Radio România Internațional

Tag: poet

  • The poet Tudor Arghezi (1880-1967)

    The poet Tudor Arghezi (1880-1967)


    Born Ion Nae Theodorescu and using the pen name Tudor Arghezi, the 20th Century writer approached all literary genres, from poetry to short stories, novels, theatre and journalism, although he excelled in poetry. He was also passionate about painting and drawing.



    Arghezi was born in 1880 in Bucharest and died in 1967 in the Romanian capital city. He made his debut in 1896, and in his early years he was close to Symbolism and the Vienna Secession movement. As a young artist, he became friends with the journalist and priest Gala Galaction and the left-wing writer Vasile Demetrius. During the 1907 uprising, he stood up for the oppressed peasantry, and became close to the Socialist-leaning writer and journalist N. D. Cocea. But during the same period he also wrote art criticism articles and he became close to Liberal-leaning personalities like Eugen Lovinescu and Ion Minulescu, as well as to art collectors like Krikor Zambaccian and Alexandru Bogdan-Pitești.



    During the Great War, he expressed pro-German views in the “Gazeta Bucureștilor” (Bucharest Gazette), put out by the German occupation authorities between 1916 and 1918. At the end of the war, he was sentenced to 5 years in prison for collaborationism, but was pardoned by the king after only serving one year.



    After the war, he worked extensively as a journalist and a writer. In 1928 he became the director of a literary publication called “Bilete de papagal”, which ran in 4 series, in 1928-1929, June-October 1930, 1937-1938 and 1944-1945, with well-known Romanian poets like Otilia Cazimir, George Topârceanu, Felix Aderca and Urmuz seeing their works published in it.



    In the inter-war period, he wrote childrens literature, and during WWII, in 1943, because of a parody targeting the German ambassador to Bucharest, he was arrested for a year. The Radio Romania archive preserves an audio recording of Tudor Arghezi reading the 1931 poem “Flori de mucigai” (“Flowers of Mildew”), which dwells on his prison time.



    After the war, Arghezis work was banned during 1948-1952 by the communist censorship. But thanks to Mihai Ralea, a cultural personality who had joined the ranks of the communist nomenklatura, his name was cleared and he took full advantage of his new position. He wrote poetry acceptable to the regime, and saw his 80th anniversary celebrated by the Academy of the Peoples Republic of Romania in 1960. On that occasion, Arghezi gave a speech exuding false modesty, duplicity and self-victimisation, in which he made a point of slandering pre-war democratic Romania:



    Tudor Arghezi: “Although in the Socialist era my writing enjoys almost undeserved appreciation, a recital for me is overwhelming. It was my fate to experience the great chasm between two ages, both for literature and for my insignificant self. What was, in the old times, a writer, a composer, a painter or an actor? A lesser or a bigger shame, depending on the family in which they had been born. Personally, over the years I had to fight, during my creative years, against all the related cultural authorities: the academia, the Academy, poetry, prose, print media, the police, the judiciary, the censorship, the gendarmes and even my fellow writers. I was isolated, with my pen and my notebooks, on an ice bloc as large as the country, I was ridiculed, spit at, insulted. The only right and the only duty of a writer were to die on a mat in hospital or in a mental institution. Save for some patriotic poems, sung in the army and in primary school and written by Alecsandri, and for the works of Carmen Sylva, with their royal atmosphere, anyone else was irrelevant, almost loathsome.”



    Tudor Arghezis home on Mărțișor street in Bucharest is now a museum, preserving the poets legacy. (AMP)


  • Scriitorul Marin Sorescu

    Scriitorul Marin Sorescu


    În februarie 1936, se năștea în satul Bulzești din județul Dolj scriitorul Marin Sorescu. Personalitate prolifică, poet, dramaturg, prozator și critic literare, Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați autori români în perioada comunistă, atât în România, cât și în străinătate. Ziua trecută în actul de identitate este 19 februarie, deși poetul s-a născut pe 29 februarie. Probabil pentru a se evita problemele cauzate de anii bisecți, 19 februarie a rămas data oficială a nașterii sale, menționată și în Dicționarul Scriitorilor Români. După decesul său din 1996, la doar 60 de ani, Marin Sorescu a intrat într-un con de umbră pe care, poate, nimeni nu l-ar fi anticipat în timpul carierei sale.


    Pentru a trasa biografia lui Marin Sorescu, l-am invitat la microfon pe criticul și istoricul literar Paul Cernat.


    Marin Sorescu este un fiu al Olteniei din Bulzeștii Doljului, zonă pe care a valorificat-o în fel și chip în creația sa, dar mai ales în ciclul lirico-epic “La lilieci”, care este una dintre capodoperele sale. A urmat studiile liceale la Craiova, la Colegiul Frații Buzești. Pe urmă a făcut școala militară medie la Predeal, o experiență care l-a marcat și de pe urma căreia au rămas o serie de poezii tipărite postum. A făcut Facultatea de Filologie în perioada “obsedantului deceniu” 1950-1960, către finalul acesteia. Și-a luat licența în 1960 și, la puțin timp după aceea, a și debutat ca poet în perioada de început a destinderii post staliniste pe care a valorificat-o.



    În scurt timp, datorită rodniciei sale literare, Marin Sorescu a devenit cunoscut, scriind și publicând mult, implicându-se în viața literară a vremii și fiind, de asemenea, tradus. Pe lângă celebrele volume de poezii “La Lilieci”, avea să scrie și piesele de teatru “Iona”, “A treia țeapă”, “Răceala”, “Vărul Shakespeare” precum și volumele pentru copii “Unde fugim de-acasă?” și “Cocostârcul Gât-Sucit”. Celebritatea sa, de altfel, avea să-l ajute să scape fără consecințe negative majore și din scandalul “Meditația transcedentală”. La începutul anilor 1980, regimul comunist a marginalizat o serie de intelectuali influenți care participaseră, mai mult sau mai puțin convinși, la mai multe ședințe de yoga și meditației de tip oriental. Printre ei s-a numărat și Marin Sorescu, deși poetul, spre deosebire de ceilalți participanți, nu și-a pierdut nici locul de muncă, nici statutul social.


    Paul Cernat continuă: Din 1970 începe să devină un scriitor cunoscut nu numai în România, ci și peste hotare. S-a vorbit despre el ca despre un globetrotter, tradus în multe țări și în multe limbi. A avut și relații foarte apropiate cu o serie de poeți importanți ai lumii și scriitori importanți cu care a făcut și interviuri, convorbiri parțial reunite în volumul “Tratat de inspirație” din 1985. A fost implicat și în polemici. A fost și un critic literar destul de colțos, plin de vervă și de idei. Mă rog, a devenit un clasic în viață încă de la vârsta de 40-50 de ani. Aș putea să spun că în anii 1980 era deja un un reper al vieții noastre literare din multe puncte de vedere. După 1990 a avut o carieră politică. A fost inclusiv ministru al Culturii. Pentru mulți a fost destul de contrariantă opțiunea lui politică de după 1990. Nu a fost un calcul foarte inspirat al lui și a prins și un moment destul de tensionat, de război politic și cultura care l-a afectat și i-a grăbit, din păcate, sfârșitul. A murit de cancer la sfârșitul anului 1996 când nu împlinise încă 61 de ani.



    Totuși, în puținii ani pe care i-a mai trăit după 1990, Marin Sorescu a obținut Premiul Herder și a reuşit să-și susțină teza de doctorat în filologie la Universitatea București. La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman, toate scrise în același limbaj unic care l-a consacrat. Ce anume îi este specific lui Marin Sorescu ne spune Paul Cernat.


