Europa
comunitară are un comisar pentru problemele migraţiei şi o politică pentru
refugiaţi. Nici una şi nici alta
nu ne-au interesat prea tare până în această vară, când numărul mare al
refugiaţilor ajunşi direct în inima Europei a obligat-o la o mobilizare rapidă
şi recuperarea timpului pierdut.
Pentru că situaţia din Siria dura de ceva timp
şi debarcările masive din Italia erau cunoscute când Europa a constatat că şi
comisarul specializat, şi embrionul de politică comună pentru migraţie sunt
depăşiţi şi nu folosesc la mare lucru. Întâi a fost un moment al declaraţiilor
emoţionale, apoi au apărut oamenii în uniformă şi gardurile. Pe măsură ce a
crescut numărul celor ajunşi în Budapesta, în drum spre Berlin, prin Balcani, a
crescut şi numărul celor dispuşi să pornească pe acelaşi drum. În mod tragic,
cei care au pierit în timpul traversării Mediteranei pe teribile plute ale
Meduzei s-au înmulţit
şi mai mult. În toată
această nebunie, reacţia oficialilor nu a fost una grăbită, în concordanţă cu
situaţia din teren. A plouat cu convocări şi termene, în timp ce valurile
succesive adunau mii de refugiaţi, pe drum, sub cerul liber, zile întregi. În
acest contex, unul dintre cele mai importante principii ale construcţiei
europene, cel al liberei circulaţii şi al său spaţiu Schengen, a fost invocat
pentru a justifica reapariţia zidurilor în Europa. A devenit greu de spus, de
asemenea, unde se află graniţa externă a Uniunii Europene şi ce mai este
Schengen-ul acum. Destul
de repede s-a apelat la măsuri ce ar fi fost de neconceput nu cu mult timp în
urmă. Deşi, la început, au fost clamate, pe scară largă, generoasele idei ale
sprijinului umanitar, statele vest-europene, cu experienţă în controlul strict
al circulaţiei şi al migraţiei, au aplicat închideri ale graniţelor şi
reintroducerea controlului. Au fost reacţii rapide, în faţa unor situaţii
concrete ce nu au fost anticipate şi nici corect estimate. Inclusiv termenii au
fost schimbaţi sau accentuaţi. Impresia generală că situaţia a fost cauzată de
exodul masiv al sirienilor care pleacă dintr-o ţară devastată de un ciudat şi
incredibil de ucigaş război civil a cunoscut o serie de detalieri.
Dintre
refugiaţi nu puţini sunt din alte zone de conflict, din Asia sau chiar Africa,
iar alţii provin din ţări cu o tradiţională emigraţie economică. În scurt timp,
aproape fiecare ţară din Uniunea Europeană prezintă o raportare proprie la
situaţia refugiaţilor şi a migranţilor care vin pe Vechiul Continent. Aceasta
este edificată pe plasarea geografică, pe situaţia internă, pe poziţia
tradiţională a societăţii faţă de problema migraţiei, pe opinia exprimată
public a locuitorilor, pe alte situaţii specifice cu care respectivul stat s-a
confruntat de-a lungul timpului. Devine extrem de greu, în acest context, să
unifici poziţii de opoziţie totală faţă de acceptarea unor cetăţeni străini cu
o politică deschisă migraţiei consistente, să aduci la un numitor comun
dispoziţia de a accepta doar tranzitarea teritoriului propriu cu poziţia celor
dispuşi să fie destinaţia acestor fluxuri masive de oameni în căutarea unei
vieţi normale. Avem
în ultimul timp nu numai o diversitate de poziţii şi reacţii, dar şi o
aprofundare a deciziei pragmatice. Toate acestea s-au manifestat în timpul
recentei reuniuni la nivel înalt desfăşurate în Malta, loc cu experienţa unor
decizii cruciale pentru Europa, dacă ne gândim la evenimentele de acum ceva mai
mult de un sfert de secol, precedate de întâlnirea, în Malta, a liderului
sovietic, ultimul din istorie, cu preşedintele american de atunci. Cu această
ocazie, politicienii au discutat despre subiecte pe care doar jurnaliştii le
mai abordau în ultimul timp, cum ar fi potenţialul continentului american de
sursă de migraţie, necesitatea ca refugiaţii să rămână cât mai aproape de ţara
proprie, cum ar fi sirienii în Turcia, procesarea dosarelor şi impulsionare
procedurilor existente, colaborarea cu alte organisme internaţionale cu
atribuţii şi chiar experienţă în domeniu.
