Radio România Internațional

Tag: Muntenia

  • 160 de ani de la Unirea Principatelor Române

    160 de ani de la Unirea Principatelor Române

    Unirea Moldovei cu Muntenia de pe 24
    ianuarie 1859 a stat sub semnul voinței interne dar mai ales sub cel al
    conjuncturii internaționale. Proiectul național românesc nu poate fi privit în
    afara regândirii Europei. Una dintre explicații este intrarea Dunării, marele
    fluviu paneuropean, în atenția puterilor europene, a Franței mai ales și a
    Germaniei. Magistrala fluvială a Europei de la vest către est a fost reevaluată
    în imaginarul geografic și cultural. Dunărea trebuia să fie un fluviu al
    civilizației europene în care democrația, libertatea și emanciparea națiunilor
    de pe bâtrânul continent să domnească asupra despotismului oriental. Ofensiva
    Occidentului pentru eliberarea Dunării a avut ca efect unirea din 1859 și
    crearea României.


    Însă unirea Moldovei cu Muntenia, în
    special formula viitoare de organizare a statului român, a rezultat în urma
    unor vii controverse. Istoricii au arătat ca actul de pe 24 ianuarie 1859 a
    fost unul dificil, cu dileme identitare persistente pînă în perioada
    interbelică. Istoricul Adrian Cioflâncă afirmă că la sfârșitul anilor 1850 se
    întâlnesc două idei societale majore. În preajma anului 1859 se produce convergența a două teme de dezbatere:
    tema modernizării și tema unirii, care, până la revoluția de la 1848, circulau
    independent una de cealaltă. Pînă la 1859, unirea nu însemna neapărat
    modernizare, iar modernizarea nu implica automat unirea. După eșecul revoluției
    pașoptiste, energiile revoluționare s-au reinvestit într-un proiect politic ca
    unirea, subordonând acestuia proiectul modernizator. Acest proiect național
    cerea ca unitatea politică și cea națională să fie congruente. Unirea era vazută
    ca panaceu pentru toate problemele societății românești. Aceasta investiție
    disperată și supradimensionată explică aderența extinsă pe care acest proiect a
    obținut-o în epocă, dar și dezamagirile care au urmat. Unirea nu a adus automat
    o îmbunătățire a situației interne.


    Unii istorici consideră că
    expansiunea țaristă către sud-estul Europei, împreună cu anexarea Moldovei
    dintre Prut și Nistru de către Rusia din 1812, a fost unul dintre factorii care
    au făcut ca elitele moldovene să se gândească din ce în ce mai serios la
    varianta unirii cu Muntenia. Istoricul Andrei Cușco de la Universitatea de Stat
    din Chișinău este unul dintre cei care nu exclud acea posibilitate. Alternativele erau multiple,
    ceea ce s-a petrecut a fost doar una dintre alternativele posibile. Putem
    specula, luând în calcul acele alternative, ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii ar
    fi anexat întreaga Moldovă? Nu este exclus ca întregul proiect naţional
    românesc să nu se fi cristalizat în formula pe care o cunoaştem azi. Este
    foarte puţin probabil ca ruşii să se fi oprit la Nistru, era limita pe care
    deja o atinseseră în 1792. Această versiune a evenimentelor a creat o dilemă
    pentru elite, mai puţin pentru populaţia din teritoriu. De la 1812 încolo,
    restul Moldovei a mers în direcţia unirii cu Muntenia tocmai ca o contrapondere
    faţă de Rusia. Cumva, anexiunea din 1812 a grăbit proiectul de unire a
    principatelor Munteniei şi Moldovei, şi din acest punct de vedere avem o
    consecinţă pozitivă. Dar din punctul de vedere al basarabenilor sigur că
    această versiune a desfăşurării evenimentelor a creat noi şi dificile
    complicaţii.


    Cum urma să fie organizat viitorul
    stat? Ar fi fost vorba despre o construcție centralistă, după model francez,
    sau una federală ori confederală, după model german? Aceste întrebări au
    frământat intențiile celor care voiau unirea, de-o parte și de alta a râului
    Milcov, și, în final, a câștigat centralismul. Adrian Cioflâncă. După 1859, în constituirea
    noului aranjament statal, s-a optat din punct de vedere politico-administrativ
    pentru o formula radical centralistă. Din punct de vedere cultural, s-a mers pe
    uniformizarea identitară. Dar centralismul nu era singura formulă organizatorică
    la îndemînă la începutul secolului al 19-lea. Separatiștii optau pentru o
    confederație, adică pentru un model statal care respecta identitățile și
    interesele regionale. Interesant este ca proiectele confederative au fost
    fabricate și colportate într-o primă fază cu precădere în mediile revoluționare,
    adepte mai târziu ale unirii. Federalismul era o încercare de a scoate identitățile
    naționale est-europene de sub controlul imperiilor și a le organiza ca noi
    formule politice. Înainte de 1859, au existat câțiva autori importanți de așa-numite
    politograme, cei mai mulți fiind unioniști, care au formulat argumente în
    favoarea descentralizarii administrative. I-aș menționa pe Mihail Kogălniceanu,
    Nicolae Suțu, Ion Heliade Rădulescu, Constantin Heraclide și, mai ales, Vasile
    Boerescu.


