi din tine. Uneori eşti ridicol, ţi-e ciudă pe tine, încerci, de cele mai multe ori neputincios, să recâştigi acel moment de fericire. Nu mi-am abandonat toate iluziile, dar pe aceasta, că fericirea durează, am fost silită să o abandonez. Fericirea e un moment, ea nu durează. Am deveni nesănatoşi, am suferi îngrozitor să fim în permanenţă fericiţi.”



    Scriitorul Florin Iaru împărtăşeşte aceeaşi opinie. În scris, nefericirea este mult mai productivă decât fericirea: “E o chestie de gramatică. În gramatică, fericirea este limitativă, nu are decât adjective, doar calităţi. Dar noi ne căutăm fericirea în pofida a absolut orice. Totuşi, şi mă refer mai ales la literatură, fericirea este statică, nu are conflict, deci nici nu poate să dezvolte un nucleu dramatic. În al doilea rind, cititorii consumă nefericire, şi asta îi mulţumeşte, îi satisface estetic. Dacă publicul caută nefericirea în cărţi, aceasta este foarte rentabilă, iar noi, autorii, ştim lucrul asta.”



    După ce fiecare dintre scriitori a optat pentru una din variante, discuţia a continuat cu întrebări la fel de interesante. Ce avantaje există într-o căsnicie între scriitori? Cât este admiraţe, cât înţelegere, cât este competiţie sau invidie într-un cuplu în care ambii parteneri scriu? Ce traume poate aduce literatura într-o căsnicie? Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti( FILB 2013) le-a prilejuit iubitorilor de literatură din capitala României întâlnirea cu nume importante ale literaturii contemporane din Marea Britanie, Israel, Croaţia, Ungaria, Serbia, Jamaica şi România.

  • Literatura română, premiată la Bruxelles

    Literatura română, premiată la Bruxelles

    Pentru iubitorii de Bucureşti şi de proză cu atmosferă care ne întoarce în timp în 1897 — aşa cum spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu — Ioana Pârvulescu scotea, în 2009, romanul “Viaţa începe vineri”. Un bărbat este găsit fără cunoştinţă, în câmp, lângă capitală. Nimeni nu ştie exact ce e cu el şi fiecare bănuieşte altceva. E un escroc internaţional care vrea să-şi piardă urma ? Un criminal ? Un bolnav ? Încetul cu încetul, în jurul lui se adună o mulţime de oameni : un medic şi fiica lui, un poliţist, un comisionar în vârstă de 8 ani care umblă prin tot Bucureştiul cu scrisori şi pachete şi, nu în ultimul rând, gazetari de la un ziar al vremii — Universul.



    Romanul, alert, cu un fir al acţiunii semipoliţist, cu personaje extrem de vii, dintre cele care îţi devin prieteni, se petrece în numai treisprezece zile : de vineri 19 decembrie până la sfârşitul anului. Atmosfera lumii bucureştene din preajma începutului de secol 20 este recreată ca într-un film. Ajunge să deschizi cartea şi să te afli, deja, acolo.



    Pentru “Viaţa începe vineri”, Ioana Pârvulescu s-a numărat printre cei doisprezece câştigători ai premiilor Uniunii Europene pentru Literatură, decernate la Bruxelles.



    La clasica întrebare “cum vă simţiţi după ce aţi luat premiul”, Ioana Pârvulescu a răspuns, la cald : Mă simt grozav, mai ales că am scăpat de emoţii. Sigur că nu este uşor să reprezinţi o ţară; este prima oară când mi se întâmplă să reprezint oficial România şi am fost destul de conştientă de misiunea asta a mea.



    Ioana Pârvulescu predă literatură română modernă la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A fost, timp de 18 ani, redactor la România literară, publicaţie unde a scris săptămânal. La prestigioasa editură Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia “Cartea de pe noptieră”. Cu romanul “Viaţa începe vineri”, ea şi-a făcut debutul în romanul de ficţiune, după ce cochetase cu eseul.



    Critic n-am prea fost. Am fost calificată astfel, dar de fapt am scris eseuri mai mult, istorie literară, dar acum scriu cu mare plăcere şi ficţiune, romane. Cuvântul scriitor acoperă totul.



