Radio România Internațional

Tag: mancare

  • Mâncăruri din Apuseni

    Mâncăruri din Apuseni

    În timpul iernilor aspre, cu zăpezi mari, care făceau imposibilă deplasarea spre zonele populate din vale, erau folosite resursele din propria cămară. Conform acestei tradiţii gastronomice, în bucătăriile din Apuseni se găteşte cu carne de porc sau de oaie alături de care se pune varză, cartofi sau produsele derivate din lapte, untura fiind folosită de multe ori în locul uleiului. La gustare sunt consumate frecvent şuncă, slănină afumată, ceapă şi pâine de casă, însoţite de un pahar de palincă.

    Ciorba cu afumătură este un preparat specific zonei, fiind pregătită fie cu cartofi, fie cu varză. Un alt preparat specific, cu denumire de origine, este tocana moţească cu carne de porc şi cu cârnaţi, cu ceapă călită în untura în care apoi se pun cârnaţi de casă şi cuburi de carne. Tot specifice acestei zone sunt plăcintele moţeşti, numite astfel după locuitorii din Apuseni. Acestea sunt coapte fie în cuptor, fie pe o lespede de piatră, fie pe plită, la foc mic. Sunt mici şi rotunde, seamănă cu o clătită, numai că în interiorul lor găsim brânză sărată. Este acelaşi aluat ca la prepararea pâinii, din făină, apă, drojdie şi puţină sare. După ce a fost lăsat la dospit, aluatul se întinde în foi subţiri pe care se pune brânză sărată. Foile, de formă rotundă, sunt puse una peste alta astfel încât în interior să rămână stratul subţire de brânză. După ce s-a copt, plăcinta trebuie unsă cu unt şi, eventual, smântână şi se serveşte imediat. Dacă este umplută cu brânză dulce sau cu dulceaţă de fructe de pădure, atunci poate fi servită şi ca desert.

    O mâncare consistentă este mămăliga toponită, asemănătoare bulzului din zona Munteniei sau a Bucovinei. I se mai spune şi mămăligă în straturi. Se pregăteşte într-o tavă, într-o cratiţă sau într-un vas de lut. Avem nevoie de cârnaţi, pe care îi tăiem în bucăţi mici şi de carne de porc, pe care o tăiem în cubuleţe, toate acestea rumenindu-le într-un ceaun. Separat, facem o mămăligă moale din care întindem un strat subţire într-un vas, uns în prealabil cu grăsimea în care am rumenit carnea şi cârnaţii. Deasupra acestui prim strat de mămăligă, împrăştiem carnea, cârnaţii şi nişte jumări de porc, după care întindem un nou strat de mămăligă, peste care punem nişte brânză sărată de oaie, sfărâmată sau rasă, acoperită apoi de un nou strat de mămăligă. Deasupra ultimului strat de mămăligă se poate întinde un ou bătut şi se lasă la copt. După ce s-a rumenit, înainte de a o servi, turnăm deasupra şi puţină smântână. Este o adevărată bombă calorică, dar, aşa cum am menţionat, este o mâncare necesară oamenilor care muncesc din greu, în condiţii de iarnă.

  • Mâncăruri din Banat

    Mâncăruri din Banat

    Banatul are o gastronomie distinctă,
    dar apropiată totuşi de cea din Transilvania, pentru că ambele provincii au
    făcut parte până la începutul secolului 20 din acelaşi imperiu. Apropiată de gastronomia din Transilvania, bucătăria bănăţeană se remarcă prin
    mâncăruri cu multe grăsimi, dar hrănitoare şi gustoase. Se foloseşte
    preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt călite în untură
    sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca acestea să fie mai
    consistente. Se folosesc condimente precum piperul, cimbrul, boiaua de ardei şi
    chimenul. Preparatele din carne de porc, servite ca aperitiv împreună cu un
    pahar de răchie, cârnaţii sau sarmalele cu varză, ‘mari cât pumnul fac parte
    din zestrea gastronomică a Banatului.


    Caracteristică Banatului este zupa, adică supa cu carne de pasăre şi cu tăiţei de casă, servită în mod tradiţional la sfârşit de
    săptămână, atunci când familia se reuneşte la masă. Conform tradiţiei, se
    foloseşte o pasăre de curte, iar tăiţeii, în formă de romb sau dreptunghiulară,
    sunt pregătiţi în casă, cu făină şi cu ou. Aceşti tăiţei, în formă de romb sau
    dreptunghiulară, sunt folosiţi şi la alte preparate precum aşa-numita iofca
    cu brânză şi smântână sau budinca de iofca cu şuncă. De altfel, la Reşiţa a
    fost organizat, înainte de pandemie, în perioada premergătoare Paştelui, un
    Festival al tăiţeilor.


    Din zestrea
    gastronomică a Banatului fac parte şi cârnaţii, unii dintre ei având chiar
    denumirea de origine a acestei provincii. Seamănă la culoare cu alte sortimente
    de cârnaţi din Transilvania, care au, de asemenea, denumire de origine. Pentru
    prepararea acestora se foloseşte numai carne de porc. Avem nevoie de circa 2 kg de carne de porc şi de
    jumătate de kg de slănină, dar şi de condimente: o căpăţână de usturoi, o lingură de boia dulce, coriandru
    uscat şi piper măcinat. Ne mai trebuie şi puţină supă de oase.
    Carnea de porc şi slănina,
    tăiate in cuburi, se trec prin maşina de tocat. Tocătura se amestecă cu usturoiul pisat, cu toate celelalte condimente
    şi cu puţină supă de oase pentru a se omogeniza. Cu această compoziţie, în care am mai adăugat şi sare după gust, umplem maţele de porc şi modelăm cârnaţii, astfel încât să îî potrivim la o lungime de circa 40 de cm, după care îi lăsăm la
    zvântat. Aceşti cârnaţi trebuie puşi apoi la afumat. Pot fi consumaţi ca atare sau prăjiţi în ulei sau untură.