    Cele două tabere, unioniștii și
    federaliștii denumiți separatiști, au aruncat în luptă argumente puternice
    pentru opiniile lor. În timp ce unioniștii considerau că forma centralizatoare
    ar da coerență și forță viitorului stat, federaliștii credeau că puterea era în
    descentralizare care reprezenta egalitatea dintre cele două entități, Moldova
    și Muntenia, care formaseră statul. Adrian Cioflâncă. Cele două principate trecuseră deja, fiecare în parte,
    printr-un proces de centralizare care a culminat cu Regulamentele organice din
    1831-32. În momentul unirii, cu experiența politico-administrativă la îndemînă,
    singura practică cu oarecare tradiție era legată de centralism. Tema modernizării
    a făcut ca nou-formata comunitate să fie concepută pe fondul lipsei de
    dezbateri politice profunde privind organizarea internă a statului. În al
    treilea rând este vorba de presiunile și amenințările externe. Acțiunile
    centralizatoare cele mai importante din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
    se suprapun celor pentru recunoașterea internațională a unirii.



    Pe 5 și 24 ianuarie 1859, la Iași și București,
    Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Moldovei și Munteniei. A fost începutul a
    ceea ce se poate vedea azi.

  • Constituția lui Mavrocordat

    Constituția lui Mavrocordat

    Prima familie fanariotă care a domnit
    în Țările Române a fost cea a Mavrocordaților care a dat cel puțin două nume
    importante, pe Nicolae și pe fiul său Constantin. Constantin Mavrocordat a fost
    reformator și cel de numele căruia se leagă prima constituție concepută în
    spațiul românesc. În 1735, ca domn al Munteniei, a început să facă reforme
    influențat de reformele austriece din Oltenia, anexată în 1718 de Austria.
    Desființează unele impozite indirecte și introduce o taxă generală care se
    putea plăti în 4 tranșe. Îi eliberează pe țărani prin aceea că le dădea dreptul
    să se mute de pe o moșie pe alta prin plata unei taxe de răscumpărare. În 1735
    participă la fondarea la Iași, în Moldova, a primei loji masonice. În timpul
    următoarelor domnii a suprimat iobăgia în Muntenia în 1746, apoi în Moldova în
    1749.


    Istoricul
    Georgeta Filiti a descris prima jumătate a secolului al 18-lea fanariot,
    perioada în care a trăit și Constantin Mavrocordat, ca pe unul al încercărilor
    de reformă luministe inspirate din Franța. Influența franceză se exercită prin oameni, prin abonamente la ziare, prin
    cărți care vin din Occident, prin mărfuri de toate felurile. Și iată că vine și
    Mercure de France. Această
    publicație, în 1746, publică ceea ce s-ar putea numi un fel de Constituție a
    lui Constantin Mavrocordat. Interesant este că el pune problema, mult înainte
    de revoluția francezilor, eliberării sociale. Cu alte cuvinte, dependența
    aceasta a țăranilor șerbi este anulată în Muntenia. Sunt multe alte obligații
    care rămân și țăranul este apăsat de 43 de impozite, dar exista preocuparea.
    Acesta este un lucru foarte important. Aceste idei eliberatoare de egalitate
    socială nu vin pe teren necunoscut.


    Constantin Mavrocorat a fost, fără
    îndoială, un intelectual rafinat. Dar și un om politic priceput care vedea
    direcția în care mergea lumea în vremea sa. Georgeta Filiti. Omul citește foarte mult, omul
    studiază, își dă seama de pulsul Europei și vede foarte bine spre ce se
    îndreaptă sociatatea. Aceasta este obligația unui om politic, e pus într-o
    poziție de conducător, de persoană responsabilă de soarta unui grup social, mai
    mare sau mai mic. Or, aici în spațiul românesc, domnii fanarioți care în fond
    sunt funcționari greci în slujba Imperiului otoman, urmăresc foarte clar câteva
    țeluri: eliberarea creștinilor de sub dominație turcească și megali idea, acea idee majoră de
    refacerea Bizanțului, de refacere a unui imperiu grecesc de expresie creștină.
    Or, aceasta nu se face stând numai acasă ci, evident, informându-se și
    acționând. Fanarioții au mai avut un rol extraodinar și pentru ei și pentru
    Imperiul otoman și anume folosirea surselor de informații. Aveau spioni, spus
    foarte pe românește, la toate curțile europene. Prin urmare, erau oameni foarte
    informați și-și dădeau seama bine către ce se îndrepta lumea. Aici, în zona
    noastră există încă o sută de ani buni așa-numita chestiune orientală, adică
    lupta pentru putere la Dunărea de Jos. Turcii erau foarte puternici, rușii se
    luptau cu ei, puțin mai departe în Europa era imperiul austriac.


