Radio România Internațional

Tag: PCR

  • 50 Jahre seit dem Unabhängigkeitskurs der Rumänischen Kommunistischen Partei (PCR)

    50 Jahre seit dem Unabhängigkeitskurs der Rumänischen Kommunistischen Partei (PCR)

    Das Ende des Stalinismus führte nicht automatisch zum Wegfall der sowjetischen Untugenden. Die brutale Intervention gegen die ungarische Revolution von 1956, der Bau der Berliner Mauer 1961, die Kuba-Krise 1962 sowie die Unterdrückung des Prager Frühlings 1968 haben den kommunistischen Satelliten-Staaten der UdSSR eines gezeigt: Die Sowjetunion hatte nicht im Geringsten die Absicht, auf die Position des Anführers und Wegbereiters der weltweiten kommunistischen Bewegung zu verzichten. Vor diesem Hintergrund riskierte Rumänien, den eigenen Weg einzuschlagen.



    Schon die Rumänische Arbeiterpartei (PMR), die später in Rumänische Kommunistische Partei (PCR) umgetauft wurde, unternahm noch während der Amtszeit des ersten kommunistischen Präsidenten, Gheorghe Gheorghiu-Dej, erste Schritte zur Loslösung von der sowjetischen Obrigkeit. Zwischen dem 15. und dem 22. April 1964 erarbeitete die PMR-Vollversammlung die Erklärung über die Einstellung der Rumänischen Arbeiterpartei zu den Angelegenheiten der internationalen Kommunismus- und Arbeiterbewegung“. Mit diesem von der kommunistischen Landesführung in Rumänien verabschiedeten Akt wurde eine Reihe von Grundsätzen angenommen: die Einhaltung nationaler Souveränität und Unabhängigkeit, die Nichteinmischung in interne Angelegenheiten, gegenseitiger Respekt und die Anerkennung der nationalen, historischen Besonderheiten sowie das Recht einer jeden Partei, den eigenen Weg zum Kommunismus zu gehen. Damit wurde eine Neuorientierung der rumänischen Au‎ßenpolitik beschlossen, die von einigen Historikern als unabhängig von der Sowjetunion betrachtet wurde. Infolge der mutigen Resolution wurde der rumänische Präsident Dej als rebellisches Kind Osteuropas“ bezeichnet, ein Titel, den sein Nachfolger, Nicolae Ceauşescu, 1965 übernehmen sollte.



    US-Historiker Larry Watts glaubt, dass die angekündigte unabhängige Orientierung Rumäniens vor 50 Jahren noch früher begonnen hatte, gleich nach dem Tod Stalins.



    Ich bin der Meinung, dass damals nicht der Beginn einer neuen Politik angekündigt, sondern die internationale Gemeinschaft über eine bereits bewährte Politik informiert wurde. Sehr viele Leute im Westen, die an dieser Region interessiert waren, haben sich voll und ganz auf die wirtschaftlichen Aspekte der Erklärung konzentriert. Und es ist bekannt, dass es eben wegen der wirtschaftlichen Aspekte zu einer Reihe von Reibereien gekommen ist, auch innerhalb des Comecon (des Rates für gegenseitige Wirtschaftshilfe — RGW), und dies nur wenige Stunden nach dem Tod Stalins. Die Haltung Rumäniens wurde insbesondere ab 1961 mit höchster Aufmerksamkeit verfolgt. Und diese stand auch im Mittelpunkt fast aller Evaluationsberichte der Nachrichtenagenturen, etwa der amerikanischen Agenturen.“




    Larry Watts ist ferner der Auffassung, dass die Sicherheits- und Au‎ßenpolitik die rumänischen Kommunisten beschäftigt hat. Der Historiker zeigt im Interview mit Radio Rumänien auf, welche Abfolge von Ereignissen letztlich zum Versuch führte, die sowjetische Vormundschaft abzuschütteln.



