Radio România Internațional

Tag: Primul Razboi Mondial

  • Regina Maria a României

    Regina Maria a României

    Recent, în inima Parisului, pe malul Senei, a
    avut loc o ceremonie la care au participat membri ai familiei regale a
    României, oficialităţi franceze şi diplomaţi români. Era evocată personalitatea
    reginei Maria a României, care dădea numele său unei promenade pariziene de
    lângă Turnul Eiffel. Este vorba de o parte a Cheiului Branly, exact lângă Podul
    Iena, cel care face legătura între Turnul Eiffel şi Grădinile Trocadero, nume
    şi locuri legendare ale Parisului. În 1922, regele Ferdinand şi soţia sa,
    regina Maria, erau încoronaţi la Alba Iulia, ca regi ai României Mari,
    reunite.

    Dar cu exact un secol în urmă,
    în 1919, regina Maria era la Paris pentru a susţine cauza României la
    complicatele negocieri de pace ce au urmat Primului Război Mondial. Nimci nu
    era clar şi simplu, în Europa şi în lume, atunci când armele au tăcut, după
    patru ani de lupte sângeroase. Omenirea era epuizată de acest efort de
    autodistrugere iar ambiţiile militariste şi de putere păreau a fi primele care
    se refăceau. După dispariţia celor două mari imperii, cel austro-ungar şi cel
    german, românii se confruntau cu pericole din toate părţile. La Est, Revoluţia
    bolşevică răscolise întregul spaţiu geopolitic al Imperiului Ţarist, în care se
    desfăşura un război civil. În Vest, la Budapesta, comuniştii luaseră puterea şi
    îşi propuseseră să recucerească cât mai mult din vechiul spaţiu austro-ungar şi
    să facă joncţiunea cu bolşevicii din Ucraina sovietică.

    Dacă în Est asistăm la
    tot felul de atacuri destabilizatoare peste Nistru, ale bolşevicilor, în
    Basarabia care se unise cu regatul Român, în Vest regimul comunist maghiar a
    lansat Armata sa Roşie împotriva liniei de demarcaţie cu România, stabilită de
    Aliaţii victorioşi. Contraofensiva românilor a dus la eliberarea Ungariei şi a
    Budapestei de sub regimul comunist şi zădărnicirea planurilor bolşevice de a
    ajunge la doi paşi de Viena. În tot acest timp, la Paris se negocia intens,
    tensiunea mutându-se de pe câmpul de luptă în spatele uşilor închise. Cei care
    contau esenţial la Paris erau delegaţiile Franţei, Marii Britanii, Italiei şi
    Statelor Unite ale Americii, conduse chiar de preşedinţi sau premieri.
    Negocierile, care trebuiau să se raporteze la principiile autodeterminării
    naţiunilor, enunţate de preşedintele american, Woodrow Wilson, înaintau cu
    dificultate fiind reafirmate, cu putere, de peste tot, intenţii şi ambiţii ce
    reveneau din secole de jocuri de putere.

    Pentru România era esenţială
    recunoaştere voinţei de unire cu Regatul a Basarabiei, Bucovinei şi
    Transilvaniei, aşa cum fusese era exprimată în adunări populare, în anul 1918.
    Delegaţia română care negocia la Paris, formată, mai ales, din politicieni din
    Transilvania, care luptaseră pentru emanciparea românilor din fostul Imperiu
    austro-ungar şi Unirea Transilvaniei cu România, aveau o sarcină complicată dar şi sprijinul
    total al ţării. În primăvara anului 1919 este anunţată sosirea la Paris a
    reginei Maria, o personalitate puternică, recunoscută şi apreciată în
    societatea europeană.

    Maria era prinţesă britanică, nepoata reginei Victoria,
    fiica lui Albert, al patrulea copil al glorioasei regine, care a moştenit şi
    numele regretatului său tată, prinţul consort Albert. Şi regina Maria a
    moştenit numele mamei sale, Marea Ducesă Maria a Rusiei, fiica ţarului
    Alexandru al ll-lea şi sora ţarului Alexandru al lll-lea. De altfel, la Paris,
    nu departe de Promenada Reginei Maria a României se află celebrul pod care
    poartă numele unchiului reginei Maria, ţarul Alexandru al lll-lea. Prinţesa
    britanică Maria s-a căsătorit, în 1892, cu Ferdinand de Hohenzollern, prinţul
    moştenitor al României, împreună cu care avea să treacă prin cumplitele vremuri
    ale Primului Război Mondial şi să clădească evoluţia interbelică a României.

    În
    1914, regele Carol l moare, după o domnie de 47 de ani, iar Ferdinand şi Maria
    urcă pe tron, când toată lumea încerca să atragă România, de partea sa, în
    războiul ce se răspândea rapid. După doi ani de neutralitate, România intra în
    război alături de Antanta, de aliatul său tradiţional, Franţa, şi puterile
    democratice ale Vestului.

  • România şi preliminariile conferinţei de pace din 1919-1920

    România şi preliminariile conferinţei de pace din 1919-1920


    La sfârşitul primului război mondial, victoria Antantei formată din Marea Britanie, Franţa, SUA, Italia şi Japonia la care aderase şi România în 1916 nu însemna că pacea va fi uşor de obţinut. Teoretic, războiul avusese învingători şi învinşi, dar pacea trebuia să aducă un echilibru, să elimine posibilitatea viitoare a unui alt război. Apăruse ideea că un organism internaţional putea gestiona crizele locale care să le împiedice să devină sursă de conflicte globale. Protecţia minorităţilor din noile state trebuia luată în considerare cu şi mai multă seriozitate decât fusese până atunci.



    Marele Război avea să fie urmat însă de conflicte regionale care vor prelungi starea de război anterioară pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. De exemplu, răzvoiul româno-maghiar din 1919 a durat aproximativ 6 luni, dar războiul greco-turc izbucnit în 1919 va dura până în 1922. Pacea a fost obţinută cu greu întrucât animozităţile continuau să fie prezente.



    România trebuia să lupte pentru ca aspiraţiile ei naţionale să fie recunoscute de puterile Antantei care făceau un joc de echilibru al intereselor proprii, ale aliaţilor şi ale învinşilor. Astfel, diplomaţia română căuta să obţină la masa tratativelor ceea ce se câştigase pe teren cu mari scrificii.



    Istoricul Ioan Scurtu a arătat că prim-ministrul României şi unul dintre principalii artizani ai alăturării la alianţa franco-britanică, politicianul liberal Ion I. C. Brătianu, avea greaua misiune de a apăra interesele propriei ţări în faţa Consiliului Suprem format din SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia: ”Când Ion I. C. Brătianu mergea la conferinţa păcii de la Paris el avea în buzunar convenţia politică încheiată cu Antanta pe baza căreia România intrase în război, act care stabilise foarte clar care trebuia să fie graniţele României din teritoriile Austro-Ungariei locuite de români. De asemenea, mergea cu actele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Nu în ultimul rând, mergea cu jertfa de sânge a românilor în lupta pentru victoria aliaţilor Antantei.


    Brătianu a dus o luptă foarte energică pentru a impune o egalitate de tratament şi a iniţiat o colaborare între delegaţiile României, Cehoslovaciei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi a Greciei pentru o acţiune comună care să fie luată în considerare de aliaţi. Din păcate, unul dintre cei care participau la această coaliţie, Venizelos, a declarat că el nu se considera conducătorul unui stat independent şi suveran ca Grecia, iar ceilalţi aliaţi s-au dat şi ei la o parte. Iar Brătianu a rămas cam singur luptând ca România să fie tratată aşa cum se cuvenea. Este memorabilă confruntarea lui Brătianu cu membrii Consiliului Suprem, inclusiv cu preşedintele american Wilson, şi susţinerea pe care el a făcut-o în favoarea drepturilor României, inclusiv în privinţa minorităţilor.”



    Acolo unde strategiile politicienilor români nu avuseseră succes a avut succes prezenţa fermecătoare a unei femei. Era Maria, regina României, cea care împreună cu soţul ei, regele Ferdinand, riscase totul şi era gata să sacrifice totul pentru a câştiga. Regina României a fost acolo unde a fost nevoie de ea şi a participat la scrierea uneia dintre paginile cele mai glorioase ale istoriei României din secolul XX.



