Radio România Internațional

Tag: pictura

  • Muzeul de artă Dinu şi Sevasta Vintilă din Topalu

    Muzeul de artă Dinu şi Sevasta Vintilă din Topalu

    Ne bucurăm de frumos şi
    fugim de aglomerări, în comuna Topalu, la 80 km de Constanţa, unde vizităm muzeul Dinu şi Sevasta Vintilă. Colecția
    reprezintă donația doctorului Gheorghe Vintilă, în memoria părinților săi, care dau şi
    numele muzeului. Muzeul a fost deschis în 23 august 1960 şi este organizat în
    cele 13 camere a fostei locuințe a părinților donatorului, învățători la
    Topalu. Muzeul de artă este unic în mediul rural, cu 228 de opere de pictură,
    sculptură și grafică ale unor artiști celebri, printre care: Ioan Andreescu,
    Octav Băncilă, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Nicolae
    Tonitza, Alexandru Ciucurencu, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Theodor Aman,
    Corneliu Baba, Nicolae Dărăscu.


    Maria Buzatu, directoarea muzeului vorbeşte cu
    pasiune despre muzeul pe care îl păstoreşte de peste 50 de ani

    Este casa unde s-a născut dr.
    Vintilă Gheorghe, părinții au fost primii învățători ai comunei, cei care au
    construit şi primul lăcaş de şcoală. Doctorul a locuit aici împreună cu părinţii
    până a terminat şcoala primară. În 1914 s-a mutat în Bucureşti, unde şi acolo părinţii
    au fost iniţiatorii şcolii Alexandru Vlahuţă, o şcoală de băieţi. Doctorul şi-a
    continuat studiile şi încă de pe băncile facultăţii a început să achiziţioneze
    lucrări de pictură, aceasta fiind o mare pasiune. Între timp l-a cunoscut pe
    sculptorul Oscar Han, care i-a fost mentor, de-a lungul a 40 de ani de achiziţii.


    Trecând din cameră în cameră, Maria Buzatu îsi
    continuă prezentarea:

    Colecţionând, l-a întâlnit pe Tonitza Nicolae. Tonitza l-a primit în
    atelierele sale şi a colecţionat de la Tonitza 18 lucrări. Tot cu ocazia expoziţiilor,
    retrospectivelor, l-a cunoscut pe Pallady, de la care avem un număr impresionant
    de lucrări. Şi în felul acesta a reuşit să strângă întreaga şcoală de pictură
    românească, sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Sunt 228 de opere
    de pictură, sculptură şi grafică, toate originale. Sunt expuse de-a lungul a 12
    săli, în ordine cronologica a evoluţiei artiştilor plastici. Sala în care ne
    aflăm este Sala Nicolae Tonitza, este perioada grupului celor patru, Tonitza, Şirato,
    Oscar Han şi Dimitrescu. Doctorul a surprins această perioadă şi a achiziţionat
    mai mult specific dobrogean. Vedeţi
    lucrări de pictură din Dobrogea, din Balcik, chipuri de copii, Cap de fetiţă Tonitza,
    care e reprezentativ. Apoi sala Şirato, Dimitrescu, vă invit să le vedeţi pe
    toate!


    Printre exponatele de la Topalu se numără şi celebrele Cap
    de copil și Cap de femeie aparținându-i maestrului Tonitza. Tot aici mai
    poate fi admirată una dintre ultimele picturi ale maestrului Grigorescu din
    seria Carul cu boi. Specialiștii consideră Carul cu boi unul dintre cel mai
    bine vândute tablouri românești din toate timpurile. Pictura expusă la Topalu este
    realizată de artist spre sfârșitul vieții, iar liniile uşor estompate și
    compoziția de culori i-au determinat pe critici să avanseze ideea unei
    afecțiuni a vederii, cu care Nicolae Grigorescu s-a luptat până în ultima
    clipă.


    În curtea casei-muzeu se află mormântul
    medicului Gheorghe Vintilă, fiind astfel respectată o ultimă dorință a
    acestuia, menționată în actul de donație a colecției de artă. În arhiva
    muzeului se află și note personale prin care colecţionarul consemnează istoria
    intrării în posesie a fiecărei opere de artă din celebra sa pinacotecă.



    Dincolo de istorie şi cultură, la Topalu
    vizitatorul se poate bucura de un prânz dobrogean, cu borş de peşte de Dunăre
    şi cu tocăniţă de berbecuţ, zona având tradiţie în creşterea oilor. Ttoate felurile
    de mancare sunt udate cu o caisată de casă şi vin din podgoriile de aici.

  • Expoziția Ada Muntean – “Corporealities. Uncertain Bodies”

    Expoziția Ada Muntean – “Corporealities. Uncertain Bodies”

    Galeria Estopia, din Bucureşti, găzduieşte expoziția “Corporealities. Uncertain Bodies”, a artistei plastice Ada Muntean, de la Cluj-Napoca.



    Pentru mine, spune Ada Muntean, corpul reprezintă începutul și sfârșitul, elementul cel mai important în viața noastră fizică, ce descrie realitatea palpabilă la care ne raportăm. Corpul uman este piatra de temelie a explorării mele plastice”, spune Ada Muntean.



    Expoziția



    În 2009 a absolvit secția Grafică a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, unde ulterior a obținut masteratul în 2011 și doctoratul în Arte Vizuale, în 2019. A beneficiat de burse universitare la Birmingham Institute of Art and Design, Marea Britanie și Jan Matejko Academy of Fine Arts din Cracovia, Polonia. În 2015 a urmat un internship la Peckham Platform din Londra, iar în 2016 la Galeria Plan B din Berlin.



    Am stat de vorbă cu Ada Muntean la vernisajul expoziţiei sale de la Galeria Estopia.




  • Cultură şi natură: Expoziţia „Fără filtre pentru memorie”

    Cultură şi natură: Expoziţia „Fără filtre pentru memorie”

    Luna iunie vine în București, la Galeria Estopia, cu o altfel de vară — în care prezentul se contopește cu trecutul și proiecțiile viitorului, într-un singur spațiu vizual, dominat de trăiri și emoții, de clipe adunate și surprinse în lucrările lui Lucian Brumă. Fără filtre pentru memorie”, expoziția care redeschide această galerie, după trei luni de pauză datorate izolării sociale, este un manifest al eliberării din succesiunea timpului și din lațurile memoriei. Am întrebat-o pe Irina Ungureanu, curatoarea expoziției, ce reprezintă această redeschidere a galeriei:



    Este, în același timp, un moment important, de la nivel uman până la nivel artistic, faptul că putem, în sfârșit să deschidem galeria, sigur în toate condițiile impuse de restricțiile încă în vigoare, dar este posibil.



    Cine este acest artist născut la Bârlad, în 1976, absolvent al Facultății de Arte din Iași, doctorand la Universitatea din București, cel care vine cu această îndrăzneață propunere de redescoperire, de recompunere la nivel de timp, de gând, de istorie personală? Irina Ungureanu:



    Vorbim de un artist, Lucian Brumă, care lucrează pe ideea de palimpsest în pictură, o suită de colaje picturale care recompun memoria. Este foarte semnificativă această serie pentru că a fost compusă, în cea mai mare parte, într-un efort de concentrare chiar pe durata celor peste 3 luni de izolare. Ceea ce vedem în expoziție este o construcție, o suprapunere de straturi în fiecare lucrare, Lucian Brumă imaginându-și lucrările ca pe o punere în plan a diverselor straturi ale identității noastre, dacă vreți.