    Ein Ereignis, das gro‎ßen Aufruhr verursachte, war die Erklärung von Ministerpräsident Ion Gheorghe Maurer aus dem Jahr 1964, in der es um die Krisen rund um den Bau der Berliner Mauer 1961 sowie um die Stationierung von Raketen auf Kuba ging. In beiden Fällen hatte Moskau alle nationalen Armeen des Warschauer Paktes in Alarmbereitschaft versetzt. Das geschah ohne Rücksprache mit den Parteiführungen aus den Satelliten-Staaten, mit Ausnahme von Rumänien. Und das war der Auslöser einer Erklärung über eine deutliche und nationale Unabhängigkeitspolitik Rumäniens. Noch gravierender war die Raketenkrise auf Kuba. Bis 1956 und sogar 1962 sa‎ß Rumänien im gleichen Boot wie die anderen Mitglieder des Warschauer Paktes — wobei alle Parteien die Institutionen und die Staatspolitik selbst gestalten wollten. Zum ersten Mal nach dem Tod Stalins war es möglich, all diese Beziehungen neu zu verhandeln. Bis dato war es nur eine Politik der Untergebenheit gewesen, jetzt sollte man näher an eine Gleichstellung rücken. Rumänien wollte, neben der gewonnenen Verantwortung, auch mehr Autorität bekommen.“




    Historiker Larry Wats wei‎ß auch, mit welchen Argumenten Präsident Dej die weltweite Aufmerksamkeit auf sich ziehen konnte.



    Die Raketenkrise auf Kuba war eine gro‎ße Offenbarung: Man wurde sich der Tatsache bewusst, dass die Sowjetunion imstande war, einen gro‎ßen Krieg zu verursachen, ja gar einen Atomkrieg, ohne Rücksprache mit ihren Alliierten. Im Jahr 1964 hob Gheorghiu-Dej bei den Gesprächen mit dem chinesischen Premierminister Zhou Enlai genau diese Tatsache hervor: Zum ersten Mal war man sich einig darüber, dass die Sowjets dies ohne jegliche Beratungen tun konnten. Und die Beratungen waren eben die Grundlage des Warschauer Paktes gewesen, der Grundsatz für die Paragraphen, mit denen auch Rumänien sich einverstanden erklärt hatte. Rumänien hatte darauf vertraut, dass der Pakt nicht irgendwie umgangen werden kann. Das Hauptproblem bestand jetzt darin, einen Weg zu finden, um der Sowjetunion die Möglichkeiten eines Atomkriegs einzuschränken. Zweitens hat man sich die Frage gestellt, wie die einseitige sowjetische Vorgehensweise einzuschränken war, ohne Rumänien in einen Krieg zu verwickeln, auch wenn nicht unbedingt in einen Atomkrieg. In einer ersten Stellungnahme nach der Erklärung von 1964 sagte Gheorghiu-Dej Folgendes: Die Antwort des Warschauer Paktes auf jegliche Nuklearbedrohung seitens der NATO und USA sollte nicht die Eskalation der Atombewaffnung, der Spannungen sein, es sollte keine Androhung eines Atomkriegs sein. Man müsse all diese Aktionen einschränken. Die von Rumänien gestellte Grundfrage bezog sich auf die Tatsache, dass der Warschauer Pakt und die NATO dieselben Realitäten teilten. Jegliche einseitige Aktion des einen oder anderen Lagers könnte die Realität aller Beteiligten verändern.“



    Die Politik der Distanzierung von der UdSSR sollte von Dejs Nachfolger, Nicolae Ceauşescu, fortgesetzt werden. Allerdings war Ende der 1970er Jahre allen klar geworden, dass die Befreiung von der Vormundschaft der Sowjetunion unter der Beibehaltung sowjetischer Prinzipien nicht von langer Dauer sein konnte.