    Ioan Scurtu: ”Brătianu reuşise să intre în conflict cu toţi membrii Consiliului Suprem care nu acceptau să fie contraţi şi li se dea contraargumente la ceea ce ei decideau. Şi-atunci, Brătianu i-a sugerat regelui Ferdinand ca regina Maria să vină la Paris, iar suverana a venit imediat. În Gara Centrală din Paris, întrebată fiind de ziarişti pentru ce venise — era totuşi o femeie care venea la conferinţa păcii –, ea a răspuns că venise pentru a arăta faţa frumoasă a României. Adică işi arăta propriul chip. A fost primită la Palatul Élysée cu garda de onoare şi cu decoraţii. Preşedintele american Wilson era personalitatea centrală a conferinţei iar regina a făcut demersuri să fie primită pentru a pleda cauza României. Dar preşedintele american i-a transmis că programul lui începea la ora 9 şi din păcate nu o putea primi. Şi-atunci regina i-a trimis o scrisoare în care îi spunea că dacă programul său începea la 9, atunci îl aştepta la ora 7 la Hotel Ritz pentru a avea discuţia promisă. Şi Wilson, împreună cu soţia, a venit într-adevăr la Ritz la ora 8,30.


    A avut loc o discuţie în care preşedintele american a pledat pentru pace, pentru Societatea Naţiunilor, pentru înlăturarea războaielor, pentru o lume a fericirii aşa cum şi-o imagina el. Regina Maria aproape că n-a putut vorbi întrucât pasiunea preşedintelui Wilson era atât de mare şi nu putea fi întrerupt. Cum se apropia ora de plecare, regina i s-a adresat: Domnule preşedinte, sper că n-o să aveţi impoliteţea de a nu mă invita mâine la dejun.” La care, Wilson a schimbat priviri cu soţia sa care i-a spus reginei că o aşteptau a doua zi la dejun. De această dată, situaţia s-a schimbat: regina Maria a fost cea care a vorbit, şi a vorbit, şi a vorbit mai ales despre drepturile minorităţilor. Şi a conchis prin a spune că domnul preşedinte Wilson era cel mai îndreptăţit om să vorbească despre drepturile minorităţilor deoarece negrii aveau multe drepturi în SUA.” La care Wilson n-a avut nicio replică.”



    Istoria se scrie şi aşa: cu personalităţi mesianice ale unor ţări mici care pot schimba decizii mari. Iar România a avut atunci acest noroc, de a avea câţiva salvatori.

  • Centenarul campaniei armatei române din 1919

    Centenarul campaniei armatei române din 1919

    Sfârşitul primului război
    mondial, după 4 ani de lupte sângeroase şi tragedii personale şi colective, nu
    avea să aducă pacea imediat. Fiecare individ, grup etnic, grup politic şi
    naţiune a resimţit profunde neîmpliniri. Învingătorii se confruntau cu efectele
    războiului şi cu găsirea de soluţii pentru a readuce calmul social şi economic,
    învinşii aveau de înfruntat condiţiile umilitoare ale celui care pierde. Războiul
    va continua şi în 1919, dar nu ca o încleştare de forţe între blocuri militare
    între ţări aliate, ci ca operaţiuni armate zonale de mai mici sau mai mari
    dimensiuni. În Europa Centrală şi de Est, dezmembrarea Austro-Ungariei a fost
    însoţită de violenţe care nu au putut fi calmate decât în vara anului 1920 prin
    semnarea tratatului de la Trianon. Însă instaurarea Republicii Ungare a
    Sfaturilor în martie 1919, stat bolşevic după modelul rus brevetat de Lenin şi
    condus de Bela Kun, a fost principala sursă de instabilitate şi principalul
    obstacol în calea instaurării păcii. Ţintele principale ale comuniştilor unguri
    au fost românii şi cehoslovacii.


    Istoricul Şerban Pavelescu a schiţat tabloul vecinătăţilor
    ostile cu care se confrunta România în anul 1919: Putem spune că ceea ce a urmat după armistiţiul de la 11
    noiembrie 1918 este un adevărat război după război. Practic, statul român s-a
    văzut în situaţia în care a fost nevoit să apere cu arma în mână decizia românilor
    din provinciile istorice, care tocmai declaraseră în martie 1918, noiembrie şi
    decembrie 1918 dorinţa lor de a se uni cu ţara, de inamicii statului român.
    România se găsea practic înconjurată de forţe ostile unirii, cât şi existenţei
    statului român. La est era Rusia sovietică şi de forţele sovietice din Ucraina,
    la nord-est şi nord se confrunta cu revendicările teritoriale ucrainene, atât
    ale celor care reprezentau dreapta politică, forţele democratice şi cele
    naţionaliste ucrainene, dar şi cele care reprezentau stânga, şi anume puterea
    bolşevică. La vest era Ungaria, mai întâi regimul de după disoluţia Austro-Ungariei
    care avea figuri precum contele Tisza sau Karolyi, cu care de asltfel românii
    negociaseră, în contextul deciziei plebiscitare, condiţiile separării
    Transilvaniei de Ungaria. În sud-vest, românii se confruntau cu apetitul vorace
    al Serbiei care avea un diferend teritorial cu România rezultat din
    promisiunile asumate de Antanta faţă de ambele state în contextul primului
    război mondial. În sud, nu mai trebuie amintit că România se confrunta cu
    rezistenţa deosebită a Bulgariei de a pleca din Dobrogea şi de a se încadra în
    prevederile Convenţiei de armistiţiu.


    Războiul
    româno-maghiar declanşat de armata roşie maghiară a constat în două faze. Prima
    a fost cea din aprilie-mai 1919, când ungurii au atacat trupele române din
    Transilvania, a doua la jumătatea lunii mai 1919 când ungurii atacă a doua oară
    după ce fuseseră respinşi. Efectivele celor două armate erau aproximativ egale,
    în oameni şi în putere de foc. Şerban Pavelescu a punctat însă existenţa a două
    războaie româno-maghiare, unul pe teren şi al doilea diplomatic. Practic, sunt două războaie.
    Unul se poartă la Conferinţa de pace, al doilea se poartă pe front. E un război
    foarte ciudat în care operaţiunile militare se desfăşoară între două sau trei
    rânduri de negocieri, între care intervin armistiţii impuse de Marile Puteri.
    De pildă, la 1 mai 1919 operaţiunile încetează pe frontul româno-maghiar pentru
    că aşa doresc Marile Puteri. Acest respiro permite trupelor lui Bela Kun să se
    reorganizeze şi să lanseze, pe 20 mai 1919, un atac devastator, nu împotriva
    românilor, ci împotriva cehoslovacilor. Atacul lor împotriva românilor eşuează,
    este respins foarte uşor şi rapid. Trupele maghiare, în mai puţin de două săptămâni,
    ocupă toată Slovacia. În ceea ce priveşte frontul de pe Tisa, după două-trei
    zile de apărare, românii trec la contraofensivă şi extrem de repede, odată
    depăşită linia Tisei, trupele maghiare intră în degringoladă şi trupele române
    ocupă Budapesta.


    A doua
    fază a războiului româno-maghiar se încheia în august 1919 cu ocuparea
    capitalei Ungariei de către armata română şi lichidarea republicii sovietice de
    acolo. Ocuparea Budapestei
    este o problemă pentru că, deşi România fusese atacată, deşi era în ofensiva
    care nu putea fi oprită împotriva unui inamic care atacase de două ori,
    Românieri i s-a cerut s-o oprească. Au fost presiuni enorme şi doar
    intervenţiile şi iniţiativele comandanţilor români cu de la sine putere pe
    front au dus la ocuparea Budapestei, centrul politic şi militar nevralgic al
    Ungariei, şi dizolvarea prin forţă a Republicii Sfaturilor. La vremea
    respectivă, populaţia Budapestei a primit trupele române cu recunoştinţă, orice
    s-ar spune. Mai mult decât atât, pentru România existau mai multe obiective. Pe
    de-o parte era zdrobirea inamicului şi punerea lui în imposibilitatea de a mai
    ataca, pe de alta era postarea într-o poziţie avantajoasă la conferinţa păcii.
    Trupele române nu vor pleca din Ungaria decât după ce se va semna tratatul de
    la Trianon, în iunie 1920. Şi având în vedere toate tribulaţiile prin care a
    trecut delegaţia română la conferinţa păcii consider că a fost o dovadă de
    înţelepciune.


