Radio România Internațional

Tag: otet

  • Aperitive din legume

    Aperitive din legume

    În anii 80 ai secolului
    trecut, când regimul comunist din România raţionalizase alimentele de bază de
    pe piaţa internă pentru a le exporta, în fiecare gospodărie din România erau
    gătite mâncăruri preparate adesea din puţinele produse alimentare la care aveau
    acces cetăţenii. Mâncărurile aveau mai puţină carne, iar toamna era perioada în
    care, profitând de abundenţa de legume, aproape toată lumea conserva legume,
    conform unor reţete în care era folosit cât mai puţin ulei alimentar, raţionalizat
    în acea perioadă.


    Într-un caiet de reţete de
    la sfârşitul anilor 80, am găsit ingredientele şi modul de preparare a unei
    tocane de legume. Aşadar, avem nevoie de 3 kg de ardei capia, de o sticlă de
    suc de roşii, de două cepe, de doi morcovi, 6 linguri de orez, 300 de mililitri
    de ulei, piper boabe şi sare. Ardeii trebuie copţi şi curăţaţi, după care lupa
    se lasă la scurs. Ceapa, tăiată solzişori, este călită uşor în ulei, împreună
    cu morcovii, care au fost daţi prin răzătoarea mare. În vasul în care am călit
    ceapa se adaugă pulpa de ardei şi sucul de roşii şi se lasă la fiert, la foc
    mic. Se adaugă orezul, câteva boabe de piper negru şi sare, după care se lasă
    la foc mic până când uleiul începe să iasă la suprafaţă. După ce se răceşte,
    această tocană este trecută în borcane cu capac filetat, care sunt puse apoi în
    cuptor la sterilizat, la foc mic, timp de 45 de minute. Borcanele trebuie
    păstrate într-un loc răcoros, tocana putând fi consumată rece, ca aperitiv.


    Tot din acel caiet de reţete
    am reţinut modul de preparare al unui alt aperitiv obţinut tot din ardei capia,
    care poate fi consumat, în timpul iernii, ca salată. Avem nevoie de 5 kg de
    ardei capia, de 200 de mililitri de ulei, de 50 de mililitri de oţet, de două
    linguri de miere şi două de boabe de muştar, de foi de dafin, piper boabe şi
    sare. Ardeii trebuie copţi şi curăţaţi, iar pulpa rezultată este ticată cu
    cuţitul. Se încinge uleiul într-o cratiţă, se pune pulpa de ardei, oţetul,
    mierea de de albine, două foi de dafin, boabele de muştar, 10 boabe de piper
    negru şi puţina sare. Se lasă la foc mic timp de 15 minute, până când începe să
    fiarbă. După ce se răceşte puţin, compoziţia trebuie turnată în borcane cu capac
    filetat, care sunt puse apoi în cuptor la sterilizat, la foc mic, timp de 45 de
    minute. Aceşti ardei tocaţi pot fi serviţi ca aperitiv, dar, aşa cum am
    menţionat anterior, şi ca o salată.


  • Aperitive din legume

    Aperitive din legume

    În anii 80 ai secolului
    trecut, când regimul comunist din România raţionalizase alimentele de bază de
    pe piaţa internă pentru a le exporta, în fiecare gospodărie din România erau
    gătite mâncăruri preparate adesea din puţinele produse alimentare la care aveau
    acces cetăţenii. Mâncărurile aveau mai puţină carne, iar toamna era perioada în
    care, profitând de abundenţa de legume, aproape toată lumea conserva legume,
    conform unor reţete în care era folosit cât mai puţin ulei alimentar, raţionalizat
    în acea perioadă.


    Într-un caiet de reţete de
    la sfârşitul anilor 80, am găsit ingredientele şi modul de preparare a unei
    tocane de legume. Aşadar, avem nevoie de 3 kg de ardei capia, de o sticlă de
    suc de roşii, de două cepe, de doi morcovi, 6 linguri de orez, 300 de mililitri
    de ulei, piper boabe şi sare. Ardeii trebuie copţi şi curăţaţi, după care lupa
    se lasă la scurs. Ceapa, tăiată solzişori, este călită uşor în ulei, împreună
    cu morcovii, care au fost daţi prin răzătoarea mare. În vasul în care am călit
    ceapa se adaugă pulpa de ardei şi sucul de roşii şi se lasă la fiert, la foc
    mic. Se adaugă orezul, câteva boabe de piper negru şi sare, după care se lasă
    la foc mic până când uleiul începe să iasă la suprafaţă. După ce se răceşte,
    această tocană este trecută în borcane cu capac filetat, care sunt puse apoi în
    cuptor la sterilizat, la foc mic, timp de 45 de minute. Borcanele trebuie
    păstrate într-un loc răcoros, tocana putând fi consumată rece, ca aperitiv.