    E combinația de umor și de gravitate, chiar de tragism. Văd în Marin Sorescu un echivalent literar al lui Brâncuși. Cred că această combinație între prospețimea demitizantă și mitologia de substrat e una dintre dintre caracteristicele lui Marin Sorescu. Și, de asemenea, combinația dintre un spirit mucalit tipic oltenesc și o meditație neliniștită asupra rosturilor existenței, asupra fundamentelor ei. Marin Sorescu este un homo duplex. Cu un ochi râde, cu un altul plânge. Depinde ce anume din această personalitate preferăm să accentuăm. Unii au văzut în el mai mult un parodist sau un umorist. Dar el este în egală măsură un spirit grav, un spirit care, de fapt, își propune să reabiliteze miturile și să le salveze în lumea modernă prin intermediul ironiei, prin intermediul familiarității, firescului, comunicării. Și cred că reușește. În plus, e unul dintre cei mai exportabili scriitori români. A luat tot felul de premii internaționale, dar, în opera lui, e vorba și de o combinație foarte eficientă de local și de universal. Aș zice că existența postumă a lui Marin Sorescu merită și ea atenție, pentru că a avut suișuri și coborâșuri. A trecut printr-un moment de eclipsă a receptării o vreme, dar treptat, apele sale s-au așezat și cred că de ceva timp, Marin Sorescu trăiește postum un moment bun.




  • Nicolae Iorga, 150 de ani de la naștere

    Nicolae Iorga, 150 de ani de la naștere

    În perioada
    octombrie 2022 – ianuarie 2023, are loc la Complexul Muzeal Național Neamț din
    Piatra-Neamț o expoziție organizată de Muzeul Național de
    Istorie a României (MNIR) despre una dintre cele mai importante figuri
    culturale, istorice, academice și politice românești: Nicolae Iorga (1871-1940),
    150 de ani de la naștere. Istoric, critic literar, documentarist, poet,
    enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor
    universitar și academician – o listă lungă de titluri, profesii și calități
    profesionale care nu face decât să ne arate o parte a personalității
    remarcabile a omului Nicolae Iorga.

    Despre Iorga, despre expoziție și ce se
    poate descoperi în ea, am stat de vorbă cu cercetătorul științific și curatorul
    expoziției, Cristina Paiușan-Nuică


    Trebuie să spun că expoziția este
    bazată pe Colecția Iorga-Pippidi. Și să-i mulțumesc domnului profesor
    universitar doctor Andrei Pippidi, nepot al lui Nicolae Iorga. Mama sa, doamna
    Liliana Iorga-Pippidi, a fost fiica lui Nicolae Iorga, care a donat Muzeului
    Național de Istorie a României o colecție absolut prețioasă, într-un act de
    generozitate care cumva continuă actele de generozitate făcute de bunicul, și
    apoi de către mama domnului profesor Pippidi. Închipuiți-vă că aveam
    certificatul original de naştere al lui Nicolae Iorga, că avem diplomele de
    școală, unde vedem ce note avea la școala primară, apoi la liceu, diploma de
    universitate, diploma de doctor la Leipzig. Avem fotografii de familie, avem
    fotografii cu Nicolae Iorga și cei 11 copii, 4 din prima căsătorie cu Maria
    Tasu şi 7 din căsătoria cu Catinca Iorga. Avem un superb portret al Catincăi
    Iorga făcut de Schweitzer-Cumpăna și restaurat aici în muzeu. A fost expus în
    expoziția de la București pentru prima oară și acum este la Piatra-Neamț.
    Aveam, îi spun eu așa, un fel de mini-istorie a Europei făcută din diplomele de
    Doctor Honoris Causa și din decorațiile pe care Nicolae Iorga le-a primit de-a
    lungul vremii. Pentru că puține sunt țările cu care el a avut relații și de
    unde nu a primit o recunoaștere. De exemplu, a primit o diplomă de membru
    corespondent al Academiei din Chile. Trecând practic Oceanul, Nicolae Iorga a
    făcut și un periplu în America și cred că e un subiect foarte interesant, care
    ar trebui aprofundat.



    Ce alte obiecte
    importante pot fi văzute în expoziție? Și ce conține vitrina dedicată chiar
    localității Piatra-Neamț din cadrul expoziției, conform curatoarei Cristina
    Paiușan?


    În expoziția de la Piatra-Neamț puteți
    vedea toate aceste lucruri. Puteți vedea câteva dintre obiectele personale ale
    lui Nicolae Iorga, obiecte care au fost donate Institutului de Istorie Nicolae
    Iorga și pe care le-am cuprins în această expoziție. De exemplu, penița cu
    care el a scris, ochelarii, o lupă, un penar de argint în care își ținea
    tocurile, scrisori personale, scrisori primite de la mari personalități. Și, pentru
    că Nicolae Iorga a avut o bună relație cu Piatra-Neamț, a vizitat de mai multe
    ori toată acea zonă, a vizitat mânăstiri, a vizitat orașul ca atare, împreună
    cu colega mea Mihaela Verzea, care este și director adjunct la muzeul din
    Piatra-Neamț, am făcut o mică vitrină legată de Iorga și Piatra-Neamț. Vitrină
    în care sunt două piese extrem de importante: sunt două scrisori, una primită
    de la Elena Cuza, chiar în anul 1909, anul în care Elena Cuza s-a stins. Ea s-a
    retras la Piatra-Neamț în ultimii ani de viață, și de ea a avut grijă doctorul
    Flor, cel care trimite cea de-a doua scrisoare, care însoțește practic
    scrisoarea Elenei Cuza. Elena Cuza îi mulțumește lui Nicolae Iorga în 1909
    pentru tot ce a făcut el pentru nația română și îi mulțumește și pentru
    păstrarea memoriei soțului ei, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. E o scrisoare
    foarte interesantă. Alături de ea este o carte de vizită a preotului Constantin
    Matasă. Este cel care a protejat monumentele din Neamț și cel care a avut o
    strânsă relație cu Nicolae Iorga, care a fost președintele Comisiunii
    Monumentelor Istorice.


    În finalul
    interviului, Cristina Paiușan ne-a făcut o ultimă mărturisire de suflet despre
    expoziție


    Sper eu ca fiecare dintre cei care o
    vor vizita va găsi câte ceva nou despre Nicolae Iorga, despre omul Nicolae
    Iorga și relația sa cu copiii săi, pe care i-a iubit foarte mult. Câte ceva
    despre relația și marea dragoste pe care i-a purtat o soției. Iar una dintre cele
    mai frumoase scrisori de dragoste păstrate este dintre acelea pe care domnul
    profesor Pippidi le-a publicat în Scrisori către Catinca, unde omul Iorga,
    unde Nicu cel îndrăgostit, îi scria unei domnișoare destul de serioase și care
    nu știa sigur dacă își va lega viața de pe atunci celebrul Nicolae Iorga.
    Expoziția a fost la București și acum este la Piatra Neamț și sperăm să o
    itinerăm în întreaga țară, iar în fiecare loc să spunem ceva despre Nicolae
    Iorga și locul respectiv. Sperăm să readucă în atenția publicului un mare
    savant și un mare om. Să readucă în atenția publicului istoriografia românească
    și tot ce a însemnat Nicolae Iorga pentru istoriografia românească și pentru
    poporul român, pentru că Nicolae Iorga a fost printre fondatorii României
    întregite, iar rolul său cred eu că a rămas important și astăzi. Iar, atunci
    când vrei să găsești un subiect sau cauți o bibliografie, te duci la Iorga și
    zici ia să vedem ce a scris el acum mulți ani? și apoi începi să cauți ceea
    ce s-a mai scris de la Iorga și până astăzi despre subiectul respectiv.

  • Românii de lângă noi

    Românii de lângă noi

    8 august 2022, ziua în care un om a devenit o stea. Veghind din ceruri – Vasile Tărâţeanu, poet, publicist și unul dintre liderii comunității românești din nordul Bucovinei, membru de onoare al Academiei Române, președinte al Centrului Cultural Român Eudoxiu Hurmuzachi din Cernăuți, membru al comitetului coordonator al Consiliului Național al Românilor din Ucraina.