    Audiobeitrag hören:



  • 50 ans depuis la déclaration d’indépendance du Parti communiste roumain

    50 ans depuis la déclaration d’indépendance du Parti communiste roumain



    La disparition du stalinisme n’a pas fait disparaître les mauvais habitudes du régime du type soviétique. L’intervention brutale contre la révolution hongroise de 1956, la construction du mur de Berlin en 1961, la crise des missiles de Cuba en 1962, ainsi que la répression de la révolution tchécoslovaque de 1968 ont montré clairement aux partis communistes des pays–satellites de l’URSS que celle-ci n’avait aucune intention d’abandonner sa position de leader tutélaire du mouvement communiste international.



    Essayant de s’affranchir de la tutelle soviétique, le Parti ouvrier roumain a convoqué, du 15 au 22 avril 1964, une réunion plénière élargie de sa direction, qui a élaboré et voté « La déclaration de positionnement du POR par rapport au mouvement communiste et ouvrier international ». Ce document affirmait les principes d’action suivants: le respect de la souveraineté et de l’indépendance nationales, la non-ingérence dans les affaires intérieures, l’avantage et le respect mutuels, la reconnaissance de la spécificité nationale et historique, ainsi que le droit de chaque parti d’avancer dans sa propre voie vers le communisme.



    Une nouvelle direction de politique étrangère de la Roumanie était ainsi inaugurée; certains historiens l’ont même considérée comme indépendante de l’Union Soviétique. C’est pour cette déclaration courageuse que le chef communiste de l’époque, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a été qualifié d’« enfant rebelle de l’Europe de l’Est », syntagme que son successeur, Nicolae Ceauşescu, s’approprie en 1965. De l’avis de l’historien Larry Watts, l’attitude indépendante de la Roumanie d’il y a 50 ans avait en fait commencé juste au lendemain de la mort de Staline. « Moi, je crois que ça n’annonçait pas le début d’une nouvelle politique et que c’était une mise en lumière internationale d’une politique consacrée. Nombreux étaient les Occidentaux intéressés par cette région qui ont prêté attention presque exclusivement aux questions économiques liées à cette déclaration. Les disputes sur des thèmes économiques opposant la Roumanie à d’autres membres du COMECON (le Traité économique des Etats communistes européens) avaient débuté quelques heures seulement après la mort de Staline ; ces disputes sont notoires. La position de la Roumanie a été suivie de près, notamment à commencer par 1961. C’était l’élément principal de la quasi-totalité des évaluations effectuées par les agences de renseignement, telles celles des Etats-Unis. »



    De l’avis de Larry Watts, les communistes roumains ont accordé une attention particulière à la politique de sécurité et à la politique étrangère. L’historien a décrit la succession d’événements qui ont fini par dessiner la tentative roumaine de se libérer de la tutelle soviétique. «Un des éléments à avoir déclenché une crise grave a été la déclaration faite par le leader roumain Ion Gheorghe Maurer en 1964 sur la crise du mur de Berlin de 1961 et sur la crise de Cuba. Dans les deux cas, Moscou avait placé en état d’alerte toutes les armées nationales du Pacte de Varsovie. En agissant de la sorte, les Soviétiques avaient complètement ignoré les directions des partis-satellites, sauf en Roumanie. C’est ce qui a poussé la Roumanie à adopter une déclaration de politique indépendante claire et nationale. La crise des missiles de Cuba a été la plus grave. Jusqu’en 1956 et même 1962, la Roumanie marchait aux côtés des autres pays membres du Pacte de Varsovie, où les partis communistes ont voulu contrôler les institutions et la politique de l’Etat. Pour la première fois depuis la mort de Staline, il est devenu possible de renégocier ces relations de subordination, pour les asseoir sur une base d’égalité plus forte. La Roumanie voulait acquérir aussi de l’autorité en plus de la responsabilité. »