    Tot din acel caiet de reţete
    am reţinut modul de preparare al unui alt aperitiv obţinut tot din ardei capia,
    care poate fi consumat, în timpul iernii, ca salată. Avem nevoie de 5 kg de
    ardei capia, de 200 de mililitri de ulei, de 50 de mililitri de oţet, de două
    linguri de miere şi două de boabe de muştar, de foi de dafin, piper boabe şi
    sare. Ardeii trebuie copţi şi curăţaţi, iar pulpa rezultată este ticată cu
    cuţitul. Se încinge uleiul într-o cratiţă, se pune pulpa de ardei, oţetul,
    mierea de de albine, două foi de dafin, boabele de muştar, 10 boabe de piper
    negru şi puţina sare. Se lasă la foc mic timp de 15 minute, până când începe să
    fiarbă. După ce se răceşte puţin, compoziţia trebuie turnată în borcane cu capac
    filetat, care sunt puse apoi în cuptor la sterilizat, la foc mic, timp de 45 de
    minute. Aceşti ardei tocaţi pot fi serviţi ca aperitiv, dar, aşa cum am
    menţionat anterior, şi ca o salată.


  • Vechi rețete de friptură de vită

    Vechi rețete de friptură de vită

    Am
    prezentat mai rar vechi rețete, uitate, redescoperite sau reinventate. Una
    dintre acestea este friptura de vacă pregătită precum vânatul, o rețetă
    boierească, de acum un secol. Fiind mai tare, carnea de vacă era ținută în
    baiț, precum cea de vânat, cu două zile înainte de a fi pregătită și servită.
    Mușchiul de vacă este mai fraged, dar lipsit de grăsimi, iar pentru friptură
    era preferată o carne ceva mai suculentă și mai grasă precum antricotul. În
    prezent, pentru macerarea cărnii este folosit otețul balsamic, dar, în urmă cu
    un secol, baițul se făcea dintr-un amestec alcătuit din jumătate de litru de
    oțet și un litru de apă, în care se punea la fiert o ceapă tăiată rondele, 10
    boabe de piper și 5 de ienibahar, precum și două foi de dafin.

    Într-un vas de lut se puneau
    feliile de antricot peste care se turna amestecul, în prealabil lăsat să se
    răcească. Feliile de carne erau lăsate în acest baiț timp de două zile, fiind întoarse de două ori pe zi de pe o parte pe cealaltă. Separat se fierbeau
    câteva oase de vacă, iar zeama rezultată era folosită la prepararea
    fripturii, o metodă mai rar întâlnită în prezent. Feliile de carne erau rumenite într-o tigaie,
    în untură, fiind înăbușite apoi cu zeama de oase și cu baițul în care a stat
    carnea. Înainte de prezentare pe platou, antricotul de vacă era stropit cu un
    sos preparat din făină rumenită în untură, în care se adăuga o linguriță de
    zahăr și care era diluat apoi cu supă și cu puțin baiț. Sosul trebuia dres cu
    puțină smântână înainte de a fi turnat pe feliile de carne.



    Am descoperit o altă rețetă cu jumătate de secol
    mai tânără, în care antricotul era înlocuit de mușchiul de vacă, fără baiț, dar în care erau păstrate același sos
    și supa din oase. Mușchiul de vacă trebuie bătut astfel încât să fie întins
    pentru a fi apoi rulat. Avem nevoie de două cepe, pe care le tocăm și le călim ușor în ulei. Peste ele punem jumătate
    de kg de ciuperci și frunze toate de pătrunjel. În acest amestec adăugăm felii
    subțiri de șuncă, puțin piper râșnit și sare după gust. Întindem acest amestec
    pe mușchi, apoi îl rulăm și îl legăm fie cu o sfoară, fie cu o tulpină de
    țelină. Această ruladă se pune într-un vas în care turnăm puțină supă și apoi
    se lasă în cuptor, la foc domol. Peste carnea rulată se pune, înainte de
    prezentare, sosul preparat din untură și făină.

  • Vechi rețete de friptură de vită

    Vechi rețete de friptură de vită

    Am
    prezentat mai rar vechi rețete, uitate, redescoperite sau reinventate. Una
    dintre acestea este friptura de vacă pregătită precum vânatul, o rețetă
    boierească, de acum un secol. Fiind mai tare, carnea de vacă era ținută în
    baiț, precum cea de vânat, cu două zile înainte de a fi pregătită și servită.
    Mușchiul de vacă este mai fraged, dar lipsit de grăsimi, iar pentru friptură
    era preferată o carne ceva mai suculentă și mai grasă precum antricotul. În
    prezent, pentru macerarea cărnii este folosit otețul balsamic, dar, în urmă cu
    un secol, baițul se făcea dintr-un amestec alcătuit din jumătate de litru de
    oțet și un litru de apă, în care se punea la fiert o ceapă tăiată rondele, 10
    boabe de piper și 5 de ienibahar, precum și două foi de dafin.