    Expoziţia



    O lucrare atrage atenția odată cu intrarea în expoziție: o scenă estivală, potrivită acestui moment, este surprinsă ca într-o fotografie în care vizitatorul este invitat să descopere gesturi și detalii, clipe și stări ale personajelor înghețate pe pânză. Peste acestea, în straturi suprapuse, pictorul aduce în același plan mai multe trăiri, mai multe timpuri, prezent, dar și trecututul înregistrat în memorie, deopotrivă cu reflectări ale unor posibile clipe viitoare sau oglindiri ale unor stări interioare. Din nou Irina Ungureanu:



    Să spunem că e foarte interesant ca proiecție, pentru că el a început această lucrare chiar înainte de perioada de izolare. Era, așadar, o proiecție către o vară care urma, care se anunța o vară normală. Ne aflăm, iată, în iunie. Suntem într-o vară diferită. Vă invit să vedeți expoziția pentru că se desfășoară, după cum spuneți, în lucrări de mare aploare. Lucrarea pe care o descrieți are peste 4 metri pătraţi și se compune și din piese, unele chiar foarte mici și asta este o probă de mare virtuozitate pentru orice artist.



    Înțelegând propunerea lui Lucian Brumă, a acestor juxtapuneri de timp, de gânduri, de memorie, am vrut să aflăm mai mult despre tehnica artistului, despre ce este în spatele acestor lucrări. Este vorba de palimpsest pornind de la lucrările altor artiști sau a pictat peste propriile lucrări? Curatoarea Irina Ungureanu:



    Este vorba despre picturi proprii în această serie. Însă are alte idei de la care vrea să pornească, de întrețesere și cu lucrări chiar ale altor artiști. Pentru moment, în această serie este vorba de lucrări proprii pe care le-a recompus, peste care a pictat, peste care a adăugat straturi și straturi de memorie.



    Este un reînceput expozițional, este o redeschidere a Galeriei Estopia. În final, am întrebat-o pe Irina Ungureanu ce să așteptăm mai departe, în sediile galeriei din București și din Lugano, Elveția:



    Galeria în continuare este axată pe promovarea artiștilor tineri români. Deci va urma programul cu artiștii galeriei începând de acum, în speranța că lucrurile vor decurge într-o nouă normalitate.




  • Artista română Luminiţa Ţăranu, stabilită de 33 de ani la Roma

    Artista română Luminiţa Ţăranu, stabilită de 33 de ani la Roma

    Artista română Luminiţa Ţăranu, stabilită de 33 de ani la Roma, faimoasă
    în Italia pentru operele sale de sculptură şi de pictură, nu uită niciodată de
    unde a plecat. Mai mult de atât, artista şi-ar dori să prezinte şi la Bucureşti
    instalaţia modernă în formă de spirală după Columna lui Traian, foarte apreciată
    la Roma, unde a fost expusă timp de un an la Mercati di Traiano.





    destine-romanesti-luminita-taranu

  • Un pictor între România şi Vietnam

    Un pictor între România şi Vietnam

    Sergiu Moise are
    31 de ani, iar pictura este ocupaţia lui de suflet. Talentul i-a fost descoperit
    încă din copilărie, aşa că a absolvit Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza
    din Bucureşti. Sergiu a studiat mai multe domenii ale artei, însă s-a oprit la
    pictură, fiindcă cel mai bine se poate exprima prin intermediul culorilor. Ceea
    ce îl diferenţiază de alţi pictori tineri este însă experienţa unică pe care a
    avut-o în Vietnam.


    Sergiu Moise Aş putea spune foarte multe, având în
    vedere că am trăit acolo 11 ani. Pentru mine, deja a trecut de stadiul de
    experienţă, a fost mai mult un stil de viaţă. A început în 2007, când am
    aplicat pentru o bursă de studii universitare în străinătate, imediat după
    terminarea liceului. Am urmat un an şi jumătate pregătitor de limbă, apoi am
    început cursurile universitare de cinci ani, pe care le-am absolvit în anul
    2015. Întorcându-mă înapoi în România, am găsit foarte puţine puncte de reper
    aici, aşa că am decis să mă întorc în Vietnam, unde am trăit până recent, în
    vara acestui an, ca artist liber profesionist, profesor de limba engleză şi
    freelancer.



    Pentru Sergiu
    Moise, contactul cu lumea asiatică a fost o adevărată provocare. A trebuit ca,
    într-un timp scurt, să se deprindă nu doar cu obiceiurile şi practicile
    locului, ci să înveţe şi limba unei ţări atât de diferite de România. T Vietnamul este o cultură foarte diferită de cea de aici. Primul impact
    a fost, aşa cum se spune, un şoc cultural. Totul mi se părea foarte diferit, de
    la mâncare la stilul de viaţă. Totul era diferit: clima, oamenii, limba foarte
    dificil, la început, de învăţat. Limba lor este una tonală, în sensul că
    acelaşi cuvânt, rostit în ton diferit, înseamnă cu totul altceva.


    Cu toate acestea,
    pasiunea pentru pictură l-a purtat tot mai departe în povestea lui asiatică. Puntea
    cu România s-a păstrat tot prin artă, căci Sergiu a ţinut să expună atât la
    Hanoi, în Vietnam, cât şi acasă, la Bucureşti. Am luat parte la
    câteva expoziţii de grup aici, în România, dar şi în Vietnam. Două expoziţii
    mai importante au fost cea de anul trecut, de acolo, din Hanoi, intitulată
    Focus, prima mea expoziţie personală, dar şi cea pe care am avut-o recent în
    România, în octombrie, intitulată     Nhat Ky Mau,
    titlul vietnamez care înseamnă Jurnal în culori, o expoziţie pe tematică
    vietnameză, asiatică.


    Sergiu Moise ne-a
    mărturisit că, inevitabil, cultura asiatică îl inspiră în pictură.
    Reprezentările lui figurative propun mereu, într-un stil dinamic, personaje
    desprinse din lumea vietnameză. Deşi, în majoritatea lucrărilor, Sergiu Moise
    foloseşte tehnica picturii în ulei, în anii petrecuţi în Vietnam a reuşit să
    stăpânească şi tehnici tradiţionale cum ar fi
    picturile de mătase, dar şi realizarea de scrisori.

    Atunci când trăieşti
    într-un loc, chiar dacă nu îţi dai seama, eşti inspirat şi influenţat de acel
    loc. Să zicem că nu folosesc motive tradiţionale de acolo, dar se regăsesc în
    temele pe care le abordez, prin personajele pe care le reprezint figurativ, nu
    abstract, cu trăsături vietameze. În special, pictez personaje, dar nu neapărat
    portrete. Prin personajele pe care le redau, transmit o idee, un sentiment sau
    o trăire. Nu pictez un personaj static. Acel personaj poate exprima un
    conflict, o idee, o trăire.