    L’historien américain Larry Watts a évoqué les arguments du leader communiste roumain Gheorghe Gheorghiu-Dej, qui avaient attiré à celui-ci l’attention du monde. « La crise des missiles a été une révélation, elle a fait comprendre que l’URSS était capable de déclencher une guerre de grandes dimensions, même une guerre nucléaire, sans même en informer ses alliés. Dans les pourparlers avec Zou Enlai, de 1964, Gheorghiu-Dej l’a souligné : il a reconnu pour la première fois que Moscou avait été capable d’agir sans aucune consultation préalable. Or, le Pacte de Varsovie reposait justement sur ce principe, que la Roumanie avait accepté. La question qui se posait était de voir comment limiter la possibilité que l’URSS recoure à l’arme nucléaire? Ensuite, comment bloquer le comportement soviétique unilatéral au plan international d’une manière à ne pas impliquer la Roumanie dans une guerre, même non nucléaire? Dans une première intervention après l’adoption de la Déclaration de 1964, Gheorghiu-Dej a dit: la réponse du Pacte de Varsovie à toute menace nucléaire lancée par l’OTAN et les USA ne devrait pas être une escalade des armes nucléaires ni des tensions ; la réponse ne devrait pas être une menace de guerre nucléaire. Ce devrait être une réduction de ces actions. Le problème essentiel posé par la partie roumaine a été celui du fait que le Pacte de Varsovie et l’OTAN partagent la même réalité. Toute action unilatérale peut faire changer la réalité. »



    La politique de distanciation de la Roumanie par rapport à l’URSS sera continuée par le successeur de Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu. A la fin des années 1970, il était clair pour tout le monde que la sortie de sous la tutelle de l’Union Soviétique – mais en gardant les principes du régime soviétique – ne pouvait pas perdurer. (trad.: Ileana Taroi)

  • 50 de ani de la Declaraţia de independenţă a PCR

    50 de ani de la Declaraţia de independenţă a PCR

    Dispariţia stalinismului nu a făcut ca năravurile sovietismului să dispară. Intervenţia brutală împotriva revoluţiei maghiare din 1956, ridicarea zidului Berlinului în 1961, criza rachetelor din Cuba din 1962, precum şi reprimarea revoluţiie cehoslovace din 1968 a arătat partidelor comuniste din ţările-satelit ale URSS că aceasta nu intenţiona să-şi abandoneze poziţia de lider şi de tutore al întregii mişcări comuniste internaţionale.



    Partidul Muncitoresc Român a făcut un pas în încercarea de a se desprinde de sub tutela sovietică. Între 15 şi 22 aprilie 1964, Plenara lărgită a PMR concepea Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, act asumat de conducerea comunistă a României prin care se enunţau următoarele principii: respectarea suveranităţii independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, avantajul şi respectul reciproc şi recunoaşterea specificului naţional, istoric şi a dreptului fiecărui partid de a-şi construi propriul drum către comunism. Se inaugura astfel o nouă orientare a politicii externe a României considerată de unii istorici ca una independenţă de Uniunea Sovietică. Pentru acea declaraţie curajoasă. Dej a fost supranumit “copilul rebel al Europei de Est”, titlu preluat de succesorul său Nicolae Ceauşescu în 1965.



    Istoricul Larry Watts crede că orientarea independenţă a României de acum 50 de ani a început foarte devreme, chiar după moartea lui Stalin. Track: “După părerea mea, nu a fost un anunţ al unui început de politică nouă ci un anunţ în plan internaţional al unei politici consacrate. Foarte multă lume din Occident care a fost interesată de zona aceasta a fost preocupată aproape total de chestiunile economice legate de această declaraţie. În special din cauza economiei, e binecunoscută deja o serie de ciocniri pe acestă temă pe care le-a avut România şi în interiorul CAER-ului, începute cu câteva ore după moartea lui Stalin. În special din 1961, poziţia României a fost una foarte urmărită. Acesta a fost punctul principal în aproape toate evaluările făcute de agenţiile de informaţii, cum erau cele ale SUA.”