  • Poet Ștefan Augustin Doinaș

    Poet Ștefan Augustin Doinaș

    The poet, translator, essayist, academician, and politician Ștefan Augustin Doinaș, whose 100th birthday anniversary is marked this year, is known to high school students and the Romanian cultural public thanks to the poem The boar with silver fangs. The poem was a subject of study in the Romanian language and literature textbook for the 12th grade and was popularized in the 1970s by the Flacăra literary circle.



    By his real name Ștefan Popa, Doinaș was born on April 26, 1922 in Arad County, in a wealthy family, and died on May 25, 2002 in Bucharest, at the age of 80. He went to high school in Arad and became acquainted with the works of important Romanian writers of the 19th and 20th centuries such as Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi and with the works of French poets such as Stephane Mallarmé and Paul Valéry. In 1941 he went to Sibiu to study medicine at the University of Cluj, which was transferred there, after in 1940, Northern Transylvania had been ceded to Hungary. He gave up medicine to study Philology and Philosophy, a faculty he graduated in 1948.



    Between 1948 and 1955 he was a Romanian language teacher and in the same year 1955 he gave up teaching and settled in Bucharest. In 1956 he joined the Teatru magazine, a theater criticism magazine. In 1957, after being sentenced to one year in prison, he was fired and banned from publishing until 1963. After his release, he managed to join the Lumea magazine following the intervention of George Ivașcu, an influential cultural personality. In 1969 he moved to the literary magazine Secolul 20, one of the most important Romanian literary magazines, a magazine to which he was linked until the end of his life. From 1964 to 2000 he published 13 volumes of poetry on existentialist themes. His work also includes six volumes of literary criticism and essays, two volumes of children’s literature, a theater play and a volume of prose.



    Paying homage to his personality, the poet and literary historian Ion Pop has showed that the style of Ștefan Augustin Doinaș is one in which a poetic language can be conceived by combining two opposite trends: the rigor of exact sciences and the freedom of a rule-free game.



    Ion Pop: “At a first glance, the poetry of Ștefan Augustin Doinaș seems very far from the world of games, being considered by many as a space for free activities, in contrast with the existential seriousness. Doinaș is also a refined word craftsman, and his image, engraved from the beginning in the reader’s memory, is that of an author of poems written according to the classical rigors, controlled intellectually in a strict manner. He is ‘the man with a pair of compasses as the title of one of his important books goes.



    Doinaș was also a renowned translator and had 30 volumes of translated poetry published. Doinaș translated two masterpieces of world literature, Dr Faustus by Johann Wolfgang Goethe and Friedrich Nietzsches Thus Spake Zarathustra. Both translations have been rated as monuments recreating into Romanian two masterpieces. Also, the works of Doinaș were translated into 10 European languages, including English, German, Italian and Spanish. In recognition of the authenticity and value of his work, Doinaș joined the Romanian Academy in 1992.



    Doinaș was part of a generation of Romanians traumatized by the communist regime. He suffered a lot from the very establishment of the regime, in the late 1940s, when his parents were declared kulaks – prosperous peasants who were exploiting the poor peasants, according to the Marxist-Leninist ideology. In 1957, a big change occurred in his life. After Stalins death in 1953, Doinaș, just like most Romanians, was expecting big changes to occur in Romania, but they never came. After the repression of the anti-communist revolution in Hungary, in 1956, on February 3, 1957 he was arrested and sentenced to one year in prison for failure to report a crime. Writer Marcel Petrișor had visited him, had told him about the anti-communist revolution in Hungary and about the Romanians possible solidarity with the changes occurring there.



    Arrested and tortured, Petrișor had confessed to the investigators with whom he had spoken about the events in the neighboring country. However, after 1989, it was found out that the political detainee Ștefan Augustin Doinaș, himself a victim of a denunciation, had, in turn, been an informer himself. Two writers, Ion Caraion and Ion Omescu, were arrested in 1957, also in the aftermath of the Hungarian anti-communist revolution. Caraion and Omescu faced prison sentences, with Doinaș being the witness of the prosecution. Doinaș was released from prison after one year, on April 8, 1958. He married Romanian Opera House ballerina Irinel Liciu, and had a 44-year long marriage. Just like in a Shakespearean tragedy, a couple of hours after Doinaș died, Irinel Liciu took her own life, swallowing an entire box of sleeping pills.



    Ștefan Augustin Doinaș was also a politician. After 1989, he wrote dozens of virulent anti-communist articles and enrolled in the Civic Alliance Party. Between 1993 and 1996, Doinaș was a senator. (LS, EN)

  • Poetul Ștefan Augustin Doinaș

    Poetul Ștefan Augustin Doinaș

    Poetul,
    traducătorul, eseistul, academicianul și politicianul Ștefan Augustin Doinaș,
    de la nașterea căruia s-au împlinit 100 de ani, este cunoscut liceenilor și
    publicului cultural român prin poemul Mistrețul cu colți de argint. Poemul a
    fost subiect de studiu în manualul de limba și literatura română pentru clasa a
    XII-a și a fost popularizat în anii 1970 de cenaclul Flacăra.


    Pe numele său real Ștefan Popa, Doinaș s-a născut
    pe 26 aprilie 1922 în județul Arad, într-o familie cu o situație materială
    bună, și a murit pe 25 mai 2002 la București, în vârstă de 80 de ani. Studiile
    liceale și le face la Arad și se familiarizează cu operele unor scriitori
    români importanți ai secolelor 19 și 20 precum Vasile Alecsandri, Dimitrie
    Bolintineanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și cu operele unor poeți francezi
    precum Stephane
    Mallarmé și Paul Valéry.
    În 1941 merge la Sibiu pentru a deveni student în medicină al Universității din
    Cluj, refugiată acolo după ce în 1940 Transilvania de Nord fusese cedată
    Ungariei.

    Abandonează medicina pentru a studia Litere și Filosofie, facultate
    pe care o absolvă în 1948. Între 1948 și 1955 este profesor de limba română și
    în același an 1955 renunță la a mai preda și se stabilește la București. În
    1956 se angajează la revista Teatru, revistă de critică teatrală. În 1957, în
    urma condamnării la un an de închisoare, este concediat și primește interdicție
    de a publica până în 1963. După eliberare reușește să se agajeze la revista
    Lumea prin intervenția lui George Ivașcu, influent om de cultură. În 1969 se
    mută la revista literară Secolul 20, una dintre revistele literare române de
    mare ținută, revistă de care va fi legat până la sfârșitul vieții. Din 1964 și
    până în 2000 a publicat 13 volume de poezie pe teme existențialiste.

    În
    biografia lui mai sunt șase volume de critică literară și eseistică, două
    volume de literatură pentru copii, o piesă de teatru și un volum de proză.
    Omagiindu-i personalitatea, poetul și istoricul literar Ion Pop a arătat
    că stilul lui Ștefan Augustin Doinaș este cel în care se poate concepe un
    limbaj poetic combinând opusul dintre rigoarea științelor exacte și libertatea
    unui joc fără constrângeri.

    La
    prima vedere, poezia lui Ștefan Augustin Doinaș pare foarte departe de lumea
    jocului, considerată de mulți ca spațiu al unor activități gratuite, libere și
    în iresponsabilitatea lor față de seriosul existențial. Doinaș este și el un
    rafinat artizan verbal, iar imaginea sa, imprimată de la început în memoria
    cititorului, a fost a unui autor mai curând de versuri supuse rigorilor
    clasice, strict controlate intelectual. Este omul cu compasul, cum spune un titlu
    de carte importantă a sa.