    Acum
    100 de ani, România intervenea militar în centrul Europei pentru a-şi asigura propria
    stabilitate statală, aşa cum fusese voinţa celor care doriseră să se unească cu
    ea. Intervenţia militară română împotriva Ungariei bolşevice era însă şi una a
    lichidării germenelui totalitar comunist, a reinstaurării democraţiei care
    aducea, finalmente, atât de râvnita pace.

  • Un doctor american în România Primului Război Mondial

    Un doctor american în România Primului Război Mondial

    Printre
    voluntarii străini care i-au ajutat pe români în spatele frontului din Primul
    Război Mondial, s-a aflat şi un medic american. Printre britanici şi alţi
    europeni – în mod firesc, prinşi în vâltoarea conflagraţiei europene iniţial -,
    doctorul Joseph Breckinridge Bayne a fost un personaj aparte, căci nimeni nu se
    aştepta ca în 1916, un american să ajungă la Bucureşti şi să facă funcţional un
    spital militar. Dar exact aşa s-au petrecut lucrurile. J. Breckinridge Bayne
    s-a născut în iunie 1880 la Washington DC unde a şi absolvit, la începutul
    secolului XX, cursurile facultăţii de medicină de la Universitarea Georgetown.

    Nefiind o personalitatea a istoriei sau medicinei americane, biografia sa n-a
    fost uşor de reconstituit. A făcut-o, însă, un compatriot al doctorului Bayne,
    Ernest H. Latham, jr., ataşat cultural al ambasadei SUA la Bucureşti în anii
    1980. Despre documentarea realizată pentru cartea Un destin ciudat. J. Breckinridge Bayne, un doctor american pe
    frontul românesc 1916 – 1919, apărută la editura Vremea, Ernest Latham ne
    spune.

    Documentarea nu a fost uşor de realizat. El
    nu a fost o personalitate proeminentă în SUA şi la început, probabil, doar i-am
    căutat numele pe Google.     Aşa am aflat că a studiat medicina la Universitatea
    Georgetown din Washington. Aşadar, am contactat universitatea care mi-a trimis
    o copie a foii sale matricole. Consultând aceste documente de la Universitate,
    am aflat unde studiase înainte: la o şcoală privată din Noua Anglie, din
    Andover, unde, întâmplător, şi eu am fost elev. Deci am contactat direcţiunea
    şcolii, dar din păcate, acolo nu s-a păstrat decât dovada faptului că învăţase
    acolo, fără să existe şi vreun document privitor la performanţele sale şcolare
    sau la cursurile pe care le urmase.


    Pasionat de chirurgie,
    doctorul Bayne n-a reuşit, însă, să practice această specializare aşa cum şi-ar
    fi dorit, căci după moartea tatălui, preia cabinetul acestuia de medicină
    generală. Probabil nevoia de a practica chirurgia, dar şi altruismul său, l-au
    determinat ca în 1916, după doi ani în care Primul Război Mondial, făcea
    ravagii în Europa, doctorul Bayne să plece voluntar pe front, alăturându-se
    corpului medical al Armatei Britanice. La Bucureşti a ajuns pe 7 noiembrie
    1916, împreună cu un mic grup de cadre medicale britanice şi, aproape imediat,
    împreună cu generalul Alexandru Marghiloman, preşedintele Crucii Roşii Române,
    s-a decis să fie repartizaţi la Pavilionul 1 al Spitalului Militar Regina
    Elisabeta.

    Aici, doctorul Bayne avea să rămână şi după evacuarea oraşului
    survenită în urma capitulării Bucureştiului în faţa armatei germane în luna
    decembrie 1916. Datorită neutralităţii de atunci a SUA, Bayne a putut să-şi
    continue activitatea la spital, însă fără personal medical calificat, căci toţi
    specialiştii – inclusiv britanicii – se refugiaseră la Iaşi. Pe voluntarii
    rămaşi, chirurgul american a trebuit să-i instruiască pentru a încerca să
    opereze şi să vindece mulţimea de soldaţii răniţi care ajungeau la spital.
    Luptându-se cu greutăţile specifice unui oraş asediat, doctorul Bayne a reuşit
    şi să opereze, şi să creeze chiar diverse proteze pentru membrele amputate ale
    soldaţilor. Situaţia s-a schimbat, însă, începând cu 1917 când SUA au intrat în
    război contra germanilor.

    Doctorul a fost nevoit să părăsească Bucureştiul,
    după 8 luni de muncă neîntreruptă şi de stres major. N-a renunţat şi la
    practicarea meseriei, căci în zona rurală din sudul ţării unde s-a retras, a
    continuat să fie medic pentru ţăranii afectaţi de sărăciei, subnutriţie şi
    diverse epidemii. De altfel, în urma unei epidemii de holeră, Bayne însuşi s-a
    îmbolnăvit, dar a reuşit să scape. Eforturile sale au fost recunoscute, regele
    Ferdinand luând decizia de a-l decora cu Ordinul Steaua României în 1918. În
    vara aceluiaşi an, doctorul Bayne s-a reîntors la Washington. Nu pentru mult
    timp. La sfârşitul lui octombrie, a plecat din nou, însoţit de data aceasta de
    o întreagă echipă a Crucii Roşii pentru a ajuta la stăvilirea epidemiei de
    tifos din câteva sate aflate în sud-vestul Bucureştiului.

    În 1919, doctorul
    Bayne a plecat definitiv în SUA şi în România nu a mai revenit. Azi, mărturiile
    lui cuprinse în cartea sa de memorii din 1944, Bugs and Bullets (Gângănii şi
    gloanţe), constituie un document important al prezenţei americane în România
    Primului Război Mondial, consideră Ernest Latham: Lista
    bibliografică privind prezenţa americanilor în România în anii primului război
    mondial e foarte scurtă. Am pomenit deja despre memoriile doctorului Bayne. În
    afară de acest text, mai sunt şi amintirile ambasadorului american din acea
    perioadă, Charles Vopicka, dar şi o referire sumară la România în cartea
    jurnalistului John Reed War in Eastern Europe (Război în Europa de Est) Ce impresie îi făcuseră românii doctorului
    Bayne? Una profundă şi pozitivă. Prin impresia pe care i-o făcuseră soldaţii români
    l-a făcut să-i pună în contrast cu cei ruşi şi cu cei germani.




    Pentru Bayne, soldaţii români luptau cu mai mult
    entuziasm nu doar la gândul că-şi apără ţara, dar şi fiindcă se aflau acasă, pe
    pământul de care – aşa cum a observat şi acest american – erau extrem de
    ataşaţi.

  • Generalul Maurice Sarrail

    Generalul Maurice Sarrail

    România a beneficiat
    la finalul primului război mondial de un consistent sprijin din partea unor
    medii franceze influente și din partea unor personalități civile și militare
    franceze. Numele generalului Henri Berthelot, al geografului Emmanuel de
    Martonne, al contelui de Saint-Aulaire sunt binecunoscute azi. Însă au fost și
    alte personalități care și-au manifestat sprijinul pentru cauza românească încă
    din timpul războiului, una dintre ele fiind generalul Maurice Sarrail. Născut
    în 1856 la Carcassonne, Sarrail a absolvit Academia militară de la Saint-Cyr în
    1877. În timpul războiului, a luptat la Verdun, pe Marna și în Ardeni. A fost
    numit la comanda unui corp expediționar trimis în Macedonia pentru a proteja
    aliații Franței. A fost destituit în decembrie 1917 de la comanda corpului
    francez din cauza asocierii lui cu un cerc de politicieni socialiști care au
    provocat o criză. Până la sfârșitul războiului a trăit retras în casa sa de la
    țară.


