Radio România Internațional

Tag: ou

  • Leçon 12 – Unde?

    Leçon 12 – Unde?

    Lecţia doisprezece



    Bună ziua, dragi prieteni. Bun venit la lecţia de limba română. Eu sunt Dominique. Alexandra, Alexandru şi Valentina sunt aici, cu mine. Astazi suntem împreună.


    – Bună ziua !



    Lors de notre dernière rencontre, grâce à notre fidèle auditeur Michel Minouflet, nous avons appris à poser quelques questions.


    Cine? – Qui ?


    Alexandra: Cine eşti? Cine eşti tu ?


    Alexandru: Eu sunt Alexandru.


    Alexandra : Cine ???


    Alexandru: Alexandru. Sunt Alexandru.


    Alexandra: Alexandru?!! Bună!


    Ce mai faci?


    Ce? – Quoi ?


    Alexandra: Ce mai faci ?


    Alexandru: Bine, mulţumesc !


    Valentina: Ce doriţi?


    – Ce doriţi? – Vous désirez?


    Valentina: Ce doriţi ?


    Alexandru: Un bilet, vă rog !


    Valentina: Un bilet de tramvai, de autobuz, de troleibuz, de metrou, de tren sau de avion ?


    Alexandru: Un bilet de tramvai, autobuz şi troleibuz, vă rog ! Cât costă ?


    – Cât costă ? – Combien coûte ?


    Alexandru: Cât costă?


    Valentina: Un leu nou, vă rog.


    – Un leu nou – un leu nouveau


    La monnaie roumaine sappelle leu – lion.


    Alexandru: Poftim!


    – Poftim! – Voilà !


    Alexandru: Poftim!


    Valentina: Mulţumesc.



    Alexandru : Un bilet de metrou, vă rog!


    Valentina: Poftim!


    Alexandru : Cât costă ?


    Valentina: Un leu nou, vă rog.


    Alexandru: Poftim!


    Valentina: Mulţumesc.



    Alexandru : Un bilet de tren, vă rog!


    Valentina: Unde mergeţi ?


    Unde ? – Où ?


    – Unde mergeţi ? Où allez-vous?


    Valentina: Unde mergeţi ?


    Alexandru : La Bucureşti.


    Valentina: Poftim!


    Alexandru: Mulţumesc.


    Alexandra: Un bilet de avion, vă rog!


    Valentina: Unde mergeţi ?


    Alexandra: La Bucureşti.


    Valentina: Poftim!


    Alexandra: Mulţumesc.


    Alexandru: Unde este staţia de tramvai ?


    – staţia – la station


    Alexandru : Unde este staţia de tramvai ?


    Mihai: Nu ştiu !


    – Nu ştiu – Je ne sais pas !


    Alexandra : Unde este staţia de troleibuz?


    Mihai: Nu ştiu !


    Valentina: Unde este staţia de autobuz?


    Mihai: Nu ştiu !


    Alexandru : Unde este staţia de metrou?


    Mihai: Nu ştiu !


    Alexandra : Unde este gara?


    Mihai: Nu ştiu !


    Valentina: Unde este aeroportul?


    Mihai: Nu ştiu !



    Vous reconnaîtrez le syntagme nu ştiu – je ne sais pas – dans la pseudo-fable du groupe Roşu şi Negru – Le Rouge et le Noir



    Roşu şi Negru – Pseudo fabulă (Pseudo-fable)



  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Sfecla roşie în mâncăruri

    Sfecla roşie în mâncăruri


    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai puţin la mâncăruri şi mai mult la salate. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave.



    Îl întâlnim în special în partea de nord a României, mai ales în comunitățile de ucrainieni și polonezi. Exact așa se și numește în Bucovina, borş polonez cu cartofi și sfeclă roşie. Avem nevoie de un kg de carne de vită sau de porc, pe care o tăiem în cubulețe, o punem la fiert și o spumăm. Dacă este carne de vită aruncăm prima apă și reluăm operațiunea. Separat se fierbe, într-un litru de borș, jumătate de kg de sfeclă roșie, tăiată în cubulețe.