    Bucătăria bănăteană
    este remarcabilă şi datorită dulciurilor. Ca şi în Transilvania, la vrem de
    toamnă se pregătesc acele găluşte cu prune, cu înveliş de făină şi cartofi,
    tăvălite în final prin pesmet şi numite gomboţi, o denumire sub care aceste
    găluşte sunt întâlnite atât în Ungaria, cât şi în Serbia. De asemenea, în Banat
    întâlnim multe dulciuri făcute din foietaj, dar şi din aluat dospit.


  • Mâncăruri din Banat

    Mâncăruri din Banat

    Banatul are o gastronomie distinctă,
    dar apropiată totuşi de cea din Transilvania, pentru că ambele provincii au
    făcut parte până la începutul secolului 20 din acelaşi imperiu. Apropiată de gastronomia din Transilvania, bucătăria bănăţeană se remarcă prin
    mâncăruri cu multe grăsimi, dar hrănitoare şi gustoase. Se foloseşte
    preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt călite în untură
    sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca acestea să fie mai
    consistente. Se folosesc condimente precum piperul, cimbrul, boiaua de ardei şi
    chimenul. Preparatele din carne de porc, servite ca aperitiv împreună cu un
    pahar de răchie, cârnaţii sau sarmalele cu varză, ‘mari cât pumnul fac parte
    din zestrea gastronomică a Banatului.


    Caracteristică Banatului este zupa, adică supa cu carne de pasăre şi cu tăiţei de casă, servită în mod tradiţional la sfârşit de
    săptămână, atunci când familia se reuneşte la masă. Conform tradiţiei, se
    foloseşte o pasăre de curte, iar tăiţeii, în formă de romb sau dreptunghiulară,
    sunt pregătiţi în casă, cu făină şi cu ou. Aceşti tăiţei, în formă de romb sau
    dreptunghiulară, sunt folosiţi şi la alte preparate precum aşa-numita iofca
    cu brânză şi smântână sau budinca de iofca cu şuncă. De altfel, la Reşiţa a
    fost organizat, înainte de pandemie, în perioada premergătoare Paştelui, un
    Festival al tăiţeilor.


    Din zestrea
    gastronomică a Banatului fac parte şi cârnaţii, unii dintre ei având chiar
    denumirea de origine a acestei provincii. Seamănă la culoare cu alte sortimente
    de cârnaţi din Transilvania, care au, de asemenea, denumire de origine. Pentru
    prepararea acestora se foloseşte numai carne de porc. Avem nevoie de circa 2 kg de carne de porc şi de
    jumătate de kg de slănină, dar şi de condimente: o căpăţână de usturoi, o lingură de boia dulce, coriandru
    uscat şi piper măcinat. Ne mai trebuie şi puţină supă de oase.
    Carnea de porc şi slănina,
    tăiate in cuburi, se trec prin maşina de tocat. Tocătura se amestecă cu usturoiul pisat, cu toate celelalte condimente
    şi cu puţină supă de oase pentru a se omogeniza. Cu această compoziţie, în care am mai adăugat şi sare după gust, umplem maţele de porc şi modelăm cârnaţii, astfel încât să îî potrivim la o lungime de circa 40 de cm, după care îi lăsăm la
    zvântat. Aceşti cârnaţi trebuie puşi apoi la afumat. Pot fi consumaţi ca atare sau prăjiţi în ulei sau untură.


    Bucătăria bănăteană
    este remarcabilă şi datorită dulciurilor. Ca şi în Transilvania, la vrem de
    toamnă se pregătesc acele găluşte cu prune, cu înveliş de făină şi cartofi,
    tăvălite în final prin pesmet şi numite gomboţi, o denumire sub care aceste
    găluşte sunt întâlnite atât în Ungaria, cât şi în Serbia. De asemenea, în Banat
    întâlnim multe dulciuri făcute din foietaj, dar şi din aluat dospit.


  • Iahnie de fasole

    Iahnie de fasole

    Mâncarea de
    fasole boabe este nelipsită de la festivităţile organizate în marile oraşe ale României cu ocazia
    Zilei Naţionale. Este una dintre
    mâncărurile preferate ale românilor şi tocmai din acest motiv este servită şi
    de Ziua Naţională. Iahnia de fasole este oferită participanţilor la aceste
    festivităţi, dar nu simplă, ci cu ciolan afumat, cu costiţă de porc sau cu cârnaţi prăjiţi în ulei sau
    fripţi pe grătar, eventual şi cu o cană de vin. Nu este o mâncare exclusiv românească.
    Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau
    cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa
    sub diferite denumiri, precum ham hocks sau Eisbein în ţările
    anglo-saxone sau golonka în Polonia, acolo unde este considerată chiar o mâncare tradiţională.