    Larry Watts crede că politica de securitate şi cea de politică externă a fost una care i-a preocupat pe comuniştii români. Watts a arătat care a fost succesiunea de evenimente care a dus la conturarea încercării româneşti de ieşire de sub tutela sovietică. Track: “Unul dintre evenimentele care a creat o mare criză a fost declaraţia lui Ion Gheorghe Maurer din 1964 despre criza zidului Berlinului din 1961 şi criza din Cuba. În ambele crize, Moscova a pus toate armatele naţionale din pactul de la Varşovia în stare de alertă. A făcut aceasta peste capetele partidelor din statele-satelit, dar nu şi în cazul României. Şi aceasta a fost un impuls căre o declaraţie de politică independentă clară şi naţională din partea României. Mai gravă a fost criza rachetelor din Cuba. Pînă prin 1956 şi chiar 1962, România a fost în aceeaşi barcă cu ceilalţi membri ai tratatului de la Varşovia în care toate partidele au vrut să controleze instituţiile şi politica de stat. Pentru prima dată după moartea lui Stalin a fost posibil să se renegocieze aceste relaţii, care au fost numai de subordonare, şi să le reaşeze pe o bază mai egalitară România a vrut ca dacă are responsabilitate, să aibă şi autoritate.”



    Istoricul american a arătat care au fost argumentele lui Dej care au atras atenţia lumii asupra lui. Track : “Criza rachetelor a fost o mare revelaţie şi anume faptul că Uniunea Sovietică era în stare să provoace un mare război, chiar un război nuclear, fără ca nici măcar să-şi informeze aliaţii. În 1964, în discuţiile cu Zou Enlai, Gheorghiu-Dej a subliniat acest fapt: pentru prima dată au recunoscut că Moscova a fost în stare să facă acest lucru fără orice consultare. Şi consultarea fusese baza acestui tratat de la Varşovia, principiul articolelor tratatului asupra cărora şi România căzuse de acord. România avusese încredere că tratatul nu poate fi forţat într-un fel sau altul. Problema a fost, în primul rând, cum poate fi îngrădită posibilitatea ca Uniunea Sovietică să folosească armele nucleare. În doilea rând, întrebarea a fost cum se poate îngrădi comportamentul sovietic unilateral pe plan internaţional într-un mod care nu ar atrage România într-un război, chiar dacă nu unul nuclear. În primul anunţ de după declaraţia din 1964, Gheorghiu-Dej a spus: răspunsul Pactului de la Varşovia faţă de orice ameninţare nucleară din partea NATO şi SUA n-ar trebui să fie escaladarea armelor nucleare, n-ar trebui să fie escaladarea tensiunilor, nu ar trebui să fie ameninţarea unui război nuclear. Ar trebui să fie o reducere ale acestor acţiuni. Problema de bază care a fost pusă de partea română a fost că Pactul de la Varşovia şi NATO împărtăşesc aceeaşi realitate. Orice acţiune unilaterală fie din partea unuia, fie din partea celuilalt, poate schimba realitatea pentru toţi.”



    Politica de distanţare a României de URSS va fi continuată de succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu. Dar la sfârşitul anilor 1970 devenise clar pentru toată lumea că eliberarea de sub tutela Uniunii Sovietice, însă pe principiile sovietismului, nu avea cum să dureze.

  • Strategii de legitimare a puterii lui Nicolae Ceauşescu

    Strategii de legitimare a puterii lui Nicolae Ceauşescu

    Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea PCR în 1965, la celebrul Congres al IX-lea. A fost perceput ca un ”lup tânăr”, gata de schimbare şi de reparare a greşelilor trecutului şi astfel a primit susţinerea activiştilor mai vechi din partid. A pozat într-un reformist şi a avut un succes colosal în urma atitudinii sale din timpul Primăverii de la Praga. Prin impunerea unui stil personal de conducere, Ceauşescu a încercat să ducă o politică de transparenţă decizională părând receptiv la doleanţele şi opinia omului obişnuit exprimate prin scrisori. Prin aceasta, Ceauşescu trebuia să fie diferit de predecesorul său Dej, ”Stalinul” României.



