Radio România Internațional

Tag: Primul Razboi Mondial

  • Centenarul unui viitor în 14 puncte

    Centenarul unui viitor în 14 puncte

    Istoricele realizări ale anului 1918 au început cu declaraţia în 14 puncte făcută de preşedintele Wodroow Wilson în faţa Congresului SUA. La fel, anul Centenarului începe cu evocarea programaticului document, venit la timp, cât încă vorbeau armele, pentru a da un chip păcii. Se apreciază că idealurile formulate de preşedintele Wilson au grăbit sfârşitul unui război care a secătuit omenirea de forţă şi speranţă. Într-o formă extrem de sintetică, preşedintele de atunci al Statelor Unite contura viitorul postbelic al omenirii. Unii consideră că ideile preşedintelui Wilson erau idealiste, putem însă spune că s-au dovedit a fi de-a dreptul vizionare. Sau programatice, dacă observăm ce s-a întâmplat cu ideile punctual lansate de preşedintele SUA.



    De la început se propunea ca tratatele internaţionale să fie cunoscute de toată lumea, să se supună normelor de drept internaţional. Al doilea punct pleda pentru libertatea totală a navigaţiei maritime. În al treilea punct aflăm principiile ce au dus la crearea marilor organizaţii economice ale lumii, inclusiv strălucitul exemplu european. Acesta cere îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice şi restabilirea unor condiţii egale pentru comerţul internaţional între naţiunile care sunt de acord cu principiile păcii şi se asociau pentru menţinerea ei”.



    În plin război, pentru că mai era un sfert din prima conflagraţie mondială, se propunea dezarmarea, adică reducerea înarmărilor naţionale până la nivelul necesar siguranţei interne. Următorul punct, al cincilea, se referă la situaţia colonială într-o exprimare destul de neclară dar în care vedem invocat interesul populaţiei atunci când se discută despre suveranitate. Începând cu următorul punct, al Vl-lea, se fac referiri la situaţii geopolitice concrete. La câteva luni doar de la Revoluţia bolşevică, preşedintele american propunea, în cel mai consistent dintre cele 14 puncte, susţinerea Rusiei şi primirea acestei ţări în societatea naţiunilor libere”.



    Rând pe rând, se cere restaurarea Belgiei, revenirea Alsaciei şi Lorenei la o Franţă eliberată, ajustarea frontierei Italiei conform liniilor naţionalităţii”, pentru popoarele din Austro-Ungaria se solicită oportunitatea dezvoltării autonome, principiu invocat şi în cazul popoarelor din Imperiul otoman, iar pentru Polonia se cere o existenţă garantată şi ieşire la mare. Al Xl-lea principiul enunţat de preşedintele Wodroow Wilson, acum un secol, încă în plin război mondial, cerea evacuarea României, Serbiei şi Muntenegrului, şi retrocedarea teritoriilor ocupate ale acestora. Ultimul punct al planului Wilson pentru viitorul de secol XX al omenirii este şi cel mai amplu, cel mai cuprinzător.



    La finalul discursurlui său din 8 ianuarie 1918, preşedintele american a spus că trebuie formată o asociaţie a naţiunilor” care să acorde statelor mari şi mici garanţii mutuale privind independenţa politică şi integritatea teritorială. Documentul de acum o sută de ani uimeşte prin coerenţă şi clarviziune. Multe dintre ideile promovate sunt noi, îndrăzneţe şi au lovit în inerţiile ce se manifestau atunic, mai ales în spaţiul european. Dacă Planul Wilson a avut un impact esenţial în ultima parte a războiului şi în evenimentele ce i-au urmat imediat, el a fost mai greu acceptat la negocerile de pace, Statele Unite nesemnând, până la urmă, tratatul de pace de la Versailles. Ulterior, multe dintre prevederile sale au fost transpuse în realitate, demonstrând că erau viziune corecte iar idealul păcii merita implicarea tuturor naţiunilor libere ale lumii.

  • 1 Decembrie 1918

    1 Decembrie 1918

    Samuil Mârza era un român ardelean care a slujit tot războiul, cel care
    avea să fie numit Primul Război Mondial, în armata austro-ungară. Când România
    a intrat în război, armata trecând Carpaţii pentru eliberarea românilor din
    Transilvania, soldaţii de origine română ai Imperiului au fost mutaţi la
    celălalt capăt al imensului câmp de luptă ce devenise acesta. Sfârşitul
    războiului îl suprinde în Italia, unde activa în biroul topografic şi
    fotografic al armatei austro-ungare. Românii ardeleni se întorc de pe front,
    acasă, în Ardeal, nu înainte de a sfinţi drapelul tricolor, la Viena. Samuil
    Mârza este acolo şi face fotografii istorice. Când ajunge acasă, în satul său,
    află că românii se pregătesc să meargă la Alba Iulia, la 1 decembrie, să spună
    clar că vor unirea cu ţara mamă, România. Samuil Mârza face imediat o
    fotografie cu mândra delegaţie a satului său şi, astfel, Galţiu
    intră în istorie. Sunt mulţi tineri frumoşi care poartă costume populare, iar
    pe o pancartă mare, mereu în mijlocul delegaţiei, scrie:     Galţiu Trăiască Unirea
    şi România Mare    .


    O imagine face cât mii de cuvinte, se spune mai mereu, iar
    fotografiile surprinse de Samuil Mârza depun mărturie şi, mai ales, arată clar
    cum se gândea atunci. De la plecarea din satul lor, românii din Galţiu, comună
    din judeţul Alba, exact în mijlocul României, voiau Unirea şi România Mare, în
    care să se regăsească cu toţi românii. De o sută de ani se tot discută şi,
    uneori, se lansează nedrepte îndoieli asupra evenimentelor şi a sentimentelor
    de acum aproape un secol. La Alba Iulia, delegaţiile care îi reprezentau pe
    românii din întreaga Transilvanie au susţinut cu entuziasm Unirea cu România.
    Înaintea lor o făcuseră românii din Basarabia, covârşitor majoritari şi în
    această provincie luată Moldovei de Imperiul ţarist în 1812. Cu câteva zile
    înainte, şi românii din Bucovina ceruseră, la Cernăuţi, unirea cu România.
    Pentru românii din Transilvania vorbiseră mereu alţii, mai ales cei care îi
    ţinuseră sute de ani fără cele mai elementare drepturi umane sau cetăţeneşti.


    La 1 decembrie 1918, românii, aşa cum apar ei în fotografiile lui Samuil Mârza,
    au cerut fără echivoc Unirea care să îi facă demni cetăţeni ai unei Românii
    Mari. Cei 1.228 de reprezentanţi aleşi au fost însoţiţi la Alba Iulia de
    impunătoare delegaţii din locurile pe care le reprezentau. Împreună au redactat
    rezoluţia citită de Vasile Goldiş: Adunarea Naţională a tuturor românilor din
    Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor
    îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea
    acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România    . Liderii
    românilor nu au ezitat şi, cu o uriaşă susţinere populară, au votat Rezoluţia,
    au ales un Mare Sfat Naţional, cu 250 de membri, şi un Consiliu Dirigent, cu
    atribuţii de guvernare directă. Cererea românilor din Ardeal a fost prezentată,
    la Bucureşti, regelui Ferdinand, iar acesta a dat, în preajma Crăciunului din
    1918, decretul-lege de Unire a Transilvaniei cu Regatul României.


    Tratatele de
    pace de la Versailles au consfinţit, după lungi şi complicate negocieri, Unirea
    cu România, voinţa naţională a românilor din Transilvania, din Basarabia şi din
    Bucovina. Fotograful Samuil Mârza a strâns toate fotografiile realizate în acele
    momente istorice într-un album care a ajuns şi la Versailles, în timpul
    negocierilor de pace cu învinsa alianţă a Puterilor Centrale. Mai bine ca mii de cuvinte, fotografiile sale
    arătau victorioşilor lideri ai lumii că românii din Transilvania vreau Unirea
    şi România Mare.

  • Pacea de la Buftea-Bucureşti

    Pacea de la Buftea-Bucureşti

    Campania militară a României din anii 1916-1917 se încheia prin pacea de la Buftea-Bucureşti din luna mai a anului 1918. După ce revoluţia bolşevică din Rusia dusese la instaurarea regimului sovietic, noua putere de la Petersburg a denunţat războiul drept unul imperialist şi a decis încheierea păcii. Rămasă singură pe întregul front de răsărit, România a fost nevoită să ceară şi ea pacea care a însemnat condiţii foarte grele, aşa cum impun învingătorii învinşilor.