    Doinaș
    a fost și un reputat traducător, a publicat 30 de volume de traduceri de
    poezie. A tradus două mari capodopere ale literaturii universale, Faust de Johann
    Wolfgang Goethe și Așa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche. Ambele
    traduceri sunt considerate monumente de recreare în limba română a celor două
    capodopere. De asemenea, Doinaș a fost tradus în 10 limbi europene, inclusiv în
    cele mai circulate precum franceza, engleza, germana, italiana și spaniola. Ca
    semn al recunoașterii autenticității și valorii operei sale, Academia Română
    l-a primit în rândurile sale în 1992.


    Doinaș a făcut parte dintr-o generație de români traumatizată de regimul
    comunist. A avut de suferit chiar de la începuturile acestuia, de la sfârșitul
    anilor 1940, părinții săi fiind declarați chiaburi, adică aceia care exploatau
    țărănimea, conform ideologiei marxist-leniniste. În anul 1957 se produce o
    mare schimbare în viața sa. După moartea lui Stalin din 1953, Doinaș, asemenea
    tuturor românilor, se aștepta la mari schimbări, însă ele nu au venit. După
    lichidarea revoluției anticomuniste din Ungaria din 1956, pe 3 februarie 1957
    este arestat și condamnat la un an de închisoare pentru omisiune de denunț.
    Scriitorul Marcel Petrișor îl vizitase, îi vorbise despre revoluția
    anticomunistă din Ungaria și despre o eventuală solidarizare a românilor cu
    schimbările de acolo. Arestat și torturat, Petrișor mărturisise anchetatorilor
    cu cine mai discutase despre evenimentele din țara vecină.

    După 1989 însă se va
    afla că deținutul politic Ștefan Augustin Doinaș, el însuși victimă a unui
    denunț, fusese la rândul său denunțător. Doi scriitori, Ion Caraion și Ion Omescu,
    au fost arestați în 1957, tot ca urmare a revoluției anticomuniste din Ungaria,
    și închiși, martor al acuzării fiind Doinaș. Eliberat după un an, pe 8 aprilie
    1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, balerină la Opera Română, cu care va
    conviețui 44 de ani. Ca într-o tragedie shakespeariană, la câteva ore după
    moartea lui Doinaș din 2002, Irinel Liciu se sinucide înghițind o cutie
    întreagă de somnifere.


    Ștefan Augustin Doinaș a fost și politician. După 1989 a scris zeci de
    articole de presă virulent anticomuniste și s-a înscris în Partidul Alianței
    Civice. Între 1993 și 1996 a ocupat un fotoliu de senator.

  • Pacientul Eminescu

    Pacientul Eminescu

    Easti nai ma populară personalitate culturală ditu România, dzua sa lui di amintari, 15 di yinaru, hiinda dzuua a culturăllei române. Tu cadrul a concursului “Mari Români”, organizat di postul public di televiziune ditu România tru 2006, Eminescu amintă locul 3. Majoritatea referințelor la el suntu, cu ndreptate, super-alăvdative, ama ari și un mit Mihai Eminescu, ași cum u spusi cu numa a lui carti istoricul Lucian Boia cartea ti poet. Ti am4rtie, eara și un pacient Eminescu nu maş un poet di geniu Eminescu. Tru scurta a lui bană, di maş 39 di ani, poetul s-alumtă cu ună lăngoari mintală a curi cauze sunt disputate tru lumea medicală, și fu pacientu a năndauă ospicii.



    Eminescu bănă anamisa di añilli 1850 și 1889. S-amintă Botoșani ca șaptilu cilimeanu ditu aţelli unsprădzaţi ai unui perceptor. Dibuteadză tru literatură la 16 ani, când era elev di liceu. Easti studint tru drept și filosofie la Viena și Berlin ama nu-și bitiseaşti studiile. Turnatu tu văsilietru 1874, la 24 di ani, kindureaşti la Iași iu lucreadză ca bibliotecar, profesor suplinitor, revizor școlar și jurnalistu la cotidianul “Timpul” di orientari conservatoari. Tru paralel, ari ună niacumtinată activitate literară și publicistică dănăsită, ti amărtie, tru anul 1883, la 33 di ani, di itia că lu aputrusi lăngoaria. Anamisa di multe poezii di mari impact tru cultura române, Eminescu scrisi poemul “Luceafărul”, anamisa di 1873 și 1883, cari ari 98 di strofe.



    Istoricii literari vrură s’află furñiili a lăngoarillei di cari trădzea Eminescu și cari, păn tru soni, ălli curmă bana. Majoritatea suntu sinfuñi că sursele indică ună afecțiune mintală, ama tru epocă nu s-putu si s’bagă un diagnostic limbidu. Yeaturlu Octavian Buda, profesor la Universitatea di Medicină și Farmacie “Carol Davila” și psihiatru la Institutul Medico-Legal “Mina Minovici” ditu București feaţi parti ditu unu colectiv di specialiști cari lu xana mutri cazul a pacientului Eminescu.


    “Profesorul Irinel Popescu și acadimicianul Eugen Simion adunară ună parei di yeaţră cari zburără și ti aestu caz. Tru aeastă echipă avea neurologi și psihiatri. Mini feciu ună introduteri ti aţea ţi s’clleamă tru cultură “patografie”, dimi idiea di biografie medicalizată și turlia tru cari ună lăngoari di turlie psihică poate ică nu să-și bagă amprenta indiscutabil tru biografia a unui personaj. Di aoa alănci ntribarea disi anamisa di operă și biografie, ma s’acăţămu aestea tu isapi, putem s’făţemu niscănti relații.”



    Tru veara anului 1883, Eminescu easti internat tru spital cu diagnosticul di “manie acută”. Fu prima internari, el hiinda yitripsitu și tru renumitul spital di lăngori nervoase “Mărcuța”. Octavian Buda lugurseaşti că, tru aestu kiro, diagnosticul cari poate s’hibă băgatu al Eminescu easti aţelu di bipolaritate.


    “Ari un diagnostic di cari s-au ocupat unii, mă refer aici și la doctorul Ion Nica, el a scris o carte prin anii 70 “Eminescu, structura somato-psihică”. Mai ari un anatomo-patolog, Ovidiu Vuia, cari s-a ocupat di aceasta. Eu aș merge pe ultimele puneri la zi clinice și diagnostice. Cred că acolo a fost vorba di o tulburari bipolară. Dici, tru speță, a fost vorba di episoadi di creativitate cu totul neobișnuită, cu elemente di agitație, trusoțite di episoadi dipresive, cari au un anume gen di comportament. Reperele biografice și tot ce s-a putut aduna dispre el sugereadză o instabilitate di orditu mental. Ca dovezi sunt acele internări cari au avut loc la spitalul “Mărcuța” și apoi la ospiciul privat al doctorului Suțu, ospiciul “Caritatea” di pe geadeia a Plantelor, aclo iu dusi la Aţelu di Analtu. Eale sunt di natură să spună existența a născ4ntoru aspecte di turlie psihiatrică.”



    Doctorul Buda sumlinie că namisa di maladia mintală di cari trădzea Eminescu și tratamentul cari ălli si administră avea ună niuiduseari, una cari ama nu easti imputabilă aţiloru cari lu yitripsiră.


    “Alăxeasti aesta genialitatea operei a lui? Ici nu u alăxeaşti! Ana, vas ă spunu. Ari oameni cu ună creativitate dibordantă, ieșită ditu aradă. Unu ditu aspectele cari sigura va s’arămână ca ună mari problemă easti că legătura anamisa di Eminescu, ca pacient, și medicii cari lu yitripsiră, neise Suțu și alanţă, lipseaşti mutreari andicra di ţi si ştea atumţea și s-akicăsi tu aţelu momentu tru psihiatrie. Cara sum aspectu diagnostic pot s’aibă niscănti echivalențe tru limbajul di astădz, problema dramatică, după părerea mea, u reprezintă tratamentul. Eu lugursescu că fu realmente yitripsitu cu yearyiru, cari fu minduit ca ună turlie di sedatie. Ama nu să ștea la momentul respectiv exact cam cari era aspectele legate di intoxicația cu yearyiru și minduescu că ea lli-agudi cabaia sănătatea. Multu amanatu s-akicăsi că ufilisearea a cantităților mări di heariru suntu multu toxice și produc leziuni neurologhiţi.”