    Deşi la început a avut o doză de autentic, în final aceasta s-a dovedit o strategie de legitimare a propriului despotism. Şi tocmai prin această aparenţă de autenticitate a reuşit regimul Ceauşescu să-şi atragă aderenţa oamenilor obişnuiţi. Istoricul Mioara Anton de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti crede că strategia lui Ceauşescu de la începutul conducerii sale a fost construirea unei identităţi prin care se dorea disocierea explicită de un trecut compromiţător. Ea a cercetat relaţia regimului Ceauşescu cu cetăţenii aşa cum reiese din petiţiile şi adresele cetăţenilor, documente clasate în 3 categorii: scrisorile-invitaţie, cererile sau memoriile de reabilitare şi cererile de adeziune la partid.


    ”Prima categorie a fost o consecinţă directă a introducerii decretului pentru reglementarea întreruperii sarcinii din octombrie 1966 şi a celui din ianuarie 1967 prin care se acorda o indemnizaţie de 1000 lei lunar mamelor care urmau să nască cel de-al treilea copil. Suma se acorda şi pentru următorii născuţi fiind adeseori suplimentate în cazul familiilor numeroase. Planul de 4 copii pentru fiecare familie, dar mai ales indemnizaţia promisă, produc o cantitate impresionantă de scrisori. O nouă reprezentaţie se reorganizează pe fondul regândirii politicii nataliste şi a interzicerii avorturilor. Scrisorile-invitaţie relevă imensa bucurie a naşterii unui nou copil, dar şi situaţia economică precară a celor mai mulţi dintre petenţi. Aceste documente ascund drame cu care familiile din România se confruntau. Implicarea chiar şi mediatizată a liderului creează solidarităţi şi proiectează o nouă imagine a secretarului general: frate, tată iubitor, părinte protector. Nicolae Ceauşescu este invitat să asiste la evenimente importante din viaţa cetăţenilor cum sunt nunţile, botezurile sau tăierile de moţ. Cei care vor să-l sensibilizeze îşi botează copiii cu numele Nicolae sau organizează petrecerile de botez în jurul zilei de 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu.”



    Reabilitarea celor care suferiseră pe vremea regimului lui Dej a fost un alt punct forte al noii politici de legitimare a lui Ceauşescu. Mioara Anton. ”Plenara din aprilie 1968 a provocat un val de cereri şi memorii pentru revizuirea şi îndreptarea unor abuzuri cărora le căzuseră victime foşti membri ai partidului, simpli cetăţeni sau foşti lucrători ai aparatului de securitate sau al apărării. Comisiile de revizuire analizează atât culpele politice, cât şi pe cele de ordin penal. Cele mai multe dintre cereri plasează abuzurile aparatului de securitate între anii 1958-1959 pe fondul îngheţului ideologic. O altă generaţie de activişti şi membri de partid îşi construiesc în lumina plenarei din aprilie biografii ireproşabile. Istoria partidului se rescrie într-un nou context şi ea începe din perspectiva acestor scrisori după 1956. Petenţii cer recunoaşterea stagiilor de partid, acordarea de pensii, reincluderea în structurile de partid şi de stat, recunoaşterea vechimii profesionale şi obţinerea unor beneficiii explicite: pensii, case, acordarea unor grade superioare celor care proveneau din armată sau securitate. De limitele procesului de reabilitare se loveşte episcopul greco-catolic Alexandru Todea care într-o scrisoare adresată lui Ceauşescu pe 27 aprilie 1968 constata cu durere, amărăciune şi dezgust că procesul de reabilitare nu schimbase cu nimic atitudinea autorităţilor faţă de cazul său. Ceea ce nu ştia Alexandru Todea era că plenara nu-şi propusese să reconsidere şirul proceselor politice organizate în România după 1947.”