    Dăm pe răzătoare doi morcovi, o rădăcină de țelină, tocăm mărunt două cepe și toate aceste legume mărunțite le călim ușor în unt sau în ulei. După ce a fiert carnea, adăugăm toate legumele călite în oală, precum și borșul cu cuburile de sfeclă roșie. Mai punem și câțiva cartofi, tăiați cubulețe, la fel cubulețe de roșii în bulion și mai lăsăm la fiert circa 20 de minute. La final se aromatizează cu mărar și frunze de pătrunjel, tocate mărunt și se sărează după gust. Înainte de a fi servit, borşul cu cartofi şi sfeclă se drege cu smântână amestecată cu un ou.



    Sfecla roșie se află pe lista legumelor care sunt conservate pentru a fi folosită mai târziu la diferite salate de legume sau la garnituri. Sfecla poate fi coaptă în cuptor, după care i se îndepărtează coaja sau poate fi pusă la fiert, în coajă. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras.



    Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm. Sfecla roșie poate fi folosită în combinație cu cartofi fierți, tăiați cubulețe, obținându-se o salată în care punem piper negru râșnit, ulei, zeamă de lămâie și sare după gust. Această salată de sfeclă roșie și cartofi, în proporții egale, trebuie ornată cu frunze tocate de pătrunjel.



    O inedită garnitură pentru felul principal am întâlnit în partea sudică a României: ciuperci cu sfeclă din Oltenia. Avem nevoie de ciuperci și de sfeclă în cantități egale și de două cepe pe care le tăiem solzișori și pe care le călim ușor în ulei. Sfecla se fierbe și se dă pe răzătoare, iar ciupercile se mărunțesc și se pun la fiert. Se amestecă ceapa călită cu ciupercile și cu sfecla rasă, se mai adaugă câțiva căței de usturoi zdrobiți și se lasă în vas, la foc mic, timp de câteva minute pentru ca aromele să se combine, după care poate fi servit ca fel principal sau garnitură cu o friptură la tavă sau cu o friptură la grătar.




  • Sfecla roşie în mâncăruri

    Sfecla roşie în mâncăruri


    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai puţin la mâncăruri şi mai mult la salate. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave.



    Îl întâlnim în special în partea de nord a României, mai ales în comunitățile de ucrainieni și polonezi. Exact așa se și numește în Bucovina, borş polonez cu cartofi și sfeclă roşie. Avem nevoie de un kg de carne de vită sau de porc, pe care o tăiem în cubulețe, o punem la fiert și o spumăm. Dacă este carne de vită aruncăm prima apă și reluăm operațiunea. Separat se fierbe, într-un litru de borș, jumătate de kg de sfeclă roșie, tăiată în cubulețe.



    Dăm pe răzătoare doi morcovi, o rădăcină de țelină, tocăm mărunt două cepe și toate aceste legume mărunțite le călim ușor în unt sau în ulei. După ce a fiert carnea, adăugăm toate legumele călite în oală, precum și borșul cu cuburile de sfeclă roșie. Mai punem și câțiva cartofi, tăiați cubulețe, la fel cubulețe de roșii în bulion și mai lăsăm la fiert circa 20 de minute. La final se aromatizează cu mărar și frunze de pătrunjel, tocate mărunt și se sărează după gust. Înainte de a fi servit, borşul cu cartofi şi sfeclă se drege cu smântână amestecată cu un ou.



    Sfecla roșie se află pe lista legumelor care sunt conservate pentru a fi folosită mai târziu la diferite salate de legume sau la garnituri. Sfecla poate fi coaptă în cuptor, după care i se îndepărtează coaja sau poate fi pusă la fiert, în coajă. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras.



    Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm. Sfecla roșie poate fi folosită în combinație cu cartofi fierți, tăiați cubulețe, obținându-se o salată în care punem piper negru râșnit, ulei, zeamă de lămâie și sare după gust. Această salată de sfeclă roșie și cartofi, în proporții egale, trebuie ornată cu frunze tocate de pătrunjel.



