Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitorul Principatelor Unite Române, începând cu 1867, şi primul rege al României, de la 10 mai 1881, este considerat cel mai important om de stat din istoria României. În decursul domniei sale de 48 de ani, România şi-a cucerit independenţa şi a devenit monarhie constituţională, totodată punându-se bazele statului român modern.
În plan intern, Carol I a reprezentat un factor de echilibru, cultivând un climat de disciplină şi rigoare, valenţe pe care le dobândise prin educaţia în stil prusac, într-o familie cu tradiţie dinastică. De asemenea, a susţinut modernizarea structurilor economice într-o ţară care încă nu ieşise, la jumătatea secolului al 19-lea, din stadiul medieval de organizare. Noul domn venea într-o capitală, Bucureşti, care arăta ca un târg de provincie. Dar spiritul de organizare germanică a lui Carol I şi acea jumătate de secol petrecută pe tron au avut ca rezultat modernizarea accelerată a României. Cu abilitate politică, monarhul a reuşit să alterneze guvernele liberale şi conservatoare, astfel încât nicio tabără să nu aibă posibilitatea de a-i submina autoritatea.
Imediat după venirea în ţară, Carol I iniţiază o reformă deosebit de importantă, cea monetară, prin introducerea în circulaţie a leului. Deşi nu era încă o ţară independentă, România reuşea să-şi impună o monedă proprie în 1867. În prima perioadă, s-a emis numai moneda metalică. Ulterior, odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în 1880, se trece şi la emisiune de bancnote. Cu ajutorul Băncii Naţionale, dar şi prin capital privat, până la începutul secolului al 20-lea au fost create 24 de bănci, iar până în 1914 au mai apărut alte 210 bănci.
În vremea domniei lui Carol I, economia României era preponderent agrară. Mai mult de jumătate dintre ţărani deţineau suprafeţe de teren agricol mai mici de 5 hectare, în timp ce, pentru întreţinerea unei familii, erau necesare între 5 şi 10 hectare de pământ arabil. În această perioadă tulbure, pentru a susţine agricultura, au apărut aşa-numitele bănci populare”. Acestea s-au dezvoltat mai ales datorită faptului că erau conduse de localnici, care cunoşteau condiţiile economice locale şi pe cei care solicitau împrumuturile. Cea mai mare parte din producţia agricolă provenea de la marii proprietari de terenuri şi era destinată exportului.
În primii 40 de ani de domnie a lui Carol I, producţia agricolă a ţării a crescut de şase ori. Cu agricultura la baza economiei, a început şi dezvoltarea industriei. S-a dezvoltat puternic extracţia şi rafinarea petrolului. Fabricile din domeniul textil şi alimentar s-au dublat ca număr. Totuşi, influenţa capitalului străin în industrie a dus la concentrarea ei în anumite zone, lăsând regiuni întregi din România mult în urma progresului industrial. Germanii controlau 35% din industrie, urmaţi de britanici, cu 25%, olandezi, cu 13%, francezi, cu 10% şi americani, cu 5,5%. Capitalul românesc reprezenta doar 5,5%. Între 1903 şi 1914, au fost înfiinţate multe dintre marile companii ce aveau să domine industria petrolieră din România până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Conf. Dr. Alin Ciupală, de la Catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti
În timpul domniei regelui Carol I, economia României rămâne o economie agrară, aşa cum fusese şi până în 1866 şi cum va rămâne şi în perioada interbelică. Totuşi, anumite schimbări se produc. Spre sfârşitul secolului al 19-lea, în România încep să fie puse în valoare câteva resurse importante, în primul rând zăcămintele de petrol. Petrolul a reprezentat, pentru România, o şansă extraordinară şi, în scurtă vreme, aveau să sosească în ţară cele mai mari companii petroliere din lume, atât cele germane, cât şi olandeze, americane sau britanice. Petrolul avea să schimbe faţa României, pentru că, în urma exploatării acestor resurse de către societăţile mixte, pe care statul român le organizează împreună cu menţionatele companii internaţionale, în urma exploatării petrolului aveau să apară sume importante pe care Guvernul României avea să le folosească mai ales în construirea infrastructurii care lipsea atât de mult. De asemenea, în 1887, va fi promulgată prima mare lege de încurajare a industriei, care avea rolul de a încuraja dezvoltarea acestei ramuri economice în România.
Totuşi, cum spuneam şi la început, chiar dacă apar numeroase elemente noi, până la Primul Război Mondial economia românească rămâne una agrară, iar principalele venituri sunt furnizate în continuare de exploatatea suprapământului. Există şi o mare problemă socială, pentru că lumea satului românesc este dominată de existenţa unei mari proprietăţi. În România nu a existat o proprietate mică şi mijlocie, ţărănească, care să reprezinte cea mai mare parte a proprietăţii funciare, dimpotrivă — în România existau mari moşii şi asta a făcut ca dezvoltarea agriculturii să se facă destul de încet, pentru că nu exista interesul unor investiţii majore în dezvoltarea agriculturii, atâta timp cât marii proprietari aveau nevoie de o mână de lucru ieftină.”
Spre deosebire de statele europene industrializate, excedentul demografic din lumea românească rurală nu putea fi absorbit de oraşe în absenţa unei industrii puternice. Presiunea socială creştea tot mai mult, astfel încât, în 1907, a izbucnit o mişcare socială fără precedent. Răscoala ţăranilor aduce în atenţie lumii întregi şi eşecurile acestei domnii, la mai puţin de un an de la deschiderea Expoziţiei jubiliare din 1906, gândită pentru a arăta Europei progresele economice ale României în cei 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