    Constantin Mavrocordat avea o biblioteca
    impresionantă, adăpostită de mănăstirea Văcărești, ctitoria tatălui său,
    Nicolae Mavrocordat. Acolo a ajus să ia contact cu scrierile lui Montesquieu,
    Diderot, Voltaire și ceilalți luminiști francezi. Georgeta Filiti. Sunt mărturi indirecte, din
    ceea ce scrie, din ceea ce face, din felul cum se comportă Mavrocordat deoarece
    nu a ținut un jurnal în care să spună ce lecturi a avut. Această bibliotecă de
    la Văcărești rămâne memorabilă prin manuscrisele pe care le-a adăpostit. Din
    puținele mărturii ale contemporanilor aflăm despre cât de mult timp își
    petrecea vodă în bibliotecă. Mai sunt unele mărturii colaterale din care noi
    putem trage concluzii foarte limpezi: organizează învățământul sătesc, face o
    administrate a țării împărțind-o în județe, fiecare județ cu conducătorii săi
    numiți ispravnici. Adică stabilește impozitele. Legea oricât e de severă era
    lege, fără nicio lege însemna fărădelege. Lucrurile încep cât de cât să se
    aranjeze. El este grec dar începe să învețe românește și cei care vor să fie
    agreabili în fața lui și i se adresează în greacă nu mai au influență. Îi spune
    clientelei cu care venise de la Constantinopol să învețe limba țării.

    În
    timpul războiului ruso-austro-turc din 1736-1739, Constantin Mavrocordat
    primește înapoi de la austrieci provincia Oltenia. 30 de ani mai târziu, în
    1769, în timpul unui alt război ruso-turc, Constantin Mavrocordat este
    prizonier la Galați și moare la 58 de ani, ucis de un soldat rus. Cel mai
    important reformator din secolul al 18-lea român este înmormântat la Iași.

  • Mâncãruri din Muntenia

    Mâncãruri din Muntenia


    Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată de bucătăria grecească, orientală, franceză si italiană. Multe cronici ale vizitatorilor străini fac referire la ospeţele domneşti şi boiereşti din Valahia. Chiar şi în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare scrisă între 1513 şi 1521 de către domnitorul Neagoe Basarab există, pe lângă enunţarea unor principii de guvernare a statului, şi “învătătura cătră fie-său Teodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi cum se cade domnilor să şază la masă şi cum vor mâncă şi cum vor bea”.



    În reţetele munteneşti întâlnim un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lămâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean, pe care o găsim şi astăzi în meniurile pensiunilor şi restaurantelor.



    Ciorba de perişoare este una dintre cele mai apreciate mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Preparea ei pare simplă, dar trebuie făcută cu atenţie deoarece există pericolul ca perişoarele să se desfacă şi să se împrăştie în zeama în care fierb. Avem nevoie de circa trei sferturi de kg de carne de vită, tocată, de câteva oase de vită, cu os, de doi morcovi, un păstârnac şi o rădăcină de pătrunjel, o ţelină, o ceaşcă de orez, o ceapă, două ouă, suc de roşii, borş, o legătură de pătrunjel şi una de leuştean.



    Se pun la fiert oase de vită cu măduvă într-o oală de circa 4 litri şi se spumează după care trebuie adăugate toate legumele rădăcinoase, date pe răzătoare. Putem pune un ardei gras, tăiat în fâşii subţiri şi roşii, tăiate cubuleţe. După ce a fiert, scoatem oasele. Tocăm ceapa şi o amestecăm într-un bol împreună cu carne tocată, fără grăsime, cu cele două ouă, cu orezul, spălat în prealabil şi cu puţină sare. După circa 20 de minute, modelăm apoi mici bile din carne (numite perişoare) pe care le punem în oala în care au fiert legumele. După ce fierb, perişoarele se ridică la suprafaţă. Adăugăm sucul de roşii şi borşul, lăsăm încă cinci minute la fiert, după care luăm oala de pe foc şi punem în ea frunze tocate de pătrunjel. După ce turnăm ciorba în farfurii, putem adăuga puţină smântână şi leuştean tocat. Se poate servi cu un ardei iute.


  • Mâncãruri din Muntenia

    Mâncãruri din Muntenia


    Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată de bucătăria grecească, orientală, franceză si italiană. Multe cronici ale vizitatorilor străini fac referire la ospeţele domneşti şi boiereşti din Valahia. Chiar şi în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare scrisă între 1513 şi 1521 de către domnitorul Neagoe Basarab există, pe lângă enunţarea unor principii de guvernare a statului, şi “învătătura cătră fie-său Teodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi cum se cade domnilor să şază la masă şi cum vor mâncă şi cum vor bea”.