    Prepararea
    iahniei de fasole nu este complicată, însă ia ceva timp deoarece boabele de fasole trebuie
    puse la înmuiat cu o zi înainte. Pentru festivităţi, fasolea se pregăteşte la cazan, însă, atunci când dorim doar
    câteva
    porţii, este de ajuns o jumătate de kg de fasole boabe. Mai avem nevoie de 2
    … 3 cepe, de un morcov, o foaie de dafin, frunze de pătrunjel, ulei, bulion,
    sare şi piper. După ce s-a înmuiat, fasolea trebuie pusă la fiert şi, după ce este lăsată să
    clocotească vreo 10 minute, apa este aruncată. Operaţiunea trebuie repetată.
    După ultima schimbare a apei, se lasă fasolea să fiarbă 30 de minute, apoi se
    adaugă bucăţi de morcov tăiat rondele. Separat, ceapa este tocată mărunt,
    călită uşor în ulei şi adăugată apoi în vasul în care fierbe fasolea, împreună cu morcovul,
    tăiat
    rondele. Spre final, punem una, două linguri de bulion, câteva boabe de piper şi foaia de
    dafin. Iahnia este gata când boabele de fasole devin moi. Spre final punem în vas frunze
    tocate de pătrunjel şi sare după gust.


    Atunci
    când
    adăugăm şi ciolan afumat de porc, trebuie săîl fierbem separat, până când se
    desprinde carnea de pe os. Periodic, îndepărtăm spuma care se formează la suprafaţă, apoi tăiem în bucăţi mai mici
    carnea cu grăsime şi cu şorici. În apa în care a fiert
    ciolanul vom pregăti în
    acelaşi mod iahnia de fasole, adăugând însăşi bucăţile de carne
    de porc. În loc de ciolan, putem folosi costiţă afumată de porc. Ciolanul
    afumat sau costita afumată de porc pot fi înlocuite cu cârnaţi pe care îi putem pregăti separat, pe grătar.


    Mâncarea de
    fasole boabe se serveşte caldă, cu o salată de murături şi cu un pahar de vin roşu sau cu o cană de vin fiert.



  • Iahnie de fasole

    Iahnie de fasole

    Mâncarea de
    fasole boabe este nelipsită de la festivităţile organizate în marile oraşe ale României cu ocazia
    Zilei Naţionale. Este una dintre
    mâncărurile preferate ale românilor şi tocmai din acest motiv este servită şi
    de Ziua Naţională. Iahnia de fasole este oferită participanţilor la aceste
    festivităţi, dar nu simplă, ci cu ciolan afumat, cu costiţă de porc sau cu cârnaţi prăjiţi în ulei sau
    fripţi pe grătar, eventual şi cu o cană de vin. Nu este o mâncare exclusiv românească.
    Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau
    cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa
    sub diferite denumiri, precum ham hocks sau Eisbein în ţările
    anglo-saxone sau golonka în Polonia, acolo unde este considerată chiar o mâncare tradiţională.


    Prepararea
    iahniei de fasole nu este complicată, însă ia ceva timp deoarece boabele de fasole trebuie
    puse la înmuiat cu o zi înainte. Pentru festivităţi, fasolea se pregăteşte la cazan, însă, atunci când dorim doar
    câteva
    porţii, este de ajuns o jumătate de kg de fasole boabe. Mai avem nevoie de 2
    … 3 cepe, de un morcov, o foaie de dafin, frunze de pătrunjel, ulei, bulion,
    sare şi piper. După ce s-a înmuiat, fasolea trebuie pusă la fiert şi, după ce este lăsată să
    clocotească vreo 10 minute, apa este aruncată. Operaţiunea trebuie repetată.
    După ultima schimbare a apei, se lasă fasolea să fiarbă 30 de minute, apoi se
    adaugă bucăţi de morcov tăiat rondele. Separat, ceapa este tocată mărunt,
    călită uşor în ulei şi adăugată apoi în vasul în care fierbe fasolea, împreună cu morcovul,
    tăiat
    rondele. Spre final, punem una, două linguri de bulion, câteva boabe de piper şi foaia de
    dafin. Iahnia este gata când boabele de fasole devin moi. Spre final punem în vas frunze
    tocate de pătrunjel şi sare după gust.


    Atunci
    când
    adăugăm şi ciolan afumat de porc, trebuie săîl fierbem separat, până când se
    desprinde carnea de pe os. Periodic, îndepărtăm spuma care se formează la suprafaţă, apoi tăiem în bucăţi mai mici
    carnea cu grăsime şi cu şorici. În apa în care a fiert
    ciolanul vom pregăti în
    acelaşi mod iahnia de fasole, adăugând însăşi bucăţile de carne
    de porc. În loc de ciolan, putem folosi costiţă afumată de porc. Ciolanul
    afumat sau costita afumată de porc pot fi înlocuite cu cârnaţi pe care îi putem pregăti separat, pe grătar.


    Mâncarea de
    fasole boabe se serveşte caldă, cu o salată de murături şi cu un pahar de vin roşu sau cu o cană de vin fiert.



  • Mâncăruri din Banat

    Mâncăruri din Banat

    Banatul are o gastronomie distinctă, puternic influenţată de cea austro-ungară. Cumva
    este apropiată de gastronomia din Transilvania, însă în gastronomia Banatului
    întâlnim şi influenţe meridionale, datorită apropierii geografice de Grecia şi
    Italia, dar mai cu seamă datorită vecinătăţii cu Serbia. Bucătăria bănăţeană se
    remarcă prin mâncăruri cu multe grăsimi, dar hrănitoare şi gustoase. Se foloseşte
    preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt călite în untură
    sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca acestea să fie mai
    consistente. Se folosesc condimente precum piperul, cimbrul, boiaua de ardei şi
    chimenul. Preparatele din carne de porc, servite ca aperitiv împreună cu un
    pahar de răchie, cârnaţii sau sarmalele cu varză, ‘mari cât pumnul fac parte
    din zestrea gastronomică a Banatului.