    O inedită garnitură pentru felul principal am întâlnit în partea sudică a României: ciuperci cu sfeclă din Oltenia. Avem nevoie de ciuperci și de sfeclă în cantități egale și de două cepe pe care le tăiem solzișori și pe care le călim ușor în ulei. Sfecla se fierbe și se dă pe răzătoare, iar ciupercile se mărunțesc și se pun la fiert. Se amestecă ceapa călită cu ciupercile și cu sfecla rasă, se mai adaugă câțiva căței de usturoi zdrobiți și se lasă în vas, la foc mic, timp de câteva minute pentru ca aromele să se combine, după care poate fi servit ca fel principal sau garnitură cu o friptură la tavă sau cu o friptură la grătar.




  • Povestea substantivului “ou”

    Povestea substantivului “ou”


  • Dovlecei în mâncăruri

    Dovlecei în mâncăruri

    Vedeta acestei ediţii este dovlecelul. Fie că are coajă de culoare verde deschis, fie verde închis, dovleceii sunt folosiţi la multe preparate şi mâncăruri. În funcţie de reţetă, trebuie aleşi dovlecei mai mici, atunci când îi facem pane sau mai mari, atunci când îi umplem cu legume sau cu carne tocată.



    Tăiaţi în cubuleţe, dovleceii pot fi folosiţi la ciorbe. Fierţi şi pasaţi, în combinaţie cu cartofi, ţelină şi ceapă, se transformă în supă crema de dovlecei. Fierţi în apă cu puţină sare, după ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi în cuburi, dovleceii pot fi amestecaţi cu vinete coapte pentru a obţine salata de vinete sau pot fi amestecaţi cu puţină brânză pentru a face perişoare pentru ciorbă.



    Tăiaţi transversal, pot fi pregătiţi în cuptor într-un vas termorezistent, în care se pun în straturi, alternativ cu o cremă de brânză amestecată cu mărar. Tot transversal tăiem dovleceii şi atunci când îi facem pane. Avem nevoie de 3 … 4 dovlecei mai mici, care nu au seminţe sau care au seminţe mai mici. Îi curătăm de coajă, îi tăiem transversal în felii cu grosimea de jumătate de centimetru. Presărăm puţină sare pe aceste felii care, în scurt timp, vor lăsa zeamă pe care o scurgem. Batem două ouă, adăugăm puţin piper şi trecem feliile de dovlecei întâi prin făină, apoi prin ouă, după care prăjim feliile pe ambele părţi în ulei. Se servesc cu mujdei de usturoi sau cu un sos de iaurt şi usturoi.



    Dacă dorim să pregătim dovlecei umpluţi, avem nevoie de 6 … 8 dovlecei, de jumătate de kg de carne de porc tocată, de o ceaşcă de orez, de 2 cepe, de o legătură de pătrunjel, de suc de roşii, sare şi piper. Curăţăm dovleceii de coajă, dar cât mai fin şi îi tăiem transversal în jumătate. Cu o linguriţă le scoatem miezul cu seminţe, încercând să lăsăm totuşi un înveliş cât mai gros. Pregătim şi umplutura, amestecând carnea tocată cu orezul curăţat de eventualele impurităţi, spălat şi scurs. Amestecăm şi cele două cepe tăiate mărunt, adăugăm frunze de pătrunjel tocate mărunt, piper şi sare după gust. Umplem dovleceii şi îi aşezăm orizontal în vas, turnăm apă şi suc de roşii în proporţii egale astfel încât să îi acopere şi lăsăm vasul să fiarbă la foc mic vreo 20 de minute. Apoi băgăm vasul în cuptor şi îl lăsăm la foc potrivit până când sosul scade suficient de mult. Se servesc imediat, după ce am turnat peste ei în farfurie puţin iaurt sau smântână.


  • Dovlecei în mâncăruri

    Dovlecei în mâncăruri

    Vedeta acestei ediţii este dovlecelul. Fie că are coajă de culoare verde deschis, fie verde închis, dovleceii sunt folosiţi la multe preparate şi mâncăruri. În funcţie de reţetă, trebuie aleşi dovlecei mai mici, atunci când îi facem pane sau mai mari, atunci când îi umplem cu legume sau cu carne tocată.