    Într-un vas de lut se puneau
    feliile de antricot peste care se turna amestecul, în prealabil lăsat să se
    răcească. Feliile de carne erau lăsate în acest baiț timp de două zile, fiind întoarse de două ori pe zi de pe o parte pe cealaltă. Separat se fierbeau
    câteva oase de vacă, iar zeama rezultată era folosită la prepararea
    fripturii, o metodă mai rar întâlnită în prezent. Feliile de carne erau rumenite într-o tigaie,
    în untură, fiind înăbușite apoi cu zeama de oase și cu baițul în care a stat
    carnea. Înainte de prezentare pe platou, antricotul de vacă era stropit cu un
    sos preparat din făină rumenită în untură, în care se adăuga o linguriță de
    zahăr și care era diluat apoi cu supă și cu puțin baiț. Sosul trebuia dres cu
    puțină smântână înainte de a fi turnat pe feliile de carne.



    Am descoperit o altă rețetă cu jumătate de secol
    mai tânără, în care antricotul era înlocuit de mușchiul de vacă, fără baiț, dar în care erau păstrate același sos
    și supa din oase. Mușchiul de vacă trebuie bătut astfel încât să fie întins
    pentru a fi apoi rulat. Avem nevoie de două cepe, pe care le tocăm și le călim ușor în ulei. Peste ele punem jumătate
    de kg de ciuperci și frunze toate de pătrunjel. În acest amestec adăugăm felii
    subțiri de șuncă, puțin piper râșnit și sare după gust. Întindem acest amestec
    pe mușchi, apoi îl rulăm și îl legăm fie cu o sfoară, fie cu o tulpină de
    țelină. Această ruladă se pune într-un vas în care turnăm puțină supă și apoi
    se lasă în cuptor, la foc domol. Peste carnea rulată se pune, înainte de
    prezentare, sosul preparat din untură și făină.

  • Sfecla roşie în mâncăruri

    Sfecla roşie în mâncăruri


    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai puţin la mâncăruri şi mai mult la salate. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave.



    Îl întâlnim în special în partea de nord a României, mai ales în comunitățile de ucrainieni și polonezi. Exact așa se și numește în Bucovina, borş polonez cu cartofi și sfeclă roşie. Avem nevoie de un kg de carne de vită sau de porc, pe care o tăiem în cubulețe, o punem la fiert și o spumăm. Dacă este carne de vită aruncăm prima apă și reluăm operațiunea. Separat se fierbe, într-un litru de borș, jumătate de kg de sfeclă roșie, tăiată în cubulețe.



    Dăm pe răzătoare doi morcovi, o rădăcină de țelină, tocăm mărunt două cepe și toate aceste legume mărunțite le călim ușor în unt sau în ulei. După ce a fiert carnea, adăugăm toate legumele călite în oală, precum și borșul cu cuburile de sfeclă roșie. Mai punem și câțiva cartofi, tăiați cubulețe, la fel cubulețe de roșii în bulion și mai lăsăm la fiert circa 20 de minute. La final se aromatizează cu mărar și frunze de pătrunjel, tocate mărunt și se sărează după gust. Înainte de a fi servit, borşul cu cartofi şi sfeclă se drege cu smântână amestecată cu un ou.



    Sfecla roșie se află pe lista legumelor care sunt conservate pentru a fi folosită mai târziu la diferite salate de legume sau la garnituri. Sfecla poate fi coaptă în cuptor, după care i se îndepărtează coaja sau poate fi pusă la fiert, în coajă. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras.



    Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm. Sfecla roșie poate fi folosită în combinație cu cartofi fierți, tăiați cubulețe, obținându-se o salată în care punem piper negru râșnit, ulei, zeamă de lămâie și sare după gust. Această salată de sfeclă roșie și cartofi, în proporții egale, trebuie ornată cu frunze tocate de pătrunjel.



    O inedită garnitură pentru felul principal am întâlnit în partea sudică a României: ciuperci cu sfeclă din Oltenia. Avem nevoie de ciuperci și de sfeclă în cantități egale și de două cepe pe care le tăiem solzișori și pe care le călim ușor în ulei. Sfecla se fierbe și se dă pe răzătoare, iar ciupercile se mărunțesc și se pun la fiert. Se amestecă ceapa călită cu ciupercile și cu sfecla rasă, se mai adaugă câțiva căței de usturoi zdrobiți și se lasă în vas, la foc mic, timp de câteva minute pentru ca aromele să se combine, după care poate fi servit ca fel principal sau garnitură cu o friptură la tavă sau cu o friptură la grătar.




  • Sfecla roşie în mâncăruri

    Sfecla roşie în mâncăruri


    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai puţin la mâncăruri şi mai mult la salate. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave.



    Îl întâlnim în special în partea de nord a României, mai ales în comunitățile de ucrainieni și polonezi. Exact așa se și numește în Bucovina, borş polonez cu cartofi și sfeclă roşie. Avem nevoie de un kg de carne de vită sau de porc, pe care o tăiem în cubulețe, o punem la fiert și o spumăm. Dacă este carne de vită aruncăm prima apă și reluăm operațiunea. Separat se fierbe, într-un litru de borș, jumătate de kg de sfeclă roșie, tăiată în cubulețe.