    Pentru următorii
    ani, Sergiu Moise îşi doreşte să expună în România, pentru a cunoaşte mai bine
    fenomenul artistic de aici. Şi-a păstrat însă gustul pentru aventura pe
    continentul asiatic şi speră să se poată întoarce în acea lume care îl fascinează
    şi îl inspiră atât de mult. Aş vrea să mai rămân în România şi să
    mai am diverse expoziţii, să iau parte şi să fiu parte, cât de puţin, din scena
    artistică de aici. După aceea, aş vrea să mă întorc în zona asiatică. Dacă nu
    neapărat în Vietnam, poate în altă ţară. Aş prefera Taiwanul, pentru că am fost
    acolo în două rânduri şi m-a atras.


    Iubitorii de artă
    îl pot găsi pe Sergiu Moise atât pe site-ul web sergiumoise.com, cât şi pe
    pagina de Facebook cu acelaşi nume.



  • Artista franco-română Augusta de Schucani originară din Turda, stabilită din 1994 la Paris

    Artista franco-română Augusta de Schucani originară din Turda, stabilită din 1994 la Paris

    Artista franco-română Augusta de Schucani originară din Turda, stabilită din 1994 la Paris, despre proiectele sale expoziţionale (inclusiv despre unul recent încheiat, «Pinacoteca cu celebrităţi» de la Galeria Macadam a Institutului Cultural Român din Paris).


  • Mona-Sophia Freudenreich din Germania

    Mona-Sophia Freudenreich din Germania

    Mona-Sophia Freudenreich din
    Germania, studentă Erasmus la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi
    Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti.


    Mona-Sophia Freudenreich studiază de 4 ani pictura în Germania, la Universitatea
    de Arte din Dresden (Hochschule für Bildende Künste Dresden).


    Părinţii
    mei, mama mea şi tatăl meu vitreg, sunt amândoi artişti şi deci am fost
    dintotdeauna înconjurată de artă. Când eram mică mereu mă gândeam că sigur voi
    ajunge ori medic veterinar, ori artist plastic. Ştiu cât de e greu să-ţi
    câştigi existenţa din artă, la un moment dat nu eram sigură că voi reuşi pe
    acest drum şi am studiat inclusiv terapia prin artă, care mi se părea undeva la
    mijloc, dar apoi m-am îndreptat din nou mai clar către artă.


    Din toamna lui 2018 până în vara acestui an Mona-Sophia Freudenreich ajunge,
    printr-o bursă Erasmus, în România. Ea a
    ales să studieze film la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică
    I.L. Caragiale din Bucureşti.


  • Artă vizuală la genul feminin

    Artă vizuală la genul feminin

    Arta vizuală din
    România se remarcă prin valenţele pe care le-a căpătat în diferite epoci
    istorice. Cenzura din perioada
    comunistă şi libertatea de exprimare câştigată odată cu evenimentele din
    decembrie 1989, presiunea de a rămâne tributar într-un domeniu al artei vizuale
    şi libertatea de a te manifesta artistic în funcţie de propriile credinţe,
    toate acestea au influenţat profund generaţiile de ieri şi de azi.


    Considerată primul artist care a abordat problema
    feminismului în România, Marilena Preda-Sânc este în egală măsură apreciată
    drept unul dintre cei mai importanţi artişti români contemporani. Marilena Preda-Sânc: Practica mea artistică începe în 1980. Încă
    de la prima mea expoziţie personală, am încercat să mă exprim în mai multe medii
    artistice. Cred că ceea ce caracterizează întreaga mea creaţie artistică este
    acest lucru. M-a interesat foarte mult mesajul şi ceea ce vreau să transmit şi
    să găsesc forma de expresie artistică cea mai bună. În acest sens, am
    experimentat. Practicile artistice sunt extrem de diverse, de la desen, la
    pictură tradiţională, obiect, carte de artist, fotografie, acţiune,
    performance, instalaţie. Am predat şi sunt extrem de preocupată de arta în
    spaţiul public. Aceasta înseamnă toate tipurile de manifestări, de evenimente cu
    caracter temporar, tot ceea ce se întâmplă în spaţiul public. Ce consider a fi
    cel mai important pentru un artist este libertatea. Libertatea de a crea, de a
    se trezi dimineaţa şi a face ceea ce îşi doreşte. Să fie mai puţin constrâns de
    mode, de clişee, de întregul mecanism coercitiv, fie că este ideologic, fie că
    este generat de societatea consumistă.


    Pentru Claudia
    Brăileanu, reprezentantă a noii generaţii de artişti vizuali, ideea de
    libertate s-a extins cu mult dincolo de spaţiul personal. Experienţa din
    Germania i-a conturat activitatea din domeniul artei vizuale. Nu neapărat libertatea de a crea, cât libertatea de a învăţa. Nu e
    neapărat faptul că nu aş vrea să fiu legată de o anumită zonă sau de un anumit
    proiect. Pur şi simplu, ideea de a mă putea plimba şi de a afla lucruri care,
    într-un fel, să mă ghideze către noi zone pe care să le explorez şi să le duc
    mai departe. Venind din domeniul picturii, am început să fac acest lucru
    fiindcă tocmai pictura este ceea ce m-a atras din toată sfera artei. Am studiat
    în Bucureşti, la Universitatea Naţională de Arte. A mai fost şi o altă experienţa
    la fel de importantă pentru mine, cea din Leipzig, unde am avut o bursă la
    Academia de Arte. Spun asta pentru că acolo am încercat să experimentez lucruri
    care nu îmi erau neapărat la îndemână. Am scris texte pentru performance-uri.
    Eram într-o clasă de arte vizale în care se experimentau mai multe medii. Se
    lucra pe pictură, pe obiect, chiar şi cu text.



    Implicarea în
    sfera socială este la fel de importantă şi pentru generaţia tânără de artişti
    vizuali. Datorită posibilităţilor nelimitate oferite astăzi de cele mai noi
    tehnologii, Claudia Brăileanu integrează în pictura sa o estetică apărută
    iniţial în spaţiul virtual Mi-am ales, de altfel, şi un curs care numea
    Social and Humour. Era, evident, ceva ce nu făcusem în trecut. De fapt, din tot
    acest context, am găsit o anumită modalitate de exprimare, pe care am adus-o ulterior
    în zona mea de pictură, deşi ceea ce am experimentat acolo a fost total
    diferit. Era o estetică total diferită prin modul în care am privit ideea asta
    de repetiţie, care a fost foarte importantă pentru mine, iar partea de social
    am încercat să o tratez prin ideea de repetiţie. O structură care se repetă
    generează un anumit pattern, care, în timp, este modificat.. Din nou, prin
    repetiţie, la rândul lui generează un pattern diferit. Este un lucru, pentru
    mine, foarte organic, este o idee pe care am integrat-o în demersul meu din
    pictură. Astfel am ajuns la proiectul pe care îl dezvolt în acest moment şi
    care a debutat acum doi ani. La început, era doar pictură. Ulterior, am început
    şi partea digitală.