    În 1916, după o
    așteptare nerăbdătoare de doi ani, România intra în război alături de Antanta
    formată din Franța, Marea Britanie și Rusia. României i se promiseseră
    teritorii locuite de români din Austro-Ungaria și, din punct de vedere militar,
    declanșarea unei ofensive în zona orașului grecesc Salonic unde acționau
    diviziile franceze de sub comanda generalului Sarrail. Eșecul coordonării
    operațiunilor Antantei în Balcani a făcut ca România să ajungă într-o situație
    disperată în vara anului 1917: capitala era ocupată, autoritățile refugiate în
    Moldova, apariția epidemiilor de tifos, refugiații și suprapopularea, lipsa
    alimentelor. În acel moment, oamenii de cultură români au sesizat ocazia de a
    ridica moralul trupelor române și a populației prin afișarea publică a
    stindardului liturgic care aparținuse victoriosului principe Ștefan cel Mare al
    Moldovei, o broderie aflată în posesia mănăstirii Zographou de la muntele
    Athos. Problema stindardului a ajuns una dintre priorităţile politicii interne
    şi externe româneşti în vara dezastruosului an 1917. Comandanții francezi s-au
    raliat imediat ideii și au făcut ca românii să intre în posesia acelui simbol.


    Istoricul Ernest
    Oberlander-Târnoveanu, directorul Muzeului de Istorie a României, crede că
    generalul Maurice Sarrail a fost atunci omul providențial pentru cauza
    românească. Cuvântul cel mai
    greu l-a avut generalul Maurice Sarrail. Noi îl ştim pe Sarrail din celebrul
    adagiu al armatei române din 1916, O Sarrail, Sarrail, Sarrail, noi ne batem
    şi tu stai! Uite însă că la judecata istoriei, când umblăm şi scotocim în
    toate documentele pe care nimeni n-a vrut să le citească timp de 100 de ani,
    constatăm că Sarrail a oferit poporului român un dar de nepreţuit. Astăzi, şi
    chiar după război, n-ar mai fi fost posibil sub nicio formă să recuperăm acel
    stindard de la Zographou. A existat şi un avantaj în acel context. Zographou
    era o mănăstire bulgărească, aliaţii erau în război cu Bulgaria şi cei de la
    Zographou au fost victime colaterale, ca să spun aşa, ale acelei situaţii.
    Istoria îşi are propriile legi şi reguli şi ce contează la judecata finală este
    rezultatul nu tot felul de amănunte mici pe care alţii nu le mai ştiu.


    Armata franceză însă
    nu era o armată formată din barbari și neleguiți, care să jefuiască civilii ori
    să permită jafuri și suferințe în rândurile populației inocente. Și totuși,
    drapelul de luptă al lui Ștefan cel Mare trebuia să ajungă în posesia aliaților
    români. Ernest Oberlander-Târnoveanu știe care a fost soluția găsită de francezi. Pentru că de foarte multă
    vreme m-am ocupat de acest subiect, al istoriei recuperării steagului, sunt
    convins, şi o spun public, că francezii au plătit pentru acest steag. Cu
    siguranţă, în arhivele militare franceze se păstrează chitanţa şi cred că au
    plătit o sumă consistentă. Călugării de la Zographou nu au mai cerut niciodată
    steagul înapoi ştiind că l-au vândut. Sarrail ne-a făcut un dar pe banii
    contribuabilului francez, astăzi, la 100 ani de la evenimente, stindardul este
    aici şi aceasta contează foarte mult.


    Consulul României la
    Atena Gheorghe Ionescu a propus decorarea ceor care aduseseră mari servicii
    României în anii războiului. Între ei, și generalul Sarrail. Ernest Oberlander-Târnoveanu. Sunt documente olografe ale lui
    Ionescu care solicită primului ministru ca locotenetul Dich, şeful garnizoanei
    ruse, şi căpitanul Gilbert Gidel să fie decoraţi. Şi în partea de sus a paginii
    este o rezoluţie în care se spune că se pregătise decretul regal pentru ca
    Gidel să primească Steaua României în grad de comandor, un grad foarte mare,
    adică patru trepte. Ionescu insistă să se acorde un ordin şi generalului
    Sarrail subliniind ce rol important avusese generalul şi ce rol important putea
    avea în viitor pentru a-i proteja pe românii din Macedonia. Era zona frontului
    şi ştim ce atrocităţi suferiseră civilii din Balcani. Mai mult decât atât,
    aliaţii francezii au fost încă o dată la înălţimea situaţiei istorice şi li s-a
    solicitat ca stindardul să fie trimis în Franţa cu o navă militară. Francezii
    au acceptat, steagul a fost încredinţat unui maior, S. Dion, el a luat steagul,
    pus într-o cutie de tablă şi sigilat cu sigiliul Consulatului român. Steagul a
    pornit de la Salonic la Atena, acolo a schimbat nava, şi a ajuns la Marsilia.
    Şi îl vedem la Paris, în curtea Sorbonei.


    Generalul Maurice
    Sarrail a murit în 1929 la Paris. A fost un prieten al României și la locul
    potrivit atunci când a fost neoie de el.

  • Scriitoarea Mărgărita Miller Verghy

    Scriitoarea Mărgărita Miller Verghy


    Din galeria femeilor care au contribuit la efortul României în Primul Război Mondial, sprijinind implicit și Marea Unire din decembrie 1918, Mărgărita Miller Verghy se detașează nu doar prin diversitatea activităților sale, ci și prin modalitatea prin care s-a acomodat cu soarta ei. Deși, din copilărie, a fost marcată de boli și afecțiuni diverse, a găsit energia să fie profesoară, jurnalistă, scriitoare, activistă feministă și soră de caritate în război. Monica Negru, de la Arhivele Naționale ale României, reface acum biografia Mărgăritei Miller-Verghy. “S-a născut în 1865 la Iași, a fost fiica unui profesor și politician descendent dintr-o familie nobiliară poloneză. Tatăl ei a murit, însă, când Mărgărita era încă mică. Fetița a rămas doar cu mama ei, dar s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă, motiv pentru care mama ei a decis să fie tratată în străinătate, motiv pentru care a fost educată la Geneva și Paris. Aici a devenit cunoscătoare de șase limbi străine. Revenită în țară și-a luat bacalaureatul la azilul de fete, Elena Doamna, pentru ca ulterior, să-și dea licența și doctoratul în Filozofie la Universitatea din Geneva. Stabilită la București, Mărgărita Miller Verghy a condus Școala Normală de Fete Elena Doamna unde a redactat primele manuale: un manual pentru studierea limbii franceze și alte manuale destinate celor mai mici”



    De asemenea, în 1912, a publicat “Copiii lui Răzvan”, o carte premiată de Academia Română și o premieră printre cărțile didactice de la noi, fiind primul volum de lecturi școlare dedicate elevilor de gimnaziu. Preocupările didactice de genul acesta veneau, de altfel, în continuare preocupărilor literare ale Mărgăritei Miller-Verghy, după cum aflăm tot de la Monica Negru “Ea a debutat și în presă cu o nuvelă. A fost, de asemenea, prima traducătoare a lucrărilor Reginei Maria în limba română. În perioada Primului Război Mondial, Mărgărita – ca și pianista Cella Delavrancea – a sprijinit Puterile Centrale, nu Antanta, fiind germanofilă. Însă, în 1916 când România a intrat în război, Școala Elena Doamna condusă de ea a fost transformată în spital militar, iar în acest context, ea s-a înscris ca asistentă la Crucea Roșie română. În perioada ocupației germane, întocmai ca alte membre ale unor societăți caritabile, a oferit sprijin orfanilor de război”



    În perioada interbelică, Mărgărita Miller-Verghy și-a continuat preocupările literare și jurnaliste, în anii 1940, colaborând și la emisiunile teatrale ale Radiofuziunii, totul în ciuda faptului că sănătatea i-a fost mereu fragilă: în 1924, a suferit și un accident de mașină în urma căruia și-a pierdut aproape complet vederea. Activitatea literară s-a îmbinat în viața Mărgăritei Miller-Verghy și cu activismul, încă dinainte de intrara României în Primul Război Mondial, cum ne spune Monica Negru. “În 1915, alături de alte scriitoare române, a pus bazele Asociației Româncelor Cercetașe, iar mai târziu, alături de sora istoricului Alexandru Xenopol, Adela, a înființat Societatea Scriitoarelor Române, fiind vicepreședinta acestui for și contribuind cu articole la revista Societății. A făcut parte și din asociațiile feministe ale epocii. De pildă, am găsit un document cum că în 1935, activa în Consiliul Național al Femeilor Române, condus de Alexandrina Cantacuzino. Dar, în istoria literaturii, a rămas amintită ca prima scriitoare a unui roman polițist. “Prințesa în crinolină”, acesta e primul roman scris de o femeie în 1946, când Mărgărita avea 82 de ani. A scris de asemenea nuvele, piese de teatru, dar și lucrări de etnografie premiate de Academia Română. A mai publicat, în colaborare de data aceasta, și lucrarea “Evoluția scrisului feminin în România”.