    Dăm pe răzătoare doi morcovi, o rădăcină de țelină, tocăm mărunt două cepe și toate aceste legume mărunțite le călim ușor în unt sau în ulei. După ce a fiert carnea, adăugăm toate legumele călite în oală, precum și borșul cu cuburile de sfeclă roșie. Mai punem și câțiva cartofi, tăiați cubulețe, la fel cubulețe de roșii în bulion și mai lăsăm la fiert circa 20 de minute. La final se aromatizează cu mărar și frunze de pătrunjel, tocate mărunt și se sărează după gust. Înainte de a fi servit, borşul cu cartofi şi sfeclă se drege cu smântână amestecată cu un ou.



    Sfecla roșie se află pe lista legumelor care sunt conservate pentru a fi folosită mai târziu la diferite salate de legume sau la garnituri. Sfecla poate fi coaptă în cuptor, după care i se îndepărtează coaja sau poate fi pusă la fiert, în coajă. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras.



    Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm. Sfecla roșie poate fi folosită în combinație cu cartofi fierți, tăiați cubulețe, obținându-se o salată în care punem piper negru râșnit, ulei, zeamă de lămâie și sare după gust. Această salată de sfeclă roșie și cartofi, în proporții egale, trebuie ornată cu frunze tocate de pătrunjel.



    O inedită garnitură pentru felul principal am întâlnit în partea sudică a României: ciuperci cu sfeclă din Oltenia. Avem nevoie de ciuperci și de sfeclă în cantități egale și de două cepe pe care le tăiem solzișori și pe care le călim ușor în ulei. Sfecla se fierbe și se dă pe răzătoare, iar ciupercile se mărunțesc și se pun la fiert. Se amestecă ceapa călită cu ciupercile și cu sfecla rasă, se mai adaugă câțiva căței de usturoi zdrobiți și se lasă în vas, la foc mic, timp de câteva minute pentru ca aromele să se combine, după care poate fi servit ca fel principal sau garnitură cu o friptură la tavă sau cu o friptură la grătar.




  • Legume în saramură

    Legume în saramură

    Cu toate că în lanţurile de
    magazine se află, la îndemâna celor care nu au timp sau abilitatea de a pregăti
    aşa ceva, multe sortimente de legume conservate în saramură sau în oţet, există
    şi români care preferă murăturile pregătite în casă, o activitate pe care o fac
    şi în spiritul tradiţiei. Şi aceste sortimente nu sunt puţine dacă ne gândim că
    în saramură pot fi conservate legume precum gogonele, castraveţii, conopida, ardei capia, morcovi şi ţelină, ba chiar şi mere sau pepenii roşii de dimensiuni mici. Toate acestea înlocuiesc cu succes în perioada iernii
    salatele din legume proaspete.


    Să începem cu gogonelele.
    Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea
    avea un gust uşor amărui. După cumpărare sau după recoltare, pentru a fi mai aspectuoase,
    putem lăsa gogonelele timp de o zi sau două deoarece unele dintre ele vor
    căpăta o culoare gălbuie-roşiatică. Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient,
    fie el borcan de sticlă,
    recipient din plastic sau butoi din lemn, putem pune la murat morcovi, tăiaţi
    rondele, ţelină, tăiată de asemenea în felii, câţiva ardei capia şi ardei iuţi,
    mere şi pepeni verzi, cei care rămân de obicei toamna pe câmp. Adăugăm hrean, tăiat în şuviţe şi căţei de usturoi, pe care îi zdrobim uşor.
    După ce am umplut recipeintul cu legumele dorite, turnăm saramură fierbinte, păstrând proporţia de o
    lingură şi jumătate de sare pentru fiecare litru de apă pus la fiert. După
    câteva zile, zeama din butoaie trebuie vânturată deoarece la suprafaţă s-ar forma altfel o peliculă de culoare
    albă numită şi floare.


    Pentru conservarea castraveţilor în saramură, avem
    nevoie de sare, boabe de muştar, hrean, usturoi şi ramuri uscate de mărar. Alegem castraveţii,
    preferabil pe cei de dimensiune mai mică, şi îi spălăm cu apă rece. Curăţăm
    hreanul şi îl tăiem în şuviţe mici, iar căpăţânile de usturoi le desfacem în
    căţei pe care îi zdrobim uşor, fără a-i mai curăţa. Punem castraveţii într-un
    borcan, bidon de plastic sau butoi, având grijă să punem din când în când
    bucăţi de hrean şi căţei de usturoi. Adăugăm boabe de muştar, iar deasupra
    punem ramurile de mărar. Saramura trebuie turnată fierbinte, apoi închidem bidonul cu un capac şi îl lăsăm într-un loc mai călduros timp de 2
    … 3 zile, după care îl mutăm într-un loc mai rece. Pentru că nu sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte
    pregătirea, gogonelele şi castraveţii pot fi puse laolaltă cu alte legume în acelaşi recipient.