    Marilena
    Preda-Sânc a expus în spaţii prestigioase din întreaga lume, cum ar fi Kultur Kontakt Viena, Ernst Museum
    Budapesta, Valparaiso Biennale, International Art Center of Kyoto, Galeria
    Propaganda Varşovia sau Kunsthalle Nürnberg. Ca tânăr artist format în anii
    ’70-’80, Marilena Preda-Sânc a luat contact cu ideile feministe ale
    epocii. Când am început să fac primele fotografii şi intervenţii, în 1983-1983,
    eu nu ştiam nimic despre feminism. Dar era o stare interioară, o stare
    puternică, simţeam că trebuia să fac acest lucru. Întotdeauna m-am considerat
    un lider de opinie al genului meu. Am făcut-o cu încărcătură şi cu empatie
    pentru ceilalţi. Apropo de empatie, cam asta practic şi în tot ceea ce fac ca
    reprezentare vizuală şi asta îmi doresc. Bineînţeles, după 1990, când am cunoscut
    şi nişte teoreticiene precum Mihaela Miroiu, de care mă simt efectiv ataşată,
    sau Laura Grünberg, am reuşit să călătoresc, să cunosc fenomenul, să îl
    înţeleg. Atunci am conştientizat şi ceea ce făceam şi lucrurile au devenit mai
    aplicate. Aşa m-am trezit şi cu eticheta de feministă. Nu înţeleg feminismul
    prin perspectiva agresivă, cea practicată mai ales în anii ’70, ci, aşa cum am
    şi scris sau curatoriat câte o expoziţie, mai degrabă înţeleg dimensiunea
    eco-feministă, o anumită ecologie de profunzime. O consider esenţială.



    Dimensiunile experienţei
    cotidiene sau culturale, pe care Marilena Preda-Sânc şi Claudia Brăileanu le
    transpun în artă vizuală, sunt oferite publicului din perspectiva a două
    generaţii diferite de artişti. Ceea ce este important, dincolo de mijloacele de
    expresie folosite, este tocmai dialogul dintre cele două epoci cărora artistele
    le aparţin.

  • Mariana Gordan, povestea nomadei

    Mariana Gordan, povestea nomadei

    Când a fugit din România, în 1979, cu un paşaport fals, Mariana Gordan risca treizeci de ani de închisoare comunistă, pe motiv că s-a împrietenit cu englezi imperialişti”. Crede şi acum că dacă ar fi rămas în România nu ar fi supravieţuit. Londra, în schimb, oraş de unde trăieşte de aproape 40 de ani, i-a oferit condiţii pentru a crea în tihnă şi i-a recunoscut şi recompensat arta. Mariana Gordan a expus în importante galerii londoneze (Pitshanger Gallery, ACAVA Gallery) şi i s-a încredinţat realizarea picturii monumentale în trei staţii centrale de metrou din metropola londoneză: Oxford Circus, Tottenham Court Road şi Finsbury Park Station. A avut, de asemenea, expoziţii personale la Paris, Veneţia, Florenţa, Avignon, Ulm, Berlin, Tokio, Seattle, Washington. Se consideră o portretistă chiar şi datorită lipsei de stil”, în sensul academic. Prefer să experimentez, încercând să uit ce am învăţat la şcoala de artă şi sa folosesc ce am învăţat în muzee şi în viaţa de zi cu zi. Arta este personală pentru mine, nu un exerciţiu de încadrare în curente, modă sau stil spune Mariana Gordan.



    Cu puţin timp înainte de a fugi din ţară, Mariana ratează admiterea la Facultatea de Arte. La examen i s-a recunoscut talentul, dar i s-a spus că acesta nu e suficient: ”Mama mea a fost foarte speriată din cauză că aş putea să-mi distrug cariera. Pentru că ea intuia că sunt artistă şi că nu voi accepta o alternativă, o altă meserie. La scurt timp după eşecul admiterii, mi-a găsit cu greu un serviciu la mare, recepţioneră la un hotel de pe litoralul Mării Negre. Acolo, am făcut câteva portrete de turişti, nişte simple crochiuri, fără să iau în calcul că oamenii respectivi se vor lăuda cu ele. Când povestea a ajuns la autorităţi, directoarea hotelului şi-a prezentat propria versiune, afirmând că am luat bani în schimbul portretelor, pentru că mă suspecta că am luat bani şi nu i-am împărţit cu ea. Următorul pas a fost să fiu dată afară din serviciu şi arestată chiar dacă nu s-a găsit nici un ban asupra mea. Turiştii englezi cărora le pictasem portretele au luat atitudine, spunând că am fost dată afară nejustificat şi au semnat o petiţie în care specificau faptul că n-am vorbit de rău statul, că nu am luat bani în schimbul portretelor şi că am fost dată afară pe nedrept. Mai mult –am aflat ulterior- s-a întâmplat ca acei englezi să fie activişti, aşa că au cerut semnături şi de la alţi turişti de pe litoral în favoarea mea. Asta a încins şi mai tare spiritele, aşa că dimineaţa m-am trezit arestată pe motiv că am organizat o grevă ilegală, mai mult, m-au învinuit şi că am conspirat împotriva statului român. Iar aceşti englezi mi-au făcut rost de un paşaport fals şi m-au scos din ţară. După ce am ajuns în Anglia timp de trei luni fuga mea din ţară a ţinut prima pagină a ziarelor şi am primit multe ameninţări din partea Securităţii.”



    Mariana Gordan şi-a scris fascinanta poveste de viaţă în volumul State Property My cold-war memoir” apărut în 2015 la Editura Charmides din Bistriţa-Năsăud. În carte, Mariana consacră pagini ample diferenţelor culturale dintre România comunistă a anilor 70 şi Marea Britanie: ”Primul şoc cultural a fost legat de amabilitatea englezilor. La secţia de poliţie unde m-am dus să declar paşaportul fals şi am cerut azil politic, când o femeie poliţist mi-a adus o cană de ceai, am fost convinsă că mi-au pus droguri. Nu-mi venea să cred că nişte poliţişti pot fi atât de drăguţi, că-ţi zâmbesc, că te tratează ca pe un om. Ce diferenţă faţă de România, unde autorităţile şi miliţienii te tratau ca pe ultimul om. Când i-am văzut atât de diferiţi pe poliţiştii de la ei, mi s-a făcut teamă că ar putea să fie o capcană la mijloc. Eu chiar nu credeam că există oameni în uniformă care să te trateze atât de uman. Al doilea şoc cultural s-a întâmplat la scurt timp după ce am ajuns în Marea Britanie. Primul meu contact acolo a fost cu sculptorul Paul Neagu, la îndrumarea lui m-am dus la Durham University, şi m-am înscris la Universitatea de Artă. Mi s-a părut extraordinar, pentru că acolo nu se dau examene, am avut doar un interviu şi am prezentat mapa cu lucrări. După acea discuţie cu comisia, am fost primită cu laude. Şi m-am minunat, ce ţară civilizată, cum se petrece admiterea. Dar lucrurile s-au schimbat când am început studiile. Spre stupoarea mea, cei mai mulţi dintre colegii şi profesorii mei erau de stânga. Dar de stânga după modelul Troţki. Şi asta se întâmpla în plin Război Rece. Mie, căreia veneam dintr-o ţară îndoctrinată, nişte oameni care se bucurau de libertatea îmi spuneau că doresc un guvern mondial.”