    Tăiaţi în cubuleţe, dovleceii pot fi folosiţi la ciorbe. Fierţi şi pasaţi, în combinaţie cu cartofi, ţelină şi ceapă, se transformă în supă crema de dovlecei. Fierţi în apă cu puţină sare, după ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi în cuburi, dovleceii pot fi amestecaţi cu vinete coapte pentru a obţine salata de vinete sau pot fi amestecaţi cu puţină brânză pentru a face perişoare pentru ciorbă.



    Tăiaţi transversal, pot fi pregătiţi în cuptor într-un vas termorezistent, în care se pun în straturi, alternativ cu o cremă de brânză amestecată cu mărar. Tot transversal tăiem dovleceii şi atunci când îi facem pane. Avem nevoie de 3 … 4 dovlecei mai mici, care nu au seminţe sau care au seminţe mai mici. Îi curătăm de coajă, îi tăiem transversal în felii cu grosimea de jumătate de centimetru. Presărăm puţină sare pe aceste felii care, în scurt timp, vor lăsa zeamă pe care o scurgem. Batem două ouă, adăugăm puţin piper şi trecem feliile de dovlecei întâi prin făină, apoi prin ouă, după care prăjim feliile pe ambele părţi în ulei. Se servesc cu mujdei de usturoi sau cu un sos de iaurt şi usturoi.



    Dacă dorim să pregătim dovlecei umpluţi, avem nevoie de 6 … 8 dovlecei, de jumătate de kg de carne de porc tocată, de o ceaşcă de orez, de 2 cepe, de o legătură de pătrunjel, de suc de roşii, sare şi piper. Curăţăm dovleceii de coajă, dar cât mai fin şi îi tăiem transversal în jumătate. Cu o linguriţă le scoatem miezul cu seminţe, încercând să lăsăm totuşi un înveliş cât mai gros. Pregătim şi umplutura, amestecând carnea tocată cu orezul curăţat de eventualele impurităţi, spălat şi scurs. Amestecăm şi cele două cepe tăiate mărunt, adăugăm frunze de pătrunjel tocate mărunt, piper şi sare după gust. Umplem dovleceii şi îi aşezăm orizontal în vas, turnăm apă şi suc de roşii în proporţii egale astfel încât să îi acopere şi lăsăm vasul să fiarbă la foc mic vreo 20 de minute. Apoi băgăm vasul în cuptor şi îl lăsăm la foc potrivit până când sosul scade suficient de mult. Se servesc imediat, după ce am turnat peste ei în farfurie puţin iaurt sau smântână.


  • Ciorbă rădăuțeană

    Ciorbă rădăuțeană

    Astăzi vă prezentăm reţeta unei ciorbe
    inventate într-un oraş din Bucovina (provincie istorică din nordul României) şi
    care se numeşte chiar ciorbă rădăuţeană. Situat la circa 40 de km nord faţă de
    Suceava, oraşul Rădăuţi este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti,
    atestată documentar în anul 1413.


    Ciorba
    rădăuţeană a apărut în urmă cu peste patru decenii când o bucătăreasă din oraş
    a dorit să modifice ceva la ciorba de burtă, un preparat întâlnit oriunde în
    România, dar care în acest oraş nu prea se afla printre preferinţele
    consumatorilor. Încet, încet acest preparat s-a răspândit nu numai în Bucovina,
    ci și alte regiuni ale României, fiind întâlnit cu această denumire de origine
    în meniurile multor restaurante.


    Pentru
    prepararea acestei ciorbe avem nevoie de 4 pulpe de pui sau bucăţi de piept de
    pui. Alte ingrediente: 2 rădăcini de pătrunjel, câţiva morcovi, un ardei capia
    sau un ardei gras, 3-4 gălbenuşuri de ou, oţet, usturoi, puţină verdeaţă şi
    smântână, folosită la multe preparate bucovinene. Astfel, cu smântână se drege
    borșul de sfeclă roșie, venit în Bucovina pe filiera slavă, dar și borșul
    polonez cu cartofi și sfeclă roșie. Smântâna se folosește și la ciulamaua de
    ciuperci, ba chiar și păstrăvul se poate fierbe în smântână.