    Şi ardeii graşi pot fi conservaţi în saramură. Li se îndepărtează cu grijă
    cotorul cu seminţe, în interior se presară sare, apoi, în funcţie de
    dimensiune, sunt puşi unii în alţii şi apoi în borcane în care turnăm saramură
    fierbinte, un amestec de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate
    de sare la un litru de apă. O altă variantă este aceea de a umple ardeii sau
    gogoşarii cu varză albă sau varză roşie, după care peste ei turnăm saramura. Ardeii
    umpluţi cu varză pot fi serviţi ca salată.

  • Legume în saramură

    Legume în saramură

    Cu toate că în lanţurile de
    magazine se află, la îndemâna celor care nu au timp sau abilitatea de a pregăti
    aşa ceva, multe sortimente de legume conservate în saramură sau în oţet, există
    şi români care preferă murăturile pregătite în casă, o activitate pe care o fac
    şi în spiritul tradiţiei. Şi aceste sortimente nu sunt puţine dacă ne gândim că
    în saramură pot fi conservate legume precum gogonele, castraveţii, conopida, ardei capia, morcovi şi ţelină, ba chiar şi mere sau pepenii roşii de dimensiuni mici. Toate acestea înlocuiesc cu succes în perioada iernii
    salatele din legume proaspete.


    Să începem cu gogonelele.
    Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea
    avea un gust uşor amărui. După cumpărare sau după recoltare, pentru a fi mai aspectuoase,
    putem lăsa gogonelele timp de o zi sau două deoarece unele dintre ele vor
    căpăta o culoare gălbuie-roşiatică. Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient,
    fie el borcan de sticlă,
    recipient din plastic sau butoi din lemn, putem pune la murat morcovi, tăiaţi
    rondele, ţelină, tăiată de asemenea în felii, câţiva ardei capia şi ardei iuţi,
    mere şi pepeni verzi, cei care rămân de obicei toamna pe câmp. Adăugăm hrean, tăiat în şuviţe şi căţei de usturoi, pe care îi zdrobim uşor.
    După ce am umplut recipeintul cu legumele dorite, turnăm saramură fierbinte, păstrând proporţia de o
    lingură şi jumătate de sare pentru fiecare litru de apă pus la fiert. După
    câteva zile, zeama din butoaie trebuie vânturată deoarece la suprafaţă s-ar forma altfel o peliculă de culoare
    albă numită şi floare.


    Pentru conservarea castraveţilor în saramură, avem
    nevoie de sare, boabe de muştar, hrean, usturoi şi ramuri uscate de mărar. Alegem castraveţii,
    preferabil pe cei de dimensiune mai mică, şi îi spălăm cu apă rece. Curăţăm
    hreanul şi îl tăiem în şuviţe mici, iar căpăţânile de usturoi le desfacem în
    căţei pe care îi zdrobim uşor, fără a-i mai curăţa. Punem castraveţii într-un
    borcan, bidon de plastic sau butoi, având grijă să punem din când în când
    bucăţi de hrean şi căţei de usturoi. Adăugăm boabe de muştar, iar deasupra
    punem ramurile de mărar. Saramura trebuie turnată fierbinte, apoi închidem bidonul cu un capac şi îl lăsăm într-un loc mai călduros timp de 2
    … 3 zile, după care îl mutăm într-un loc mai rece. Pentru că nu sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte
    pregătirea, gogonelele şi castraveţii pot fi puse laolaltă cu alte legume în acelaşi recipient.


    Şi ardeii graşi pot fi conservaţi în saramură. Li se îndepărtează cu grijă
    cotorul cu seminţe, în interior se presară sare, apoi, în funcţie de
    dimensiune, sunt puşi unii în alţii şi apoi în borcane în care turnăm saramură
    fierbinte, un amestec de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate
    de sare la un litru de apă. O altă variantă este aceea de a umple ardeii sau
    gogoşarii cu varză albă sau varză roşie, după care peste ei turnăm saramura. Ardeii
    umpluţi cu varză pot fi serviţi ca salată.

  • Ardei copţi

    Ardei copţi

    Un
    deliciu gastronomic al verii şi al toamnei îl reprezintă ardeii copţi,
    pregătiţi şi prezentaţi în mai multe variante. Unele restaurante, în special
    cele care oferă preparate tradiţionale româneşti, uneori şi pensiunile oferă şi
    ardei copţi.



    Prepararea salatei de ardei
    copţi nu este complicată. Trebuie aleşi ardei graşi mai mari şi mai drepţi
    pentru a putea fi copţi uniform. După ce au fost spălaţi, ardeii sunt puşi la
    copt pe o tablă încinsă, pusă pe aragaz la foc mediu. Ardeii trebuie rotiţi pe
    toate părţile pentru a se coace uniform şi nu trebuie lăsaţi prea mult pe plită
    pentru pentru a nu se înmuia foarte tare.