    În 1984, Mariana Gordan s-a înscris la Concursul public GLC Clement Attlee Portrait Competition”, competiţie care avea drept scop realizarea unei sculpturi a lui Clement Attlee, prim-ministru britanic imediat după cel de-al doilea Război Mondial. Sculptura urma să fie plasată în centrul Londrei, în faţa bibliotecii Limehouse. Din cele cinci sute de lucrări, juriul condus de Dame Elisabeth Frink, l-a ales pe cel al Marianei Gordan. Numai că juraţii şi-au nuanţat poziţia când au aflat că cea pe care o votaseră era o tânără de douăzeci şi cinci de ani care venea dintr-o ţară estică. Astfel că Mariana a rămas doar câştigătoarea morală a concursului, dar banii şi proiectul au ajuns la următorul concurent. După 1989, Mariana Gordan a început să expună şi în ţară. Pictura şi sculptura ei au putut fi văzute la Bucureşti, Târgu Mureş, Cluj şi Bistriţa. Cea mai recentă expoziţie a Marianei Gordan, găzduită în luna martie de Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecţilor din România, s-a intitulat Primăvară, primăvară, înăuntru şi afară!”. “Primăvară înăuntru”, spune Mariana Gordan, se referă la curăţenia de primăvară a casei, mai precis la podele noi, pictate abstract-expresionist şi lăcuite luxos. “Primăvară de afară” este o colecţie de peisaje mici (aproximativ 20×20 cm), pictură în ulei, în tehnică sgraffitto, care constă în mai multe straturi de culoare desenate cu coada pensulei, revenind cu multă energie, lăsând să se releve culoarea de fond.

  • Retrospectiva tentanţiilor româneşti 2016

    Retrospectiva tentanţiilor româneşti 2016

    Vă propun, ca la început de an, să ne reamintim ce acţiuni am
    descoperit, pline de inedit pe parcursul anului trecut.


    Am urmărit acţiuni cu tentă
    socială şi am aflat, spre exemplu, că asociaţiile Inima copiilor şi a
    consultanţilor în lactaţie din România şi-au propus înfiinţarea primei bănci de
    lapte matern din România, necesară copiilor prematuri sau nou-născuţii cu
    probleme, care nu pot primi lapte de la propria mamă.


    Ne-am oprit la vernisajul expoziţiei de
    pictură, Cine suntem, într-o galerie de artă din Bucureşti. Aici am
    descoperit cum arta poate transforma chiar şi viaţa oamenilor străzii.
    Expozanţii au fost unii dintre beneficiarii proiectului Oameni prin artă,
    organizat de asociaţia Samusocial din România. Anca Florea, educator prin arte
    vizuale, coordonatorul proiectului Oameni prin artă şi voluntar al Samusocial, ne-a spus că
    lucrul cu oamenii străzii a fost o experienţă care a îmbogăţit-o: Ideea proiectului a fost a mea, am vrut să lucrez şi cu alte categorii
    de persoane, să fac şi altceva decât se face de obicei. Şi mi s-a părut că
    oamenii străzii au potenţial. Adică am cunoscut câteva persoane, în particular,
    care ar fi putut să facă lucruri în domeniul artistic. Şi mi-am zis că poate
    sunt mai mulţi. Am făcut artă doar pentru dezvoltare personală şi pentru a
    dezvolta capacitatea de exprimare şi abilităţile artistice. A fost mai mult
    decât mă aşteptam, am găsit oameni mai deschişi şi pricepuţi şi foarte dornici
    să facă lucruri.


    Unul dintre expozanţi, Liviu
    Lucian Marcu, ne-a vorbit despre picturile lui, izvorâte din pofta sa de viaţă,
    cum le arată şi titlurile precum: Masa zgomotoasă sau Zdreanţă veselă: Eu la viaţa mea am fost un beţiv, mi-a plăcut viaţa, deci asta ar
    fi…contra lui Brâncuşi: eu sunt moldovean, el e oltean, el are Masa Tăcerii,
    eu am Masa zgomotoasă. Masa asta trebuia să fie la mine cu pahare răsturnate,
    cu beţivi, cu casetofoane, cu un beţiv care doarme pe masă. N-am putut să le
    pictez pe toate, pentru că e şi greu şi a fost şi prima lucrare a mea. O s-o extind
    în viitorul apropiat. Sper. O să iau de la început lucrările pe care le-am
    făcut şi o să le fac cum trebuie.


    Tot pentru oamenii străzii s-a
    deschis în cadrul unui alt proiect un bistro
    care are pregătite meniuri de prânz pentru aceştia. De altfel, motto-ul
    unuia dintre bucătari ne şi întâmpină pe geamuri: Mănâncă la noi, că altfel
    murim amândoi de foame.


    Iar pentru copii care poate nu
    au jucării, am aflat că încă din 2013 s-a deschis singurul Spital de Jucării
    din Bucureşti, care a tratat deja peste 20 de tone de pacienţi.
    Jucăriile care ajung să fie tratate la Spitalul de Jucării sunt curăţate,
    dezinfectate şi reparate, iar mai apoi ajung să bucure copiii care se află în
    centrele de îngrijire ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului
    Bucureşti.


    Ieşind din zona socialului,
    ne-am bucurat şi de proiecte care spun poveşti. Fie că este vorba despre
    poveşti ale oraşelor, precum cel iniţiat de asociaţia Sinaptica: Periferii
    centrale ale Bucureştiului , prin care se urmăreşte punerea în valoare a două
    zone centrale ale oraşului, fie că vorbim despre rolul modelator al poveştilor,
    în cadrul Festivalului de lectură pentru copii NARATIV sau de prima ediţie a
    festivalului internaţional de arta povestirii, Suntem poveşti, proietele
    descoperite arată iniţiative din ce în ce mai frumoase, prin care România
    creşte sănătos.


    Am explorat şi zona
    spectacolelor şi am poposit în arenă pentru poveşti cu domniţe, cavaleri şi cai
    dresaţi din cadrul proiectului Basme cu cai, dar am urmărit şi pianele călătoare
    cărora le-a dat viaţă de-a lungul timpului pianistul Horia Mihail, de la care
    am şi aflat cum s-a alăturat acestui proiect: Povestea este următoarea: am descoperit, în subsolul
    radioului din Bucureşti, două instrumente ce fuseseră la un moment dat, în anii
    50-60, pe scena Sălii Radio, două piane de concert, ce fuseseră uitate acolo
    pentru câteva zeci de ani. Am propus conducerii de atunci ca aceste piane să
    fie redate vieţii muzicale, în locuri unde nu există piane. Ei bine, acest
    proiect a fost îmbrăţişat, imediat de către radioul public, iar acum există
    patru instrumente călătoare, aceste piane călătoresc alături de mine în diverse
    zone în care nu există piane de concert, redau viaţă unor opere muzicale,
    precum Franz Liszt, Mozart, Beethoven, anul acesta Frederich Chopin. Iar aceste
    piane rămân pentru o perioadă în săli de concert unde sunt folosite spre
    bucuria publicului meloman din acele oraşe.