    Ieşirea Rusiei din război a fost o lovitură grea dată României, în epocă ea a fost resimţită ca o trădare. Armata română nu mai avea cum să facă faţă singură ofensivei germane din cauza pierderilor de vieţi omeneşti cauzate de tifosul exantematic. La acestea se adăuga anarhia pe care cei 1 milion de soldaţi ruşi căzuţi sub vraja ideologiei bolşevice o răspândeau peste tot. Astfel, pacea a fost văzută ca ultima soluţie pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat. Istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea ”Spiru Haret” din Bucureşti a arătat circumstanţele europene în care s-a produs ieşirea Rusiei din război şi încheierea celor două păci succesive: ”Ieşirea Rusiei din război în urma victoriei loviturii de stat bolşevice de la 7 noiembrie 1917 a determinat începerea unor tratative de pace, aşa cum fusese prevăzut. Lenin a fost adus din Elveţia de către germani, din Elveţia a reuşit să ajungă în Rusia prin Suedia şi Finlanda tocmai cu acest scop: de a face o lovitură de stat care să preia puterea şi să încheie pacea separată, pentru ca germanii să se poată deplasa din Rusia în Franţa şi să câştige războiului. Pe 3 martie 1918 s-a încheiat pacea de la Brest-Litovsk şi la Buftea-Bucureşti, în final, la palatul Cotroceni s-a semnat pacea pe 7 mai 1918 cu România. A fost o pace înrobitoare care a luat frontiera montană şi dată Austro-Ungariei. Dobrogea devenea un condominiun germano-bulgar, României îi era lăsată doar o cale de acces. Petrolul era arendat pe 90 de ani, condiţiile de pace au fost, într-adevăr, înrobitoare.”



    Prin pacea de la Buftea-Bucureşti, România trebuia să cedeze Bulgariei Dobrogea de sud sau Cadrilaterul şi chiar o parte a Dobrogei de nord care nu aparţinuse Bulgariei niciodată. De asemenea, România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi. Ca o slabă compensaţie acordată României, deşi nu era inclusă în tratatul de pace, Puterile Centrale acceptau ca Basarabia să se unească cu România. Calculul era simplu: Puterile Centrale nu doreau ca populaţia României să le fie ostilă pentru pierderile teritoriale şi concesionarea resurselor.



    Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României în vara anului 1918, dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României Ferdinand I. Din fericire, prevederile tratatului au fost valabile numai 6 luni deoarece la sfîrşitul lunii octombrie 1918 guvernul condus de Alexandru Marghiloman le-a declarat nule, România reluând ostilităţile. În ciuda aparenţelor, crede Sorin Cristescu, tratatul de pace de la Bucureşti a fost unul bun pentru România. ”Dar trebuie să menţionăm că oricât de înrobitoare au fost condiţiile, pacea de la Buftea-Bucureşti este o mare victorie diplomatică a Antantei, constatată ca atare şi în Parlamentul german. Acolo s-a spus că ”din acest moment nimeni nu mai poate sta la masa tratativelor cu noi.” S-a văzut că Puterile Centrale, liderii lor, erau o bandă de tâlhari, de răufăcători, care jefuiau pe cei învinşi şi niciodată diplomaţii de atunci ai Puterilor Centrale n-au mai putut sta la aceeaşi masă cu altcineva. Intraseră şi SUA în război şi politica americană spune că adversarul meu nu va fi niciodată partenerul meu de negociere, adversarul meu este un infractor de drept comun şi dacă pun mâna pe el îl dau pe justiţiei. Ideea ca lideri ai Puterilor Centrale să mai negocieze cu cineva căzuse definitiv. Bineînţeles că în Franţa au apărut afişe în care se scria ”uite cum arată pacea făcută de Puterile Centrale!” şi ”Vor pace? Da, dar întâi să-i învingem!” Vaincre d’abord!” Pe cât de dezastruoase au fost condiţiile păcii pentru noi, pe atât de mare fost înfrângerea diplomatică şi pierderea de credibilitate a diplomaţiei germane.”



    Sorin Cristescu afirmă că pierderea credibilităţii germane începuse chiar mai devreme de anul 1918: ”Aceasta se întâmplase în 1918. În 1914, atunci când a apărut pe prima pagină a ziarelor că Bethmann-Hollweg, cancelar al Germaniei, a răspuns declaraţiei de război a Angliei cu cuvintele ”ne declaraţi război pentru un petic de hârtie?”, toţi au spus că pentru diplomaţia germană tratatele sunt petice de hârtii fără valoare. Tratatul care garanta neutralitatea Belgiei fusese semnat în 1831 de reprezentanţii Angliei, Franţei şi Prusiei. După cucerirea Bucureştiului de pe 6 decembrie 1916, pe 12 decembrie o ofertă de pace, nu foarte precisă, a fost trimisă Antantei din partea Puterilor Centrale. Răspunsul a venit câteva zile mai târziu. Antanta spunea că nici vorbă de pace nu putea fi, că oferta venea de la nişte oameni care credeau că vor fi învingători în 3 luni şi după 2 ani de luptă îşi dădeau seama că nu-şi vor atinge obiectivele niciodată. Finalul a fost cele două păci, de la Brest-Litovsk şi Bucureşti, care a scos pur şi simplu diplomaţia germană din rândul unor parteneri posibili de negociere.”



    Ca în orice final fericit, România a fost în tabăra învingătorilor la sfârşit. Iar tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti a fost o amintire urâtă care însă nu a fost ştearsă.

  • Diplomaţi străini în România. Contele de Saint-Aulaire

    Diplomaţi străini în România. Contele de Saint-Aulaire

    Născut în 1866 şi mort în 1954, Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, a venit în România ca ambasador al Franţei în tumultoasa vară a anului 1916, an în care România intra în primul război mondial. ”Însemnările unui diplomat de altădată. În România, 1916–1920” sunt scrierile contelui ambasador despre profundele transformări care aveau loc sub ochii lui. Cartea este una dintre cele mai importante şi puternice surse de informaţii despre jocurile politice şi despre tragediile care aveau loc la finele Marelui Război. Românofil, anticomunist şi avocat al intrării României în război, Saint-Aulaire are un spirit analitic ascuţit când se uită la lumea din jurul lui şi vizionar când priveşte la mersul istoriei.



    Istoricul Alina Pavelescu a recomandat ca memoriile lui Saint-Aulaire să fie citite de două ori. ”Prima scenă pe care am citit-o în carte a fost relatarea lui Saint-Aulaire a vizitei sale în biroul lui Aristide Briand, înainte de a pleca în România, şi scrie: ”omul avea un birou la fel de gol de hârtii precum îi era capul de idei”. Brusc, mi l-a făcut foarte simpatic şi m-am gândit că merită recunoştinţa tuturor oamenilor care amână la nesfârşit să-şi facă ordine în hârtiile de pe birou. Recomand două lecturi ale acestei cărţi. Prima lectură curge foarte bine pentru noi, românii, pentru că ne este foarte favorabilă. Ne este mai favorabilă în multe situaţii decât ne sunt memoriile românilor din epocă deoarece Saint-Aulaire este un personaj îndrăgostit de regina Maria. Spune lucruri extraordinar de frumoase despre puterea de sacrificiu a românilor şi despre generozitatea lor în acel sacrificiu, vorbeşte despre clasa politică românească aşa cum noi nu suntem obişnuiţi să vorbim. E cu atât mai măgulitor pentru noi să-l citim pe Saint Aulaire când spune acestea despre români cu cât el este foarte critic la adresa clasei politice franceze.”



    Contele de Saint-Aulaire dă dovadă de o inteligenţă remarcabilă deoarece înţelege lumea în care a ajuns. Alina Pavelescu crede că a doua lectură ne ajută să vedem mai bine observaţiile autorului. ”Recomand şi a doua lectură pentru că doar aparent Saint-Aulaire este o sursă uşor de reperat în peisaj. De ce? Este un aristocrat care reprezintă o republică, este un conservator care serveşte ca diplomat un guvern de stânga, este un civil care se trezeşte claustrat, la un moment dat, alături de mulţi alţii, într-un mediu dominat de război şi de armată, de militari şi de logica lor. Noi ştim cum s-a sfârşit povestea, dar atunci când citim memoriile lui Saint-Aulaire nu ştim cum se va sfârşi. E adevărat că el scrie în 1953, cumva ştie, trist, cum s-a sfârşit soarta României Mari, cumva are nişte confirmări faţă de judecăţile aspre de valoare pe care le face păcii de după primul război mondial. Nu ştie însă cum s-a sfârşit lumea instaurată de succesul Uniunii Sovietice în al doilea război mondial. De fiecare dată, cititorul este pus în diferitele planuri şi de a înţelege cum vedeau oamenii aceia lucrurile în diverse etape în care nu ştiau cum se va sfârşi povestea. Fiind francez, venea dintr-o societate care, la acel moment, le era mult mai favorabilă ruşilor decât le era societatea românească. Francezii îi iubeau pe ruşi, şi poate că îi iubesc în continuare, mult mai mult decât i-am iubit vreodată noi românii. Saint-Aulaire nu suferă de rusofilie, aş spune că dimpotrivă, nu-şi făcea iluzii nici măcar în privinţa Rusiei ţariste în momentul în care relaţionează la Bucureşti cu reprezentanţii Rusiei cu care se negocia intrarea României în război.”



    Istoricul literar Dan C. Mihăilescu a citit modul în care l-au văzut ceilalţi pe Saint-Aulaire. ”I. G. Duca ştie foarte bine să patroneze toată lumea diplomatică, are o sagacitate şi o mare perspicacitate în citirea gesturilor şi cuvintelor diplomaţilor şi îi compară: pe Poplewski, rusul, care era prost văzut de bolşevicii lui, cu lordul Barclay, britanicul, care era sub influenţa bancherului Jean Chrissoveloni. Şi scrie şi despre Saint-Aulaire: ”Doamne, omul ăsta era cinstit!” Ca toţi francezii, nu ştia să se adapteze. A te adapta tranzacţionalităţii româneşti, bizantinismului, jocului ”două pe faţă, două pe dos” era foarte greu. Bietul Saint-Aulaire nu ştia cum să manevreze între conservatorii lui Marghiloman şi Carp, care erau germanofili, şi francofilii Brătianu, Duca, regina Maria, Barbu Ştirbey. Încet-încet, Duca arată cum învaţă să se plieze pe orizonturile de aşteptare şi acest francez devine un expert în psihologia mercantilă a românilor.”