    În reţetele munteneşti întâlnim un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lămâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean, pe care o găsim şi astăzi în meniurile pensiunilor şi restaurantelor.



    Ciorba de perişoare este una dintre cele mai apreciate mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Preparea ei pare simplă, dar trebuie făcută cu atenţie deoarece există pericolul ca perişoarele să se desfacă şi să se împrăştie în zeama în care fierb. Avem nevoie de circa trei sferturi de kg de carne de vită, tocată, de câteva oase de vită, cu os, de doi morcovi, un păstârnac şi o rădăcină de pătrunjel, o ţelină, o ceaşcă de orez, o ceapă, două ouă, suc de roşii, borş, o legătură de pătrunjel şi una de leuştean.



    Se pun la fiert oase de vită cu măduvă într-o oală de circa 4 litri şi se spumează după care trebuie adăugate toate legumele rădăcinoase, date pe răzătoare. Putem pune un ardei gras, tăiat în fâşii subţiri şi roşii, tăiate cubuleţe. După ce a fiert, scoatem oasele. Tocăm ceapa şi o amestecăm într-un bol împreună cu carne tocată, fără grăsime, cu cele două ouă, cu orezul, spălat în prealabil şi cu puţină sare. După circa 20 de minute, modelăm apoi mici bile din carne (numite perişoare) pe care le punem în oala în care au fiert legumele. După ce fierb, perişoarele se ridică la suprafaţă. Adăugăm sucul de roşii şi borşul, lăsăm încă cinci minute la fiert, după care luăm oala de pe foc şi punem în ea frunze tocate de pătrunjel. După ce turnăm ciorba în farfurii, putem adăuga puţină smântână şi leuştean tocat. Se poate servi cu un ardei iute.


  • Vizitaţi România…Pe cal

    Vizitaţi România…Pe cal

    Astăzi vă invităm să descoperiţi România pe cal. O experienţă care vă dă
    ocazia să vă relaxaţi în compania unui nou prieten şi să exploraţi zone mai
    greu accesibile altfel.


    Şi pentru că vorbim despre un tip de turism mai nou intrat în gusturile
    oamenilor, dar şi în oferta operatorilor de turism, am întrebat-o pe Florina
    Ioanid, organizatoarea primului Forum pentru turism ecvestru în România, ce ne
    poate spune despre nişa pe care o reprezintă turismul ecvestru. Este într-o continuă creştere, chiar în ultimii ani pensiunile s-au
    dezvoltat pe această nişă. Turismul ecvestru înseamnă şi vizitarea obiectivelor
    turistice din traseele ecvestre, se pot vizita biserici fortificate, se poate
    opri la muzeele etnografice de pe trasee, chiar avem un pachet turistic în care
    avem incluse şi vizite la muzeele respective, lăsăm caii să pască. Se pot face
    lucruri foarte interesante, spre exemplu, turismul ecvestru înseamnă şi cine
    câmpeneşti, prânzuri în natură. Este altceva.


    Turismul ecvestru din ţara noastră s-a dezvoltat adesea ca alternativă
    ecoturistică pentru creşterea prosperităţii comunităţilor din interiorul
    ariilor protejate, în scopul sprijinirii conservării naturii pe termen mediu şi
    lung. Astfel au fost alese parcurile Munţii Măcinului, Apuseni, Munţii Rodnei
    şi Călimani pentru dezvoltarea turismului ecvestru, deoarece aici există deja
    mici nuclee de centre de activităţi ecvestre atât în directa administrare a
    parcurilor, cât şi în comunităţile locale. Care sunt cele mai ofertante zone
    pentru practicarea turismului ecvestru am aflet tot de la Florina Ioanid: Zonele cele mai ofertante sunt zona Transilvaniei şi zona Munţilor
    Apuseni. Mai avem pachete turistice pentru Bucovina, pentru Maramureş, dar şi
    pentru Muntenia, pentru că şi aici în sud se poate face turism ecvestru. Se fac
    trasee pe lângă zona Călăraşi, chiar şi în jurul Bucureştiului, depinde unde
    vrea turistul.