    Sperăm ca şi în acest an să ne urmaţi în descoperirile
    noastre şi să vă bucuraţi de poveşti cu suflet.

  • Constantin Antonovici, discipolul lui Brâncuşi

    Constantin Antonovici, discipolul lui Brâncuşi

    Absolvent al Academiei de Artă din Iaşi în 1939, Constantin
    Antonovici părăseşte anul următor ţara, lucrând şase luni în
    atelierul lui Ivan Mestrovici, la Zagreb. În toamna anului 1941, este admis la
    Akademie der Bildenden Kunste din Viena, pentru ca, în 1947, să se stabilească
    la Paris, unde îl cunoaşte pe Brâncuşi, în atelierul căruia petrece patru ani.
    În 1951, emigrează în Canada şi în 1954, se stabileşte la New York, devenind
    cetăţean al Statelor Unite în 1959. Criticul Mihai Plămădeală ne vorbeşte
    despre arta lui Constantin Antonovici şi despre şansa sculptorului de a întâlni
    artişti celebri: Motivul bufniţei apare recurent în creaţia
    lui Antonovici, de fapt, el este şi cunoscut drept sculptorul bufniţelor.
    Faptul că a stat patru ani alături de părintele sculpturii moderne nu avea cum
    să treacă fără a lăsa urme în conştiinţa lui Antonovici. Dar, cum afirma cândva
    Brâncuşi, în urma marilor arbori, nici iarba nu creşte. Documentul semnat de
    Constantin Brâncuşi la 9 mai 1951 în care scrie Subsemnatul atestă că domnul Constantin Antonovici are mult talent
    la sculptură şi o lucrează cu înverşunare este atipic şi nu cred că poate sta
    în picioare privind recunoaşterea sau omologarea. Altfel, nici o influenţă din
    gândirea lui Brâncuşi în creaţia lui Antonovici, din punctul meu de vedere.
    Antonovici este un sculptor animalier. Este, de asemenea, un sculptor care şi-a
    căutat maeştri, iar în atelierele pe care le-a frecventat a căutat să afle, să
    înveţe, să se desăvârşească. Important este că nu l-a copiat pe Brâncuşi, a
    refuzat pastişa, iar aceasta este o dovadă de bun simţ, de bun simţ şi de
    măsură, fapt care este demn de luat în consideraţie.


    Cele mai importante expoziţii şi creaţii purtând
    semnătura Constantin Antonovici sunt trecute în revistă
    de criticul Mihai
    Plămădeală: Expoziţiile mai importante ale lui Constantin
    Antonovici au fost organizate în câteva galerii din Paris. Le-aş aminti şi pe
    cele din Galeria Corcoran Arts din New York, de
    asemenea, a expus şi la Philadelphia. În palmaresul său am putea menţiona şi
    premiul decernat de Accademia Italia. Una dintre lucrările expuse este statuia
    monumentală realizată pentru mormântul episcopului William T. Manning. În
    România, sculptorul realizase un bust al lui Voltaire şi altarul catedralei din
    Jimbolia, nu ştiu dacă acestea sunt înregistrate în patrimoniu. Lucrările
    semnate de Antonovici se găsesc mai ales în colecţii private, dar multe dintre
    ele apar şi în galerii din SUA.


    O carte-catalog care ne introduce în
    universul artistic al lui Constantin Antonovici a fost realizată de Doina
    Uricariu în colaborare cu Vladimir Bulat. Volumul intitulat, Antonovici:
    1911-2002: Sculptor on Two Continents / Sculptor pe două continente, este
    ediţie bilingvă, engleză-română, şi a apărut la Universalia Publishers USA.
    Mihai Plămădeală, critic de artă: Primul merit al monografiei
    redactate de Doina Uricariu şi Vladimir Bulat, cu largul concurs al lui Steven Benedict, este că îşi propune să aducă acasă un
    sculptor internaţional de origine română, puţin cunoscut publicului larg.
    Cartea, în fapt un catalogue raisonne, face posibilă într-o primă fază
    cunoaşterea vieţii şi a activităţii sculptorului Constantin Antonovici, căruia
    ar fi salutar ca posteritatea să-i acorde un loc în arta românească, în deplină
    cunoştinţă de cauză cu arta sa. Până atunci, în carte, care rămâne principalul
    instrument de cunoaştere a lui Constantin Antonovici în ţara noastră, se
    disting trei niveluri de abordare. Cel al biografiei artistice, cel al
    prezentării operei, şi, în fine, al relaţionării cu nume celebre şi curente
    recunoscute la nivel internaţional. Este discutabil dacă există legături între
    bufniţele lui Antonovici şi Picasso, Henry Moore sau Juan Miro. Dincolo de
    acest aspect, Antonovici este unul dintre sculptorii care merită şi trebuie să
    fie cunoscuţi în România.



    Chiar dacă motivul central al operei sale a fost bufniţa, pe care a
    reprezentat-o în diferite înfăţişări şi ipostaze, Constantin Antononici a
    realizat şi alt gen de creaţii, precum crucea de piatră de doi metri
    înălţime aflată pe faţada de vest a catedralei newyorkeze St. John The Divine,
    de pe Amsterdam Avenue. De asemenea, Constantin Antonovici este autorul
    bustului preşedintelui Dwight Eisenhower, aflat la Casa Albă.

  • A început „Brâncuşiana”, ediţia a XII-a

    A început „Brâncuşiana”, ediţia a XII-a

    La Târgu Jiu s-a deschis Simpozionul Internaţional de Arte Vizuale Brâncuşiana”, care se va desfăşura anul acesta pe două secţiuni: Tabăra Internaţională de Sculptură, ediţia a XII-a, în perioada 3-24 august şi Tabăra Internaţională de Pictură Iosif Keber”, ediţia a V-a, în perioada 10-24 august. La eveniment au fost prezenţi Aurel Popescu şi Adrian Tudor, viceprimarii Municipiului Târgu-Jiu, dl. Sorin Arjoca, subprefectul Judeţului Gorj şi Ciprian Florescu, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Gorj.



    După cuvântul de deschidere rostit de Doru Strîmbulescu, directorul Centrului “Brâncuşi”, şi mesajele de bun venit ale oficialităţilor, sculptorul Vlad Ciobanu, curatorul taberei de sculptură, a prezentat participanţii din acest an: Ion Zderciuc din Chişinău, Republica Moldova, Metin Kar şi Zekeriya Erdinç din Turcia, cadre universitare la Universitatea din Hereke, Florin Codre, Cătălin Geană şi Maxim Dumitraş din România.



    Preşedintele Filialei Gorj a Uniunii Artiştilor Plastici din România, Vasile Fuiorea, a reamintit că peste doar o săptămână va debuta şi tabăra de pictură, care se va desfăşura în staţiunea Rânca. Manifestarea este realizată în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici din România, Universitatea Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu şi Muzeul Judeţean Gorj Alexandru Ştefulescu”. Parteneri media sunt : Radio România Internaţional, Radio România Cultural, TV Sud, Gorjeanul TV şi cotidianul Gorjeanul. Proiectul cultural este finanţat de Ministerul Culturii​.