    După ce s-au copt, ardeii trebuie
    săraţi şi puşi pentru un sfert de oră într-un castron acoperit pentru ca
    pieliţa să poată fi îndepărtată uşor. Nu este indicată spălarea ardeilor
    copţi deoarece îşi pierd gustul. Pot fi serviţi ca atare, după ce au fost
    înmuiaţi într-un sos alcătuit din ulei, oţet şi apă, iar deasupra lor sunt
    presarate frunze de pătrunjel, tocate mărunt, atât pentru aromă, cât şi pentru
    aspectul estetic.

    Oţetul poate fi
    înlocuit cu zeamă de lămâie. Ardeii copţi pot fi serviţi, de asemenea, alături
    de salata de vinete. La prezentarea pe platou, ardeii copţi au codiţa
    înfăşurată într-o folie de staniol exact ca pulpele de pui.


    În alte variante, ardeii
    copţi pot avea un sos alb, având ca ingredient principal smântâna, sau un sos
    de roşii, în care poate fi adăugată ceapă călită. O variantă mai deosebită ar
    fi ardeii copţi cu măsline, cu usturoi şi cu peşte file. În acest caz, trebuie
    îndepărtate cotoarele cu seminţe ale ardeilor copţi, iar pulpa de ardei trebuie
    întinsă pe fundul unui vas de sticlă, rezistent la foc, uns în prealabil cu
    puţin ulei.

    Peste stratul de ardei din vas se aşează bucăţi de peşte file,
    măsline fără sâmburi şi puţin usturoi tocat, după care se condimentează cu
    puţin piper. Vasul trebuie introdus în cuptor şi lăsat cam 20 … 30 de minute,
    până când peştele începe să se rumenească.

  • Ardei copţi

    Ardei copţi

    Un
    deliciu gastronomic al verii şi al toamnei îl reprezintă ardeii copţi,
    pregătiţi şi prezentaţi în mai multe variante. Unele restaurante, în special
    cele care oferă preparate tradiţionale româneşti, uneori şi pensiunile oferă şi
    ardei copţi.



    Prepararea salatei de ardei
    copţi nu este complicată. Trebuie aleşi ardei graşi mai mari şi mai drepţi
    pentru a putea fi copţi uniform. După ce au fost spălaţi, ardeii sunt puşi la
    copt pe o tablă încinsă, pusă pe aragaz la foc mediu. Ardeii trebuie rotiţi pe
    toate părţile pentru a se coace uniform şi nu trebuie lăsaţi prea mult pe plită
    pentru pentru a nu se înmuia foarte tare.

    După ce s-au copt, ardeii trebuie
    săraţi şi puşi pentru un sfert de oră într-un castron acoperit pentru ca
    pieliţa să poată fi îndepărtată uşor. Nu este indicată spălarea ardeilor
    copţi deoarece îşi pierd gustul. Pot fi serviţi ca atare, după ce au fost
    înmuiaţi într-un sos alcătuit din ulei, oţet şi apă, iar deasupra lor sunt
    presarate frunze de pătrunjel, tocate mărunt, atât pentru aromă, cât şi pentru
    aspectul estetic.

    Oţetul poate fi
    înlocuit cu zeamă de lămâie. Ardeii copţi pot fi serviţi, de asemenea, alături
    de salata de vinete. La prezentarea pe platou, ardeii copţi au codiţa
    înfăşurată într-o folie de staniol exact ca pulpele de pui.


    În alte variante, ardeii
    copţi pot avea un sos alb, având ca ingredient principal smântâna, sau un sos
    de roşii, în care poate fi adăugată ceapă călită. O variantă mai deosebită ar
    fi ardeii copţi cu măsline, cu usturoi şi cu peşte file. În acest caz, trebuie
    îndepărtate cotoarele cu seminţe ale ardeilor copţi, iar pulpa de ardei trebuie
    întinsă pe fundul unui vas de sticlă, rezistent la foc, uns în prealabil cu
    puţin ulei.

    Peste stratul de ardei din vas se aşează bucăţi de peşte file,
    măsline fără sâmburi şi puţin usturoi tocat, după care se condimentează cu
    puţin piper. Vasul trebuie introdus în cuptor şi lăsat cam 20 … 30 de minute,
    până când peştele începe să se rumenească.

  • Sfeclă roşie conservată

    Sfeclă roşie conservată


    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai puţin la mâncăruri şi mai mult la salate. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave.



    În perioada toamnei, când este o abundenţă de legume, sfecla se află pe lista legumelor care sunt conservate. Cel mai simplă reţetă este cea de salată de sfeclă, păstrată în borcane. Sfecla poate fi coaptă în cuptor după care i se îndepărtează coaja. Sfecla poate fi pusă întreagă la fiert, în coajă. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras. Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm.



    O altă metodă de conservare este la borcane mai mari, în saramură şi în combinaţie cu conopidă. După ce am îndepărtat coaja, tăiem sfecla în cubuleţe şi desfacem conopida în buchete mici. Punem straturi alternative de sfeclă şi conopidă. Adăugăm fâşii de hrean şi câţiva căţei de usturoi, iar deasupra se pun ramuri uscate de mărar şi de cimbru. Se face o saramură, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. După ce dă în clocot, saramura se toarnă în borcan, se acoperă, iar a doua zi se depozitează într-un loc răcoros.