    Caracteristică Banatului este zupa, adică supa cu carne de pasăre şi cu tăiţei de casă, servită în mod tradiţional la sfârşit de
    săptămână, atunci când familia se reuneşte la masă. Conform tradiţiei, se
    foloseşte o pasăre de curte, iar tăiţeii, în formă de romb sau dreptunghiulară,
    sunt pregătiţi în casă, cu făină şi cu ou.


    Pentru că este perioada
    cartofilor noi, vă propunem o reţetă din Banat – cartofi sau, folosind un
    regionalism, crumpi noi fripţi cu chiftele şi sos de mărar. Cartofii noi
    trebuie spălaţi bine, nu li se îndepărtează coaja, eventual sunt frecaţi cu
    puţină sare grunjoasă. Separat se fac chiftelele din jumătate de kg de carne
    tocată de porc, din două cepe, o legătură de pătrunjel, o căpăţână de usturoi,
    un ou. Carnea tocată se amestecă cu cepele, tocate mărunt, cu oul şi cu frunze
    tocate de pătrunjel şi cu usturoiul zdrobit, obţinând o pastă consistentă.
    Prăjim cartofii în ulei, apoi în acelaşi vas chiftelele pe care le-am trecut
    anterior prin făină. Separat se face sosul de mărar. Astfel, se toacă mărunt o
    ceapă mică, se căleşte în ulei, se adaugă apoi o lingură de făină, mărarul,
    tocat mărunt, apoi se stinge în puţină apă şi se lasă să fiarbă până se
    îngroaşă. Acest sos se pune peste cartofii prăjiţi, alături de câteva chiftele.


    Tot din zona Banatului este o reţetă cu denumire
    de origine: ceapă umplută ca la Caransebeş. După ce li se scot foile uscate de
    la suprafaţă, cepele, de mărime mijlocie, se pun la fiert întregi. Se lasă să
    se răcească, după care se dau la rece şi li se scoate miezul. În interiorul
    cepelor se pune o umplutură din nuci mărunţite, jumătăţi de măsline, miez de
    ceapă, frunze tocate de pătrunjel, pâine înmuiată în apă, piper măcinat şi
    sare. Separat, se pregăteşte un sos făcut din făină rumenită în ulei încins,
    care este stins cu o lingură de bulion şi cu puţin vin alb. Acest sos este
    turnat în vasul în care sunt cepele umplute. Deasupra se mai toarnă puţină
    smântână.

  • Mâncăruri din Banat

    Mâncăruri din Banat

    Banatul are o gastronomie distinctă, puternic influenţată de cea austro-ungară. Cumva
    este apropiată de gastronomia din Transilvania, însă în gastronomia Banatului
    întâlnim şi influenţe meridionale, datorită apropierii geografice de Grecia şi
    Italia, dar mai cu seamă datorită vecinătăţii cu Serbia. Bucătăria bănăţeană se
    remarcă prin mâncăruri cu multe grăsimi, dar hrănitoare şi gustoase. Se foloseşte
    preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt călite în untură
    sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca acestea să fie mai
    consistente. Se folosesc condimente precum piperul, cimbrul, boiaua de ardei şi
    chimenul. Preparatele din carne de porc, servite ca aperitiv împreună cu un
    pahar de răchie, cârnaţii sau sarmalele cu varză, ‘mari cât pumnul fac parte
    din zestrea gastronomică a Banatului.


    Caracteristică Banatului este zupa, adică supa cu carne de pasăre şi cu tăiţei de casă, servită în mod tradiţional la sfârşit de
    săptămână, atunci când familia se reuneşte la masă. Conform tradiţiei, se
    foloseşte o pasăre de curte, iar tăiţeii, în formă de romb sau dreptunghiulară,
    sunt pregătiţi în casă, cu făină şi cu ou.


    Pentru că este perioada
    cartofilor noi, vă propunem o reţetă din Banat – cartofi sau, folosind un
    regionalism, crumpi noi fripţi cu chiftele şi sos de mărar. Cartofii noi
    trebuie spălaţi bine, nu li se îndepărtează coaja, eventual sunt frecaţi cu
    puţină sare grunjoasă. Separat se fac chiftelele din jumătate de kg de carne
    tocată de porc, din două cepe, o legătură de pătrunjel, o căpăţână de usturoi,
    un ou. Carnea tocată se amestecă cu cepele, tocate mărunt, cu oul şi cu frunze
    tocate de pătrunjel şi cu usturoiul zdrobit, obţinând o pastă consistentă.
    Prăjim cartofii în ulei, apoi în acelaşi vas chiftelele pe care le-am trecut
    anterior prin făină. Separat se face sosul de mărar. Astfel, se toacă mărunt o
    ceapă mică, se căleşte în ulei, se adaugă apoi o lingură de făină, mărarul,
    tocat mărunt, apoi se stinge în puţină apă şi se lasă să fiarbă până se
    îngroaşă. Acest sos se pune peste cartofii prăjiţi, alături de câteva chiftele.


    Tot din zona Banatului este o reţetă cu denumire
    de origine: ceapă umplută ca la Caransebeş. După ce li se scot foile uscate de
    la suprafaţă, cepele, de mărime mijlocie, se pun la fiert întregi. Se lasă să
    se răcească, după care se dau la rece şi li se scoate miezul. În interiorul
    cepelor se pune o umplutură din nuci mărunţite, jumătăţi de măsline, miez de
    ceapă, frunze tocate de pătrunjel, pâine înmuiată în apă, piper măcinat şi
    sare. Separat, se pregăteşte un sos făcut din făină rumenită în ulei încins,
    care este stins cu o lingură de bulion şi cu puţin vin alb. Acest sos este
    turnat în vasul în care sunt cepele umplute. Deasupra se mai toarnă puţină
    smântână.