    Mărgărita Miller-Verghy a murit în 1953, la 87 de ani, rămânând până la capăt o prezență activă în lumea literelor românești, scriind literatură și nu numai.


  • Descoperind femeile marelui război

    Descoperind femeile marelui război

    În perioada premergătoare Marii Uniri din 1918, în anii Primului Război Mondial, dificili pentru regatul României aflat în mare parte sub ocupaţie germană de la începutul lui decembrie 1916, nu doar soldaţii de pe linia frontului s-au remarcat. În spatele frontului, le-a revenit femeilor sarcina de a păstra moralul oamenilor şi de-i ajuta prin miriadele de probleme apărute atunci. Pe lângă acţiunile caritabile şi diplomatice binecunoscute şi îndelung studiate ale Reginei Maria şi ale prinţesei Martha Bibescu, şi împlicarea altor femei a început să fie cercetată în anii din urmă. O expoziţie recentă de fotografii de epocă, documente şi manuscrise a fost organizată de Arhivele Naţionale pentru a pune în evidenţă activitatea unor femei remarcabile, deopotrivă surori de caritate şi precursoare ale feminismului românesc.



    Monica Negru, curatoarea expoziţiei Descoperind istoria. Femeile Marelui Război, ni le descrie în continuare pe câteva din ele. Nu întâmplător începe cu Alexandrina Cantacuzino, un simbol al mişcării feminine interbelice: Alexandrina Cantacuzino a fost o femeie cu o vastă cultură și voință puternică, un spirit religios, tradiționalist și naționalist, o oratoare de nivel european. S-a născut în septembrie 1876. S-a căsătorit cu politicianul consevator Grigore G. Cantacuzino, ministru, secretar de stat și senator. Ea a susținut mișcarea de emancipare a femeilor române chiar și din fonduri proprii, întreținând, de pildă, 33 de școli și trimițând mii de cărți în Basarabia. Alexandrina Cantacuzino a fost o personalitate reprezentativă a feminismului românesc și internațional în primele 4 decenii ale secolului XX. Din 1918 a condus Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR) care a susținut întemeierea de asociații culturale, de școli și de locuințe sociale în București și în alte orașe. În anii primului război mondial, Alexandrina Cantacuzino a preferat să rămână în București în perioada ocupației germane, a activat ca membră a Crucii Roșii, s-a îngrijit de buna funcționare a unui mare spital de răniți de Capitală și a a ajutat prizonierii de război din lagărele bucureștene.




    După război, Alexandrina Cantacuzino a continuat activitățile de ajutorare a fetelor mai sărace și de emancipare a femeilor în general. A susținut crearea Micii Antante a Femeilor între România, Polonia, Cehoslovacia și Grecia, fiind președinta acestui for între 1923 și 1924, iar între 1925 și 1936, a fost vicepreședinta Consiliului Internațional al Femeilor. Fiind longevivă, a murit în 1944. Activitatea sa a fost susţinută de o altă Alexandrina. Monica Negru ne spune cine. Alexandrina Fălcoianu s-a născut într-o veche familie de boieri munteni. Tatăl său a fost matematician și profesor universitar la București. Verișoara ei primară a fost Elena Văcărescu, împreună cu care a și locuit în occident. Alexandrina Fălcoianu a lăsat o lucrare memorialistică păstrată în manuscris la Arhivele Naționale. În anii războaielor balcanice a urmat un curs de infirmiere benevole. A devenit membră a Crucii Roșii române, a activat constant, chiar și pe o ambulanță românească trimisă în Bulgaria în 1913. În 1916, după cucerirea Bucureștiului de către Puterile Centrale, a organizat o cantină în gara Titu, de lângă capitală, unde se asigura soldaților o masă caldă zilnică. Erau răniți, în medie cam 40.000 de soldați pe zi, toți cei care ajungeau la cantină primind o strachină de ciorbă, un sfert de pâine și ceai.




    Tot în timpul războiului, Alexandrina Fălcoianu a fost numită de Crucea Roșie la conducerea unor spitale din Capitală, iar în memoriile sale ea povestește despre protecția acordată prizonierilor români evadați care s-au ascuns într-unul din aceste spitale. Şi tot sub tutela Alexandrinei Cantacuzino s-a format şi altă femeie remarcabilă din spatele frontului, supranumită zâna prizonierilor. Monica Negru. Zoe Râmniceanu, o membră reprezentativă a SONFR, fiind una dintre liderele fondatoare, îndeplinind funcţia de casieră generală. În anii Primului Război Mondial ca soră medicală în cadrul Spitalului 113 din Bucureşti, alături de Alexandrina Cantacuzino. Ele au fost şi închise în noiembrie 1917 pentru scurt timp, considerându-se că acţionau contra ocupaţiei germane de atunci. Zoe Râmniceanu a fost membră a Crucii Roşii Române, a activat continuu pentru ajutorarea prizonierilor români şi a vizitat lagăre de prizonieri. De la 1 decembrie 1916 a asigurat hrană şi îngrijire medicală pentru 4000 de prizonieri români aflaţi în Capitală.



    Pe lângă aceste femei, în primii ani ai României Mari, s-au remarcat şi altele atât în domeniul filantropic şi al activismului social, cât şi în arte sau ştiinţe.

  • 100 de ani de la manifestația din 13 decembrie 1918

    100 de ani de la manifestația din 13 decembrie 1918

    Încheierea primului război
    mondial nu a adus şi pacea mult râvnită. Europa scăpase de război dar intrase
    într-o perioada turbulentă în care revoluţiile şi continuarea unor conflicte
    armate adusese nesiguranţă. Revoluţia bolşevică din 1917 care adusese victoria
    comunismului în Rusia era numai începutul anarhiei. Peste tot în Europa
    agitaţia comunistă încerca să profite de rănile şi neputinţele războiului
    pentru a instaura o societate după scrierile lui Marx şi Engels în care
    lichidarea proprietăţii private şi dispariţia exploatării omului de către om ar
    fi adus fericirea. Însă societăţile europene doreau pace şi au reacţionat în
    direcţia anihilării pericolului pe carte îl reprezenta tipul de regim sovietic.


    Şi în România, grupuscule
    radicale de comunişti şi socialişti s-au organizat şi au încercat să preia
    puterea, aşa cum a fost încercarea din 13 decembrie 1918 de pe Calea Victoriei,
    din apropierea Palatului Regal. Reacţia guvernului a fost dură şi a dus la
    pierderea de vieţi omeneşti. Succesiunea evenimentelor de până pe 13 decembrie
    fusese declanşarea unei greve pe 6 decembrie a muncitorilor tipografi pentru
    salarii mai mari şi pentru ziua de muncă de 8 ore şi anunţarea alteia pe 13.
    Noua grevă s-a transformat într-o manifestaţie de protest la care s-au alăturat
    şi socialiştii şi la care s-au strigat lozinci împotriva armatei române, pentru
    detronarea regelui şi proclamarea republicii. Generalul Emilian Ionescu era în
    1918 locotenent şi, dintr-un interviu din 1979 aflat în arhiva Centrului de
    Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, am aflat cum au decurs evenimentele. Îmi amintesc că ziua de 13
    decembrie era o zi neguroasă, o zi chiar rece şi la un moment dat generalul Ştefănescu,
    care se găsea în cabinetul lui de la Prefectura Poliţiei din Calea Victoriei,
    este anunţat că grupuri de muncitori se adună în Piaţa Teatrului Naţional.
    Atunci am mers cu el chiar pe jos şi, într-adevăr, grupuri de muncitori, se
    adunau în faţa Palatului Poştelor şi înaintau spre Calea Victoriei. Un alt grup
    se adunase în Casa Sindicatelor, unde este acum Sala Palatului. Se aduseseră în
    Bucureşti trei regimente: 9 Vânători sub comanda colonelului Rasoviceanu, 4
    Roşiori sub comanda colonelului Moruzi şi 1 Grăniceri sub comanda colonelului Stănescu.
    Aceste trei regimente, care se remarcaseră pe fronturile de luptă, fuseseră
    aduse ca regimente de încredere în Bucureşti. Se mai adusese şi regimentul
    Vânători de Munte de sub comanda pe atunci Prinţului Moştenitor Carol.