    Modul
    de preparare a ciorbei rădăuțene este destul de simplu. Se pun la fiert,
    într-un vas de maxim 3 litri, legumele, în prealabil curăţate, şi carnea de
    pui. Se lasă la fiert până ce carnea începe să se desprindă de pe oase. Apoi
    trebuie strecurată zeama astfel obţinută. Carnea dezosată şi legumele trebuie
    tăiate în bucăţi mici şi puse la fiert în zeama pe care am strecurat-o. Apoi se
    amestecă gălbenuşurile de ou şi smântâna şi, când zeama începe să dea in
    clocot, se toarnă amestecul de ou şi smântână, amestecând continuu pentru
    omogenizare. Ciorba rădăuţeană trebuie acrită cu oţet, după gust, şi i se
    adaugă, tot după gust, usturoiul zdrobit, puţin piper şi puţină verdeaţă
    mărunţită.

  • Ciorbă rădăuțeană

    Ciorbă rădăuțeană

    Astăzi vă prezentăm reţeta unei ciorbe
    inventate într-un oraş din Bucovina (provincie istorică din nordul României) şi
    care se numeşte chiar ciorbă rădăuţeană. Situat la circa 40 de km nord faţă de
    Suceava, oraşul Rădăuţi este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti,
    atestată documentar în anul 1413.


    Ciorba
    rădăuţeană a apărut în urmă cu peste patru decenii când o bucătăreasă din oraş
    a dorit să modifice ceva la ciorba de burtă, un preparat întâlnit oriunde în
    România, dar care în acest oraş nu prea se afla printre preferinţele
    consumatorilor. Încet, încet acest preparat s-a răspândit nu numai în Bucovina,
    ci și alte regiuni ale României, fiind întâlnit cu această denumire de origine
    în meniurile multor restaurante.


    Pentru
    prepararea acestei ciorbe avem nevoie de 4 pulpe de pui sau bucăţi de piept de
    pui. Alte ingrediente: 2 rădăcini de pătrunjel, câţiva morcovi, un ardei capia
    sau un ardei gras, 3-4 gălbenuşuri de ou, oţet, usturoi, puţină verdeaţă şi
    smântână, folosită la multe preparate bucovinene. Astfel, cu smântână se drege
    borșul de sfeclă roșie, venit în Bucovina pe filiera slavă, dar și borșul
    polonez cu cartofi și sfeclă roșie. Smântâna se folosește și la ciulamaua de
    ciuperci, ba chiar și păstrăvul se poate fierbe în smântână.


    Modul
    de preparare a ciorbei rădăuțene este destul de simplu. Se pun la fiert,
    într-un vas de maxim 3 litri, legumele, în prealabil curăţate, şi carnea de
    pui. Se lasă la fiert până ce carnea începe să se desprindă de pe oase. Apoi
    trebuie strecurată zeama astfel obţinută. Carnea dezosată şi legumele trebuie
    tăiate în bucăţi mici şi puse la fiert în zeama pe care am strecurat-o. Apoi se
    amestecă gălbenuşurile de ou şi smântâna şi, când zeama începe să dea in
    clocot, se toarnă amestecul de ou şi smântână, amestecând continuu pentru
    omogenizare. Ciorba rădăuţeană trebuie acrită cu oţet, după gust, şi i se
    adaugă, tot după gust, usturoiul zdrobit, puţin piper şi puţină verdeaţă
    mărunţită.

  • Prunele în deserturi

    Prunele în deserturi


    Sugestia
    gastronomică a acestei ediţii vine de la prunele dulci şi zemoase, adunate în
    această perioadă când temperaturile coboară tot mai accentuat, iar ploile ne
    amintesc că ne aflăm în plină toamnă.


    Un preparat
    tradiţional care ia drumul cămării, este magiunul de prune. Având o denumire
    asemănătoare în limba turcă – macun (se citeşte maciun – n.r.), magiunul este o
    pastă din pulpă de fructe, lăsată multe ore la fiert înainte de a fi pusă în
    borcane. De menţionat că un kg de magiun este obţinut din circa 5 kg de prune
    bine coapte, zemoase şi dulci. Prepararea nu este complicată, însă
    necesită atenţie deoarece magiunul poate căpăta gust de afumat fie din cauza
    unui foc prea puternic, fie că, în timpul fierberii, nu a fost amestecat atât cât
    trebuia. Prunele trebuie spălate, apoi li se îndepărtează codiţele şi li se
    scot sâmburii. Pentru a mai reduce timpul de fierbere, prunele trebuie trecute
    prin maşina de tocat sau terciuite cu ajutorul unui pasator, după care sunt
    puse la fiert. În variantă tradiţională, prunele sunt fierte într-un vas de lut
    pus deasupra jarului, amestecând periodic, până când, după 6 … 8
    ore, volumul pastei de prune se reduce
    la un sfert faţă de cel iniţial.