    Aşa cum se vede din memoriile sale, contele de Saint-Aulaire a fost un vizionar, a avut puterea să anticipeze eşecul comunismului, fapt subliniat şi de Dan C. Mihăilescu. ”Îl admir pe acest om pentru că a ştiut să fie un om de dreapta, un conservator, care nu s-a sfiit ca într-o Europă dominată de mass media stângiste, în timpul războiului civil din Spania, să fie de partea naţionaliştilor lui Franco. Saint-Aulaire era strănepot al unui colonel de Beaupoil care luptase în Vandeea unde avuseseră loc cele mai cumplite masacre ale acelei catastrofe europene care a fost revoluţia franceză, mamă a revoluţiei bolşevice. Acest om a stat foarte aproape de vârful puterii româneşti care a făcut România Mare. A fost alături de Ferdinand, Maria, Barbu Știrbey, IG Duca şi ştie să dea toată documentaţia trecută prin subiectivitatea lui despre evenimentele mari. În acelaşi timp, ştie să redea şi istoria mică, o serie de picanterii şi lucrături din diplomaţia franceză, sforăriile, invidiile şi pilele care sunt în orice diplomaţie.”



    Cartea contelui de Saint-Aulaire este cartea unui om care a înţeles lumea în care a trăit şi i-a văzut viitorul. Care este, de obicei, colorat în negru.

  • Ruşii în România în primul război mondial

    Ruşii în România în primul război mondial

    În campania din 1916, comandanţii armatei ruse nu s-au ţinut de cuvânt şi războiul a fost un dezastru. Un corp de armată rus comandat de generalul Andrei Medardovici Zaioncikovski a venit în sprijinul armatei române pentru bătălia care avea ca scop apărarea Bucureştiului, pe 30 noiembrie 1916. Dar lipsa sa de combativitate nu a putut ajuta la oprirea ofensivei Puterilor Centrale şi a ocupării Capitalei. Un alt corp de armată rus din Dobrogea a fost masat târziu şi nu a putut face faţă atacurilor germano-bulgare venite din sud.



    În urma sprijinului din anul 1917 venit din partea armatei franceze, armata română şi-a revenit şi a putut opri înaintarea germană. Prezenţa militară a aliatului din est în Moldova, unde se refugiaseră autorităţile române, a sporit. Dacă în anul 1916 în România fuseseră 50.000 de militari, în 1917 ruşii au trimis 1 milion de militari care luptau alături de cei 400.000 de militari români. Cu ajutor rus consistent, care acoperea acum aproximativ 80% din linia frontului, ofensiva armatelor Puterilor Centrale a putut fi oprită.



    Prezenţa militară rusă în România, care în sfârşit se făcea simţită cu efecte pozitive, a fost însă una greu de gestionat. Ea se va transforma, după victoria revoluţiei bolşevice din toamna anului 1917, într-una dintre cauzele principale pentru prăbuşirea întregului front de est. De asemenea, ea va fi cea mai periculoasă sursă de instabilitate pentru România. Imaginea ruşilor în România era, oricum, una negativă şi data din războiul din 1877-1878. Prezenţa trupelor ruse în anii 1916-1918 nu a făcut decât să le confirme românilor ceea ce ştiau din povestirile strămoşilor lor.



    Constantin Moiceanu avea 5 ani în 1917. Intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el şi-a adus aminte de comportamentul unor militari ruşi atunci când au ajuns în satul său natal. ”Au venit la un moment dat trupele ruseşti. Li se dusese vestea ruşilor că erau beţivi, se-mbătau şi făceau scandal. Părinţii mei erau şi ei oameni înstăriţi, aveau beci, butoaie de vin, butoaie de ţuică, se făcea ţuică din prune şi din tescovina de la vin. Şi, într-o zi, mi-amintesc că părinţii mei, cu ceilalţi oameni, pentru că se anunţase că veneau ruşii, au scos butoaiele de vin în curte şi l-au vărsat. Le-au vărsat pentru că nu aveau unde să le ascundă. Şi ţuica la fel. Şi când au venit ruşii au căutat prin beci şi n-au găsit nimic, totul era gol, şi căutau după miros pentru că în curte mirosea a alcool.”



    Anul 1917 avea însă să aducă dezastrul. Revoluţia bolşevică cuprinsese şi armata rusă şi totul ameninţa să se transforme în haos. Tată lui Ioan Odochian fusese militar român în armata austro-ungară şi datorită convingerilor sale naţionaliste nu a mai dorit să lupte în rândurile ei. Într-un interviu din 2001, Odochian repovestea amintirile tatălui său cu privire la bolşevizarea trupelor ruse. ”Când a venit revoluţia din Rusia şi frontul era în Galiţia, tata era dezertor din armata austro-ungară, de asta a fugit. El era într-o parte, ruşii erau dincolo. Şi povestea că într-o dimineaţă s-a făcut la ei un fel de adunare. Armata care era acolo, pe un câmp aşa, a pus o masă, unul s-a urcat pe masă şi a început să şină un discurs pe ruseşte. Ruşii fuseseră credincioşi înainte, aveau cărticele de rugăciuni la dânşii şi în faţă, drept pe prima pagină, era fotografiat ţarul. Şi după discursul ofiţerului ăluia, toţi au prins şi au rupt poza ţarului, l-au rupt din carte. Tatăl meu povestea că aşa a văzut el. Şi de asta ne spunea mereu că ruşii ăştia sunt fără de Dumnezeu, fără de nimic.



    Profesorul Pan Vizirescu, în 1996, îşi amintea de un episod cu soldaţi ruşi staţionaţi în România cuprinşi de febra bolşevismului. ”Vedeam dezertori, dezertori pe străzi, beţivi şi scandalagii. Asta vedeam. Am stat de vorbă chiar cu poetul Buzdugan, un poet basarabean. Şi el ştia bine limba rusă şi mi-a spus că într-o seară era la o cârciumă în Nicolina, cartier din Iaşi. Şi-acolo era un grup de soldaţi ruşi şi i-a auzit cum vorbeau, cum puseseră la cale să-l omoare pe regele Ferdinand. Îşi făceau planul acolo şi el a auzit tot, acea convorbire a lor, în care plănuiau să-l ucidă pe regele Ferdianand fiindcă le intrase în suflet crima. Şi-atunci el, Buzdugan, s-a dus la domnul Nicolae Iorga şi i-a spus ce-a auzit. Şi Iorga s-a dus mai departe la Palat şi a spus regelui şi s-au luat măsuri pentru a se împiedica atentatul. În alte părţi şi-au omorât un general, mi se pare că pe la Bacău sau Piatra Neamţ. Se ştia că făceau dezordini şi căutau să bolşevizeze armata noastră, dar a fost imposibil. Armata noastră a fost devotată ţării.”



    Prezenţa rusă în România în timpul primului război mondial a fost una contradictorie. A fost una pozitivă, pentru că a contribuit la un succes militar esenţial, şi negativă pentru că a pus în pericol tot ce fusese obţinut cu grele sacrificii.

  • Bătălia pentru Bucureşti

    Bătălia pentru Bucureşti

    Operaţiunile armatei române în primul război mondial au început în august 1916, după încheierea Convenţiei militare între România şi Tripla Înţelegere, şi au constat într-o ofensivă în Transilvania. Dar Puterile Centrale au contraatacat şi au obţinut o victorie răsunătoare la Turtucaia în septembrie 1916, care a fost denumită în istoriografia română ca ”dezastrul de la Turtucaia”. În decembrie 1916, Bucureştiul era ocupat de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi turcă.



    Rezultatul catastrofal al primei părţi a campaniei armatei române la război a fost pusă pe seama nepregătirii sale. Dar istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea ”Spiru Haret” din Bucureşti crede că dacă România ar fi intrat în război de la început, situaţia ar fi fost alta. Sorin Cristescu a pus lipsa de experienţă în război a armatei române pe seama refuzului Rusiei de a o accepta ca aliată. ”În primul rând, a existat opoziţia Rusiei faţă de ideea creării unei Românii Mari. Cu toată presiunea opiniei publice de la Bucureşti, România nu a fost invitată să intre în război, a fost ţinută deoparte. În septembrie 1914 fusese un moment favorabil prin căderea Lembergului în mâna armatei ruse. Pe 23 mai 1915 a intrat Italia în război, dacă ar fi intrat şi România efectul ar fi putut fi devastator. Un alt treilea moment a fost pe 4 iunie 1916 când ofensiva armatelor ruse comandate de Brusilov părea victorioasă şi nu s-a admis intrarea României în război decât atunci când ofensiva lui Brusilov s-a înfundat. Ideea de intrare a României în război a corespuns intereselor puterilor Antantei care voiau să oprească cu orice preţ exportul de materii prime, vitale, din România în ţările Puterilor Centrale. Despre valoarea exportului românesc şi apoi a jafului care a urmat, în 1918 a vorbit generalul german Ludendorff care considera că materiile prime din România au ţinut Puterile Centrale cu ”nasul deasupra apei”, ca să folosesc chiar expresia sa.”