    Pe Calea Victoriei, la intersecţia
    cu strada Ion Câmpineanu, s-a scris istoria acelei zile. Emilian Ionescu. În faţa Teatrului Naţional, când aceste coloane care veneau dinspre Poştă,
    altele care veneau dinspre strada Câmpineanu, o delegaţie din acei oameni ai
    muncii care venise la generalul Ştefănescu ceruse permisiunea să li se dea voie
    să manifesteze. Adică să meargă prin faţa Palatului Regal şi să reamintească regelui
    Ferdinand că în martie 1917, în preajma bătăliilor de la porţile Moldovei, dăduse
    acel ordin de zi către trupe în care spunea că vor primi după război pământ,
    vor primi pâine, vor primi libertate. Si ei cereau voie domnuluigeneral să
    treacă prin faţa palatului să reamintească Majestăţii Sale Regelui acele
    promisiuni pe care le-a făcut în preajma bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti,
    Oituz.


    Radicalizarea manifestanţilor şi
    refuzul autorităţilor de a dialoga au dus la deznodământul sângeros care a
    urmat. Emilian Ionescu. Generalul Ştefănescu se duce chiar pe strada
    Academiei unde se găsea Ministerul de Interne, stă de vorbă cu generalul Mărgineanu
    care era la punctul de comandă acolo, însă la minister nu s-a admis cererea
    muncitorilor. Unităţile militare din regimentul de vânători nr. 9 şi din regimentul
    de grăniceri făceau aşa-zisele cordoane de siguranţă. Toată lumea era destul
    de enervată. Şi atunci se produce o busculadă: cei care veneau dinspre strada
    Câmpineanu au înaintat vociferând cerând totuşi să fie lăsaţi. Atunci generalul
    Mărgineanu, enervat, dându-şi seama că s-ar putea produce încăierări, dă ordin
    să vină în grabă un pluton de mitraliere din regimentul prinţului Carol al vânătorilor
    de munte. Acest pluton compus din patru mitraliere este aşezat în bătaie unde
    este astăzi magazinul Romarta, cu ţevile îndreptate spre strada Câmpineanu.


    Acţiunea
    forțelor de ordine s-a soldat cu 16 morți și zeci de răniți din rândurile
    muncitorilor, dar după preluarea puterii în 1945-1947, regimul comunist a numărat
    102 morți și sute de răniți. În urma anchetelor, socialistul I. C. Frimu,
    arestat în timpul manifestației, a decedat.Emilian Ionescu a
    arătat care au fost neregulile din partea autorităţilor în acea zi. Regulamentul despre pază internă prevedea ca în aceste ocazii când se
    manifesta să vină un procuror militar şi nişte trompeţi care să facă
    somaţiunile respective. Nu era la faţa locului nici un procuror, nici un om al
    ordinii şi nici un gornist care să facă somaţiunile. Chiar în asemenea ocazii
    nu se trage în plin ci prin secerări pe deasupra pentru intimidare. Însă militarii
    care erau la mitraliere trag în plin. După prima secerare, pe caldarâmul Străzii
    Câmpineanu, în dreptul Pieţei Teatrului Naţional, cad 87 de morţi, între care
    mulţi copii şi femei.


    Deşi numărul celor
    căzuţi este disputat, circumstanţele în care acei oameni şi-au pierdut vieţile
    au fost cu totul excepţionale. Haosul de la finalul unui război distrugător şi
    utopiile totalitare sângeroase care se năşteau au dovedit că, de fapt, doar
    democraţia avea soluţii pentru revenirea la normalitate.

  • Armata Română și nașterea noii Europe

    Armata Română și nașterea noii Europe

    Sfârșitul anului 1918 al Primului Război Mondial și proclamarea voinței populare de unire a tuturor românilor, la 1 decembrie, la Alba Iulia, n-a adus o schimbare bruscă a situației politice și economice în România. Anul 1919 avea să consemneze prezența Armatei Române pe frontul din Ungaria, fapt care a pus capăt operațiunilor militare ale Bucureștiului sprijinite de Antantă și a deschis calea diplomației tratatelor de pace pentru Noua Europă și a guvernării celor trei provincii istorice care formeaza nucleul României Mari.



  • 100 de ani de la încheierea Primul Război Mondial

    100 de ani de la încheierea Primul Război Mondial

    Vechii
    demoni şi noile ideologii ameninţă pacea – a avertizat,
    duminică, preşedintele francez Emmanuel Macron, la ceremonia de comemorare a
    Centenarului Armistiţiului ce a încheiat Primul Război Mondial. Peste 70 de preşedinţi şi şefi de guvern din întreaga
    lume, între care şi preşedintele român, Klaus Iohannis, au fost prezenţi la
    Paris, răspunzând invitaţiei preşedintelui francez. Înainte de startul
    ceremoniei, ei au păşit împreună către Arcul de Triumf, într-o poză cu valoare
    de angajament. Au făcut excepţie preşedinţii american Donald Trump şi rus Vladimir
    Putin, care au venit separat. În cursul aceleiaşi după-amiezi, liderii mondiali
    au participat la Forumul de la Paris pentru Pace. Nu, însă, şi preşedintele
    Statelor Unite, care a ales să părăsească Franţa mai devreme. Acelaşi lider de
    la Casa Albă a creat stupoare şi nemulţumire, după ce, anterior, a decis să își
    contramandeze o vizită la un cimitir militar american din nordul Franței, din
    cauza … vremii nefavorabile.

    Din doar două dezbateri, tonul Forumului pentru
    Pace a fost dat: reuniunea de la Paris, care se desfăşoară până marţi, este
    consacrată apărării multilateralismului, concept ignorat inclusiv de liderul de la
    Casa Albă. Naţionalismul, rasismul, antisemitismul şi extremismul sunt pasiuni
    triste care fragilizează prin revenirea lor – a avertizat Emmanuel Macron. Lumea
    în care trăim – a întărit el -
    este fragilizată de crize precum cele economică, ecologică, climaterică şi
    migratorie. Omenirea este fragilizată şi de reapariţia unor ameninţări capabile
    să lovească oricând: terorismul, proliferarea chimică sau nucleară şi
    cybercriminalitatea. În acest context, multilateralismul este esenţial. Or, pentru
    secretarul general ONU, Antonio Guterres, fără un sprijin din partea tuturor,
    omenirea riscă să intre într-un angrenaj similar celui care a condus la Primul
    Război Mondial.

    Totodată, spectrul celor mai negre ameninţări poate fi alungat
    doar prin pace, aşa cum s-a întâmplat la 11 noiembrie 1918. Prin pacea semnată
    între Antanta şi Puterile Centrale la Compiègne, în Franţa, ostilităţile pe
    Frontul de Vest al Primului Război Mondial au încetat. Istoricilor nu le place
    conceptul de noroc, prea vag şi greu de plasat într-un discurs ştiinţific. Şi
    totuşi! Ceea ce s-a întîmplat în România, imediat după încheierea primei
    deflagraţii mondiale, ţine de miracol. La începutul anului 1918, românii erau o
    naţiune învinsă, obligată să iasă din război după semnarea unei păci teribile
    cu Germania. La sfîrşitul aceluiaşi an, ei erau incluşi, de către Franţa, în
    tabăra învingătorilor, astfel că, la circa trei săptămâni după declararea Armistiţiului,
    la 1 Decembrie, România devenea stat unitar, toate teritoriile locuite
    preponderent de români unindu-se. După marcarea, la 11 noiembrie, a Centenarului Armistiţiului ce a
    încheiat Primul Război Mondial,pe 1 Decembrie, în România va avea loc Centenarul
    naşterii României Mari.