    Pachetele turiştilor interesaţi de turismul ecvestru se fac doar
    personalizat, ţinând cont de detalii precum nivelul de pregătire în călărie,
    dar şi înălţimea şi greutatea turistului, necesare pentru a configura traseul,
    majoritatea orelor fiind petrecute în şa. Odată acestea stabilite, piscuri
    înalte de munte sau poteci înguste flancate de versanţi abrupţi, vă aşteaptă.
    Dar şi sate răsfirate în vârfuri de munte, tradiţii autentice păstrate nealterate
    de sute de ani, hrană organică şi vinuri delicioase, în funcţie de zona aleasă.
    Florina Ioanid ne-a povestit cum un tur călare a fost pretextul descoperirii
    vieţii la stână şi a bucatelor preparate aici. Am făcut în luna mai
    primul infotrip ecvestru şi am mâncat tradiţionalul Balmoş (mămăligă fiartă în
    zer de oaie, cu caş adăugat la fierbere), pe care îl recomand tuturor celor
    care vizitează zona Munţilor Apuseni. Bineînţeles că zona Munţilor Apuseni a
    oferit şi vizită la stână, prepararea cărnii la ceaun şi altor preparate
    tradiţionale româneşti, cu specific



    Pachetele de turism ecvestru pot include cazare
    la cort, cabană rustică sau pensiune şi masă completă.Este necesar minimul de echipament adecvat pentru munte, constând în bocanci,
    haină impermeabilă şi haine călduroase. Recomandate sunt şi jambierele şi
    mănuşile de călărie, precum şi ochelarii de soare şi folosirea unei creme de
    protecţie solară

  • Iconografia epocii fanariote

    Iconografia epocii fanariote

    Imperiul otoman, aflat în plină ofensivă către Europa Centrală în a doua jumătate a secolului al 17-lea, era purtătorul elementelor civilizaţionale greco-orientale. Principii Moldovei după 1711 şi Munteniei după 1716 au provenit din familii bogate greceşti din cartierul Fanar din Constantinopol, de aici şi numele de “fanarioţi”. Perioada fanariotă a fost considerată de unele curente istoriografice cum ar fi romantismul una dintre cele mai nefaste din istoria României. S-a caracterizat mai ales prin corupţie, îmbogăţire rapidă şi sărăcirea celor care făceau profituri, mai ales a ţărănimii şi negustorimii. Din punct de vedere cultural, fanariotismul a fost modelul grecizării şi orientalizării aşa cum se vede şi în iconografia de atunci, mai ales în cea de la începutul secolului al 19-lea. Perioada fanariotă ia sfârşit după revoluţia violentă condusă de Tudor Vladimirescu, în anul 1821, când familiile princiare române se întorc pe tronurile Moldovei şi Munteniei.



    Unele familii fanariote însă se românizează treptat, devin autohtone şi adoptă un discurs naţionalist şi modernizator. Hulit de romantici şi considerat ţap ispăşitor pentru toate relele socio-economice, fanariotismul a rămas până în a doua jumătate a secolului al 19-lea o prezenţă importantă în viaţa noii Românii apărute după 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia. Istoricul Adrian-Silvan Ionescu a studiat moda şi mentalităţile primelor decenii ale secolului al 19-lea românesc, secol încă îmbibat de orientalismul fanariot. El a regăsit opulenţa unei epoci în imaginile rămase de atunci:. “Lumea fanariotă este reprezentată în cea mai frumoasă nuanţă pe care o poată găsi o paletă de pictori. Perioada fanariotă a fost perioada sublimei picturalităţi, atât în verb, cât şi în alură. Când boierii veliţi (~ marii boieri) se adresau unul altuia îşi spuneau psihi mu (~ sufletul meu). Aveau o deosebită calitate de a se adresa înflorat unul altuia, aşa cum se vede în materialele de arhivă. În vestimentaţie, urmând moda constantinopolitană, ei aduceau rafinamemntul şi bogăţia vechiului Bizanţ. Ei, practic, îşi continuau Bizanţul la ei acasă, aşa după cum a spus Nicolae Iorga în teoria sa Byzance apres Byzance, foarte bine argumentată.”



    Hainele fastuoase, pe măsura rangurilor înalte, erau cele largi, scumpe şi artistic lucrate. Ele produceau senzaţie în faţa elitelor occidentale atunci când se întâlneau cu boierii români. Adrian-Silvan Ionescu: ”Atât de fastuoase erau aceste curţi de la Iaşi şi de la Bucureşti prin personalităţile care apăreau înveşmânate încât reprezentanţii Caselor Regale şi Imperiale ale Europei rămâneau uimiţi. Unul dintre boierii români cei mai importanţi, Ienăchiţă Văcărescu, merge la curtea imperială de la Viena să încerce să-l persuadeze pe împărat să îi gonească pe cei doi principi din Austria şi să-i trimită acasă. Ei luaseră hainele nemţeşti (~ haine strânse pe corp) şi îşi răseseră bărbile. Văcărescu este dezbrăcinat de contesele şi baroanele imperiului pentru a admira fineţea şi bogăţia şalului de caşmir cu care era strâns în jurul brâului.”