    Mihai Eminescu easti, fără s’himu pi dauă, un mari creator a literaturăllei române moderne. Iara circumstanțele a mortillei a lui multu ayoñea s’vedu, ti amărtie, și tru alte cazuri celebre.


    Autoru: Steliu Lambru


    Armânipsearia: Taşcu Lala











  • Pacientul Eminescu

    Pacientul Eminescu

    Easti nai ma populară personalitate culturală ditu România, dzua sa lui di amintari, 15 di yinaru, hiinda dzuua a culturăllei române. Tu cadrul a concursului “Mari Români”, organizat di postul public di televiziune ditu România tru 2006, Eminescu amintă locul 3. Majoritatea referințelor la el suntu, cu ndreptate, super-alăvdative, ama ari și un mit Mihai Eminescu, ași cum u spusi cu numa a lui carti istoricul Lucian Boia cartea ti poet. Ti am4rtie, eara și un pacient Eminescu nu maş un poet di geniu Eminescu. Tru scurta a lui bană, di maş 39 di ani, poetul s-alumtă cu ună lăngoari mintală a curi cauze sunt disputate tru lumea medicală, și fu pacientu a năndauă ospicii.



    Eminescu bănă anamisa di añilli 1850 și 1889. S-amintă Botoșani ca șaptilu cilimeanu ditu aţelli unsprădzaţi ai unui perceptor. Dibuteadză tru literatură la 16 ani, când era elev di liceu. Easti studint tru drept și filosofie la Viena și Berlin ama nu-și bitiseaşti studiile. Turnatu tu văsilietru 1874, la 24 di ani, kindureaşti la Iași iu lucreadză ca bibliotecar, profesor suplinitor, revizor școlar și jurnalistu la cotidianul “Timpul” di orientari conservatoari. Tru paralel, ari ună niacumtinată activitate literară și publicistică dănăsită, ti amărtie, tru anul 1883, la 33 di ani, di itia că lu aputrusi lăngoaria. Anamisa di multe poezii di mari impact tru cultura române, Eminescu scrisi poemul “Luceafărul”, anamisa di 1873 și 1883, cari ari 98 di strofe.



    Istoricii literari vrură s’află furñiili a lăngoarillei di cari trădzea Eminescu și cari, păn tru soni, ălli curmă bana. Majoritatea suntu sinfuñi că sursele indică ună afecțiune mintală, ama tru epocă nu s-putu si s’bagă un diagnostic limbidu. Yeaturlu Octavian Buda, profesor la Universitatea di Medicină și Farmacie “Carol Davila” și psihiatru la Institutul Medico-Legal “Mina Minovici” ditu București feaţi parti ditu unu colectiv di specialiști cari lu xana mutri cazul a pacientului Eminescu.


    “Profesorul Irinel Popescu și acadimicianul Eugen Simion adunară ună parei di yeaţră cari zburără și ti aestu caz. Tru aeastă echipă avea neurologi și psihiatri. Mini feciu ună introduteri ti aţea ţi s’clleamă tru cultură “patografie”, dimi idiea di biografie medicalizată și turlia tru cari ună lăngoari di turlie psihică poate ică nu să-și bagă amprenta indiscutabil tru biografia a unui personaj. Di aoa alănci ntribarea disi anamisa di operă și biografie, ma s’acăţămu aestea tu isapi, putem s’făţemu niscănti relații.”



    Tru veara anului 1883, Eminescu easti internat tru spital cu diagnosticul di “manie acută”. Fu prima internari, el hiinda yitripsitu și tru renumitul spital di lăngori nervoase “Mărcuța”. Octavian Buda lugurseaşti că, tru aestu kiro, diagnosticul cari poate s’hibă băgatu al Eminescu easti aţelu di bipolaritate.


    “Ari un diagnostic di cari s-au ocupat unii, mă refer aici și la doctorul Ion Nica, el a scris o carte prin anii 70 “Eminescu, structura somato-psihică”. Mai ari un anatomo-patolog, Ovidiu Vuia, cari s-a ocupat di aceasta. Eu aș merge pe ultimele puneri la zi clinice și diagnostice. Cred că acolo a fost vorba di o tulburari bipolară. Dici, tru speță, a fost vorba di episoadi di creativitate cu totul neobișnuită, cu elemente di agitație, trusoțite di episoadi dipresive, cari au un anume gen di comportament. Reperele biografice și tot ce s-a putut aduna dispre el sugereadză o instabilitate di orditu mental. Ca dovezi sunt acele internări cari au avut loc la spitalul “Mărcuța” și apoi la ospiciul privat al doctorului Suțu, ospiciul “Caritatea” di pe geadeia a Plantelor, aclo iu dusi la Aţelu di Analtu. Eale sunt di natură să spună existența a născ4ntoru aspecte di turlie psihiatrică.”



    Doctorul Buda sumlinie că namisa di maladia mintală di cari trădzea Eminescu și tratamentul cari ălli si administră avea ună niuiduseari, una cari ama nu easti imputabilă aţiloru cari lu yitripsiră.


    “Alăxeasti aesta genialitatea operei a lui? Ici nu u alăxeaşti! Ana, vas ă spunu. Ari oameni cu ună creativitate dibordantă, ieșită ditu aradă. Unu ditu aspectele cari sigura va s’arămână ca ună mari problemă easti că legătura anamisa di Eminescu, ca pacient, și medicii cari lu yitripsiră, neise Suțu și alanţă, lipseaşti mutreari andicra di ţi si ştea atumţea și s-akicăsi tu aţelu momentu tru psihiatrie. Cara sum aspectu diagnostic pot s’aibă niscănti echivalențe tru limbajul di astădz, problema dramatică, după părerea mea, u reprezintă tratamentul. Eu lugursescu că fu realmente yitripsitu cu yearyiru, cari fu minduit ca ună turlie di sedatie. Ama nu să ștea la momentul respectiv exact cam cari era aspectele legate di intoxicația cu yearyiru și minduescu că ea lli-agudi cabaia sănătatea. Multu amanatu s-akicăsi că ufilisearea a cantităților mări di heariru suntu multu toxice și produc leziuni neurologhiţi.”



    Mihai Eminescu easti, fără s’himu pi dauă, un mari creator a literaturăllei române moderne. Iara circumstanțele a mortillei a lui multu ayoñea s’vedu, ti amărtie, și tru alte cazuri celebre.


    Autoru: Steliu Lambru


    Armânipsearia: Taşcu Lala











  • The domestic universe of poet George Bacovia

    The domestic universe of poet George Bacovia

    On one of Bucharests interwar outskirts, to this day a rather modest neighbourhood of Romanias capital city, lies the small, seemingly insignificant, yet welcoming home of early 20th Century poet George Bacovia.



    Labelled by literary critics a symbolist poet, only to be included in a movement, Bacovia still charms his readers with his simple, sad poems that reflect and grant beauty to despondency. In fact, the sadness in his poetry was a reflection of his fragile and depressive nature.



    Bacovias survival depended mostly on his wife, Agatha, whom we also owe the existence of the small “George and Agatha Bacovia Memorial House. Curator Lelia Spirescu with the National Museum of Romanian Literature in Bucharest told us more about this house and its location on the outskirts of the capital city.