  • Președintele Iohannis, la ceremonia Centenarului Armistițiului de la Paris

    Președintele Iohannis, la ceremonia Centenarului Armistițiului de la Paris


    Preşedintele României, Klaus Iohannis a participat, duminică, la Arcul de Triumf din Paris, la ceremonia Centenarului Armistiţiului care a pus capăt ostilităţilor din Primul Război Mondial, informează Agerpres. La evenimentul din capitala Franței sunt prezenți 72 de președinți și șefi de guverne, printre care preşedintele SUA, Donald Trump, șeful de stat al Rusiei, Vladimir Putin, cancelarul german Angela Merkel, regele Spaniei, Felipe al VI-lea, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker și alții.



    După ce au fost primiţi la Palatul Elysee de preşedintele francez, Emmanuel Macron, şi soţia sa, Brigitte, liderii internaţionali au ajuns la Arcul de Triumf cu autocare. Aceştia au parcurs pe jos ultimele sute de metri pe Champs Elysees până la Arcul de Triumf.



    Manifestărilor au fost deschide de o escadrilă de avioane care a colorat cerul în culorile drapelului Franţei. Ceremonia Centenarului Armistiţiului a cuprins mai multe momente, printre care s-au numărat onoruri militare, trecerea în revistă a trupelor, intonarea imnului naţional al Franţei – “Marseillaise” de către corul Armatei, interpretarea unor lucrări semnate de Sebastian Bach şi Maurice Ravel, citirea de către câţiva elevi francezi a unor mărturii scrise în ziua armistiţiului din 1918, discursul preşedintelui Macron şi momente de reculegere, notează Agrepres.

  • Mesaje cu ocazia Zilei Veteranilor

    Mesaje cu ocazia Zilei Veteranilor


    Premierul Viorica Dăncilă le-a transmis un mesaj veteranilor Armatei Române cu ocazia Zilei Veteranilor de Război.



    “În această zi cu încărcătură simbolică, ne cinstim eroii, care au rescris istoria României și au pus sacrificiul personal în slujba binelui națiunii.



    În urmă cu 100 de ani, la 11 Noiembrie 1918, ora 11, se semna Armistițiul între Puterile Antantei și Germania, act care punea capăt Primului Război Mondial. Sacrificiul ostașilor români a făcut posibilă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, obiectiv național care a schimbat istoria țării noastre. Peste puțin timp vom sărbători Centenarul Marii Uniri. Întreaga noastră recunoștință eroilor care au contribuit la clădirea României Mari!



    Gândurile noastre de considerație se îndreaptă, de asemenea, către veteranii celui de-Al Doilea Război Mondial, care au apărat cu patriotism, bărbăție și mult curaj valorile și interesele naționale.



    Tot astăzi îi cinstim pe militarii români prezenți în ultimii ani în teatrele de operații internaționale, sub mandat NATO, ONU, OSCE sau UE. Este noua generație de învingători. Au avut și au un rol important în menținerea păcii și securității în zone de conflict, recunoscut de partenerii externi, au sprijinit populațiile locale să îşi ia soarta în propriile mâini și să aibă o viață mai bună, au consolidat încrederea aliaților în România și au adus mult prestigiu țării noastre – de asemenea, cu sacrificii din partea lor și a familiilor. Ne gândim astăzi cu multă compasiune la familiile care au pierdut în misiuni fiul, soțul, tatăl sau pe cineva drag. Omagiul nostru celor 29 de eroi care au dovedit sacrificiul suprem. Celor răniți în misiuni, le dorim putere și sănătate, iar celor aflați în teatrele de operații, să se întoarcă cu bine acasă!


    În numele meu și al Guvernului României, îmi exprim recunoștința față de veteranii români! Sunt mândră că fac parte din poporul cu astfel de eroi!



    La mulți ani, România!”


    Minsitrul Apărări Naționale, Mihai Fifor, care a participat, duminică, la ceremonia organizată la Monumentul Eroilor căzuţi în teatrele de operaţii şi pe teritoriul României unde a adresat un mesaj militarilor români



    “Este o zi plină de încărcătură simbolică – pe de o parte este ziua în care acum 100 de ani se semna armistiţiul şi practic lua sfârşit prima conflagraţie mondială, pe de altă parte este Ziua Veteranilor şi vreau să vă spun că este o zi foarte complicată pentru noi, pentru că ne gândim cu pioşenie, cu deosebit respect, la cei 29 de eroi ai Armatei României căzuţi după 1990 în teatrele de operaţii. Sunt 29 de militari români care au arătat că, uneori, libertatea este foarte scumpă şi care au căzut sub drapel făcându-şi datoria pentru această ţară”, a spus Fifor la ceremonia de la București.


  • Principiile lui Wilson

    Principiile lui Wilson

    La începutul anului 1918, primul război mondial era
    departe de a se fi încheiat. Marea încleştare dintre cele două mari blocuri
    militare Antanta şi Puterile Centrale atinsese paroxismul şi niciuna nu se
    arăta dispusă să dea înapoi. În acea situaţie, preşedintele american Thomas
    Woodrow Wilson a încercat să facă pace. În acest sens, el şi anturajul său au
    elaborat celebra declaraţie în 14 puncte care trebuia să fie fundamentul pentru
    pacea durabilă.


    Împreună
    cu istoricul Ioan Scurtu am examinat principiile wilsoniene, atmosfera în care
    au apărut şi ce propuneau ele. S-a lucrat la un proiect
    care să fie propus statelor beligerante, în ideea că ele ar accepta, care să
    ducă la aşezarea unei păci de durată în aşa fel încât să nu se mai repete o asemenea
    conflagraţie. Aşa încât, cele 14 puncte prezentate de preşedintele Wilson erau
    de fapt o propunere de pace şi mai mult decât atât o organizare a lumii după
    război în ceea ce am putea numi durata lungă a istoriei. Putem constata că se
    avea în vedere ca nici partea învinsă nici partea învingătoare, nici Antanta
    nici Puterile Centrale, să nu aibă câştiguri ca urmare a confruntărilor
    militare, ci să se realizeze o anumită democratizare a relaţiilor internaţionale.
    În primul rând s-a avut în vedere retragerea trupelor din teritoriile ocupate
    în aşa fel încât să se revină la graniţele naţionale. În al doilea rând se
    preconiza ca statele multinaţionale să asigure o atutonomie a popoarelor din cadrul
    acestora, în aşa fel încât acestea să se bucure de drepturi şi libertăţi dar în
    cadrul acestor imperii.


    Declaraţia
    lui Wilson avea ambiţia de a fi pacificatoare, restauratoare a ceea ce fusese
    înainte de 1914 dar şi inovatoare. Acestea se vedeau din felul în care erau
    tratate imperiile multinaţionale. Ioan Scurtu. În privinţa Rusiei se avea în vedere menţinerea ei în hotarele
    existente înainte de declanşarea războiului şi chiar stăruinţa ca să existe
    faţă de ea o atitudine de bună voinţă în aşa fel încât ea să adere la ideea a
    ceea ce avea să devină Liga Naţiunilor, o societate în care puterile să trimită
    delegaţi în care să discute rezolvarea problemelor internaţionale. În ianuarie
    1918, revoluţia rusă intrase în faza ei bolşevică, radicală, începuse războiul
    civil, Basarabia îşi proclamase autonomia şi se pregătea să-şi proclame
    independenţa şi unirea cu România. În privinţa Austro-Ungariei se prevedea
    menţinerea acestui imperiu cu acordarea unei largi autonomii popoarelor din
    interiorul acestuia.