    Ce se vede cel mai pregnant în tablourile boierilor şi boieroaicelor române din primele decenii ale secolului al 19-lea? Haine, bijuterii scumpe, arme şi reguli de purtare a hainelor şi a materialelor din care erau croite. Adrian-Silvan Ionescu: ”Vedem blănuri de cea mai bună calitate, de la samur la hermină, mătăsuri scumpe şi grele, bijuterii, o întreagă panoplie de armament cizelat, îmbrăcat în argint şi pietre preţioase pe care îl purtau arnăuţii. Toate acestea dădea măsura bogăţiei fabuloase a acestor domnitori trecători, care ştiau să facă avere aici în timp record. Dar şi a gustului lor. O analiză a vestimentaţiei vremii, din punct de vedere formal şi cromatic, nu poate să arate decât perfectul gust al celor care le arborau. Acordurile cromatice, acordul dintre texturi, felul cum erau purtate, cu demnitate şi mândrie, arăta statutul şi importanţa lor. Ştim foarte bine că rangurile boiereşti erau 3. Primii erau veliţii, boierii din jurul domnitorului, curtenii. Urmau categoriile a doua şi a treia. Fiecare avea anumite texturi, anumite blănuri pe care le puteau purta. Niciunul nu putea să-şi depăşească poziţia şi să ia samur, de exemplu, dacă nu era boier velit. Însemnul cel mai important era podoaba facială. Barba era numai pentru boierii veliţi, în timp ce boierii de rangurile 2 şi 3 aveau doar mustaţă. În momentul în care un boier era căftănit, intra în categoria celor de rangul 1. Atunci venea berber-başa, bărbierul domnitorului, care îi trasa cu briciul conturul bărbii şi îi îngrija constant podoaba.”




    Detestată, moda fanariotă va rămâne în spaţiul românesc însă nu ca o trăsătură definitorie ci mai degrabă ca nostalgie şi cochetărie. Istoricul Adrian-Silvan Ionescu: ”Moda fanariotă are putere în primele trei decade ale secolului 19, chiar dacă, după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, boierii fanarioţi dispar încet-încet, iar domnitorii fanarioţi dispar de tot. Un revival al ei se resimte pe la mijlocul secolului al 19-lea, pe la 1860-65, când în moda doamnelor cu crinolină revine cerchenul, acea scurtă foarte frumoasă, brodată cu fir, cu mâneci foarte largi şi despicate ce se preta foarte bine la ţinuta de zi. În balurile costumate, de multe ori, cei care prinseseră în copilărie moda fanariotă o mai arborau pentru a se crede încă o dată la curtea domnilor fanarioţi şi a se amuza.”



    Iconografia epocii fanariote înfăţişează o nume apusă, a opulenţei şi bunăstării. Însă era o bunăstare a elitelor care încercau să-şi păstreze rangul şi privilegiile în vremuri de schimbare.

  • Mâncăruri din Muntenia

    Mâncăruri din Muntenia


    Astăzi ne oprim în Muntenia pentru a vă prezenta câteva mâncăruri specifice acestei provincii (istorice româneşti situată între Carpaţi şi Dunăre). În Evul Mediu, acest teritoriu alcătuia o formaţiune statală cunoscută şi sub numele de Valahia sau Ţara Românească.



    Bucătăria din Muntenia a fost influenţată de cea grecească, orientală, de cea franceză, dar chiar şi de cea italiană. În reţetele munteneşti sunt folosite un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lamâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean.



    Vă prezentăm în continuare reţeta piftiei, un preparat tradiţional din Muntenia. Pentru a pregăti o piftie de pasăre, avem nevoie de un kg de aripi şi pulpe, precum şi de câteva gheare şi capete pentru ca piftia să se închege mai repede. Ne mai trebuie două cepe, doi morcovi, o căpăţână de usturoi şi câteva frunze de pătrunjel verde. Punem la fiert toată carnea împreună cu morcovii şi ceapa. Spumăm şi lăsăm la fiert până ce carnea se desprinde de pe oase, adăugând spre final şi puţină sare. Adunăm carnea, pe care o mărunţim şi strecurăm zeama rămasă în vas pe care o turnăm într-un vas în care punem şi usturoiul pisat. Pregătim un vas mai mare sau mai multe castroane în care punem rondele de morcov, frunze de pătrunjel verde, eventual felii subţiri de gogoşar în oţet, precum şi bucăţile de carne. Peste toate acestea turnăm zeama cu grijă, pentru a nu deranja decorul. Lăsăm compoziţia să se răcească, apoi mutăm vasul sau castroanele în frigider. Piftia se serveşte în următoarea zi.




  • Mâncăruri din Muntenia

    Mâncăruri din Muntenia


    Astăzi ne oprim în Muntenia pentru a vă prezenta câteva mâncăruri specifice acestei provincii (istorice româneşti situată între Carpaţi şi Dunăre). În Evul Mediu, acest teritoriu alcătuia o formaţiune statală cunoscută şi sub numele de Valahia sau Ţara Românească.