    Lelia Spirescu: “This was a ‘democratic area or neighbourhood, as the poet liked to call it. It was part of the underprivileged, proletarian world, rather than a wealthy suburb. Obviously, it matched his soul perfectly. Well, George Bacovia confessed at some point that most of his memories, both as a child and as a grownup, were tied to the town of Bacău. But it was in this house that he came to live together with and due to his wife, Agatha Grigorescu. She took a loan from the Teachers Association and managed to have this house built in record time, about one month. And she also oversaw the construction works. As I was saying, this place seemed tailored to his soul. George Bacovia was an introvert, a man who kept to himself, prone to sickness, fragile in both physical and psychological terms. He suffered from depression as well. Agatha on the other hand was an optimist, a fighter, all her life. Its true, she had no choice but to be one. She was his pillar of strength, both during his lifetime and after he died. She wanted his literary legacy to last forever, so she donated the house to the state, and it became a museum as early as in 1958, one year after the poet died.



    Although he spent most of his life in Bucharest, George Bacovia was deeply marked by his hometown of Bacău, in the east of the country.



    Lelia Spirescu: “Poet George Bacovia was born in Bacău on September 17, 1881, into a merchant family with a lot of children. Gheorghe Andone Vasiliu, known under his penname of George Bacovia, had 10 siblings. His first contact with Bucharest was in fact in 1903, when he came here to attend Law School, but he quit after the first 3 years. In 1907 he joined the Law School in Iaşi, where he graduated in 1911. He would move back and forth between Bucharest, Bacău and Iași. His wife was born in Mizil, Prahova County, in the south, on March 8, 1895 and her childhood was by no means easy. She lost her mother just days after she was born, and her father died when she was 15. She had 2 sisters, and she was raised by her family. She met the poet George Bacovia in 1916. She graduated from the School of Literature and Philosophy and she taught Romanian language and literature. She would also work as a substitute French teacher. She was a poet, too. She made her debut in 1923 with a poetry volume entitled “Twilight harmonies.



    Agatha provided George with the material and psychological support that he needed so much, and designed the house in Bucharest as a shelter for him and as a home that would reflect her personality as well, as Lelia Spirescu told us:



    Lelia Spirescu: “This house is quite modest, quiet, combining energies that were defining both for Agatha, and for George. The light and brightness of the house makes us think of her optimism, whereas the modesty and the dark tones of the furniture represent George Bacovia. These energies are present in the house to this day. You can feel both of them here when you visit the place.



    With only 3 rooms and a few small utilities rooms, the George and Agatha Bacovia Memorial House is filled with the couples personal items: furniture, books, radio sets, paintings, the violin that the poet used to play.



    Lelia Spirescu: “He loved drawing and music to the same extent. It was actually for drawing that he won his first prize ever, in 1899. That year was a landmark for him in 2 respects, because in 1899 he made his debut with the “Literatorul magazine run by poet Alexandru Macedonski, and also he won a top national place in a still nature drawing competition. He was also keen on music, which was actually his first love. He found music in his middle school years, when he played in the school orchestra and even got to conduct this orchestra with such talent that his music teacher advised him to go to the Music Conservatory. He didnt, he eventually chose poetry, but he remained loyal to music as well. His favourite instrument was the violin, and I think no other instrument could have resonated better with his emotions.



    After Bacovias death, the building and items in it were declared a “public utility collection managed by the poets wife and son, and in 1966, when the house was donated to the government, it was turned into a memorial museum. (tr. A.M. Popescu)

  • Sorin Mihai Grad din Austria

    Sorin Mihai Grad din Austria

    Prof. Dr. Sorin-Mihai Grad, cu studii în matematică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, la Universitatea Tehnică din Chemnitz (Germania) şi la Facultatea de Matematică a Universității din Viena (Austria), autor a numeroase articole științifice, dar şi poet, prozator sau publicist.



  • Ce ne învaţă şcoala despre Mihai Eminescu

    Ce ne învaţă şcoala despre Mihai Eminescu

    De cele mai multe
    ori, etichetele de scriitor canonic sau de poet naţional, însoţite de
    comentarii literare care au prea puţin în comun cu limbajul şi sensibilitatea
    contemporană, îi îndepărtează pe elevi de opera clasicilor. Am invitat la Club
    Cultura două profesoare de literatură română, Dorica Boltaşu Nicolae şi
    Dumitriţa Stoica, ca să aflăm cum este receptată de tineri opera poetului
    naţional Mihai Eminescu, de la naşterea căruia se împlinesc 170 de ani, şi cum
    ar trebui predată literatura sa, pentru a le stârni curiozitatea celor mai
    tineri cititori.

    Dumitriţa
    Stoica mizează pe o abordare prietenoasă, care să evite clişeele şi etichetele.
    O selecţie atentă a informaţiei şi un discurs accesibil, adaptat la background-ul cultural al tinerilor, sunt esenţiale în opinia Dumitriţei
    Stoica:

    Tinerii trebuie să
    fie conştienţi, de asemenea, că cele mai multe texte eminesciene au generat biblioteci întregi. Că
    pluralitatea interpretării este esenţială, că se poate crea un dialog cultural
    în care putem să intrăm şi noi, cititorii lui. În plus, am observat că cei mai
    mulţi dintre elevi sunt atraşi- în mod firesc- de miezul existenţial al
    operelor. Aşa că se poate merge în direcţia asta fără a face abstracţie de
    limbajul artistic, o modalitate de a-i aborda opera şi de a o face accesibilă
    este pornind de la temele sale principale.

    Şi evident că tinerii sunt
    interesaţi de teme ca dragostea, evadarea în imaginar, binele şi răul, şamd. De
    exemplu, am avut o surpriză plăcută la o clasă de-a XI-a, unde am studiat
    poezia Glossă. Mie, din opera lui Eminescu, îmi plac în mod special textele
    care temperează sentimentul acela tragic al existenţei prin atitudinea omului
    spectator. Iar poezia Glossă este un text reprezentativ pentru această
    atitudine. Atît de mult i-a intrigat pe elevi textul la nivelul filosofiei lui,
    încât a generat o dezbatere în clasă. După cum ştiţi, Glossă exprimă o filosofie
    a vieţii care presupune detaşarea, retragerea din luptă, or tinerii proactivi,
    aşa cum s-au declarat, au fost intrigaţi. Pe de altă parte, au fost câţiva din
    clasă care au descifrat în poezie o formă de terapie. Şi, într-adevăr, poezia
    poate funcţiona pentru mulţi dintre ei aşa.

    Dorica Boltaşu Nicolae a constatat că mulţi dintre elevii ei
    aşteaptă cu nerăbdare orele dedicate operei eminesciene. Că sunt interesaţi de
    biografia lui Mihai Eminescu şi vor să afle amănunte despre prieteniile celebre
    cu scriitorul Ion Creangă şi criticul Titu Maiorescu, despre iubirea poetului pentru
    poeta Veronica Micle.

    Dorica Boltaşu Nicolae: Mi-a rămas în minte o sintagmă care circulă în mediul cultural, o
    sintagmă a lui Radu Cosaşu, că fiinţa noastră e caragialo-eminesciană. Şi, cu
    toate că nu-mi plac clişeele, aşa că evit să-l prezint pe Eminescu lipindu-i
    eticheta de poet naţional, le spun că Mihai Eminescu şi I.L.Caragiale rămân doi
    mari scriitori ai culturii române, pentru că fiecare dintre ei surprinde o
    parte importantă din fiinţa, cultura, năzuinţele noastre, din ceea ce gândim şi
    visăm. Le spun şi că Mihai Eminescu a fost ultimul mare romantic european,
    pentru a-l pune în context.

    De fapt, încep cu romantismul, cu o prezentare amplă
    a romantismului pentru a-i ajuta să înţeleagă unde se plasează Eminescu într-un
    context mai larg. Şi încerc să fac diverse analogii, când ajungem la poeziile
    în care este descrisă natura, le atrag atenţia asupra asemănării cu imaginile deja
    familiare lor din realitatea virtuală. Dacă ne-am uita la un film realizat cu mijloacele
    tehnice de astăzi şi dacă citim începutul poemului Călin (file din poveste), cuvintele
    sau imaginile nu evocă neapărat o natură recognoscibilă, dar undeva, în noi,
    există acele imagini şi poezia lui Eminescu le scoate la suprafaţă. Am observat
    că pe tineri îi interesează în mod special poezia filosofică şi cosmică. Când
    le vorbesc despreLa Steaua sau Scrisoarea I, realizează cât de mult a putut să
    exprime Mihai Eminescu din lucruri pe care ştiinţa încă nu le probase atunci.
    Dacă am clase foarte bune, le spun că una dintre performanţele lui Eminescu a
    fost să deconstruiască, în anumite poezii ca Mitologicale, propriul univers
    romantic pe care l-a construit. Dar la genul acesta de explicaţii ajung destul
    de rar.