    Sorin Cristescu a arătat că ofensiva asupra Bucureştiului, contrar a ceea ce se credea de către români, a fost începută de armatele germane şi austro-ungare din vest. ”Când a apărut presiunea puternică asupra Carpaţilor Meridionali, folosind trupe de vânători de munte, Puterile Centrale au spart frontul în jurul datei de 11 noiembrie 1916 în zona cea mai îndepărtată de Bucureşti. Prin pasul Lainici, spre Târgu Jiu, armatele germane s-au îndreptat spre Craiova. Momentul în care cade Craiova şi este traversat Oltul, în jurul datei de 23 noiembrie 1916, coincide cu o traversare a armatei germane a Dunării printr-un loc pe unde se mai făcuse în 1877, şi anume pe la Zimnicea. Cele două operaţiuni, trecerea Oltului şi cea a Dunării coincid, şi efectul este devastator. Cu o lună înainte fusese cucerită Dobrogea, pe 26 octombrie. Mackensen se plimba pe podul de la Cernavodă şi constatase personal că podul era folosibil şi putea fi reparat întrucât nu fusese iremediabil distrus. Pe două mari direcţii, armata a 9-a comandată de generalul Falkenhayn, fost şef de stat major al armatei germane, şi cea comandată de Mackensen, germanii înaintau spre Bucureşti.”



    Ultima încercare a armatei române de a opri înaintarea armatelor Puterilor Centrale a fost şi ea sortită ghinionului. Sorin Cristescu: ”Momentul care trebuia să fie decisiv a fost o aşa-numită bătălie de pe râul Neajlov. Armata română, lipsită de întăririle ruşilor care nu au sosit niciodată la timp, a încercat să izoleze pe rând cele două armate germane aflate într-o ofensivă cum nu se mai văzuse din 1914, să le învingă sau măcar să le oprească. Aceasta nu s-a întâmplat din cauza superiorităţii evidente a armatelor germane şi a unui ghinion care a făcut ca un automobil cu ofiţeri români, având asupra lor plicul cu ordinele privind desfăşurarea operaţiunilor, să cadă în mâna germanilor. Aceasta a desăvârşit dezastrul. Dar chiar dacă nu s-ar fi întâmplat acel episod, rezultatul ar fi fost acelaşi. Pe 4 decembrie 1916 s-a ştiut că Bucureştiul nu va mai putea fi apărat. Forturile Bucureştilor fuseseră dezafectate încă înainte de semnarea Convenţiei din 4 august 1916, iar Bucureştiul era un oraş deschis.”



    Ofensiva Puterilor Centrale avea să fie oprită pe linia Focşani-Nămoloasa pe 9 decembrie 1916 în bătălia de la Caşin. Armata română, căreia îi venise în sfârşit în ajutor şi armata rusă, respingea atacurile germane şi trecea la contraatac pentru stabilizarea frontului. Căderea Bucureştiului însă a însemnat începerea unui regim de ocupaţie. Sorin Cristescu: ”România avea să cunoască drama retragerii. Căile ferate au devenit supraaglomerate, tot felul de materiale erau transportate în Moldova. Au fugit din capitală Parlamentul, guvernul şi familia regală care cunoscuse pe 22 noiembrie un dezastru personal. Îi murise copilul cel mai mic, prinţul Mircea, de febră tifoidă fără ca în jurul său să fie existat vreun bolnav. Hotărârea a fost ca Bucureştiul să fie abandonat fără luptă, în ziua de 6 decembrie 1916. Era ziua de naştere a feldmareşalului Mackensen care împlinea 67 de ani. Cu o zi îaninte i se făcuse o mare onoare pentru un general, regimentul 129 infanterie primise numele său.”



    Regimul de ocupaţie al sudului României şi al Bucureştiului până în noiembrie 1918 a fost unul aspru. România pierdea teritoriu în zona montană iar pe plan economic urma să fie aservită cu totul intereselor germane. În 1918 însă întregul dezastru avea să fie transformat în cea mai mare victorie a statului român modern.


  • 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial

    100 de ani de la intrarea României în primul război mondial

    Intrarea s-a făcut la presiunea Franţei, aliatul principal şi tradiţional al României, şi a fost legat de situaţia frontului, de bătălia de la Verdun şi de ofensiva armatei ruse. Sub deviza ”acum ori niciodată”, România accepta să participe la război după ce obţinuse promisiunea ca la încheierea păcii teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria să se unească cu regatul României. Tergiversarea intrării României în război a avut o dublă explicaţie.



    Prima a fost dorinţa regelui Carol I ca România să lupte alături de Germania, dorinţă respinsă de clasa politică, iar a doua a fost neîncrederea armatei române în alianţa cu Rusia după nefericita experienţă din războiul din 1877-1878. În doi ani de conflict, România a pierdut 535.700 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi, adică 71% din efectivul armatei cu care a intrat în război, fiind pe locul 4 într-un clasamentul negru după Austro-Ungaria, care a pierdut 90% din efective, Rusia, 76% şi Franţa, 73%. La acestea pierderi se adaugă moartea a 300.000 de civili, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari, din cauza tifosului exantematic. La sfârşitul războiului însă România primea teritorii şi România Mare se forma cu preţul acelor imense sacrificii umane.



    Istoria acelui război a suferit şi ea schimbări care au influenţat percepţiile publice asupra acelor ani. După război, victimele, urmaşii lor, invalizii şi supravieţuitorii au beneficiat de atenţia principală. Istoria era mai puţin triumfalistă, şocul pierderilor de vieţi umane încă marca refacerea psihologică şi materială a ţesutului social. Istoria a devenit militantă, pe măsură ce timpul a trecut, iar ideologiile politice au făcut ca dimensiunea umană să fie treptat pusă în umbră în detrimentul patriotismului şi al interesului naţional. Tragediile primului război mondial au început să nu mai fie văzute ca tragedii ale umanităţii ci drept sacrificii în folosul patriei. Tot aşa a fost şi cazul României care a trecut prin fazele istoriei militante, totul culminând cu regimul comunist care a deformat grav semnificaţiile evenimentelor de acum 100 de ani.



    Intrarea României în ”Marele Război” trebuie privită, crede istoricul Răzvan Pârâianu de la Universitatea ”Petru Maior” din Târgu Mureş, ca o restituire a înţelesurilor şi trăirilor originale ale oamenilor de atunci. ”Nu putem privi inocenţi trecutul. Înţelesurile, semnificaţiile, semantica celor mai banale cuvinte sunt altele. Multă lume va spune că este relativism. Nu este relativism, este înţelegerea faptului că noi înţelegem altfel decât părinţii noştri, bunicii noştri şi străbunicii noştri ideea de naţiune, ideea de popor. Bernard Paqueteau, sociolog francez care a venit în România în anii 1990, a scris un articol despre congelatorul ideilor false. Era perioada în care Robert Kaplan scrisese despre fantomele Balcanilor. Articolul lui Paqueteau era o reacţie la opinia că regimul comunist băgase fantomele trecutului într-un frigider şi le îngheţase şi după 1989 cineva scosese frigiderul din priză, iar fantomele reveniseră şi reîncepuseră să bântuie societăţile. Paqueteau spune foarte clar că fantomele nu sunt aceleaşi şi că nu a existat niciun frigider. Regimul comunist a alterat radical nu numai înţelesurile cuvintelor, ci şi societatea însăşi, cea care înţelege semnificaţiile.”



    Se spune că vorbele atrag realitatea, adică semnificaţia lor este atât de puternică încât devine decisivă în formarea unor opinii. Răzvan Pârâianu crede că istoricul trebuie să formuleze interpretări credibile ale primului război mondial fără să se lase influenţat de ideologii. “Nu putem privi inocenţi la primul război mondial, între 1916 şi 2016 există o prăpastie uriaşă care alterează înţelesurile cuvintelor şi faptelor. Istoria conceptuală a lui Reinhard Koselleck arată că semantica este în relaţie cu schimbările care se produc în societate, cu schimbările pe care le aduce viaţa politică. Nu este vorba despre o schimbare imediată. Înţelesurile au o întârziere şi trebuie să fim atenţi la schimbări. Istoricul olandez Frank Ankersmit afirmă că limbajul narativ nu este un limbaj-obiect. Ankersmit vrea să spună că arheologul găseşte obiecte vechi, le dezgroapă, dar obiectul rămâne obiect. Noi nu lucrăm numai cu obiecte, noi lucrăm cu înţelesuri, cu rolul pe care aceste obiecte l-au avut la vremea lor. Dacă ne închipuim că în mileniul 3 un arheolog va săpa şi va găsi o sticlă, ar putea crede că noi beam vin din acea sticlă. Dar poate acea sticlă era o lampă. Sau poate acea sticlă a fost folosită drept cocktail Molotov. Ce penibil ar fi ca o lampă să fie confundată cu un cocktail Molotov pentru că forma este aceeaşi, dar rolurile lor sunt complet diferite?”



    Citirea presei, a jurnalelor, scrisorilor şi însemnărilor personale din anii primului război ne arată un spirit care a însoţit plecarea a sute de mii de români către un drum necunoscut, diferit de cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru foarte mulţi dintre ei, drumul a fost unul fără întoarcere. La sfârşitul războiului, România Mare a fost răsplata sacrificiului lor, unul pe care cei dragi să-l fi considerat prea mare.