    Este recomandat ca operaţiunea de curăţare a sfeclei să fie făcută cu mănuşi deoarece această legumă rădăcinoasă colorează intens palmele şi degetele. Când spunem însă despre cineva că a sfeclit-o înseamnă că roşeaţa pe care o capătă faţa respectivei persoane nu este un efect al operaţiunii de curăţare a acestei legume, ci faptului că se află într-o anumită situaţie dificilă, neplăcută, jenantă.


  • Sfeclă roşie conservată

    Sfeclă roşie conservată


    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai puţin la mâncăruri şi mai mult la salate. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave.



    În perioada toamnei, când este o abundenţă de legume, sfecla se află pe lista legumelor care sunt conservate. Cel mai simplă reţetă este cea de salată de sfeclă, păstrată în borcane. Sfecla poate fi coaptă în cuptor după care i se îndepărtează coaja. Sfecla poate fi pusă întreagă la fiert, în coajă. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras. Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm.



    O altă metodă de conservare este la borcane mai mari, în saramură şi în combinaţie cu conopidă. După ce am îndepărtat coaja, tăiem sfecla în cubuleţe şi desfacem conopida în buchete mici. Punem straturi alternative de sfeclă şi conopidă. Adăugăm fâşii de hrean şi câţiva căţei de usturoi, iar deasupra se pun ramuri uscate de mărar şi de cimbru. Se face o saramură, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. După ce dă în clocot, saramura se toarnă în borcan, se acoperă, iar a doua zi se depozitează într-un loc răcoros.



    Este recomandat ca operaţiunea de curăţare a sfeclei să fie făcută cu mănuşi deoarece această legumă rădăcinoasă colorează intens palmele şi degetele. Când spunem însă despre cineva că a sfeclit-o înseamnă că roşeaţa pe care o capătă faţa respectivei persoane nu este un efect al operaţiunii de curăţare a acestei legume, ci faptului că se află într-o anumită situaţie dificilă, neplăcută, jenantă.


  • Ciorbă rădăuțeană

    Ciorbă rădăuțeană

    Astăzi vă prezentăm reţeta unei ciorbe
    inventate într-un oraş din Bucovina (provincie istorică din nordul României) şi
    care se numeşte chiar ciorbă rădăuţeană. Situat la circa 40 de km nord faţă de
    Suceava, oraşul Rădăuţi este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti,
    atestată documentar în anul 1413.


    Ciorba
    rădăuţeană a apărut în urmă cu peste patru decenii când o bucătăreasă din oraş
    a dorit să modifice ceva la ciorba de burtă, un preparat întâlnit oriunde în
    România, dar care în acest oraş nu prea se afla printre preferinţele
    consumatorilor. Încet, încet acest preparat s-a răspândit nu numai în Bucovina,
    ci și alte regiuni ale României, fiind întâlnit cu această denumire de origine
    în meniurile multor restaurante.


    Pentru
    prepararea acestei ciorbe avem nevoie de 4 pulpe de pui sau bucăţi de piept de
    pui. Alte ingrediente: 2 rădăcini de pătrunjel, câţiva morcovi, un ardei capia
    sau un ardei gras, 3-4 gălbenuşuri de ou, oţet, usturoi, puţină verdeaţă şi
    smântână, folosită la multe preparate bucovinene. Astfel, cu smântână se drege
    borșul de sfeclă roșie, venit în Bucovina pe filiera slavă, dar și borșul
    polonez cu cartofi și sfeclă roșie. Smântâna se folosește și la ciulamaua de
    ciuperci, ba chiar și păstrăvul se poate fierbe în smântână.


    Modul
    de preparare a ciorbei rădăuțene este destul de simplu. Se pun la fiert,
    într-un vas de maxim 3 litri, legumele, în prealabil curăţate, şi carnea de
    pui. Se lasă la fiert până ce carnea începe să se desprindă de pe oase. Apoi
    trebuie strecurată zeama astfel obţinută. Carnea dezosată şi legumele trebuie
    tăiate în bucăţi mici şi puse la fiert în zeama pe care am strecurat-o. Apoi se
    amestecă gălbenuşurile de ou şi smântâna şi, când zeama începe să dea in
    clocot, se toarnă amestecul de ou şi smântână, amestecând continuu pentru
    omogenizare. Ciorba rădăuţeană trebuie acrită cu oţet, după gust, şi i se
    adaugă, tot după gust, usturoiul zdrobit, puţin piper şi puţină verdeaţă
    mărunţită.

  • Ciorbă rădăuțeană

    Ciorbă rădăuțeană

    Astăzi vă prezentăm reţeta unei ciorbe
    inventate într-un oraş din Bucovina (provincie istorică din nordul României) şi
    care se numeşte chiar ciorbă rădăuţeană. Situat la circa 40 de km nord faţă de
    Suceava, oraşul Rădăuţi este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti,
    atestată documentar în anul 1413.