    Într-un interviu acordat în 2009, anul apariţiei “Vieţii începe vineri”, Ioana Pârvulescu povestea : “personajele din roman m-au rugat să le las să intre în lumea secolului 21, doar erau preocupate de viitor mai mult decât orice pe lume. Eu le-am prevenit : bine, fie, dar e pe răspunderea voastră, e altă lume decât cea pe care o ştiţi voi, să nu veniţi apoi la mine să vă plângeţi că nu vă place … Iar ele mi-au spus că sunt foarte curioase să vadă ce se întâmplă cu noi şi să se întâlnească cu oamenii de azi”.



    Suntem pociţi în raport cu oamenii frumoşi de atunci, iar Ioana Pârvulescu ne dă un etalon al decăderii noastre — spunea Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas. Însă, dincolo de toate, în “Viaţa începe vineri” — un roman retro şi cald — Bucureştiul de altădată prinde viaţă.

  • Scriitoarea Ileana Mălăncioiu

    Scriitoarea Ileana Mălăncioiu


    “Aferim,femeie! Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Și cu suflet de muiere sensibilă, simțitoare. Suflet adânc, colțuros. Mare poetă.




    Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) si totodată accesibilă milei, duioșiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră (şi de Ecaterina Teodoroiu).”


    Aşa o descrie pe Ileana Mălăcioiu, Nicolae Steinhardt, autorul “Jurnalului fericirii”, operă unică în literatura română, despre cum suferinţa îndurată în închisorile comuniste poate fi transfigurată prin credinţă. Premiul national de poezie Mihai Eminescu”, Marele Premiu Prometheus, Marele Premiu Lucian Blaga”, Premiul revistei Adevărul literar si artistic” sau Premiul Opera Omnia”, oferit de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti sunt câteva din distincţiile acordate Ilenei Mălăncioiu pentru volumele ei de poezie, eseistică şi publicistică. La sfârşitul lunii decembrie, un al doilea volum semnat Ileana Mălăncioiu apărea în Irlanda, la editura “Gallery Press”, Legenda femeii zidite”, prima carte publicată acolo intitulându-se După Învierea lui Lazăr”. În urmă cudoi ani, în calitate de invitată de onoare a evenimentului Limba Noastră cea Română” desfăşurat în Republica Moldova, Ileana Mălăncioiu avansa ideea ridicării unui bust al lui Paul Goma, cel mai important disident intelectual român, stabilit la Paris. În urma evenimentului a fost editată “Cartea poeziei 2012”, scoasă de editura ART, volum care se deschide cu poezia Ilenei Mălăncioiu şi cuprinde o selecţie din lirica poeţilor din Basarabia. Ileana Mălăncioiu: ”Ce au făcut intelectualii din Basarabia care au luptat pentru limba română, a fost deosebit de important. Ei au făcut România Mare din punct de vedere cultural. Acolo există poeţi foarte buni, iar prejudecata intelectualilor români, că acolo se scrie ca în secolul trecut, este încă actuală. Am dorit să vorbesc despre Paul Goma pentru că eu consider că în România i s-a făcut o mare nedreptate. Mai suntem câţiva care vorbim cu dragoste despre el. Poate a fost şi vina lui, pentru că jurnalul lui a ridicat multe probleme. De fapt, îşi exprima tristeţea că entuziasmul nostru din ‘90 s-a dărâmat. Vorbea din acea tristeţe şi oamenii au simţit nevoia să-l izoleze, ceea ce nu este drept, pentru că este totuşi emblema rezistenţei noastre, atâta cât a fost. Nu mi se pare normal să trăiască singur şi izolat la Paris, iar aici să apară tot felul de falşi disidenţi. Mi se pare de o tristeţe fără margini că un om ca el este izolat.”