    >

  • De la pictură la aeromodelism şi retur

    De la pictură la aeromodelism şi retur

    Un meşter în sensul vechi al cuvântului, un creator, făcător de inedit ne arată astăzi cât de aproape pot fi creaţiile artistice de cele tehnice. Şi când vorbim de creaţii artistice ne gândim la picturi, pentru că acestea sunt cele dintâi creaţii ale pictorului George Băjan, invitatul nostru de astăzi. Iar când vorbim despre creaţii tehnice, ne referim la pasiunea lui pentru aeromodelism, pasiune care l-a făcut să construiască în cel mai mic detaliu o serie de avioane cu semnificaţie istorică.



    Ceea ce ar apropia cele două activităţi este atenţia pentru detaliu şi crearea de la zero, de la idee, a unui tot unitar. Despre îngemănarea celor două pasiuni ne vorbeşte George Băjan: Iubesc arta, dar iubesc şi avioanele. Nu-mi pot explica dacă una îmi place mai mult decât cealaltă. De pictură m-am apucat când eram încă copil. Îmi amintesc că am avut un album cu pictori români şi am încercat să fac copii după ele. Şi în paralel, îmi plăceau şi avioanele. Mă duceam la un Club de copii şi, în timp, una sau cealaltă dintre pasiuni avea prioritate. Aveam perioade în care pictam doar, aveam perioade când am construit, când am studiat pilotatul avioanelor, construcţia, istoria.”



    Pictorul George Băjan construieşte avioane care zboară. Fiecare piesă, cât de mică este făcută de mâna pictorului, machetele devenind copii fidele potrivit schiţelor istorice, ale unor avioane rare. Machetele pictorului Băjan sunt construite cu o deosebită grijă pentru detaliu, de la elemente simple, cum ar fi un nit sau un şurub din carlinga avionului, până la o mitralieră de bord, construită de pictorul George Băjan conform realităţii, până la manechinele de piloţi, care au şapcă cu stema respectivă. Aceste detalii fac din machetele pictorului o mărturie istorică.



    În mod normal, de la un pictor, ne-am aştepta să picteze avioane, impresiont de zborul lor. George Băjan a ales în schimb să le taie din tablă şi lemn şi toate elementele necesare, care să facă o machetă să fie funcţională. Machetele fidele, la diferite scări: ½, ¼, se ridică la înălţime, oferind privitorului imaginea fie a unui Stukas cu semnele regale ale României sau a unui Hassabranderburg cu aripi din pânză sau a unui Baron Roşu cu trei rânduri de aripi, o realitate creată de pictorul George Băjan, în toate detaliile tehnice.



    Cum se construieşte un avion de campion, aflăm de la George Băjan: Am început machetele într-un sens invers: prima oară m-am apucat în copilărie, după care am făcut o pauză şi la vârsta de treizeci de ani, m-am reapucat de acest hobby. Şi am început direct cu o machetă foarte greu de realizat, cum ar fi Stukas-ul. De ce spun că am început invers, pentru că eu, ca să ajung să înţeleg acest model, am avut nevoie de mulţi ani de experienţă, de studiu, chiar ore de pilotaj cu radiocomandă, pentru a-l putea pilota şi în timp ce lucram la Stukas, făceam pe parcurs alte proiecte mai mici, care în paralel m-au dus către finalizarea acestui model. Modele mai remarcabile dintre cele realizate sunt: Fokkerul triplan, Fokker DR 1, al Baronului Roşu (Manfred von Richthofen”, pilot german din Primul Război Mondial), la scara ¼. Am avut posibilitatea prima oară să cumpăr un kit, cu nervurile aripii, câteva lonjeroane din lemn, roţile, pe care le-am asamblat. Bineînţeles, kitul necesită îmbunătăţiri, ca să scoţi un avion cât mai bun, depinzând şi de ce doreşti. De exemplu spaţiul pe care îl ocupă aripile depinde şi de cât spaţiu ai în maşină, ca să-l poţi transporta la câmp. Aceasta a fost prima machetă. La primul zbor, nu ştiam la ce să mă aştept, când vedeam trei aripi mi se părea aproape imposibil să zboare, i se mai spunea şi Biblioteca Baronului, asta era porecla, dar am fost surprins să văd că are o alură de zbor extraordinară, zboară foarte bine, aterizează foarte bine, am fost la câteva demonstraţii, după care am participat cu el la un campionat naţional, la secţiunea F4C, şi am ieşit campion naţional, cu acest Fokker triplan. A plăcut foarte mult, am făcut toată gama de acrobaţie pe care mi-am ales-o în concurs, am realizat două zboruri complete foarte bune şi am ieşit campion naţional.”



    Dincolo de atracţia faţă de un model sau altul de avion, pictorul se lasă provocat şi de tentaţia realizării lor la o scară cât mai mare, cât mai apropiată de dimensiunile reale. Acum am în lucru Hansa Branderburg scara ½, cu anvergură de 4,25 m, până în 30 kg, care ar fi singurul model de acest fel din istoria modelismului românesc. Nu s-a mai încercat scara ½ la o machetă care să reprezinte cât mai fidel modelul real. Modelul va fi cu radiocomandă, la fel ca şi celelalte, cu motor pe benzină, motor în doi cilindri, cu aceleaşi sisteme electronice, doar că un pic mai puternice, pentru că modelul e mai mare, are mai multe kilograme şi are nevoie de un sistem mai puternic. De aici, mă gândesc că dacă l-am făcut la scara ½, nu mi-ar fi foarte greu să-l pot realiza şi scară reală. Şi Stukasul mă atrage foarte mult. Stukasul care este o emblemă în istoria războiului. Nu sunt atras de război, ci mai mult de istorie. Modelul Stukas pe mine mă atrage foarte mult: imaginea lui atât de agresivă, este chiar o pasăre de război. Nemţii l-au proiectat tocmai să înspăimânte. Modelul avea o înfăţişare foarte agresivă, arată ca o pasăre cu muşchi. A fost făcut cu acest gând. Încă un avion care m-a impresionat, o poezie zburătoare, este Newport-ul 11, Bebe, asta era porecla lui. Un model care mă atrage, cu o ţinută de zbor extraordinară, un model la care când trece, se văd aripile transparente şi fuselajul care învelit în pânză, o combinaţie între lemn şi metal. Aş mai încerca să-l fac la o scară mai mare, 1/3.”



    La George Băjan pictura se îmbină cu istoria şi ingineria iar rezultatul constă în machete care zboară dincolo de imaginaţie.

  • Jurnal românesc – 18.08.2014

    Jurnal românesc – 18.08.2014

    La Eforie Nord s-a deschis, duminică, a doua ediţie a Diaspora Estival” — un program destinat românilor din afara graniţelor ţării. Evenimentul, organizat de Ministerul de Externe de la Bucureşti, se va desfăşura până pe 24 august. Participă 200 de reprezentanţi ai mediului asociativ românesc din întreaga lume, ai Guvernului şi Parlamentului. Diaspora Estival” include ateliere de lucru pe teme de interes pentru comunităţile româneşti din străinătate. În premieră, va avea loc un seminar de formare în domeniul managementului de proiect şi accesării fondurilor europene, transfrontaliere, publice şi nerambursabile.