    Bucătăria din Muntenia a fost influenţată de cea grecească, orientală, de cea franceză, dar chiar şi de cea italiană. În reţetele munteneşti sunt folosite un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lamâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean.



    Vă prezentăm în continuare reţeta piftiei, un preparat tradiţional din Muntenia. Pentru a pregăti o piftie de pasăre, avem nevoie de un kg de aripi şi pulpe, precum şi de câteva gheare şi capete pentru ca piftia să se închege mai repede. Ne mai trebuie două cepe, doi morcovi, o căpăţână de usturoi şi câteva frunze de pătrunjel verde. Punem la fiert toată carnea împreună cu morcovii şi ceapa. Spumăm şi lăsăm la fiert până ce carnea se desprinde de pe oase, adăugând spre final şi puţină sare. Adunăm carnea, pe care o mărunţim şi strecurăm zeama rămasă în vas pe care o turnăm într-un vas în care punem şi usturoiul pisat. Pregătim un vas mai mare sau mai multe castroane în care punem rondele de morcov, frunze de pătrunjel verde, eventual felii subţiri de gogoşar în oţet, precum şi bucăţile de carne. Peste toate acestea turnăm zeama cu grijă, pentru a nu deranja decorul. Lăsăm compoziţia să se răcească, apoi mutăm vasul sau castroanele în frigider. Piftia se serveşte în următoarea zi.




  • Die Anfänge der rumänischen Staatengebilde

    Die Anfänge der rumänischen Staatengebilde

    Der mittelalterliche rumänische Staat ist eines der spätesten politischen Gebilde in Europa. Die Gründung erfolgte erst Mitte des 14. Jahrhunderts. Historiker haben die langsamere Gründung durch politische Argumente erklärt und diese auf den wirtschaftlichen und sozialen Wandel zurückgeführt, der von der Völkerwanderung verursacht wurde. Der rumänische Raum zusammen mit dem nordslawischen Raum wurden periodisch den destabilisierenden Folgen der Übergriffe der türkisch-mongolischen Wandervölker aus Asien ausgesetzt.



    Über die Gründung der Walachei zwischen den Südkarpaten und der Donau wurde viel debattiert. Grund dafür ist der Mangel an historischen Quellen. Es gibt mehrere Thesen, die mehr oder weniger plausibel sind. Aus diesem Grund ist es schwer, diesen komplizierten und langen Prozess zu verstehen. Eine Theorie, die in den letzten Jahren für Aufruhr gesorgt hat, ist die Kumanen-Theorie des Historikers Neagu Djuvara. Laut dieser sollen die Kumanen, ein Turkvolk, erheblich zur Gründung der Walachei beigetragen haben.



    Der Historiker Matei Cazacu ist Spezialist in der Geschichte des Mittelalters. Er ist Forscher beim Nationalen Zentrum für Wissenschaftsforschung in Frankreich und Dozent beim Nationalen Institut für Orientalische Sprachen und Zivilisationen (INALCO) in Paris. Cazacu bestreitet die Kumanen-Theorie und erläutert den Stand der archäologischen Forschung betreffend die Gründung der Walachei:



    Man hat in Curtea de Argeş und Câmpulung ausgegraben. Hier wurden die Fürstenhäuser und alte Kirchen aus dem 13. Jahrhundert entdeckt. Es gab einige Woiwoden und Herrscher, die sich eines bestimmten Status erfreuten. Aufmerksame Forschungen haben gezeigt, wie sie allmählich ins Licht der gro‎ßen Geschichte eintraten. Bis dahin hatten sie in Gesellschaften mit einer mündlich überlieferten Kultur gelebt, die die Schrift nicht benutzte. Es musste die Eroberung Konstantinopels durch die Kreuzritter 1204 erfolgen und die Einbeziehung dieser Gebiete in eine riesige päpstliche Strategie, die die Heiden und die Schismatiker nördlich und südlich der Donau einschloss, um über die Existenz dieser walachischen Fürsten zu erfahren. Es handelte sich um Rumänen und Orthodoxe, sie lebten in Stein- und Holzhäusern. Die Kumanen und die anderen Nomaden lebten an den Donau-Ufern und an den Ufern der kleinen Flüsse, die in die Donau münden. Sie haben dort ihre Spuren hinterlassen. Ihre Gräber, 13 an der Zahl in der ganzen Walachei, sind insbesondere gen Osten gerichtet. Man kann daran erkennen, dass das Zentrum der kumanischen Macht im Osten lag, in der Dobrudscha und im Süden Bessarabiens. Wäre die Walachei von den Kumanen gegründet worden, dann hätte man nicht Curtea de Argeş, im Gebirge, als Hauptstadt gewählt und den Staat hätte man auf rumänisch nicht Muntenia — das Land der Bergbewohner — benannt. Die Hauptstadt hätte Lehliu oder Caracal sein müssen, dort, wo die Kumanen lebten, und nicht im Herzen der Karpaten.“