  • România – 100 de ani de la intrarea în Primul Război Mondial

    România – 100 de ani de la intrarea în Primul Război Mondial

    La 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondal, la Bucureşti şi în alte localităţi, au fost comemoraţi cei peste 330.000 de eroi căzuţi la datorie în aceasta conflagraţie. Este cel mai mare tribut de sânge dintre toate naţiunile implicate, raportat la populaţia totală. Încă de sâmbătă, în mod simbolic, militarii Armatei Române din Brigada 2 Infanterie au trecut, din nou, Munţii Carpaţi, reconstituind operaţiunile de preluare, în 1916, a controlului asupra căilor de acces strategic în direcţia Transilvania, pentru recuperarea provinciei istorice.



    Un an mai târziu, în 1917, au avut loc lupte grele, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde cuvintele “Pe aici nu se trece” au intrat în istorie prin jertfa a peste 27.000 de soldaţi români care au respins atacurile armatei germane. “Am avut, afirma, sâmbătă, ministrul român al Apărării, Mihnea Motoc, politicieni şi oameni de stat vizionari, diplomaţi abili pe tot parcursul Primului Război Mondial, dar aceştia nu ar fi avut un fundament să deruleze contribuţia lor la istoria ţării dacă n-ar fi fost contribuţia decisivă a armatei. Finalul Primului Război Mondial, semnarea Tratatul de la Versailles au dus la reîntregirea tuturor provinciilor istorice într-un stat unitar al românilor.”



    În întreaga ţară, duminică, au fost depuse coroane de flori la monumentele eroilor, au fost rostite, pentru prima dată, în cadru solemn, numele celor căzuţi, iar, în biserici, preoţii au oficiat slujbe de pomenire. Şi la Mormântul Ostaşului Necunoscut din Parcul Carol I, din Bucureşti a avut loc o ceremonie naţională.



    Comemorarea Primului Război Mondial, arăta, în acest cadru, preşedintele Klaus Iohannis, aduce cel mai puternic argument în favoarea proiectului european. Uniunea Europeană ne-a adus mai mult de 70 de ani de pace, a spus şeful statului, care a subliniat că acesta este cel mai amplu proiect politic şi cultural de înţelegere şi dialog între europeni.



    Klaus Iohannis: “Acum, este mai potrivit ca oricând să ne angajăm la întărirea edificiului european, printr-un modern şi consistent proiect de ţară. Este un efort pe care la fel ca în urmă cu o sută de ani, avem datoria să ni-l asumăm cu toţii, politicieni, oameni de ştiinţă şi cultură, milioane de români. Este responsabilitatea noastră să facem ca acest proiect să adauge forţă, substanţă şi unitate Europei şi să pună bazele unei dezvoltări pe termen lung a României.”



    Centenarul intrării României în prima conflagraţie mondială a fost marcat şi la Paris, printr-o expoziţie de fotografie. A fost, astfel, celebrată şi frăţia de arme dintre cele două armate, consolidată prin misiunea în România a generalului francez, Henri Berthelot. De altfel, marţi, ministrul francez al Apărării, Jean-Yves Le Drian va face o vizită la Bucuresti, în cursul căreia va depune flori la Monumentul Soldaţilor Francezi căzuţi în Primul Război Mondial.

  • Secolul românesc al primului război mondial

    Secolul românesc al primului război mondial

    Intrarea
    României în război, primul război mondial, acum un secol, nu a fost o decizie
    uşoară sau rapidă. Mai complicat fusese cu doi ani înainte, în 1914, când
    România a hotărât să nu se implice în valul de intrări în război. Bătrânul rege
    Carol l, primul rege al României, s-a supus sistemului pe care l-a creat, cel
    în care primează interesul ţării şi al naţiunii. Fiind german, dintr-o familie
    regală, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi-ar fi dorit ca ţara pe care o
    conducea de mai bine de 4 decenii să lupte alături de ţara sa de origine.
    Politicienii ţării, însă, se gândeau la soarta românilor din Transilvania,
    aflată sub ocupaţia austro-ungară şi la alianţa tradiţională a României cu
    Franţa.

    În 1914 s-a optat pentru un compromis, România nu intra în război nici
    de partea Triplei Alianţe şi nici alături de Antantă, ci rămânea neutră, aşa
    cum hotărâse, prin vot, un dramatic Consiliu de coroană. Bătrânul rege Carol a
    murit la scurt timp, se spune că de mâhnire că nu lupta alături de Germania dar
    supunându-se dorinţei ţării. Noul rege, nepotul său de frate, Ferdinand, era de
    mult timp prinţ moştenitor iar primii săi ani de domnie au fost ani de
    pregătire pentru intrarea în război alături de anglo-francezi. Un nou Consiliu
    de coroană, în 1916, decide trecerea Carpaţilor, intrarea României în război,
    direct în luptă, fapt petrecut în noaptea de 27 spre 28 august. A fost un
    entuziasm uriaş, legendar. Armata regală română a intrat triumfătoare în
    primele localităţi transilvane dar în scurt timp frontul s-a stabilizat. În
    lipsa ofensivei franceze din sud şi pe fondul situaţiei din Rusia, armata
    română s-a văzut prinsă între trupele germane şi austro-ungare din Transilvania
    şi cele bulgare şi turce din sudul Dunării.

    În 1917, Bucureştiul este ocupat de
    inamic iar familia regală, guvernul şi armata s-au retras în Moldova. Cu greu
    şi cu sacrificii enorme, ofensiva inamică a fost oprită la
    Oituz-Mărăşti-Mărăşeşti şi salvată partea neocupată a României. Cei doi ani de
    război au fost pentru România momente tragice şi eroice, cu uriaşe sacrificii
    şi pierderi. Căderea regimului ţarist a permis românilor din Basarabia, care
    corespunde în linii mari cu Republica Moldova de astăzi, să-şi decidă propria soartă.
    Iar Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, a decis unirea cu Regatul României.

    La
    sfârşitul aceluiaşi an, 1918, populaţia din Bucovina şi cea din Transilvania
    decid, în cadrul unor mari adunări publice, să se unească cu Regatul României.
    Astfel, perioada neagră a primului război mondial se încheie pentru români cu
    şansa istorică a regăsirii în graniţele propriei ţări. Totuşi, pentru români nu
    era sortit să lase armele, atunci, în noiembrie 1918. La fragila frontieră
    vestică, unde Ungaria încerca să îşi găsească un viitor post-imperial, se
    auzeau din nou loviturile de tun. La Budapesta se instalase un guvern sovietic,
    de tipul celui de la Moscova. Cum intenţia comuniştilor era de a face fuziunea
    peste România şi Ucraina, regimul ungar al sovietelor a atacat pur şi simplu
    România, în aprilie 1919. Lupta a fost scurtă astfel că sfârşitul republicii
    sovietice ungare a venit odată cu ocuparea Budapestei de către armata regală
    română. În acest timp, luptele grele dar nu armate s-au mutat în saloanele
    Versailles-ului, unde se negocia pacea de după primul război mondial.

    Drumul
    început acum 100 de ani, prin intrarea directă a soldaţilor români în luptele
    primului război mondial, se încheia, astfel, cu edificarea celei mai frumoase
    perioade din istoria românilor, cu marile provincii reunite în aceleaşi
    graniţe, cu o puternică înflorire economică şi spirituală a societăţii.

  • Pro Memoria: Cultul eroilor patriei

    Pro Memoria: Cultul eroilor patriei

    A fost un secol care a pus în practică ideile secolului al 19-lea, idei care se născuseră, la rândul lor, în timpul revoluţiei franceze din ultimul deceniu al secolului al 18-lea. Socialismul şi naţionalismul, idei generoase care avuseseră ca principal obiectiv emanciparea individului şi a societăţii, îşi abandonaseră menirea originară şi trecuseră la faza de radicalizare. Prin războiul mondial din 1914-1918, omenirea îşi consumase sângeros o parte din energia dezlănţuită a radicalismului, însă multe energii rămăseseră neepuizate şi vor erupe din nou odată cu cel de-al doilea război mondial.



    Eroii moderni sunt produsele războaielor care au măcinat Europa în prima jumătate a secolului 20. Bărbaţi şi femei, de diferite condiţii, au plecat la luptă cu entuziasm pentru ideile lor. Nici românii nu au făcut excepţie, sutele de mii de morţi sunt mărturii clare în acest sens. În 1918, la tratatele de pace, urmaşii celor 10 milioane de morţi după 4 ani de confruntări au vrut ca sacrificiul lor să nu fie uitat. Apare, astfel, cultul eroilor în forma sa grandioasă, monumentală. În România, păstrătoarea cultului şi a memoriei celor ucişi pe front a fost regina Maria, cea mai puternică personalitate feminină a istoriei României din prima parte a secolului 20. Istoricul Daniel Gheorghe a descris tabloul în care apare cultul eroilor.