    Peste 30 de scriitori şi artişti plastici sârbi şi ai diasporei din Banatul istoric participă, de sâmbătă, timp de cinci zile, la Baziaş, la Zilele Schimbării la Faţă a Sârbilor din România”, unul dintre cele mai importante şi prestigioase evenimente spirituale şi artistice în întreaga diasporă sârbă. Unul asemănător mai are loc doar în rândul diasporei din Chicago. Organizată în fiecare an de Uniunea Sârbilor din România, manifestarea a ajuns la cea de-a 28-a ediţie. Ea este susţinută de Departamentul pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României şi de Consulatul General al Serbiei.



    Ministerul român de Externe a salutat aniversarea a 95 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Canada, prin deschiderea pe 16 august 1919, a Consulatului General al României la Montréal. Potrivit MAE, Canada este un aliat important al României în NATO şi un partener apropiat în cadrul organizaţiilor internaţionale. O veritabilă punte între cele două state o constituie şi comunitatea de români din Canada, estimată la aproximativ 200.000 de membri, care include un important nucleu de doctoranzi, profesori şi cercetători.



    În România au avut loc, la acest sfârşit de săptămână, manifestări religioase şi culturale prilejuite de împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a lui Constantin Brâncoveanu, Domnitor al Ţării Româneşti, şi a fiilor acestuia. Duminică, Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a resfinţit fresca brâncovenească de la Biserica Sfântul Gheorghe din Complexul Istoric de la Mogoşoaia, iar sâmbătă a resfinţit Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ultimul lăcaş de cult ctitorit de Domnitor. Constantin Brâncoveanu, una dintre cele mai strălucite figuri politice şi culturale din istoria medievală romanească, a fost martirizat de otomani, în 1714, la Constantinopol.



    Peste 63.000 de absolvenţi de liceu susţin, de luni, a doua sesiune a examenului de Bacalaureat 2014. Examenele debutează cu proba orală de evaluare a competenţelor lingvistice de comunicare în limba română sau în limba maternă, pentru elevii minorităţilor naţionale. Vor urma examenele, tot orale, la o limbă de circulaţie internaţională şi de testare a cunoştinţelor digitale, precum şi cele scrise la limba şi literatura română, respectiv maternă, la materia obligatorie şi la alegere a profilului. În prima sesiune, din iunie-iulie, peste 59% dintre absolvenţii de clasa a XII-a au promovat bacalaureatul, cu 3% mai mulţi decât anul trecut.



    România participă la a doua ediţie a Jocurilor Olimpice de Tineret de la Nanjing (China) cu 41 de sportivi înscrişi la jumătate din sporturile în concurs. Este vorba de atletism, baschet, box, haltere, canotaj, kaiac-canoe, judo, înot, gimnastică artistică şi ritmică, scrimă, taekwondo, tenis de masă şi tenis. Jocurile Olimpice de Tineret, rezervate tinerilor între 14 şi 18 ani, s-au deschis sâmbătă seară. La evenimentul sportiv care se va desfăşura până pe 28 august participă peste 3.500 de sportivi din 204 ţări.

  • Pictoriţa Ana Rusu

    Pictoriţa Ana Rusu

    Cercul Militar Naţional a găzduit recent expoziţia artiştilor Ana Rusu şi Constantin Rădulescu. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti, după terminarea studiilor de specialitate, Ana Rusu participă la numeroase expoziţii colective şi de grup. În ultimii ani s-a prezentat în faţa iubitorilor de artă şi cu expoziţii personale care au avut loc la Fundaţia Ioan Dalles”, Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti”, Complexul Expoziţional Hanul cu Tei”, ARTAS”, Herăstrău”, dar şi în galeriile de artă din alte oraşe. Ana Rusu a ajuns cu lucrările ei şi în Danemarca, Germania, Elveţia, de asemenea, a participat la expoziţii de grup în Ungaria, Budapesta, Franţa. A fost distinsă cu titlul de Laureat” al concursului de pictură marină Dimitrie Stiubei”, ediţia 2000. Şi această cea mai recentă expoziţie semnată Ana Rusu s-a bucurat de succes ”Cei care au rămas la vernisaj s-au uitat cu admiraţie şi respect, pentru că în continuare, la fel ca alte dăţi, vin cu lucrări noi la fiecare expoziţie. Iar lucrările sunt inspirate din locurile în care merg. Anul trecut am fost în Franţa, în Canada, şi de acolo am adus multe imagini noi, unele dintre ele surprinse pe Coasta de Azur, tablouri noi care au plăcut mult celor care au venit la expoziţie, de la care am primit multe aprecieri şi felicitări. Culoarea mea inspiră şi place, este o culoare optimistă care mă defineşte şi mă reprezintă ca fire, ca optimism. Şi evident că place ochiului ceea ce pictez eu, îţi transmite un mesaj de căldură şi linişte. Pe scurt, expoziţia a plăcut şi nu este prima oară când mă bucur de succes. De fiecare dată surprind publicul cu lucrări noi şi de calitate.”



    Spre deosebire de cei mai mulţi artişti contemporani, Ana Rusu se revendică de la pictura figurativă. ”Am început cu pictura figurativă pentru că ea este mai pretenţioasă ca alte genuri. Ca să o poţi realiza trebuie să cunoşti şi să redai naturalul, adevărul. Pornind de aici, putem trece şi la alte moduri de exprimare, dar foarte important este să ştii să redai ceea ce vezi, eu mă inspir din natură, dar intervin cu sensibilitatea mea, cu modul meu de exprimare, cu modernismul tuşei. Îmi place foarte mult natura şi simt nevoia s-o redau cât mai fidel, de aceasta n-am ales alt mod de abordare. Lucrez aproape în fiecare zi, iar dacă este vreo zi în care nu lucrez o consider pierdută.”



    Un liric îndrăgostit de natură”. Aşa se autocaracterizează Ana Rusu: ”Continuu tradiţia colorismului românesc. Paleta mea înmănunchează culori solare, luminoase, folosind cromatici şi acorduri complementare. Aş putea spune că sursa de inspiraţie o constituie mediul înconjurtor, ineditul, şi tot ce mă sensibilizează. Acestea ar fi caracteristicile lucrărilor mele. Aş vrea ca toată lumea să simtă arta ca fiind un element esenţial în viaţa lor. Arta este frumuseţea noastră interioară, ne ajută să ne simţim mai frumoşi, mai buni. Când lucrez, eu mă desprind de istorie, mă desprind de tot ceea ce mă înconjoară. Sunt doar eu cu ceea ce vreau să fac. De multe ori arta schimbă destinul, schimbă viaţa. Şi eşti mult mai frumos iubind frumosul.”



    Lucrările artistei Ana Rusu se află în colecţiile particulare din ţară şi de peste hotare.