    Magiunul de prune poate fi pregătit şi în
    bucătărie. Prunele pot fi puse într-o cratiţă la fiert şi pe aragaz, apoi, după
    vreo două ore, vasul poate fi trecut în cuptor unde va rămâne câteva ore până când magiunul scade suficient de mult.
    Atunci câ se răceşte, pasta trebuie să fie atât de groasă încât lingura cu care
    am amestecat să rămână în poziţie verticală. Magiunul poate fi turnat fie cald,
    fie rece în borcane care trebuie păstrate apoi la întuneric, într-un loc
    răcoros. Dacă a fiert suficient, magiunul de prune nu are nevoie de
    conservanţi. De asemenea, nu se adaugă nici zahăr, fructoza din prune fiind
    suficientă pentru ca magiunul să aibă un gust plăcut, dulce-acrişor. Magiunul
    de prune poate fi consumat ca atare, întins pe o felie de pâine, sau poate fi
    folosit la diverse produse de patiserie precum cornuleţe, tarte şi checuri sau
    pentru a umple gogoşi sau clătite. Dacă în reţetă adăugăm zahăr, în proporţie
    de un kg la 3 kg de prune, atunci vom obţine, după un mod asemănător de preparare,
    gem de prune.


    Un preparat tradiţional mai ales pentru
    Transilvania îl reprezintă găluştile cu prune sau gomboţii cu prune. Avem
    nevoie de un kg de prune, de un kg de cartofi sau de una, două căni de făină,
    de un ou, de pesmet, zahăr, scorţişoară, ulei şi sare. La reţeta cu cartofi,
    începem prin a pune cartofii la fiert în coajă, iar în apă adăugăm şi puţină sare. După fierbere, îi decojim şi îi transformăm în pireu pe care îl lăsăm să se
    răcească, apoi adăugăm puţină făină şi gălbenuşul unui ou şi frământăm până
    obţinem un amestec având consistenţa unui aluat pe care îl întindem şi îl
    împărţim în pătrăţele. Învelim prunele în aluat şi formăm bile pe care le
    punem, pe rând, într-un vas cu apă clocotită. Lăsăm bilele să fiarbă până când
    acestea se ridică la suprafaţă. Le luăm cu o spumieră, le scurgem puţin, după
    care le tăvălim în pesmet amestecat cu zahăr şi le pudrăm cu scorţisoară.

  • Prunele în deserturi

    Prunele în deserturi


    Sugestia
    gastronomică a acestei ediţii vine de la prunele dulci şi zemoase, adunate în
    această perioadă când temperaturile coboară tot mai accentuat, iar ploile ne
    amintesc că ne aflăm în plină toamnă.


    Un preparat
    tradiţional care ia drumul cămării, este magiunul de prune. Având o denumire
    asemănătoare în limba turcă – macun (se citeşte maciun – n.r.), magiunul este o
    pastă din pulpă de fructe, lăsată multe ore la fiert înainte de a fi pusă în
    borcane. De menţionat că un kg de magiun este obţinut din circa 5 kg de prune
    bine coapte, zemoase şi dulci. Prepararea nu este complicată, însă
    necesită atenţie deoarece magiunul poate căpăta gust de afumat fie din cauza
    unui foc prea puternic, fie că, în timpul fierberii, nu a fost amestecat atât cât
    trebuia. Prunele trebuie spălate, apoi li se îndepărtează codiţele şi li se
    scot sâmburii. Pentru a mai reduce timpul de fierbere, prunele trebuie trecute
    prin maşina de tocat sau terciuite cu ajutorul unui pasator, după care sunt
    puse la fiert. În variantă tradiţională, prunele sunt fierte într-un vas de lut
    pus deasupra jarului, amestecând periodic, până când, după 6 … 8
    ore, volumul pastei de prune se reduce
    la un sfert faţă de cel iniţial.