  • Mazărea în mâncăruri

    Mazărea în mâncăruri

    Mazărea
    reprezintă una dintre tentaţiile gastronomice de la sfârşitul primăverii şi de
    la începutul verii, atunci când poate fi întâlnită în stare proaspătă.
    Originară din Asia, mazărea a fost cultivată de greci şi romani în sudul
    Europei, răspândindu-se apoi pe tot continentul. În spaţiul românesc, mazărea a
    pătruns, se pare, în secolul al 17-lea. Pentru că acum poate fi păstrată uşor fie în conserve, fie congelată,
    mazărea este folosită pe tot parcursul anului pentru pregătirea multor
    mâncăruri, precum ciorbele de legume şi ghiveciurile, cu sau fără carne.


    Atunci când nu reprezintă
    baza unei mâncări, mazărea provenită din conservă sau din congelator poate fi
    folosită, în amestec cu alte legume fierte și mărunțite, în așa-numita salată
    boeuf. Deși dă senzația că provine din rafinata bucătărie franceză, ea a fost
    inventată în bucătăriile boierilor din Valahia, după o salată care pare, mai
    degrabă, de origine germană. Ingredientele acestei salate sunt carne de vită -
    de unde și numele francez al acesteia – cartofi, castraveţi murați şi gogoşari
    muraţi, morcovi, maioneză şi, bineînţeles, boabe de mazăre. Toate legumele
    mărunțite, cu excepția boabelor de mazăre sunt amestecate cu maioneză și puse
    apoi pe un platou sau într-un vas. După ce se nivelează, deasupra lor se
    întinde un strat subțire de maioneză. În mod asemănător, mazărea poate fi
    folosită într-o combinație care adună toate aromele verii și toamnei – ghiveciul
    – împreună cu dovlecei, cartofi, ceapă, varză, morcovi, fasole pastăi, usturoi,
    rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau de păstârnac, toate tăiate și fierte în
    apă amestecată cu bulion sau cu suc de roșii.


    Atunci când mazărea este solistă, obţinem una dintre
    cele mai populare mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Avem nevoie de două kg de
    mazăre păstăi, de două … trei cepe, de suc de roşii şi de o legătură de mărar.
    Tocăm ceapa şi o călim uşor în ulei. Scoatem boabele de mazăre din teci,
    le spălăm şi le punem într-o cratiţă, împreună cu ceapă călită. Dacă mazărea
    este proaspăt culeasă, atunci şi tecile par mai cărnoase şi, de aceea, se obişnuieşte
    să se adauge în cratiţă şi câteva dintre ele. Turnăm puţină apă, lăsăm la fiert
    circa jumătate de oră, iar spre
    final adăugăm suc de roşii, bulion sau două roşii tocate mărunt, sărăm după
    gust, însă, înainte de a lua vasul de pe foc, punem şi mărarul tocat mărunt,
    care va da un gust deosebit. În această mâncare se poate adăuga şi carne de
    pui, de curcan, de viţel sau de porc.


    Fiarte
    și pasate împreună cu un cartof și cu o ceapă, boabele de mazăre se transformă
    într-o cremă care poate fi servită imediat după ce a fost amestecată cu mujdei
    de usturoi și cu puțină sare. Dacă excludem usturoiul și adăugăm legume rădăcinoase,
    precum un morcov, o țelină și un păstârnac, pe care le tăiem, le fierbem și le
    pasăm, putem obține o supă cremă de mazăre, care poate fi servită cu crutoane.

  • Mazărea în mâncăruri

    Mazărea în mâncăruri

    Mazărea
    reprezintă una dintre tentaţiile gastronomice de la sfârşitul primăverii şi de
    la începutul verii, atunci când poate fi întâlnită în stare proaspătă.
    Originară din Asia, mazărea a fost cultivată de greci şi romani în sudul
    Europei, răspândindu-se apoi pe tot continentul. În spaţiul românesc, mazărea a
    pătruns, se pare, în secolul al 17-lea. Pentru că acum poate fi păstrată uşor fie în conserve, fie congelată,
    mazărea este folosită pe tot parcursul anului pentru pregătirea multor
    mâncăruri, precum ciorbele de legume şi ghiveciurile, cu sau fără carne.


    Atunci când nu reprezintă
    baza unei mâncări, mazărea provenită din conservă sau din congelator poate fi
    folosită, în amestec cu alte legume fierte și mărunțite, în așa-numita salată
    boeuf. Deși dă senzația că provine din rafinata bucătărie franceză, ea a fost
    inventată în bucătăriile boierilor din Valahia, după o salată care pare, mai
    degrabă, de origine germană. Ingredientele acestei salate sunt carne de vită -
    de unde și numele francez al acesteia – cartofi, castraveţi murați şi gogoşari
    muraţi, morcovi, maioneză şi, bineînţeles, boabe de mazăre. Toate legumele
    mărunțite, cu excepția boabelor de mazăre sunt amestecate cu maioneză și puse
    apoi pe un platou sau într-un vas. După ce se nivelează, deasupra lor se
    întinde un strat subțire de maioneză. În mod asemănător, mazărea poate fi
    folosită într-o combinație care adună toate aromele verii și toamnei – ghiveciul
    – împreună cu dovlecei, cartofi, ceapă, varză, morcovi, fasole pastăi, usturoi,
    rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau de păstârnac, toate tăiate și fierte în
    apă amestecată cu bulion sau cu suc de roșii.