    Ileana Mălăncioiu a absolvit facultatea de filosofie în 1968, în 1978 i-a apărut lucrarea de doctorat, “Vina tragică”, iar între timp alte şase volume de poezie. A fost nevoită să renunţe la filosofie pentru că, aşa cum spune, nu era o “vreme pentru filosofie”. Chiar susţinerea tezei ei de licenţă, “Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga”, a stârnit un scandal. I s-a reproşat de către cei mai mulţi dintre profesori că, după cinci ani de studiu a filosofiei marxiste, a ales ca temă filosofia lui Blaga. Un alt scandal iscat de Ileana Mălăncioiu s-a petrecut pe când lucra la televiziune la începutul anilor ’70. În acea perioada de aşa-zisă relaxare, redacta o emisiune intitulată “poeţi români contemporani”, în care reuşea să aducă în atenţia publicului poezii de Alexandru Philippide, Constantin Noica, Dimitrie Stelaru, Eugen Jebeleanu, Emil Botta. Simpla întrebare adresată conducerii televiziunii care a hotărât suspendarea emisiunii a deranjat, cazul a fost discutat într-o şedinţă de partid, iar IleanaMălăncioiu a părăsit instituţia.


    În 1985, volumul “Urcarea muntelui” este retras din librării şi interzis a fi comentat. Trei ani mai târziu, din cauza acutizării cenzurii, care începuse să intervină inclusiv în textele filosofului Constantin Noica, Ileana Mălăncioiu demisionează de la revista literară “Viața românească “. Bineînţeles, în tot acest timp este urmărită de securitate, fapt confirmat şi de Dosarul de securitate al lui Dorin Tudoran. Şi totuşi, Ileana Mălăncioiu spune: ”Eu n-am nici pe departe meritele pe care le au adevăraţii disidenţi. Eu am făcut doar ce trebuia să facă un scriitor pentru a salva nişte cărţi. Adică n-am acceptat minciuna, n-am acceptat cenzura, dar nu pot să spun nici pe departe că am fost disidentă. Întotdeauna când am fost întrebată, am spus “disident” a fost Paul Goma. A-ţi asuma mai multe merite decât ai avut este jenant. A fost, într-adevăr, o perioadă grea, dar la “Viaţa românească” aveam un regim diferit faţă de cel al altor reviste, pentru că aveam un tiraj mai mic. De exemplu, la noi puteau să treacă după nişte bătălii, bineînţeles, texte care în România Literară treceau mai greu.”


    Primele modele în poezie ale Ilenei Mălăncioiu au fost Serghei Esenin, Mihai Eminescu şi George Bacovia. Ce i-au dat aceşti poeţi şi care sunt obsesiile ei ne spune în continuare: ”Cam tot bagajul cu care se pleacă la drum. Apoi te descoperi pe tine însuţi. După ce am exersat pe Eminescu şi pe Bacovia, am aruncat tot, pentru că mi-am dat seama că este imitaţie şi că trebuie s-o iau de la capăt şi să spun ce am eu de spus. Dar fără această şcoală pe marii poeţi, n-aş fi ajuns niciodată să spun, la nivel poetic, ce am de spus..După aceea am început să-l citesc ca lumea pe Baudelaire. Iar a-l citi ca lumea, înseamnă a-l citi metodic, cu creionul în mână, şi a înţelege de ce el rezistă şi alţi nu. În general, poetul este obsedat de moarte, mai ales după ce depăşeşte o anumită vârstă. Mai mult, obsesia devine atât de mare, încât începi să te temi şi nu mai vorbeşti despre moarte. Ocoleşti cuvântul, ca şi cum ai putea ocoli moartea. Dar tăcerea nu e rea. Vine o vreme în care poţi să spui lucruri care nu te mai reprezintă. Şi e mai bine să mai şi citeşti. Pauzele de lectură sunt foarte bune. Poţi ajunge la o nouă fază de scris sau poţi încheia luminos. Să închei fără să apuci să te degradezi. “


    “Nu mă gîndesc să fiu în poezie altfel decît în realitate, ci dimpotrivă. Dar strădania de a descoperi Cuvîntul care să mă exprime cu adevărat n-a încetat niciodată şi mă cutremur la gîndul că vine o vreme în care criza acestuia duce vrând-nevrând spre tăcerea definitivă” mai spune Ileana Mălăncioiu.