    Ciorba
    rădăuţeană a apărut în urmă cu peste patru decenii când o bucătăreasă din oraş
    a dorit să modifice ceva la ciorba de burtă, un preparat întâlnit oriunde în
    România, dar care în acest oraş nu prea se afla printre preferinţele
    consumatorilor. Încet, încet acest preparat s-a răspândit nu numai în Bucovina,
    ci și alte regiuni ale României, fiind întâlnit cu această denumire de origine
    în meniurile multor restaurante.


    Pentru
    prepararea acestei ciorbe avem nevoie de 4 pulpe de pui sau bucăţi de piept de
    pui. Alte ingrediente: 2 rădăcini de pătrunjel, câţiva morcovi, un ardei capia
    sau un ardei gras, 3-4 gălbenuşuri de ou, oţet, usturoi, puţină verdeaţă şi
    smântână, folosită la multe preparate bucovinene. Astfel, cu smântână se drege
    borșul de sfeclă roșie, venit în Bucovina pe filiera slavă, dar și borșul
    polonez cu cartofi și sfeclă roșie. Smântâna se folosește și la ciulamaua de
    ciuperci, ba chiar și păstrăvul se poate fierbe în smântână.


    Modul
    de preparare a ciorbei rădăuțene este destul de simplu. Se pun la fiert,
    într-un vas de maxim 3 litri, legumele, în prealabil curăţate, şi carnea de
    pui. Se lasă la fiert până ce carnea începe să se desprindă de pe oase. Apoi
    trebuie strecurată zeama astfel obţinută. Carnea dezosată şi legumele trebuie
    tăiate în bucăţi mici şi puse la fiert în zeama pe care am strecurat-o. Apoi se
    amestecă gălbenuşurile de ou şi smântâna şi, când zeama începe să dea in
    clocot, se toarnă amestecul de ou şi smântână, amestecând continuu pentru
    omogenizare. Ciorba rădăuţeană trebuie acrită cu oţet, după gust, şi i se
    adaugă, tot după gust, usturoiul zdrobit, puţin piper şi puţină verdeaţă
    mărunţită.

  • Conservarea castraveţilor

    Conservarea castraveţilor

    Ne aflăm în plină toamnă, în perioada când este o
    abundenţă de legume şi fructe în magazine şi în pieţele agroalimentare. Este şi
    vremea în care legumele şi fructele sunt prelucrate şi conservate. Castraveţii,
    gogonelele, gogoşarii, pepenii de dimensiuni mici, ardeii graşi şi iuţi, varza,
    vinetele, ceapa, conopida, ţelina şi morcovii sunt conservate în saramură sau
    în oţet pentru ca aceste legume să fie consumate ca salate ce însoţesc mâncărurile în
    sezonul rece.


    Una dintre salatele de sezon în
    perioada iernii este cea de castraveţi muraţi, în saramură sau în otet.
    Cantitatea de castraveţi este stabilită în functie de recipientele în care vor
    fi păstraţi. Mai avem nevoie de sare, boabe de muştar, hrean, usturoi şi crengi
    uscate de mărar. Alegem castraveţii, preferabil pe cei de mărime mai mică, şi
    îi spălăm cu apă rece. Curăţăm hreanul şi îl tăiem în şuviţe mici, iar
    căpăţânile de usturoi le desfacem în căţei pe care îi zdrobim uşor, fără a-i
    mai curăţa. Punem castraveţii într-un borcan, bidon de plastic sau butoi, având
    grijă să punem din când în când bucăţi de hrean şi căţei de usturoi. Adăugăm
    boabe de muştar, iar deasupra punem crengi de mărar. Pentru a scurta timpul de
    preparare, alegem câteva vase mari în care încălzim şi aducem la fierbere apa
    cu sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă.
    Saramura astfel obţinută o turnăm peste castraveţi şi închidem bidonul cu un
    capac şi apoi în lăsăm într-un loc mai călduros timp de 2 … 3 zile, după care
    îl mutăm într-un loc mai rece.


    Castraveţii pot fi conservaţi şi în
    oţet, de fapt un amestec de apă şi oţet, proporţia fiind de 2,5 litri de apă la
    un litru de oţet, în care se dizolvă şi 4 linguri de zahăr si 4 de sare.
    Castraveţii sunt puşi în borcane, cu bucăţi de hrean, rondele de morcov şi de
    ceapă, boabe de muştar şi de piper, după care amestecul de apă şi oţet este
    adus la fierbere şi apoi turnat cu grijă în borcane astfel încât să acopere
    complet castraveţii. După ce sunt închise cu capac, borcanele trebuie puse într-un
    vas ceva mai mare, plin cu apă, pe care îl punem la foc mic. După ce a ajuns la
    fierbere, lăsăm vasul un sfert de oră, apoi închidem focul şi lăsăm borcanele să
    se răcească. Borcanele sunt depozitate apoi într-un loc răcoros, iar după circa
    o lună castraveţii pot fi consumaţi.