    Antirusismul funciar al românilor a fost cultivat la extrem de Ceauşescu începând cu 1968 şi a fost o piatră de temelie al comportamentului său politic de până la căderea sa din 1989. Mioara Anton. ”Emoţia din august 1968 a provocat o puternică reacţie antisovietică în rândul oamenilor obişnuiţi care au interpretat intervenţia din Cehoslovacia ca pe o potenţială agresiune împotriva României. Rusu Mihai, controlor tehnic, sugera organizarea unei subscripţii publice pentru cumpărarea de avioane şi tancuri astfel încât ţara să poată fi mai bine apărată. Un anonim îşi declara uimirea faţă de gestul invaziei Cehoslovaciei şi-l asigura pe secretarul general că toţi muncitorii din RSR sunt strâns uniţi în jurul partidului făcând zid de granit împotrivba oricărui duşman care ar încerca să încalce . Scrisorile oamenilor obişnuiţi, anonime sau semnate, venite din cele mai diverse medii sociale, îl plasează pe Ceauşescu, în marea lor majoritate, în galeria de eroi ai neamului care au scris pagini strălucite prin rezistenţa lor în faţa ameninţărilor externe.”



    Regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu a devenit, începând cu 1974, unul total opus faţă de aparenţele din anii 1965-1971. A devenit din ce în ce mai despotic şi semăna din ce în ce mai mult cu regimul stalinist, esenţa comunismului, cel de care intenţionase cu atâta elan să se despartă.

  • Congresul al XIV-lea al PCR, ultimul bal

    Congresul al XIV-lea al PCR, ultimul bal

    Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie 1989 era aşteptat cu mare interes de către români şi de către toţi cei interesaţi de cursul politic pe care avea să-l dea Nicolae Ceauşescu lui şi României. Niciodată un congres al partidului unic nu a fost aşteptat cu un asemenea amestec de interes şi temere. De obicei, congresele şi conferinţele partidului erau evenimente ignorate de omul obişnuit care interacţiona cu ele numai pentru că era forţat de aparatul de partid şi de cel represiv. Dar acest congres era unul al neliniştii, cei mai neliniştiţi erau românii înşişi care vedeau cum în jurul lor regimurile comuniste se prăbuşeau unul câte unul. Cum regimul lui Ceauşescu părea etern, românii nu mai sperau într-o schimbare paşnică, iar cei pesimişti în niciun fel de schimbare.



    Societatea românească era prizoniera propriilor frustrări, neputinţe, lipse de viziune şi de acţiune a clasei politice care nu îi putea găsi un succesor dictatorului care conducea România din 1965. Începând cu 1974, politica de personalizare excesivă a regimului a culminat cu anii 1980 atunci când totul devenise insuportabil. Pe fondul crizei cronice de sistem a comunismului a apărut şi ambiţia iraţională a lui Nicolae Ceauşescu ca România să-şi achite integral datoria externă. Aceasta a dus la privaţiuni extreme care au atins şi mijloacele minimale de subzistenţă cum ar fi hrana şi căldura.



    Inginerul Pamfil Iliescu a lucrat la ”23 August”, una dintre marile întreprinderi ale României. Iliescu a fost şi lider sindical şi era în permanenţă în contact cu oamenii şi nevoile lor. Atmosfera se deteriora galopant, cea mai gravă era deteriorarea psihologică a oamenilor. Înregistrarea cu inginerul Iliescu a fost realizată de Centrul de Istorie Orală în anul 2002. ”În utimii 5-6-7 ani începea să se facă simţită munca în zadar pe care o depuneam. Plecând de la ce?! Mai ales în Uzina “23 August” lucrul ăsta era foarte pregnant. Oamenii munceau, de muncit. Problema a apărut în momentul în care a apărut epoca de investiţii masive. În ultimii ani, mai ales în ultimii 5 ani, la mijlocul anilor ‘80, s-a văzut că de fapt tot ce facem investiţii sunt bani aruncaţi. Cel puţin eu pot să spun că la secţia noastră am făcut investiţii, în toată perioada asta, am făcut investiţii de o jumătate de miliard de lei. Asta însemna mult atunci. Acuma ar însemna sute de miliarde, dacă nu cumva mii. Şi de la o investiţie de mai bine de o jumătate de miliard nu reuşeam să folosim, fără să exagerez, absolut nimic!”