  • Miguel Gane, originar din România

    Miguel Gane, originar din România

    Miguel Gane, originar din România (Lereşti,
    judeţul Argeş ), absolvent de Drept în Spania, unde s-a impus ca unul
    dintre cei mai bine vânduţi poeţi contemporani.


  • Poetul Constant Tonegaru

    Poetul Constant Tonegaru

    Printre destinele frânte mult prea
    devreme şi mult prea dur de regimul comunist, se numără şi cel al poetului
    Constant Tonegaru. Născut în 1919 şi mort în 1952, la nici 33 de ani, a avut,
    totuşi, timp să marcheze avangarda poetică a epocii lui, dar şi generaţiile
    următoare de la poeţii anilor 1980 – reprezentaţi, de pildă, de Mircea
    Cărtărescu – până la cei lansaţi în anii 2000. Pe lângă talentul său ieşit din
    comun, biografia sa nu a fost mai puţin interesantă. În prima parte, viaţa i-a
    fost marcată de o crimă pasională: tatăl său, ofiţer de marină, îl va împuşca
    pe iubitul mamei sale, după divorţ. Iar în a doua parte, Constant Tonegaru,
    alături de mulţi alţi intelectuali, va cădea pradă epurării efectuate de
    regimul instalat în 1945 şi va petrece un timp în închisorile comuniste. De
    acolo, va ieşi atât de bolnav şi de afectat de torturi şi condiţii grele, încât
    va muri la 100 de zile după eliberare. În prezent, la 100 de la naştere,
    personalitatea şi talentul său încă sunt vii în amintirea celor care l-au
    cunoscut, cum este şi scriitorul Barbu Cioculescu, fiul criticului literar
    Şerban Cioculescu. Barbu Cioculescu. Când l-am cunoscut pe Constant Tonegaru
    era în anii războiului, în epoca în care, sub influența lui Vladimir Streinu,
    își definitiva normele scrisului. El începuse să publice încă de prin 1942
    câteva poezioare, dar în acest mic cenaclu al lui Vladimir Streinu a publicat volumul     Plantații, al cărui
    titlu era de fapt     Plantația de cuie. L-am cunoscut, așadar, în micul grup din
    casa lui Vladimir Streinu. Eram elev în clasa a 7-a de liceu. Mi-a făcut o vie
    impresie pentru că era o personalitate magnetică. Îți dădeai numaidecât seama
    că e un om deosebit. Poate că și cultiva o anumită ostentație. Viața pe care a
    dus-o a fost destul de modestă și necăjită, pentru că omul acesta s-a prăpădit
    la 100 de zile după ce ieșise din pușcărie, probabil din cauza condițiilor de
    detenție. N-a avut o situație materială bună


    În 1945, un grup de scriitori români, cărora li s-a
    alăturat şi Constant Tonegaru, au înfiinţat Asociaţia Mihai
    Eminescu, ca formă de rezistentă împotriva persecuţiilor la care erau
    supuşi intelectualii de către forţa sovietică de ocupaţie. Asociaţia avea şi un
    scop umanitar: obţinerea de alimente şi medicamente din Occident pentru a le
    distribui clandestin intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului
    comunist. În acest context, poetul a intrat în atenţia autorităţilor comuniste
    în anul 1949 când a fost arestat şi ulterior, trimis la închisoarea de la Aiud.
    Când a fost eliberat, Constant Tonegaru era deja atins de o boală pulmonară
    marcată de crize severe de hemoptizie şi a supravieţuit puţin după ieşirea din
    detenţie. Barbu Cioculescu. Țin minte ziua când m-a trezit tata și
    mi-a spus: Vino repede, că i s-a întâmplat lui Tonegaru ceva! Eu l-am
    întrebat: L-au arestat din nou? Nu, s-a prăpădit! A fost un moment oribil
    din viața mea. El e născut în
    1919, eu în 1927. Erau opt ani între noi, o diferență destul de mare, dar
    fusesem acceptat în grupul lor. A avut o destul de ciudată evoluție
    post-mortem, în sensul că acest poet este, din punctul meu de vedere, foarte
    însemnat. Aș îndrăzni să spun că este un mare poet. Asta este părerea mea. În
    orice caz, este un poet autentic. Nu a avut, după ce a plecat dintre noi, faima
    pe care ar fi meritat-o. E păcat că nu o are nici astăzi



    După primul volum, Plantaţii, publicat în 1945, un al
    doilea, Steaua Venerei, e tipărit de-abia în 1969, graţie lui Barbu Cioculescu.
    O ediţie definitivă, Plantația de
    cuie    , a apărut, de asemenea, la
    editura Vinea în 2003,dovadă că
    poezialui Constant Tonegaru a
    iradiat peste timp, după cum ne spune criticul literar Cosmin Ciotloş. Evident, poeţii Florin Iaru, Traian T. Coșovei, ba cred că și Mircea
    Cărtărescu, îi sunt într-un mod straniu îndatorați lui Tonegaru, pentru că
    lucrul ăsta se vede pe text, deși nu-mi amintesc ca ei să-l invoce printre
    înaintași. În     Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu îi dedică un scurt
    paragraf. Sunt foarte rare cazurile de poeți de tipul acesta, impactanți,
    originali, care să coaguleze în egală măsură, prin vibrații diferite ale
    scrisului lor, e drept, să coaguleze așadar generații atât de diferite și
    uneori ireconciliabile. Scrisul lui Tonegaru a avut, se vede asta, un impact în
    ce-i privește pe poeții generației 60, mai ales ai finalului acestei generații.
    Asta se simte chiar dacă n-o putem numaidecât
    proba cu creionul în mână. Iar în cele din urmă cred că în mare măsură grație
    acestei ediții, care nu se cheamă degeaba definitivă (    Plantația de cuie, Vinea, 2003
    – n.red.), a contat și pentru poeții din generația noastră.

  • The Tudor Arghezi Memorial House

    The Tudor Arghezi Memorial House

    Tudor Arghezi changed Romanian poetry fundamentally, also writing prose and promoting the interwar avant-garde. He is also famous for his colorful life. He was born in 1880, his real name being Ion Theodorescu. He was a monk, a worker in a sugar factory, and traveled to Italy and Switzerland. He was a rebellious spirit, coming in conflict with the authorities several times between 1918 and 1919, even ending up in prison. In prison he got the idea of finding his ideal home. This became the March House, and museum curator Marieta Radoi-Mihaita told us about it:


    Marieta Radoi-Mihaita :“The story of the March House starts in 1926, when Tudor Arghezi decided to buy a piece of land with a surface of almost two hectares. The first thing he did after buying the land was to plant fruit trees and vine. He got the idea while lingering in Vacaresti prison, which is opposite March Street. That happened around 1919. Looking out the window of his prison cell, Arghezi was thinking of how his wife would have an easier time bringing him hot soup if she lived right across the street. The cherry orchard of today became part of literary history, because during the time when the poet was banned, between 1948 and 1954, the earnings from selling cherries were the main source of income for the poet and his family. He could not put anything in print at the time, and had been removed from school curricula.”



    The communist regime ended up rehabilitating him. Getting back to the interwar period, his house started getting built in 1928, and work ended in 1940. A year before, in 1927, Arghezi debuted with a volume of poetry called Proper Words. The connection between his poetry and his home seems essential now.