    Atunci când mazărea este solistă, obţinem una dintre
    cele mai populare mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Avem nevoie de două kg de
    mazăre păstăi, de două … trei cepe, de suc de roşii şi de o legătură de mărar.
    Tocăm ceapa şi o călim uşor în ulei. Scoatem boabele de mazăre din teci,
    le spălăm şi le punem într-o cratiţă, împreună cu ceapă călită. Dacă mazărea
    este proaspăt culeasă, atunci şi tecile par mai cărnoase şi, de aceea, se obişnuieşte
    să se adauge în cratiţă şi câteva dintre ele. Turnăm puţină apă, lăsăm la fiert
    circa jumătate de oră, iar spre
    final adăugăm suc de roşii, bulion sau două roşii tocate mărunt, sărăm după
    gust, însă, înainte de a lua vasul de pe foc, punem şi mărarul tocat mărunt,
    care va da un gust deosebit. În această mâncare se poate adăuga şi carne de
    pui, de curcan, de viţel sau de porc.


    Fiarte
    și pasate împreună cu un cartof și cu o ceapă, boabele de mazăre se transformă
    într-o cremă care poate fi servită imediat după ce a fost amestecată cu mujdei
    de usturoi și cu puțină sare. Dacă excludem usturoiul și adăugăm legume rădăcinoase,
    precum un morcov, o țelină și un păstârnac, pe care le tăiem, le fierbem și le
    pasăm, putem obține o supă cremă de mazăre, care poate fi servită cu crutoane.

  • Bamele în mâncăruri

    Bamele în mâncăruri

    Cultivate încă din secolul 12 înainte de Hristos în Egiptul antic, bamele (în engleză – Okra) sunt prezente astăzi în bucătăria meridională, în special în Grecia şi Turcia. Ele s-au răspândit în Orientul mijlociu, în Africa de Nord, mai târziu în America şi în India. Fructele acestei plante care se prezintă sub forma unei tufe de circa 1,5 metri înălţime, cu multe ramificaţii, sunt consumate atunci când sunt tinere. Pentru cei care nu le cunosc să spunem că bamele sunt legume de culoare verde şi au forma unei capsule alungite, cu 5 muchii. În interiorul capsulei se află seminţele, dispuse pe 5 rânduri. Cu cât sunt mai tinere, cu atât sunt mai gustoase şi mai fragede. Din acest motiv, bamele trebuie culese înainte ca ele să ajungă la maturitate, atunci când capsula devine fibroasă, iar seminţele din interior devin din ce în ce mai tari. Având un conţinut ridicat de substanţe proteice şi de grăsimi, seminţele de bame ajunse la maturitate sunt folosite totuşi, în bucătăriile orientale, la diferite preparate culinare. Mai mult decât atât, prin prăjirea şi măcinarea seminţelor de bame se obţine un înlocuitor al cafelei, cunoscut din perioada Egiptului antic.



    Bamele pot fi folosite în mâncăruri în stare proaspătă, conservată sau congelată. Cea mai simplă mâncare este cea în care bamele sunt principalul ingredient. Pentru aceasta avem nevoie de un kg de bame, de două cepe şi de câteva roşii. Capsulele trebuie curăţate uşor la codiţă şi spălate. La fierbere, bamele elimină un suc cu aspect mucilaginos şi, pentru a evita acest lucru, trebuie opărite timp de câteva minute în borş îndoit cu apă sau în apă cu puţin oţet. Apoi trebuie clătite de mai multe ori în apă rece până dispare acel suc mucilaginos, moment în care ele pot fi fi gătite. Separat, intr-o tigaie cu puţin ulei călim cepele tăiate solzişori şi adăugăm roşiile tăiate cubuleţe sau, dacă nu avem, atunci punem suc de roşii. Punem ceapa călită şi bamele într-o cratiţă şi o lăsăm la fiert circa jumătate de oră. Spre final, adăugăm frunze de pătrunjel, tocate mărunt, câteva boabe de piper şi sare după gust. Dacă dorim să punem şi carne în această mâncare, atunci putem adăuga, de exemplu, un piept de pui, tăiat în cubuleţe.



    În cantitate mică, bamele pot fi folosite şi la ghiveciul de legume. De asemenea, bamele sunt conservate împreună cu ceapa şi cu ardeii graşi, putând fi servite astfel ca aperitiv.













  • Bamele în mâncăruri

    Bamele în mâncăruri

    Cultivate încă din secolul 12 înainte de Hristos în Egiptul antic, bamele (în engleză – Okra) sunt prezente astăzi în bucătăria meridională, în special în Grecia şi Turcia. Ele s-au răspândit în Orientul mijlociu, în Africa de Nord, mai târziu în America şi în India. Fructele acestei plante care se prezintă sub forma unei tufe de circa 1,5 metri înălţime, cu multe ramificaţii, sunt consumate atunci când sunt tinere. Pentru cei care nu le cunosc să spunem că bamele sunt legume de culoare verde şi au forma unei capsule alungite, cu 5 muchii. În interiorul capsulei se află seminţele, dispuse pe 5 rânduri. Cu cât sunt mai tinere, cu atât sunt mai gustoase şi mai fragede. Din acest motiv, bamele trebuie culese înainte ca ele să ajungă la maturitate, atunci când capsula devine fibroasă, iar seminţele din interior devin din ce în ce mai tari. Având un conţinut ridicat de substanţe proteice şi de grăsimi, seminţele de bame ajunse la maturitate sunt folosite totuşi, în bucătăriile orientale, la diferite preparate culinare. Mai mult decât atât, prin prăjirea şi măcinarea seminţelor de bame se obţine un înlocuitor al cafelei, cunoscut din perioada Egiptului antic.