    Magiunul de prune poate fi pregătit şi în
    bucătărie. Prunele pot fi puse într-o cratiţă la fiert şi pe aragaz, apoi, după
    vreo două ore, vasul poate fi trecut în cuptor unde va rămâne câteva ore până când magiunul scade suficient de mult.
    Atunci câ se răceşte, pasta trebuie să fie atât de groasă încât lingura cu care
    am amestecat să rămână în poziţie verticală. Magiunul poate fi turnat fie cald,
    fie rece în borcane care trebuie păstrate apoi la întuneric, într-un loc
    răcoros. Dacă a fiert suficient, magiunul de prune nu are nevoie de
    conservanţi. De asemenea, nu se adaugă nici zahăr, fructoza din prune fiind
    suficientă pentru ca magiunul să aibă un gust plăcut, dulce-acrişor. Magiunul
    de prune poate fi consumat ca atare, întins pe o felie de pâine, sau poate fi
    folosit la diverse produse de patiserie precum cornuleţe, tarte şi checuri sau
    pentru a umple gogoşi sau clătite. Dacă în reţetă adăugăm zahăr, în proporţie
    de un kg la 3 kg de prune, atunci vom obţine, după un mod asemănător de preparare,
    gem de prune.


    Un preparat tradiţional mai ales pentru
    Transilvania îl reprezintă găluştile cu prune sau gomboţii cu prune. Avem
    nevoie de un kg de prune, de un kg de cartofi sau de una, două căni de făină,
    de un ou, de pesmet, zahăr, scorţişoară, ulei şi sare. La reţeta cu cartofi,
    începem prin a pune cartofii la fiert în coajă, iar în apă adăugăm şi puţină sare. După fierbere, îi decojim şi îi transformăm în pireu pe care îl lăsăm să se
    răcească, apoi adăugăm puţină făină şi gălbenuşul unui ou şi frământăm până
    obţinem un amestec având consistenţa unui aluat pe care îl întindem şi îl
    împărţim în pătrăţele. Învelim prunele în aluat şi formăm bile pe care le
    punem, pe rând, într-un vas cu apă clocotită. Lăsăm bilele să fiarbă până când
    acestea se ridică la suprafaţă. Le luăm cu o spumieră, le scurgem puţin, după
    care le tăvălim în pesmet amestecat cu zahăr şi le pudrăm cu scorţisoară.

  • Ciorbă de ştevie

    Ciorbă de ştevie

    Pe vremuri, la ţară se spunea că, dacă a apărut ştevia, oamenii au ieşit din foame, deoarece din frunzele acestei plante perene se poate face ciorbă. Frunzele de ştevie sunt bogate în vitamine şi minerale, fiind recomandate pentru cura de detoxifiere din perioada primăverii. Ştevia (Rumex patientia) este foarte răspândită în România şi apare în perioada primăverii, fiind întâlnită pe păşuni şi în zonele necultivate. Frunzele de ştevie pot fi consumate crude în salate, pot fi folosite ca înveliş al sarmalelor, dar cel mai frecvent sunt folosite la ciorbe.



    Ciorba de ştevie se prepară extrem de uşor, în numai jumătate de oră. Sunt necesare trei-patru legături de frunze de ştevie, ce trebuie spălate cu grijă, după care le sunt îndepărtate nervurile mai groase. Mai avem nevoie de doi morcovi, de o ţelină mică, de o ceapă, de doi-trei cartofi sau de o mână de orez. Se pun la fiert morcovii, tocaţi mărunt, la fel ceapa şi ţelina, precum şi cartofii, tăiaţi în cuburi mici. Se lasă la fiert circa 20 de minute, se acreşte cu borş, se dizolvă puţin bulion sau se foloseşte puţin suc de roşii, după care se adaugă frunzele de ştevie, tăiate în bucăţi mici. Pentru a nu se oxida în urma atingerii cu un obiect din metal cum este cuţitul, unii preferă să mărunţească cu mâna frunzele de ştevie. Se adaugă sare după gust şi se poate consuma imediat alături de câteva fire de ceapă verde. De menţionat că această ciorbă poate fi consumată şi rece. În ciorbă se pot pune şi frunze de lobodă (Atriplex hortensis), care dau o tentă roşiatică ciorbei.