    Zahlreiche Historiker meinen, in der Walachei oder im heutigen Süden Rumäniens habe es zwei Staaten gegeben. Der Norden, in der Nähe der Karpaten, der von rumänischen Herrschern kontrolliert wurde, und der Süden, in der Nähe der Donau, der unter kumanischer Kontrolle lag. Auf mittelalterlichen Karten steht für den Osten und Süden der Walachei der Name Cumania. Der Historiker Şerban Papacostea mit Einzelheiten:



    In der westlichen Geographie in lateinischer Sprache erscheint der Raum östlich des Alt-Flusses unter dem Namen Cumania. Vom heutigen Landeskreis Argeş und der Kleinen Walachei (Oltenia) begann die Expansion des rumänischen Staates, der unter Basarab I. gegründet worden war. Dessen [möglicherweise kumanische] Herkunft spielt weniger eine Rolle. Er identifizierte sich mit dem rumänischen Staat und trug zu seiner Genese bei. Der Begriff Kumanien erscheint bis zum späten Mittelalter als Reich der Steppen. Ein Jahrtausend lang waren wir unter dem Einfluss oder sogar unter der Herrschaft dieses Reiches. Die Ausdehnung des rumänischen Staates begann im 13. Jh. in Richtung Osten nach Kumanien. In der westlichen Geographie unterschied man Cumania Neagră, das Schwarze Kumanien, das ist der westliche Teil, und das Wei‎ße Kumanien im Osten und nördlich des Schwarzen Meers. Der staatsbildende Prozess begann mit der Ankunft der Teutonen in den Karpaten im Jahr 1211. Im 14. Jh. wurde wurde dieser Prozess mit Basarabs Sohn und der Allianz zwischen dem ungarischen und polnischen Königreich gegen die Tataren fortgeführt. Diese Allianz drängte das unter dem Namen Goldene Horde bekannte Mongolische Reich aus der russischen Steppe nach Osten. Mit dem Begriff Schwarzes Kumanien bezeichnete man damals das walachische Gebiet östlich des Alt-Flusses und die Moldau.“



    Der Mediävist Matei Cazacu hat auch andere Belege für den Begriff Kumanien als regional bedeutendes Staatsgebilde parat:



    Dieses Kumanien kann durch die vorhandene Toponymie (Gesamtheit der Ortsnamen in einer Region) erkundet werden. Dort, wo wir Ortsnamen wie Bărăgan, Burnaz, Teleorman haben, handelt es sich um alte turksprachige Namen. Wir können also schlussfolgern, dass hier Kumanen lebten. Iorga hat ganz diese Tatsache ganz richtig gemerkt. Wir haben einerseits den kumanischen Teil im Süden der Walachei, die Bărăgan-Ebene bis zur Donaumündung und der Norddobrudscha. Ansererseits gibt es die Regionen, die von Rumänen bewohnt wurden, Vlăsia und Vlaşca. Im Banat kann man auch Slawen antreffen. Die Kumanen lebten in der Ebene, auf den Weiden kleiner Flüsse. Sie dominierten die Rumänen, die sich mit Fischfang und Landwirtschaft beschäftigten, und wurden von diesen assimiliert.“



    Die Herausbildung der Walachei als Staat im letzten Viertel des 13. Jh. und im 14. Jh. wurde durch den autochthonen Beitrag der Rumänen und unter den Einflüssen der Kumanen erzielt. Gemeinsam haben sie einen Staat gegründet, der später als Walachei bezeichnet wurde.



    Audiobeitrag hören:



  • Sârbâtori tu meslu Mai

    Trei dzâli, arada, dit meslu Mai, nica aduna multi simasii ti român’ii.


    Tu 1866, la 10 di Mai, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen alinâ pi tronlu, pi scamnul regal ali Românii, atunţea aflatâ tu formula a dauâ prinţipati uniti, Moldova şi Muntenia. Cu 7 an’i nâinti, dubla alidzeari al Alexandru Ioan Cuza tu caplu ali Moldovâ şi dapoaia ali Muntenii, adra unirea aţilor dauâ prinţipati româneşti. Aduţearea a unui prinţipi xenu pi tronlu ali Românii, fu faptâ di furn’iea, că la un momentu dzâs, fu vidzutâ ca hiindaei ceareia ti pâstrirea aliştei uniri, a dapoaia Carol fu aţel cari apruchie ta sâ-şi l’ia aestâ borgi. Tu 1881, tut tru unâ dzuâ di 10 di Mai, Carol agiundzi protlu vâsâl’ie a râmân’ilor, iara dapoaia România agiundzi şi ea regat. Carol I-lu avu un dumn’ii pi lungu chiro, pânâ la moartea a lui, tu 1914, un chiro di mari prucuchii ti România.

    …………………………………………………………………………….



    Audio–>