    Bamele pot fi folosite în mâncăruri în stare proaspătă, conservată sau congelată. Cea mai simplă mâncare este cea în care bamele sunt principalul ingredient. Pentru aceasta avem nevoie de un kg de bame, de două cepe şi de câteva roşii. Capsulele trebuie curăţate uşor la codiţă şi spălate. La fierbere, bamele elimină un suc cu aspect mucilaginos şi, pentru a evita acest lucru, trebuie opărite timp de câteva minute în borş îndoit cu apă sau în apă cu puţin oţet. Apoi trebuie clătite de mai multe ori în apă rece până dispare acel suc mucilaginos, moment în care ele pot fi fi gătite. Separat, intr-o tigaie cu puţin ulei călim cepele tăiate solzişori şi adăugăm roşiile tăiate cubuleţe sau, dacă nu avem, atunci punem suc de roşii. Punem ceapa călită şi bamele într-o cratiţă şi o lăsăm la fiert circa jumătate de oră. Spre final, adăugăm frunze de pătrunjel, tocate mărunt, câteva boabe de piper şi sare după gust. Dacă dorim să punem şi carne în această mâncare, atunci putem adăuga, de exemplu, un piept de pui, tăiat în cubuleţe.



    În cantitate mică, bamele pot fi folosite şi la ghiveciul de legume. De asemenea, bamele sunt conservate împreună cu ceapa şi cu ardeii graşi, putând fi servite astfel ca aperitiv.













  • Mâncăruri cu mazăre

    Mâncăruri cu mazăre

    Originară din Asia, mazărea a fost cultivată de greci şi romani în sudul
    Europei, răspândindu-se apoi pe tot continentul. Se pare că în spaţiul românesc
    mazărea a pătruns în secolul al 17-lea. Pentru că acum poate fi păstrată uşor
    fie în conserve, fie sub formă congelată, mazărea este folosită pe tot
    parcursul anului pentru pregătirea multor mâncăruri, precum ciorbele de legume
    şi ghiveciurile, cu sau fără carne.


    Mazărea proaspătă
    reprezintă una dintre tentaţiile gastronomice de la sfârşitul
    primăverii şi din prima jumătate a verii. Un fin cunoscător al gastronomiei româneşti, Radu Anton
    Roman, afirma: Mai degrabă
    acompaniament decât solistă, mâncarea de mazăre este o permanenţă a
    cratiţei româneşti.


    Într-adevăr, mazărea este folosită alături de alte legume fierte şi mărunţite în salata
    boeuf. În pofida denumirii franceze, este, de fapt, o
    salată de origine germană, amestecată cu maioneză şi inventată în bucătăriile
    boierilor din Valahia. Ingredientele acestei salate sunt carne de vită,
    cartofi, castraveţi şi gogoşari muraţi, morcovi, maioneză şi, bineînţeles, boabe de mazăre. O mâncare specifică verii şi toamnei este ghiveciul, în care se pun boabe de mazăre alături de
    cartofi, ceapă, varză, morcovi, fasole pastăi, usturoi, dovlecei, rădăcină de ţelină, de
    pătrunjel sau de păstârnac.

    În această perioadă, un
    popular fel de mâncare în bucătăria românească este mazărea cu carne, fie ea de
    pasăre, de porc sau de vită. De obicei se pun 2 kg la mazăre păstăi la jumătate
    de kg de carne de porc sau de vită sau la un kg de carne de pasăre, piept sau
    pulpe. Ne mai trebuie suc de roşii, bulion sau două roşii foarte coapte, două
    cepe mari şi o legătură de mărar. Dacă mazărea este abia culeasă, atunci şi
    tecile sunt mai cărnoase, iar unele gospodine păstrează în mâncare şi câteva
    dintre ele. La început punem la fiert carnea şi o spumăm uşor. Dacă folosim
    carne de porc sau de vită, trebuie să o tăiem în cubuleţe, înainte de a o pune
    la fiert. Există şi varianta de a prăji carnea uşor în ulei, alături de ceapa
    pe care în prealabil am tocat-o, după care turnăm nişte apă şi o lăsăm să fiarbă
    la foc mic, însă mâncarea va ieşi ceva mai grasă. Scoatem carnea de pe oase şi
    în acelaşi vas adăugăm atât carnea mărunţită, cât şi mazărea boabe, ceapa tăiată
    solzişori şi lăsăm să fiarbă la foc mic circa 30 de minute. Spre final adăugăm
    suc de roşii, bulion sau roşiile tocate mărunt, sărăm după gust, însă, înainte
    de a lua vasul de pe foc, punem şi mărarul tocat mărunt, care va da un gust
    deosebit.

  • Mâncăruri cu mazăre

    Mâncăruri cu mazăre

    Originară din Asia, mazărea a fost cultivată de greci şi romani în sudul
    Europei, răspândindu-se apoi pe tot continentul. Se pare că în spaţiul românesc
    mazărea a pătruns în secolul al 17-lea. Pentru că acum poate fi păstrată uşor
    fie în conserve, fie sub formă congelată, mazărea este folosită pe tot
    parcursul anului pentru pregătirea multor mâncăruri, precum ciorbele de legume
    şi ghiveciurile, cu sau fără carne.


    Mazărea proaspătă
    reprezintă una dintre tentaţiile gastronomice de la sfârşitul
    primăverii şi din prima jumătate a verii. Un fin cunoscător al gastronomiei româneşti, Radu Anton
    Roman, afirma: Mai degrabă
    acompaniament decât solistă, mâncarea de mazăre este o permanenţă a
    cratiţei româneşti.


