Radio România Internațional

Tag: poet

  • Aproape totul despre Eminescu

    Aproape totul despre Eminescu

    Despre
    Eminescu, marele poet român, se crede că s-a spus totul. S-a născut la 15
    ianuarie 1850, la Botoşani, şi a murit în 1889, la 15 iunie, la Bucureşti. Fără
    îndoială, istoria pune sub semnul îndoielii aceste informaţii, mai ales data
    exactă şi locul naşterii. Cert este că părinţii săi erau Raluca şi Gheorghe
    Eminovici, oameni de vază şi cu carte din Ipoteşti, acolo unde poetul şi-a
    trăit copilăria ca o poezie. Treptat, viaţa l-a atras în vâltoarea sa nebună. A
    făcut şcoala la Cernăuţi şi tot acolo debutează, la 16 ani, cu o poezie
    dedicată mentorului mai multor generaţii de intelectuali români, Aron Pumnul. Peste o lună publică în revista Familia scoasă
    în capitala maghiară Pesta, de Iosif Vulcan, marele om de cultură român.

    La
    nici 20 de ani, Mihai Eminescu circulă în spaţiul naţional românesc, indiferent
    de frontierele care îl brăzdează. Se mută la Blaj, stă o perioadă la Sibiu,
    apoi trece munţii în Muntenia, la Bucureşti. Călătoreşte prin Valahia
    mijlocului de secol XlX cu o renumită trupă de actori români, lansează proiecte
    literare, studiază filosofia şi dreptul al Viena, vine la Putna la marele
    congres al studenţilor bucovineni. Şi-a scris fantastica operă într-o perioadă
    scurtă, până la 33 de ani, când doctorii constată o degradare consistentă a
    funcţiilor psihice. Avea să mai trăiască încă 6 ani, până în iunie 1889. Opera
    sa a uimit şi încântat încă din timpul scurtei şi zbuciumatei sale vieţi.

    Eminescu
    este, în primul rând, un poet de factură romantică, dar personalitatea sa este
    mult mai complexă. A scris mult şi în mai multe genuri literare, totul la nivel
    de geniu. De
    asemenea, a avut o intensă activitate jurnalistică, fiind un spirit viu şi
    extrem de critic. De mai multe ori s-a spus despre Eminescu că este un
    jurnalist năucitor de actual. Alltfel spus, observaţiile sale asupra
    societăţii omeneşti, asupra economiei şi politicii acelor vremuri din România,
    şi analiza la care le supune sunt pertinente şi după mai bine de un secol. A avut dintotdeauna critici dar creaţia sa este
    apreciată numai la superlativ. A fost numit omul deplin al culturii române şi
    este asimilat spiritului românesc, sensibil, dramatic de multe ori, de o înaltă
    frumuseţe. A inspirat, cu opera sa sau cu propria sa existenţă, toate genurile
    creaţiei culturale, de la artele plastice şi muzică, la teatru şi film.

    În 2010
    s-a luat decizia ca ziua sa de naştere, 15 ianuarie, să fie sărbătorită, în
    România, ca Zi a Culturii Naţionale. Dincolo de Prut, în Republica Moldova,
    parte istorică a Moldovei în care s-a născut Eminescu, 15 ianuarie este Zi
    Naţională a Culturii. De altfel, pentru toţi românii, oriunde s-ar afla ei,
    Eminescu este reperul esenţial al spiritualităţii naţionale, prin tot ceea ce
    el a scris, ceea ce a gândit şi a trăit. Este greu de găsit o modalitate nouă
    prin care să ne raprotăm la personalitatea sa aproape mitică. De aceea, trebuie
    să ne întoarcem la Eminescu direct şi fără ocolişuri. Şi nu o putem face decât
    citindu-l pe Eminescu, să parcurgem rândurile sale aşa cum le-a aşternut el şi
    le-a publicat. Modernitatea zilelor noastre ne va permite să alcătuim cât mai
    bine contextul arderii creatorului şi îl vom înţelege mult mai bine pe
    Eminescu, poetul scriitorul, filosoful, criticul, polemistul, patriotul, omul. A
    scris despre rostul omului pe pământ dar şi despre iubire, a aşternut versuri
    romantice şi articole de atitudine, s-a înclinat în faţa mamei şi a amintirilor
    copilăriei şi i-a înfierat pe polticienii corupţi şi liderii făţarnici, a
    povestit despre codrii copilăriei şi a creat lumi astrale, odată cu personajele
    sale. Citind din Eminescu le vom redescoperi pe toate acestea, şi ne vom regăsi
    pe noi înşine, de-a dreapta omului deplin al culturii româneşti.