    ”După primul război mondial, tratatul de pace dela Versailles stabileşte ca măsură de reconciliere şi de apropiere între popoarele care tocmai se confruntaseră în războiul încheiat cu zeci de milioane de victime, din punct de vedere politic, social şi moral cultul eroilor. România este una dintre primele ţări europene care îşi ia răspunderea şi sarcina de a omagia atât proprii săi eroi, cât şi pe cei de alt neam care căzuseră pe pământ românesc luptând împotriva românilor. Ziua eroilor va fi instituită printr-un decret-lege semnat de regele Ferdinand I pe 4 mai 1920, cu o lună înainte de tratatul de la Trianon care consfinţea unirea din 1918, după 3 ani de lupte pe front şi doi ani de lupte diplomatice. La Paris, Regina Maria a avut rol politico-diplomatic desăvârşit în recunoaşterea unirii.”



    Dintotdeauna comunităţile au simţit nevoia să-şi celebreze eroii. Cultul lor în forma sa modernă, etatizată a fost dat de impactul traumatizant al primului război mondial. Daniel Gheorghe: ”Cultul eroilor a funcţionat şi în timpul regelui Carol I fiind omagiaţi în special eroii din Războiul de Independenţă din 1877-1878, dar şi eroii din lupta de la dealul Spirii din 13 septembrie 1848. În primul război, România a pierdut aproximativ 960.000 de cetăţeni, cei mai mulţi din cauza bolilor, epidemiilor şi a lipsurilor devastatoare. Cu arma în mână au murit cel puţin 350.000 de români, 30.000 doar în bătălia de la Mărăşeşti din iulie-august 1917, în cea mai fierbinte zi au murit peste 6.000 de români. Sacrificul era imens iar mecanismul de omagiere a eroilor era o formă de recunoştinţă.”



    Anii care vor urma războiului vor memorializa sacrificiul celor care au murit pe front. Cele mai reprezentative construcţii, în afara nenumăratelor cimitire, osuare, monumente şi troiţe, vor fi mausoleul de la Mărăşeşti, mormântul eroului necunoscut din Bucureşti şi ansamblul ”Calea Eroilor”, opera celebrului sculptor Constantin Brâncuşi din oraşul Târgu Jiu. Daniel Gheorghe: ”Cultul va intra sub oblăduirea Casei Regale şi a Bisericii Ortodoxe. A existat Societatea Mormintele Eroilor, al cărei preşedinte era mitropolitul primat Miron Cristea. În România erau sute de cimitire ale eroilor români, dar şi ale altor neamuri: germani, ruşi, englezi, americani, francezi, unguri, bulgari, polonezi care au murit în primul şi în cel de-al doilea război mondial. Rolul principal în administrarea cimitirelor îl va avea Societatea Eroilor Căzuţi. care se afla sub înaltul patronaj al reginei Maria. Regina Maria fusese la conducerea Crucii Roşii române şi personalitatea Casei Regale cea mai apropiată de suferinţa soldaţilor români pe câmpurile de luptă şi va păstra precum o mamă îndurerată grija deosebită şi o neobosită acţiune pentru perpetuarea cultului eroilor.”



    Ziua eroilor este astăzi o zi pentru toţi eroii români care au căzut în lupta cu duşmanii democraţiei şi libertăţii. Luna decembrie în special are o încărcătură simbolică puternică pentru români fiind luna în care România a aruncat la gunoi regimul comunist. Daniel Gheorghe: ”Ziua eroilor va fi stabilită chiar de ziua Înălţării Domnului şi va fi pentru toţi cei care îşi dăduseră viaţa pentru ţară şi pentru libertate, cei din cele două războaie mondiale, de eroii şi martirii din închisorile comuniste, cei din rezistenţa armată anticomunistă, de eroii din decembrie 1989. Semnificaţia era a sacrificiului care mântuieşte, sacrificiul care eliberează, sacrificul care înalţă. Patriotismul era valoarea fundamentală, nu se putea gândi o societate fără valorile naţionale. A existat chiar şi o generaţie a idealului naţional de la 1918, a unor politicieni ca fraţii Brătianu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga şi alţii.”



    Cultul eroilor este ultimul omagiu prin care moştenitorii preţuiesc jertfa unor oameni care nu au plecat pe front pentru a muri, ci pentru idei în vremuri interesante şi excepţionale. Dar, aşa cum spunea liderul comunist reformist chinez Deng Xiaoping, ”să te ferească Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante”.

  • Scrisori de pe frontul primului război mondial

    Scrisori de pe frontul primului război mondial

    Primul război mondial sau “Marele război” a fost cel în urma căruia omenirea s-a transformat profund. Conflictul a însemnat şi cea mai mare desfăşurare de forţe umane şi materiale şi s-a terminat, aşa cum se întâmplă de obicei, cu învigători şi învinşi. Însă traumele au fost aceleaşi, ele i-au unit pe adversari şi au făcut ca momentele de umanitate să aibă o încărcătură şi mai emoţionantă.



    Corespondenţa reprezintă o sursă extrem de importantă pentru a vedea care au fost trăirile şi situaţiile celor care au plecat pe front. Muzeul Militar Naţional din Bucureşti are în colecţia sa aproximativ 120 de scrisori şi cărţi poştale aparţinând militarilor români din primul război mondial. Istoricul Carla Duţă, muzeograf, ne-a fost ghid în ceea au simţit, suferit şi sperat cei de acum 100 de ani care şi-au dat vieţile pentru valorile în care au crezut. Am întrebat-o pe Carla Duţă despre cei cărora le erau adresate scrisorile militarilor de pe front.



    ”Militarii români de pe front scriu de cele mai multe ori familiilor, soţiilor, mamelor, copiilor. Un exemplu este albumul de scrisori adresate soţiei Elena de către colonelul Alexandru Stoenescu din regimentul 10 infanterie. Este un set de 12 de cărţi poştale militare, începute toate cu apelativul ”dragă Lunca”, şi încheiate cu ”vă sărut pe toţi cu toată dragostea mea, Alexandru”. Toate cele 12 scrisori datează din anul 1916 când colonelul a participat la luptele din sudul Dobrogei şi a fost şi uşor rănit. O să redau un citat din aceste scrisori: ”Dragă Lunca. Sunt sănătos, cu ajutorul lui Dumnezeu, în lupta ce am avut în ziua de 6 septembrie 1916 regimentul s-a distins şi a fost dat prin ordinul de zi pe armată. Am avut multă mulţumire sufletească, am scris prin altă carte poştală că un glonţ a trecut prin urechea mea stângă. Mi-a trecut rana aproape pe deplin. Sunt mulţumit că copiii sunt cuminţi şi ascultă de poveţele mele. Ce faceţi cu zeppelinurile? Aici stăm toată ziua sub focurile artileriei. Vă sărut pe toţi, Alexandru.”



    Carla Duţă ne-a arătat care au fost valorile celor care îndurau pe linia frontului cele mai grele privaţiuni. ”Sentimentele, trăirile, aspiraţiile militarilor români aflaţi pe linia frontului erau, aşa cum reiese din scrisorile şi cărţile poştale trimise către familii, atât de însufleţire şi abnegaţie faţă de idealul românesc, cât şi de îngrijorare şi preocupare faţă de cei rămaşi acasă, de multe ori fără alt sprijin şi în situaţii precare. Redau câteva cuvinte din scrisoarea lui Pascal Rădulescu din campania de la Flămânda din 1916. ”N-am să mai uit niciodată acel tablou când, jumătate în apă, la mal, cu mitraliera spartă de un glonţ, în braţe cu un sergent iubit şi devotat şi care era găurit de un glonţ în creier, comandam gornistului să sune atacul. Ca apoi, zăpăcit, să plec la atac cu mâinile goale.” Tot din aceste rânduri răzbat până la noi şi sentimente de mândrie, optimist şi credinţă în Dumnezeu simţite de români în acele momente. Citez din nou dintr-o scrisoare: ”Nemţii şi bulgarii, morţi de frică de baionetă, se căzneau să fugă. Dar vai de acel ce-l ajungea patul de puşcă al românului.”



    Interlocutoarea noastră a reconstituit scene de război recuperate din corespondenţă. ”Avem descrieri foarte impresionante în unele scrisori, ale unor tablouri de război. Ele se regăsesc mai ales în scrisori deoarece spaţiul redus al unei cărţi poştale nu permite o asemenea întindere. Şi totuşi, în setul de cărţi poştale menţionate la început, trimise de colonelul Alexandru Stoenescu sunt prezentate succint câteva scene. Şi citez din nou dintr-o astfel de carte poştală. ”În ziua de 6 septembrie 1916, regimentul a intrat în luptă. O luptă crâncenă ce nu a mai fost până la noi. S-a redus regimentul la jumătate. Dumnezeu a avut însă grijă de mine. Sunt 20 de ofiţeri răniţi, câmpul este plin de morţi bulgari, atacurile noastre viguroase i-au descurajat şi sunt în retragere. Am ocupat poziţiile lor unde este plin de cadavre bulgăreşti.” Apoi, scenele de război din scrisori sunt mai amănunţite şi binenţeles imaginile sugerate sunt mai complete şi cu atât mai impresionante. Iată cum descrie un asemenea moment un militar aflat în tranşee în Moldova în anul 1917. Nemţii stau prost, dezertează mereu la noi. Spun că nu au mâncare. Îndată ce scot capul din tranşee, dorobanţii noştri se pun cu armele pe ei. Ghiulele, vreo 3, tocmai acum trecură. Aşa e la război.””