    Marieta Radoi- Mihaita: “The house started being built in 1928. After the first two rooms were built, around 1930 the family moved in the March house, which was built with money made from writing. Barutu, the poets son, said: When daddy finished a book, he built a new room. At that time, people still read, and you could make a decent living from writing and journalism. That is how Arghezi built his house, window by window, room by room, until he built 18 rooms, a loft and an attic. In addition, he started building a printing house to publish his works. They started building in 1937, and it lasted until 1947, but he only managed to print one brochure, because in 1948, the wave of nationalization meant that his printing machines were confiscated.”



    The Arghezi family, protected by the March House walls and orchard, at that time lying on the edges of Bucharest, became very much attached to it. Arghezi, his wife Paraschiva, their daughter Mitzura, are all buried in the courtyard of the house, in the shade of a venerable walnut tree planted by the poets wife in the early 1940s. In 1977, the communist regime wanted to turn the house into a kindergarten, then wanted to demolish it in 1987. This was prevented by Mitzura Arghezi, using the will left by the poet upon his death in 1967, since the poet had seen to the houses design and building piece by piece.



    Track Marieta Radoi-Mihaita: The houses design is largely the poets, but he was helped by famous architect G. M. Cantacuzino. Finances counted a lot too. It is a house designed on a long axis. The rooms open into one another. It looks a bit like a monastery. Seen from above, we can see the small towers, and the roof is shaped like a cross. In his will, the poet wrote that he wanted this house to become a museum 7 years after he passed away. Everything was settled in the late 1950s, when the poet donated his house to the Romanian state during his lifetime. In 1974, the home finally became a museum, as the poet had wished.”

  • Matei Vişniec, preşedinte de onoare al Târgului Internaţional de carte Gaudeamus

    Matei Vişniec, preşedinte de onoare al Târgului Internaţional de carte Gaudeamus

    Preşedintele de onoare al Târgului Internaţional
    Gaudeamus – Carte de Învăţătură 2017, dramaturgul şi jurnalistul Matei Vişniec,
    a afirmat, în deschiderea salonului, că România este extrem de competitivă pe
    plan cultural şi a apreciat alegerea Uniunii Europene în calitate de invitat de
    onoare al Târgului Internaţional
    Gaudeamus. România are o şansă şi şansa aceasta este cultura, a afirmat
    dramaturgul Matei Vişniec, în cadrul dezbaterii Europa teatrului şi a
    scriitorilor – circulaţia valorilor artistice ca fundament al Europei,
    susţinută la standul Acasă, în Europa. Matei Vişniec s-a remarcat în anii ’80 ca poet,
    apoi ca dramaturg ale cărui piese, cu largă circulaţie în mediul literar, au
    fost interzise pe scenele româneşti. În 1987 părăseşte România şi se stabileşte
    în Franţa, unde lucrează pentru Radio France Internationale. Piesele sale în
    limba franceză apar la edituri ca Actes Sud – Papiers, L’Harmattan, Lansman,
    Crater, L’Espace d’un instant, iar numele său figurează pe afişe teatrale în
    peste 30 de ţări. În ultimii ani Matei Vişniec s-a remarcat şi ca romancier.
    Omul-pubelă. Femeia ca un cîmp de luptă (2006), Sindromul de panică în
    Oraşul Luminilor (2009, roman distins cu Premiul revistei Observator
    cultural), Domnul K. Eliberat, Cabaretul cuvintelor (2012), Negustorul de
    începuturi de roman (2013, volum distins cu Premiul Augustin Frăţilă pentru
    cel mai bun roman, Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi şi Premiul
    liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2013, în cadrul Festivalului
    Internaţional de Literatură şi Traducere, Iaşi), Iubirile de tip pantof.
    Iubirile de tip umbrelă (2016) sunt câteva dintre acestea. În cadrul Târgului
    Internaţional Gaudeamus, Criticul Ion Bogdan Lefter a vorbit despre
    complexitatea sa artistică . În primul rând poet, cu o
    marcă foarte personală pe care o dezvoltă apoi în dramaturgia sa. De asemenea
    prozator, un foarte important prozator. Un autor care prin efortul lui de a ne
    propune la doi, trei ani încă un roman nou, cele mai recente apărute la editura
    Polirom, şi-a câştigat prin arta sa prozastică un nou segment de cititori.
    Pentru că amatorii de teatru sunt, în general, mai mulţi decât cititorii de
    pozie, iar cei de roman sunt cei mai mulţi, dovadă şi preluarea a tuturor
    volumelor de proză semnate Matei Vişniec în colecţia de larg tiraj a Editurii
    Polirom, Top 10 +. Iar proza lui Matei Vişniec poartă aceeaşi marcă, amprentă personală pe
    care o au atât poezia, cât şi dramaturgia lui din anii 80.


    Înregistrarea care urmează a fost făcută la
    standul editurii Polirom, unde Matei Vişniec a ţinut o pledoarie în favoarea
    romanului. Unul dintre motivele pentru care scriu roman este
    că genurile literare pentru mine sunt aşa, ca nişte copii, le iubesc pe toate,
    poezie, eseu, roman, teatru. Mai ales poezia m-a crescut, teatrul m-a format,
    romanul m-a diversificat. Dar am scris la un moment dat roman şi pentru că eram
    într-un fel frustrat de faptul că piesele mele, pentru a ajunge la public, au
    nevoie de intermediari. Au nevoie de un director de teatru, de un regizor, de
    actori, de scenografi. Şi aceşti intermediari au început să mă neliniştească la
    un moment dat, nu mi-a plăcut ideea că tot timpul urma să depind de ei. Îmi
    plăcea ideea să scriu dar fără a avea nevoie de intermediari. Aşa că am scris
    roman şi din dorinţa de a crea o legătură directă între mine şi cititori.


    Şi tot în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus
    – Carte de Învăţătură, o pledoarie în favoarea lecturii. Matei Vişniec: Pot să vă spun că,
    dacă veţi lua o carte în mână şi veţi citi poezie, teatru, roman sau literatură
    de bună calitate, veţi deschide în sufletele dvs. ferestre pentru alţii şi veţi
    deveni ferestre deschise spre umanitate, spre imaginaţie, spre libertate. Cred
    că într-o ţară libertatea poate fi măsurată, cu siguranţă există aşa un
    instrument de măsură. Şi mai cred că şi gradul de civilizaţie al unei ţări
    poate fi măsurat prin capacitatea de a iubi literatura, arta, teatrul. Câtă
    literatură, atâta libertate. Dacă nu îi învăţăm pe copiii noştri să deschidă o
    carte şi să se apropie de literatură, să-şi spună poveşti, riscăm să îi
    transformăm în nişte mutanţi. Aici, la Târgul Gaudeamus, văd foarte mulţi copii
    şi profesori care i-au adus pe elevii lor. Este un fel de târg al cărţii, dar
    şi al educaţiei şi este totodată un loc în care trebuie să ne propunem această
    reflecţie: cum menţinem educaţia copiilor noştri pentru a nu-i transforma din
    oameni care gândesc în consumatori. Este atât de important să rămânem cetăţeni
    cu spiritul critic şi nu consumatorii unei societăţi de consum pe care am
    visat-o dar care nu ştiu dacă merge în cea mai bună direcţie.



    Numeroase
    premii i-au răsplătit lui Matei Vişniec activitatea de scriitor român, dar şi
    de scriitor de expresie franceză. În România, Matei Vişniec a obţinut Premiul
    Uniunii Scriitorilor Premiul Academiei Române, precum şi premiul Uniunii
    Teatrale din România (UNITER) pentru cel mai jucat autor român. În Franţa i s-a
    decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru
    de la Avignon, Premiul european acordat de Societatea Autorilor şi
    Compozitorilor Dramatici (în 2009), precum şi Premiul de literatură europeană
    Jean Monnet (în 2016).