  • Poetul Leonid Dimov

    Poetul Leonid Dimov

    Puţin cunoscut marelui public, deşi poeţi celebri ca Mircea Cărtărescu şi Emil Brumaru îl recunosc drept maestru, Leonid Dimov (1926 – 1987) este pentru prima dată studiat sistematic, într-o cercetare monografică: Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel“, volum apărut la Editura Cartea Românească. Cu documentele din Arhiva CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) pe masă, Luminiţa Corneanu reconstituie un destin uman şi literar dramatic, marcat de tragediile colective ale României secolului XX, de la prigoana împotriva evreilor din anii ’40 la supravegherea Securităţii în timpul comunismului. Celebru pentru spiritul lui de frondă, Leonid Dimov, scriitorul care a urinat în 1957 pe statuia lui Stalin, nu avea cum să scrie altceva decît o poezie ieşită din tipare. Tu, Dimov, faci ceva uluitor, aş spune că schimbi macazul unei întregi literaturi”, îi scria Emil Brumaru în 1968. Analizînd resorturile intime ale poeziei dimoviene, cartea Luminiţei Corneanu arată cum s-a produs această schimbare şi în ce fel a influenţat Leonid Dimov generaţiile poetice de după el. Luminiţa Corneanu, autoarea volumului Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel“: ”Leonid Dimov mi-a atras atenţia încă din facultate, când am avut pentru prima dată contact cu poezia lui şi gruparea oniricilor. Atunci am citit articolele lui teoretice. Ulterior, când am devenit profesoară, Leonid Dimov era deja inclus în manuale, se studiază şi acum, unul dintre manualele alternative de liceu propune poemul său Vârcolacul şi Clotilda” (o poveste ironică de dragoste dintre un vârcolac şi o jucătoare de tenis). Întâmplarea a făcut să mă reîntâlnesc cu poezia lui Leonid Dimov şi la lecţia mea deschisă, când am încercat să-l fac accesibil pe Dimov unor tineri de şaisprezece ani. Şi de atunci Dimov mi-a devenit şi mai apropiat. Când mi-am ales teza de doctorat, mi-am propus să realizez o monografie, pentru că genul acesta de instrumente sunt esenţiale pentru literatura română şi, din păcate, lipsesc mai ales pentru perioada comunistă. Şi, mai ales, despre Dimov nu se scrisese nici o carte şi lucrul acesta mi se părea ciudat.”



    Luminiţa Corneanu ne oferă cea mai cuprinzătoare, credibilă şi autorizată imagine a scriitorului disponibilă acum, relevînd totodată o voce critică proaspătă, decentă şi aplicată, de care sigur vom mai auzi” scrie criticul Paul Cornea.



    Luminiţa Corneanu, despre grupul oniricilor în cadrul căruia s-a format poetul Leonid Dimov: ”Pe la sfârşitul anilor 60, prin 1966, 1967, scriitorii care urmau să constituie grupul oniricilor se întâlneau la Cenaclul Luceafărul condus de Miron Radu Paraschivescu. Acolo, raportându-i la ceilalţi, ei făceau notă discordată prin spiritul de frondă, susţineau libertatea de expresie, libertatea scriitorilor. În 1968 are loc o masă rotundă şi atunci Dumitru Ţepeneag pune bazele onirismului, apărând pentru prima dată şi termenul respectiv. Ulterior se coagulează acest grup oniric, iar Leonid Dimov rămâne până astăzi cel mai cunoscut reprezentant al acestui grup alături de Dumitru Ţepeneag. Sorin Titel, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu sunt şi ei reprezentanţi ai grupului oniricilor, care a inclus zece scriitori.”



    Cum au reuşit scriitorii onirici să scrie şi să publice într-o perioadă în care cenzura era foarte puternică, ne spune autoarea volumului Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel“, Luminiţa Corneanu: ”Odată ce onirismul a început să fie recunoscut prin concepţia teoretică a lui Dumitru Ţepeneag, a venit imediat o replică foarte dură a scriitorilor oficiali, favoriţi ai regimului comunist. Astfel că oniricii au fost puşi la zid aducându-se în discuţie “gratuitatea” artei lor, termen la care Dimov ţinea foarte mult. Erau blamaţi din cauză că nu erau angajaţi în proiectul social al creării “omului nou”, erau consideraţi nişte evazionişti, iar evazionismul, în perioada proletcultistă era una din cele mai grave acuze. Dacă nu făceai artă pentru oamenii muncii, ca să pui umărul la crearea societăţii noi, erai considerat un burghez şi, prin urmare, societatea te punea la zid. Astfel că declaraţiile şi mărturiile lui Leonid Dimov sunt un slalom printre concepţia lui şi a lui Dumitru Ţepeneag despre literatură şi artă şi reacţiile oficiale faţă de scrisul şi atitudinea lor. Pentru că Securitatea a început să-i urmărească mai ales pentru fronda şi acţiunile lor politice. Pentru dorinţa lor de libertate, explicit formulată.”



    Între 20 iulie şi 14 septembrie 1971, Dimov face o călătorie în Franţa, invitat de Dumitru Ţepeneag. În septembrie ’71, cei doi scriitori dau un interviu la Europa Liberă. Reacţiile Securităţii nu vor întârzia: întors în ţară, Dimov e pus sub filaj, iar o perioadă nu poate publica. La 5 decembrie 1987 poetul se stingea în urma unui infarct. Lăsa în urma sa 12 volume de poezie şi numeroase traduceri. Premiat de două ori de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (pentru volumele de poezie “Dialectica vârstelor” din 1978 şi “Veşnica reîntoarcere” (din 1982), Dimov n-a fost, în timpul vieţii, un răsfăţat nici al criticii, nici al juriilor literare. Uniunea Scriitorilor i-a acordat un singur premiu, în 1980, pentru traducerea poeziilor lui Gérard de Nerval, apărute în 1979 la Editura Univers. Natura poeziei sale, ca şi structura de introvertit şi autoizolarea impusă, au făcut ca Dimov să fie pentru multă vreme un nume pour les connaisseurs”.