    Cum vedeau militarii români de pe front prezenţa lor acolo? Carla Duţă ne-a citit un fragment din scrisoarea unui tată către fiul său, soldatul voluntar Vasile Florescu, trimisă din Galaţi în 1917. ”Dragă băiete, Azi îmi aduse domnul Niculescu scrisoarea ta. Du-te dragă tată cu încrederea nestrămutată că vei învinge. Nu uita cine au fost strămoşii tăi şi fă cinste numelui de român. Ţie mai cu seamă îţi revine datoria mai mult să lupţi ca să ne putem vedea la locul nostru, care acum sângerează de ocupaţia boghilor (duşmanilor). Nu te îngriji de viaţă care nu mai aparţine decât regelui şi ţării tale. Numai gândul că voi sunteţi făuritorii României Mari să-ţi înalţe sufletul şi să-ţi înlăture ultima picătură de îndoială. Căci a muri pentru patrie este moarte de erou. Deci înlătură de la tine gândurile ce nu se leagă de cauza sfântă a victoriei. Dă dovadă că te-ai purtat după cum ne scrii, şi inima mea de părinte va binecuvânta. Mama ta şi fraţii tăi îşi doresc să te vadă reîntors victorios şi nicidecum nu uită să se roage pentru tine şi pentru salvarea scumpei noastre ţări. Salută pe fraţii tăi de arme în numele meu, şi cu Dumnezeu înainte! Vasilică, tată, nu uita că nimeni din familia ta n-a fost laş şi că cinstea a fost deviza familiei tale.”



    Nu este niciun secret că marile victorii se construiesc cu efort şi sânge. Iar corespondenţa militarilor români din primul război mondial confirmă acest adevăr pe deplin.

  • România în Marele Război

    România în Marele Război

    Primul război mondial a fost denumit şi ”Marele Război” pentru că lumea nu mai văzuse până atunci grozăvii atât de mari. România a intrat în conflict cu mare entuziasm, aşa cum au intrat toate naţiunile, care avea să se transforme, în scurt timp, într-o prăbuşire. După doi ani de neutralitate, în august 1916 armata română intra în război în tabăra Antantei şi intra în Transilvania, provincie a Austro-Ungariei locuită majoritar de români. După 4 luni de lupte, în decembrie 1916, Bucureştiul era ocupat, iar instituţiile statului s-au refugiat în Moldova. În final, în 1918 România s-a aflat în tabăra învingătorilor şi a trecut de la agonie la extaz.



    Mărturiile din arhiva Radiodifuziunii Române ne arată o Românie în război în care oamenii au încercat tot ce le-a stat în puteri ca lumea din jur să fie mai bună. Generalul Titus Gârbea, intervievat în 2001, îşi amintea de atmosfera exuberantă care domina societatea românească în preajma războiului. “În casa noastră, tata era urmaş de-al lui Tudor Vladimirescu, de la Gorj. Mama mea era din Făgăraş, fată de preot care a făcut ceva studii prin Viena şi apoi a trecut în Italia. Nu se gândea decât la Italia lui, şi i-a pus pe copii să înveţe italieneşte. Şi biata mama mea, evident, vorbea italieneşte, şi ne-a învăţat şi pe noi. Atmosfera în casă era de mare patriotism. Îmi aduc aminte cum ne punea la icoane, şi acolo la icoane erau martirii neamului: Horia, Cloşca şi Crişan, şi în cap cu Mihai Viteazul. Şi cântam şi ne rugam la Dumnezeu pentru pomenirea lor. În partea astalaltă era regele. Eram foarte regalişti, foarte monarhişti! Era Carol cel Mare! Şi atunci se cânta Trăiască Regele. Intelectualii contribuiau la acest spirit.”



    Generalul Constantin Durican a luptat în primul război mondial ca sanitar pe o autobrancardă. ”În 1916, am primit un ordin de chemare la spitalul din localul liceului Petru Rareş. Am fost dat la o secţie de autobrancardă, aveam atunci o companie de autobrancarde împărţită în două: o secţie la generalul Prezan şi o secţie la generalul Averescu. Autobrancarda este o maşină de transport a răniţilor de pe câmpul de luptă, de la primele posturi de ajutoare, la spitalele interioare. Era o maşină cu motor cu un şofer, gradat, iar eu eram brancardier. Veneam cu maşinile respective, umpleam paturile respective de la spitalul din Piatra Neamţ. Erau mai multe spitale, toate şcolile fuseseră făcute spitale.”



    Politicianul Constantin Moiceanu a fost înscris în Partidul Social Democrat, partid anticomunist condus de Constantin Titel-Petrescu. În 2000, el îşi aducea aminte de realităţile frontului din apropierea localităţii natale şi relaţiile civililor cu ruşii, aliaţi ai românilor. ”Frontul era aproape, nimănui nu-i mai ardea să petreacă de sărbători. Fraţii mei veneau noaptea, şi nu numai ei, toţi care erau originari d-acolo, veneau noaptea, când era linişte şi acalmie pe front, veneau în comună acolo şi ne povesteau cine-a murit, cum a fost luptele. Noi aveam avantajul că cunoşteam terenul. În al doilea rând, vedeam trupele române şi la un moment dat au venit trupele ruseşti. Li se dusese vestea ruşilor că sunt beţivi, se-mbată şi fac scandal. Şi atunci, părinţii mei, care erau oameni înstăriţi, aveau beci, butoaie de vin, butoaie de ţuică. Părinţii mei aveau o casă şi cam un hectar şi ceva de curte cu grădină. Şi mi-amintesc că într-o zi se anunţase că vin ruşii. Părinţii mei împreună cu alţi oameni au scos butoaiele de vin în curte şi le-a dat cep. L-au vărsat pentru că nu aveau unde să le ascundă, că aveau informaţii că ruşii fac urât la beţie.”



    Gavril Vatamaniuc a fost singurul supravieţuitor al grupului de rezistenţă anticomunist din Bucovina. În 1993, îşi aducea aminte de un coleg deţinut din închisoarea de la Gherla, francez, care luptase ca voluntar alături de români şi care rămăsese în România după încheierea războiului. ”Nu pot să-l uit pentru că acest om în etate de peste 70 de ani mi-a povestit că în 1916 a venit ca tânăr ofiţer francez voluntar să lupte alături de eroica armată română împotriva Germaniei. A luptat pe frontul Moldovei, a fost rănit, a fost dus în spital la Iaşi şi a fost îngrijit cu deosebită afecţiune de o fată foarte frumuşică, o moldoveancă care se numea Maricica. Noi râdeam pentru că pronunţa numele ”Marişica”, vorbea o moldovenească perfectă de ziceai că e născut la Bacău din tată în fiu. După ce s-a îndrăgostit de Maricica lui, el s-a făcut bine, s-a hotărât să se căsătorească cu ea. Şi-a vândut absolut tot ce a avut personal în Franţa, proprietatea lui şi ce mai avea el, şi a venit în România cu banii respectivi. A devenit un mic fermier, cu priceperea lui şi cu posibilităţile lui s-a descurcat binişor. A venit comunismul şi a socotit că acest fermier trebuie distrus.”


    La 100 de ani distanţă de la Marele Război, Europa are o memorie încă vie a conflictului care a marcat începutul unei alte perioade istorice. Ea a fost marcată, ca toate alte perioade istorice, de tragedii, de fapte de vitejie şi de laşitate, de speranţe împlinite sau deşarte.

  • Crucea Roşie în România

    Crucea Roşie în România

    Crucea Roşie a apărut oficial în România în 1876 ca organizaţie umanitară. Primul său sediu a fost în incinta Spitalului Colţea din Bucureşti. Crucea Roşie română şi-a primit botezul focului chiar la înfiinţare: o ambulanţă, dotată cu cele necesare şi însoţită de un medic şi mai mulţi infirmieri, părăsea România pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul sârbo-turc. În războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, războiul de independenţă al României, Crucea Roşie era deja o organizaţie experimentată. Printre marile personalităţi ale Crucii Roşii s-au numărat regina Maria, soţia regelui Ferdinand I, a cărei imagine, îmbrăcată în uniformă de soră medicală, trecând de la un spital de campanie la altul, în timpul primului război mondial, a făcut înconjurul lumii. Una dintre caracteristicile societăţilor de Cruce Roşie este solidaritatea între societăţile naţionale surori şi compasiunea arătate fiinţei umane, indiferent de tabăra din care face parte şi de religia pe care o are.



    Din mărturiile celor care au activat în Crucea Roşie, păstrate de arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, am selectat trei exemple. Ani Cicio-Pop Birtolan a fost fiica lui Ştefan Cicio-Pop, unul dintre liderii politici ai românilor din Transilvania. Ea a fost activă în Crucea Roşie şi îşi amintea de sfârşitul primului război mondial şi de efervescenţa de dinaintea constituirii României Mari.


    “În timpul războiului eram deja mărişoară. Lucrând la Crucea Roşie nu am făcut discriminare, eram la un spital unde mergeam şi le dam soldaţilor care nu aveau mâini, picioare, mâncarea cu linguriţa în gură. Făceam ce puteam ca să le îndulcim soarta. Şi atunci numaidecât am zis: facem o permanenţă în gară cu doamnele noastre românce de la Crucea Roşie şi servim ceai fierbinte, servim pâinici pe care le făceam acasă, le frământam. Sora mea de 14 ani, le cocea zi şi noapte, nu dormea, şi cu o femeie pe care o aveam în casă. Şi mi-am zis: ce să facem, trebuie să facem un manifest. Dacă aş avea un singur exemplar din acest manifest pe care cu entuziasmul de nedescris al tinereţii nu îmi mai aduc aminte cum l-am compus! Ştiu că m-am repezit la pian şi am început să cântăm Deşteaptă-te române! şi La arme! Era o nebunie tinerească.”