    Industria românească, în care se investiseră foarte mulţi bani, majoritatea împrumuturilor pe care România le contractase, trebuia să asigure prosperitatea. Dimpotrivă, ea se dovedea a fi o piatră de moară pentru economie. Cauza acelei disfuncţionalităţi de proporţii era logica hiper-birocratizată în care funcţiona regimul comunist. Pamfil Iliescu: “O hibă care a fost absolut generală era următoarea: ţi se dă un utilaj şi ţi se zicea: poftim! Ia-l în primire. Ţi-l punea acolo, da’ ăsta nu se lega cu restul fluxului de producţie. Ăsta are nevoie de nişte legături care se fac într-o perioadă de asimilare, când trebuie să mai faci nişte modificări la el, trebuie să mai faci nişte adaptări. Or, pentru astea nu mai erau bani niciodată! Adică totdeauna au fost bani numai ca să construieşti, ca să faci utilajul, aşa cum îl vezi la o expoziţie. Dar ca să-l integrezi în ceva, nu mai existau bani în investiţii. Şi-atunci, fiecare utilaj din ăsta, utilaje scumpe şi multe, au fost aduse, puse acolo, da’ nu s-au montat pentru că mie mi cerea planul tot aşa ca înainte.”



    Relaţiile comerciale cu celelalte ţări socialiste deveneau din ce în ce mai dificile astfel încât România era pe cale să devină un sistem economic închis. Se producea pe stoc, iar conducerile multor întreprinderi erau obligate să accepte produse şi utilaje care nu aveau nicio legătură cu obiectul de activitate. Explozia din decembrie 1989 a fost cauzată şi de faptul că Nicolae Ceauşescu, obtuz până la pierderea de sine, nu a înţeles să cedeze puterea la Congresul al XIV-lea. În decembrie 1989, cei care au ieşit în stradă au fost tocmai muncitorii de la marile platforme industriale. Pamfil Iliescu: “Pe la colţuri începeau să se discute multe. Adică era împământenit sistemul ăsta: una vorbesc la şedintă şi alta vorbesc când am ieşit pe uşa sălii de şedinţă. Una era ceea ce se discuta şi care mergea pe linia cu “ce am zis, ce am făcut” şi alta era ce se făcea. Lumea începuse să obosească, şi de faptul că nu mai exista nici sâmbătă nici duminică, că nu mai existau zile libere. Culmea că duminica se lucra poate mai cu spor decât în cursul săptămânii pentru că nu mai era cine să te bată la cap! Foarte multe lucruri se rezolvau duminica. Nemulţumiri erau multe. Erau nişte oameni foarte activi pe linie de partid. În special maiştrii. Când te duceai în secţie, la un moment de destindere, începea o discuţie de critică a sistemului chiar. Adică nu era chiar aşa, în stil deschis dar era colosală diferenţa între modul de a discuta la şedinţă şi modul de a discuta între colegi. Fără exagerare, foarte multă lume a aşteptat o schimbare la Congresul. Deziluzia a fost mare când am văzut că după Congres că lucrurile au rămas la fel, pentru că de acuma erau nişte exemple împrejur. Ca stare de spirit situaţia era explozivă, adică era de aşteptat. Nu s-a mirat, cred, multă lume, că s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”



    Ce a urmat Congresului al XIV-lea al PCR după numai o lună a însemnat recâştigarea libertăţii plătită cu sânge. “Noiembrie, ultimul bal” este numele unui film al regizorului Dan Piţa, nume care a devenit sinonim pentru petrecerea de final de dinaintea dezastrului pe care o dă orice regim tiranic înainte de a ajunge la lada de gunoi a istoriei.