    De asemenea, ciorba de ştevie poate fi dreasă cu ou. Astfel, înainte de a lua oala de pe foc, se toarnă două ouă bătute, se amestecă rapid astfel încât obţinem aşa-numita ciorbă de ştevie cu zdrenţe. În locul ouălor bătute, la ciorba de ştevie poate fi pusă şi afumătură, tăiată în cuburi mici.

  • Ciorbă de ştevie

    Ciorbă de ştevie

    Pe vremuri, la ţară se spunea că, dacă a apărut ştevia, oamenii au ieşit din foame, deoarece din frunzele acestei plante perene se poate face ciorbă. Frunzele de ştevie sunt bogate în vitamine şi minerale, fiind recomandate pentru cura de detoxifiere din perioada primăverii. Ştevia (Rumex patientia) este foarte răspândită în România şi apare în perioada primăverii, fiind întâlnită pe păşuni şi în zonele necultivate. Frunzele de ştevie pot fi consumate crude în salate, pot fi folosite ca înveliş al sarmalelor, dar cel mai frecvent sunt folosite la ciorbe.



    Ciorba de ştevie se prepară extrem de uşor, în numai jumătate de oră. Sunt necesare trei-patru legături de frunze de ştevie, ce trebuie spălate cu grijă, după care le sunt îndepărtate nervurile mai groase. Mai avem nevoie de doi morcovi, de o ţelină mică, de o ceapă, de doi-trei cartofi sau de o mână de orez. Se pun la fiert morcovii, tocaţi mărunt, la fel ceapa şi ţelina, precum şi cartofii, tăiaţi în cuburi mici. Se lasă la fiert circa 20 de minute, se acreşte cu borş, se dizolvă puţin bulion sau se foloseşte puţin suc de roşii, după care se adaugă frunzele de ştevie, tăiate în bucăţi mici. Pentru a nu se oxida în urma atingerii cu un obiect din metal cum este cuţitul, unii preferă să mărunţească cu mâna frunzele de ştevie. Se adaugă sare după gust şi se poate consuma imediat alături de câteva fire de ceapă verde. De menţionat că această ciorbă poate fi consumată şi rece. În ciorbă se pot pune şi frunze de lobodă (Atriplex hortensis), care dau o tentă roşiatică ciorbei.



    De asemenea, ciorba de ştevie poate fi dreasă cu ou. Astfel, înainte de a lua oala de pe foc, se toarnă două ouă bătute, se amestecă rapid astfel încât obţinem aşa-numita ciorbă de ştevie cu zdrenţe. În locul ouălor bătute, la ciorba de ştevie poate fi pusă şi afumătură, tăiată în cuburi mici.

  • Găluşti cu prune

    Găluşti cu prune

    Sugestia gastronomică a acestei ediţii vine de la prunele dulci şi zemoase, adunate în această perioadă când temperaturile coboară tot mai accentuat, iar ploile ne amintesc că ne aflăm în plină toamnă.



    Găluştile cu prune sau gomboţii cu prune, aşa cum li se spune în Transilvania, reprezintă un desert uşor de preparat. Avem nevoie de un kg de prune, de un kg de cartofi sau de una, două căni de făină, de un ou, de pesmet, zahăr, scorţişoară, ulei şi sare. La reţeta cu cartofi, începem prin a pune cartofii la fiert în coajă, iar în apă adăugăm şi puţină sare. După fierbere, îi decojim şi îi transformăm în pireu pe care îl lăsăm să se răcească, apoi adăugăm puţină făină şi gălbenuşul unui ou şi frământăm până obţinem un un amestec având consistenţa unui aluat pe care îl întindem şi îl împărţim în pătrăţele. Învelim prunele în aluat şi formăm bile pe care le punem, pe rând, într-un vas cu apă clocotită. Lăsăm bilele să fiarbă până când acestea se ridică la suprafaţă. Le luăm cu o spumieră, le scurgem puţin, după care le tăvălim în pesmet amestecat cu zahăr şi le pudrăm cu scorţisoară.