    Mircea Carp a fost ofiţer şi apropiat americanilor care activau în Crucea Roşie. Înainte să fugă din România, a fost arestat de noile autorităţi comuniste sub pretextul că avea legături cu americanii. “Din martie 1947 până la arestarea mea, am condus nişte echipe care au distribuit darul american la Iaşi şi la Vaslui. Aici voiau anchetatorii să împingă ancheta, dacă am transmis mesaje secrete din partea autorităţilor americane pentru diferite elemente ale Crucii Roşii române din Vaslui şi mai ales de la Iaşi. Aici am reuşit să mă fofilez spunând pe jumătate adevărul şi să nu dau nici o informaţie, pentru că am recunoscut că am dus în două ocazii plicuri care erau închise. De fiecare dată am spus că, fiind vorba de un ofiţer, eu nu puteam să deschid plicul şi să văd ce este înăuntru. Anchetatorii insistau că în plicuri ei ştiau că erau informaţii sau instrucţiuni militare pentru Crucea Roşie din Iaşi şi din Vaslui, ceea ce desigur era o enormitate, pentru că aşa ceva nu făceau americanii la ora aceea. Mai ales că era vorba de o misiune de asistenţă pentru populaţia din regiunile lovite de secetă. Aşa că am recunoscut că am dus plicuri, dar am spus că acestea au fost desfăcute în faţa mea, la Iaşi şi la Vaslui, şi în ele scria că erau de fapt instrucţiuni de felul cum trebuie distribuită asistenţa americană. Nu era vorba de vreo chestiune de spionaj, sabotaj sau mai ştiu eu ce.“



    Alexandru Smochină a fost deţinut politic şi atunci când a ajuns în lagărul de la Magadan, în Extremul Orient, i s-a spus că poate trimite scrisori în România prin intermediul Crucii Roşii. “M-am dus acolo, în sala de mese, că acolo ne-au chemat. Erau toţi străinii: coreeni, japonezi, germani, bulgari, sârbi, unguri, finlandezi, români, baltici, erau cetăţeni sovietici, greci, din Asia mai erau persanii, în sfârşit, multe neamuri. Şi acolo, peste câtva timp, după ce am luat loc lângă Lascu, un român din Bucureşti. Şi apare unul care ne spune simplu că avem dreptul să scriem în ţară, la familia noastră. Pentru aceasta, ni se dau cărţi poştale Crucea Roşie şi Semiluna Roşie. El ne-a îndrumat să le scriem părinţilor. Ne spunea, şi avea dreptate, că mama e mamă. Cine are neveste nu se ştie dacă le mai are, după atâţia ani. Ne-a dat câte o carte poştală şi ne-a spus că avem dreptul să scriem în fiecare lună. Puteam să cerem automat, lunar, câte o carte poştală, ca să scriem. Ne-a spus că avem dreptul să primim colete poştale, că putem primi şi bani, şi ne-a arătat şi ce nu putem primi, arme, şi alte chestii din ăstea. Faptul ăsta ne-a bucurat foarte mult şi toţi am scris, chiar acolo. Şi el ne-a adunat cărţile poştale. Însă, din cauza faptului că am trecut mereu într-un lagăr, ba în altul n-am primit răspuns decât din partea soţiei şi a fetiţei mele.”



    Crucea Roşie în România a fost o manifestare a solidarităţii umanitare, dincolo de ură, dintre oameni şi naţiuni. Ea s-a achitat adesea de misiunea ei de a aduce o rază de lumină, alinare şi speranţă în vremuri tulburi.

  • De la extaz la agonie şi invers – România în 1918

    De la extaz la agonie şi invers – România în 1918

    Schimbarea raportului de forţe dintre Puterile Centrale şi Antanta în toamna anului 1918 a făcut ca la sfârşitul războiului România să se alfe în tabăra învingătorilor. Răsplata a fost apariţia României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu vechiul Regat al României. Dar acest lucru nu a fost uşor. Până în 1920, elita politică şi societatea în întregul ei au avut de trecut peste obstacolele recunoaşterii internaţionale a noului stat.



    Istoricul Ioan Scurtu a arătat cum a trecut România de la extaz la agonie în anii de război 1916-1918. ”Teoretic, România ar fi trebuit să fie pregătită pentru că ea a intrat în război în 1916, deci după 2 ani de la începerea marii conflagraţii mondiale. Era un interval de timp în care în mod normal ar fi trebuit să fie folosit la înarmare şi la pregătirea armatei, a rezervelor. Din păcate nu a fost aşa. După entuziasmul intrării în război, când ostaşii au plecat pe front cu cântece şi cu flori la arme, aplaudaţi de mulţime ca şi cum ar fi mers la o petrecere, după circa 10 zile a venit dezastrul de la Turtucaia. Atunci oficialităţile române s-au trezit la realitate. A urmat, în noiembrie, retragerea din Transilvania şi, la începutul lunii decembrie, ocuparea capitalei, Bucureşti. A urmat retragerea la Iaşi unde, pe lângă toate greutăţile generate de o prezenţă atât de numeroasă, s-a întâmplat să vină şi holera care a secerat mii şi mii de oameni. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, s-a produs şi un accident de cale ferată în care au murit peste 1000 de oameni ca urmare a deraierii unui tren în apropiere de Iaşi.”



    În 1917 însă au venit momentele de glorie când armata română a oprit înaintarea trupelor germane şi austro-ungare la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Dar revoluţia bolşevică a provocat capitularea României şi ocuparea ei de către inamic. În ciuda faptului că şi-a pierdut tezaurul în Rusia, a încheiat pacea separată cu adversarii ei, a avut de înfruntat revoluţiile bolşevice din Rusia şi Ungaria, România a fost capabilă să treacă peste aceste mari dificultăţi. Totul s-a datorat unei elite politice vizionare, crede istoricul Ioan Scurtu. ”Toate aceste obstacole au fost depăşite prin faptul că România a avut o clasă politică de valoare. Mă refer, înainte de toate, la Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL, care a fost implicat în evenimente şi a avut un rol important în realizarea Marii Uniri. Atât basarabenii, cât şi bucovineii şi ardelenii au venit la Iaşi cu emisari, înainte de proclamarea Unirii, au discutat cu regele Ferdinand şi cu Ion I. C. Brătianu şi cu alţi politicieni cu privire la modalităţile de a proceda în mobilizarea pentru unire. Ion I. C. Brătianu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris şi acolo s-a confruntat cu marii politicieni ai vremii, de la preşedintele american Wilson la primul ministru al Marii Britanii. Până la urmă a fost o victorie deoarece prin tratatele de pace din 1919-1920 au fost ratificate actele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia.”



    Dar cei doi monarhi ai României, Ferdinand I şi Maria, au fost cei care au mobilizat energiile naţiunii. Ioan Scurtu. ”Regele Ferdinand era german, fusese ofiţer în armata germană. Când în Consiliul de Coroană s-a exprimat opinia pentru intrarea României în război împotriva ţării sale, a familiei sale, el a făcut un act de sacrificiu personal, dar în acelaşi timp un act de mare importanţă pentru România. A existat un schimb de replici cu Petre P. Carp, imediat după Consiliul de Coroană. Carp l-a apostrofat că a uitat că este german şi că nu s-ar fi cuvenit să ia o asemenea decizie. La care regele a răspuns că el ştie prea bine că este german. Dacă interesele ţării mele ar fi fost concordante cu cele ale României”, a spus regele, cu mare bucurie aş fi procedat altfel”. Dar el se considera şi român, rege al românilor, şi a acţionat în interesul ţării în fruntea căreia se afla.



    Sacrificiul naţiunii era şi sacrificiul perechii regale, iar caracterele tari se văd în momentele de maximă dificultate. Istoricul Ioan Scurtu. ”Regina Maria a fost din capul locului adepta intrării României în război alături de Antanta. Ea era englezoaică şi a avut un rol important în a-l convinge pe Ferdinand să facă acest sacrificiu personal, în interesul poporului român. Pe parcurs, regele şi regina au fost în permanenţă alături de români, de armată, de principalii lideri politici. Atunci când s-a pus problema retragerii de la Iaşi la Odesa, pe teritoriul Rusiei, pentru ca nu cumva trupele germane să ocupe întreaga Moldovă, regele Ferdinand a spus că el nu părăseşte teritoriul acestei ţări. La fel a procedat şi Ion I. C. Brătianu. A fost un gest care a mobilizat conştiinţa publică, inclusiv pe unii politicieni care s-au grăbit să plece şi să se cazeze în Ucraina, în oraşe aflate la distanţă de linia frontului.”



    România Mare a fost obiectivul generaţiei de la începutul secolului 20. Un obiectiv care a fost atins de toţi cei care au crezut în el, prin urmarea unor modele şi principii, prin depăşirea emoţiilor şi ezitărilor, printr-o voinţă puternică.