    Într-adevăr, mazărea este folosită alături de alte legume fierte şi mărunţite în salata
    boeuf. În pofida denumirii franceze, este, de fapt, o
    salată de origine germană, amestecată cu maioneză şi inventată în bucătăriile
    boierilor din Valahia. Ingredientele acestei salate sunt carne de vită,
    cartofi, castraveţi şi gogoşari muraţi, morcovi, maioneză şi, bineînţeles, boabe de mazăre. O mâncare specifică verii şi toamnei este ghiveciul, în care se pun boabe de mazăre alături de
    cartofi, ceapă, varză, morcovi, fasole pastăi, usturoi, dovlecei, rădăcină de ţelină, de
    pătrunjel sau de păstârnac.

    În această perioadă, un
    popular fel de mâncare în bucătăria românească este mazărea cu carne, fie ea de
    pasăre, de porc sau de vită. De obicei se pun 2 kg la mazăre păstăi la jumătate
    de kg de carne de porc sau de vită sau la un kg de carne de pasăre, piept sau
    pulpe. Ne mai trebuie suc de roşii, bulion sau două roşii foarte coapte, două
    cepe mari şi o legătură de mărar. Dacă mazărea este abia culeasă, atunci şi
    tecile sunt mai cărnoase, iar unele gospodine păstrează în mâncare şi câteva
    dintre ele. La început punem la fiert carnea şi o spumăm uşor. Dacă folosim
    carne de porc sau de vită, trebuie să o tăiem în cubuleţe, înainte de a o pune
    la fiert. Există şi varianta de a prăji carnea uşor în ulei, alături de ceapa
    pe care în prealabil am tocat-o, după care turnăm nişte apă şi o lăsăm să fiarbă
    la foc mic, însă mâncarea va ieşi ceva mai grasă. Scoatem carnea de pe oase şi
    în acelaşi vas adăugăm atât carnea mărunţită, cât şi mazărea boabe, ceapa tăiată
    solzişori şi lăsăm să fiarbă la foc mic circa 30 de minute. Spre final adăugăm
    suc de roşii, bulion sau roşiile tocate mărunt, sărăm după gust, însă, înainte
    de a lua vasul de pe foc, punem şi mărarul tocat mărunt, care va da un gust
    deosebit.

  • Mâncăruri din Muntenia

    Mâncăruri din Muntenia


    Astăzi ne oprim în Muntenia pentru a vă prezenta câteva mâncăruri specifice acestei provincii (istorice româneşti situată între Carpaţi şi Dunăre). În Evul Mediu, acest teritoriu alcătuia o formaţiune statală cunoscută şi sub numele de Valahia sau Ţara Românească.



    Bucătăria din Muntenia a fost influenţată de cea grecească, orientală, de cea franceză, dar chiar şi de cea italiană. În reţetele munteneşti sunt folosite un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lamâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean.



    Vă prezentăm în continuare reţeta piftiei, un preparat tradiţional din Muntenia. Pentru a pregăti o piftie de pasăre, avem nevoie de un kg de aripi şi pulpe, precum şi de câteva gheare şi capete pentru ca piftia să se închege mai repede. Ne mai trebuie două cepe, doi morcovi, o căpăţână de usturoi şi câteva frunze de pătrunjel verde. Punem la fiert toată carnea împreună cu morcovii şi ceapa. Spumăm şi lăsăm la fiert până ce carnea se desprinde de pe oase, adăugând spre final şi puţină sare. Adunăm carnea, pe care o mărunţim şi strecurăm zeama rămasă în vas pe care o turnăm într-un vas în care punem şi usturoiul pisat. Pregătim un vas mai mare sau mai multe castroane în care punem rondele de morcov, frunze de pătrunjel verde, eventual felii subţiri de gogoşar în oţet, precum şi bucăţile de carne. Peste toate acestea turnăm zeama cu grijă, pentru a nu deranja decorul. Lăsăm compoziţia să se răcească, apoi mutăm vasul sau castroanele în frigider. Piftia se serveşte în următoarea zi.




  • Mâncăruri din Muntenia

    Mâncăruri din Muntenia


    Astăzi ne oprim în Muntenia pentru a vă prezenta câteva mâncăruri specifice acestei provincii (istorice româneşti situată între Carpaţi şi Dunăre). În Evul Mediu, acest teritoriu alcătuia o formaţiune statală cunoscută şi sub numele de Valahia sau Ţara Românească.



    Bucătăria din Muntenia a fost influenţată de cea grecească, orientală, de cea franceză, dar chiar şi de cea italiană. În reţetele munteneşti sunt folosite un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lamâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean.



    Vă prezentăm în continuare reţeta piftiei, un preparat tradiţional din Muntenia. Pentru a pregăti o piftie de pasăre, avem nevoie de un kg de aripi şi pulpe, precum şi de câteva gheare şi capete pentru ca piftia să se închege mai repede. Ne mai trebuie două cepe, doi morcovi, o căpăţână de usturoi şi câteva frunze de pătrunjel verde. Punem la fiert toată carnea împreună cu morcovii şi ceapa. Spumăm şi lăsăm la fiert până ce carnea se desprinde de pe oase, adăugând spre final şi puţină sare. Adunăm carnea, pe care o mărunţim şi strecurăm zeama rămasă în vas pe care o turnăm într-un vas în care punem şi usturoiul pisat. Pregătim un vas mai mare sau mai multe castroane în care punem rondele de morcov, frunze de pătrunjel verde, eventual felii subţiri de gogoşar în oţet, precum şi bucăţile de carne. Peste toate acestea turnăm zeama cu grijă, pentru a nu deranja decorul. Lăsăm compoziţia să se răcească, apoi mutăm vasul sau castroanele în frigider. Piftia se serveşte în următoarea zi.