  • Suprarealistul Gherasim Luca

    Suprarealistul Gherasim Luca

    Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea (23 iulie 1913) scriitorului avangardist cunoscut sub numele de Gherasim Luca. Găsim în paginile revistei lunare Dilemateca” o informaţie care întregeşte corpusul suprarealismului românesc cu unul din textele sale esenţiale” — după cum notează Petre Răileanu. Este vorba despre descoperirea manuscrisului în limba română cu titlul Vampirul pasiv”, despre care se ştia până acum că a fost scris direct în limba franceză (aşa cum atestă ediţia originală Le Vampire pasif, Éditions de l’Oubli, Bucarest, 1945). Manuscrisul redactat în limba română este important în cercetarea operei lui Gherasim Luca. Luca s-a născut la Bucureşti. Tatăl său, Berl Locker, un croitor evreu, a decedat în 1914. Luca vorbea patru limbi: idiş, română, germană şi franceză.



    Din 1938 a călătorit frecvent la Paris, unde a intrat repede în cercurile mişcării Suprarealismului. Declanşarea celui de-al doilea Război Mondial şi accentuarea antisemitismului în România l-au forţat să se autoexileze. Din 1945 până în 1947 a fondat un grup de artişti suprarealişti, din care mai făceau parte Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost. La scurt timp, au început să publice, inclusiv poeme în limba franceză. A inventat cubomania şi, cu Dolfi Trost, a fost autorul celebrului manifest “Dialectica dialecticii”. Hărţuit în România şi capturat în timp ce încerca să fugă din ţară, auto-intitulatul “étran-juif” a părăsit România în 1952 şi s-a mutat la Paris, prin Israel.



    Gherasim Luca (nume original: Salman Locker, decedat la 9 februarie 1994, aruncându-se în Sena), cunoscut şi sub numele de Zolman Locker, Gherashim Luca, Costea Sar şi Petre Malcoci, a fost un teoretician al suprarealismului şi un poet evreu român, frecvent citat în operele cuplului Gilles Deleuze şi Félix Guattari. Aderă de foarte tânăr la mişcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului de la Alge (1930, 1933). În cadrul celui de-al doilea val suprarealist, se alătură grupului format din Gellu Naum şi Victor Brauner, Jack Herold.



    Gherasim Luca face din Vampirul pasiv emblema universului său ontopoetic. Sunt adunate aluvionar sugestii şi influenţe, semnalate sau nu în text, din autorii care constituie, în faza românească a operei sale, referinţe permanente şi insistente, consecutive dorinţei de afiliere la o comunitate de spirite: Sade, Lautréamont, Rimbaud, Huysmans, Breton.” Am reprodus un scurt fragment din introducerea la volumul Gherasim Luca, Vampirul pasiv, ediţie bilingvă, în pregătire la Editura Vinea.



    Unul dintre exegezii lui Gherasim Luca, profesorul dr. Ion Pop, de la Cluj-Napoca, ne-a declarat:


    E adevărat că în ultimii ani de viaţă Gherasim Luca a făcut senzaţie cu câteva lecturi publice, avea şi un adevărat talent al recitării, eu l-am auzit şi l-am văzut în câteva înregistrări, în care îşi păstra un foarte evident accent românesc. El a continuat să publice o mulţime de cărţi, care de care mai inventive, mizând pe un fel de omofonii, pe un fel de joc de cuvinte, pentru că latura ludică a limbajului este foarte marcată. Este acum, sigur, unul dintre numele de referinţă ale poeziei franceze. El a avut o viaţă foarte interesantă, a menţinut relaţiile cu câţiva prieteni din România. Având numeroase legături cu România, a trăit într-un fel de izolare, de marginalizare, a fost recunoscut relativ târziu.



    Pentru a marca centenarul naşterii lui Gherasim Luca, Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti a organizat o seară dedicată acestui poet suprarealist, cu participarea poetul Valery Oişteanu, stabilit în S.U.A. Puteti lectura, un fragment din recitalul de poezie ce a avut loc la Clubul Ţăranului , în seara zilei de 6 septembrie 2013.


    Bun venit la casa mea de bairam/Intraţi prin porţile Purgatoriului/Aicea stă trupul acoperit de desene erotice/Un cuţit atârnă la fereastră/Intraţi în tunelul aerodinamic violent/Coteşte în calea cadavrelor stivuite vertical/Zăboveşte la peştera unde un maşete cioplit în piatră/regresează într-un prunc cu cap mare, viu, mort de mariabilitatea cărnii./Sari în oceanul dat peste cap!