    Însă
    naţiunile din imperiile multinaţionale doreau o altă ordine, cea a statelor
    naţionale. Ioan Scurtu a arătat cum reacţiile naţiunilor din Austro-Ungaria au
    fost de a se împotrivi principiilor lui Wilson. Aceste 14 puncte au avut un impact politic şi psihologic extraordinar.
    În primul rând pentru că se avea în vedere încheierea unei păci fără anexiuni,
    o organizare postbelică a lumii în aşa fel încât să nu mai aibă loc războaie,
    şi se scria un cuvânt foarte drag poparelor asuprite, şi anume autonomie. În
    ianuarie 1918 românii din Imperiul austro-ungar, ca şi celelalte naţiuni, nu
    aveau în vedere altceva decât autonomia. Aşa ceruseră de-a lungul timpul, mai
    ales după 1867, şi aşa sperau şi în acel moment. Problema unirii a apărut din toamna anului 1918 când imperiul
    începuse să se simtă tot mai rău şi să apară perspectiva dezagregării.
    Popoarele respective au decis să-şi ia soarta în propriile mâini şi apoi să
    decidă organizarea statală.


    În congresul la Roma din aprilie
    1918, naţiunile din Austro-Ungaria au hotărât declanşarea unei campanii vaste,
    la nivel european şi mondial, pntru recunoaşterea dreptului propriu de a-şi
    hotărî viitorul politic. În SUA au avut loc mitinguri ale reprezentanţilor
    naţiunilor din Austro-Unagria la care au fost mobilizate şi diasporele care
    locuiau în SUA. În plus, articolele din presa americană susţineau revendicările
    naţiunilor în detrimentul celor care cereau păstrarea monarhiei austro-ungare.
    De la sfârşitul lunii august 1918, mitingurile şi campaniile mediatice au fost
    în comun, ale românilor, sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, italienilor
    şi polonezilor care adoptau rezoluţii antihabsburgice.


    Principiile
    politice ale lui Wilson nu au fost bine primite nici de puterile europene.
    Franţa şi Marea Britanie în special doreau ca Puterile Centrale să fie
    considerate vinovate de declanşarea războiului şi pedepsite. În cele din urmă,
    preşedintele Wilson a cedat presiunii opiniei publice. Ioan Scurtu. Campania a culminat cu momentul 20 septembrie 1918
    când preşedintele Wilson a decis să-i primească la Casa Albă pe reprezentanţii
    naţionalităţilor. Fiecare a pledat pentru cauza proprie, preşedintele era
    informat despre campaniile desfăşurate, şi ca o concluzie a acestor discuţii el
    a declarat că s-a convins că dubla monarhie austro-ungară nu mai merita să
    trăiască. Nu se mai punea problema menţinerii integrităţii teritoriale a Austro-Ungariei.
    Era convins că poparele din acea monarhie aveau dreptul şi libertatea şi susţinerea
    SUA pentru a decide asupra sorţii lor.


    În urma
    schimbării de optică a politicii de la Washington, apăreau statele naţionale ca
    Polonia şi Cehoslovacia, iar altele precum România şi Iugoslavia se redefineau.
    Însă chiar dacă principiile politice ale lui Thomas Woodrow Wilson au fost
    revizuite, cele filosofice au făcut carieră. Se materializa instituţia
    naţiunilor lumii, o agora internaţională, se puneau bazele dreptului
    internaţional contemporan. Idealul păcii eterne a lui Wilson a aşezat, în ciuda
    scepticismului general, un bun început de dialog.

  • Evreii români în primul război mondial

    Evreii români în primul război mondial


    Centenarul României Mari înseamnă şi participarea altora la efortul Marelui Război şi la înlăturarea efectelor lui. Minorităţile din România de dinainte de 1918 au participat şi ele din plin la facerea României Mari, iar una dintre aceste minorităţi au fost evreii. Deşi fără drepturi, mulţi s-au înrolat în armată, au participat ca sanitari pe front ori au făcut acte de caritate pentru ca războiul să fie o povară mai uşor de dus. La sfârşitul conflictului, ei au primit cetăţenia română şi, odată cu ea, toate drepturile unui stat democratic.



    Istoria participării evreilor la marile momente ale istoriei României moderne începe cu războiul de independenţă din 1877-1878. În acel război, evreii au fost soldaţi şi ofiţeri, medici şi sanitari, pe linia frontului şi în spatele acestuia, în spitale şi oriunde a fost nevoie pentru tratarea suferinţelor răniţilor. În asaltul pentru luarea redutei Griviţa dat de unitatea condusă de căpitanul-erou Valter Mărăcineanu, alături de acesta şi de ceilalţi eroi a căzut şi evreul Mauriciu Brociner. Istoricul Marius Popescu de la Centrul de Istoria Evreilor din România spune că sacrificiul lui Brociner nu a fost singular. În al doilea război balcanic din 1913, în cadrul armatei române găsim militari evrei precum căpitanul Armin Iaslovici, locotenent în războiul din 1877-1878, şi maior în 1916 la începutul Marelui Război.



    Marius Popescu spune că participarea evreilor români la primul conflict mondial a fost, proporţional, comparativă cu cea a celorlalte minorităţi evreieşti din ţările europene. “În Vechiul Regat, populaţia evreiască număra în jur de 230.000 de persoane, dintre care evrei mobilizaţi au fost 23.000, adică exact 10% din totalul populaţiei evreieşti. Este o cifră asemănătoare celorlalte ţări care aveau minorităţi evreieşti în care aproximativ acelaşi procent de evrei au contribuit la război. Din totalul evreilor care au contribuit la război, 882 au murit, 825 au fost răniţi, 449 au fost luaţi prizonieri şi 3043 au fost daţi dispăruţi. Deci a fost o mobilizare destul de mare.”



    Dar şi civilii evrei au scris pagini onorabile de eroism în război. A fost cazul unuia din România ocupată de germani la sfârşitul anului 1916. Marius Popescu. “Ca studiu de caz aş vrea să amintesc un erou, a fost decorat post-mortem, un anume Herman Kornhauser. Era din Târgovişte şi în luna decembrie 1916 a procurat alimente şi haine civile şi i-a ajutat pe românii luaţi prizonieri de nemţi în lagărele germane. A facilitat chiar evadarea unor prizonieri din acele lagăre, dar a fost prins de autorităţile germane de ocupaţie, condamnat la moarte şi executat. A fost decorat post-mortem cu Virtutea Militară de război, clasa a II-a. Acesta nu a fost deloc un act singular, asemenea lui Kornhauser au fost multe alte acte de eroism şi vitejie.”



    Comunităţile evreieşti au participat din plin la efortul de război al României începând cu 1916. Şi efortul a crescut în 1917 când autorităţile se refugiaseră în Moldova, iar armata română şi cea rusă se opuneau Puterilor Centrale pe Carpaţi şi pe linia Siretului. Marius Popescu. “Un alt aspect care nu este legat numai de contribuţia evreilor la faptele de arme este cea a comunităţilor evreieşti în spatele frontului care au susţinut temeinic efortul de război al ţării. Deci a fost vorba nu numai de lupta cu arma în mână, ci şi de contribuţia materială. În timpul războiului a luat fiinţă un comitet de ajutorare al Uniunii Evreilor Pământeni, care avea ramificaţii în toată ţara. Acesta avea ca scop colectarea de bunuri şi bani pentru ajutorul de război. Acel comitet conlucra cu alte instituţii precum Crucea Roşie, Familia Luptătorilor, reţelele de spitale “Regina Maria” şi aşa mai departe. Implicarea a fost totală din partea comunităţilor evreieşti. Au fost puse la dispoziţia armatei române sinagogile, şcolile evreieşti, tot lanţul de instituţii tipic comunitare. Lucrul cel mai important de menţionat este faptul că în timpul războiului evreii nu erau cetăţeni români. Oamenii aceştia au luat arma în mână şi au luptat, nefiind cetăţeni.”



    Venirea păcii nu a însemnat depăşirea greutăţilor. Marius Popescu arată cum unii evrei s-au implicat în efortul de reconstruire. “Importante sume de bani au fost acordate individual. De exemplu, un industriaş evreu foarte bogat din judeţul Botoşani pe nume Frederic Costiner a vărsat 20.000 lei într-un fond în vederea cumpărării de pământ pentru urmaşii sătenilor căzuţi în lupte. Omul era un filantrop zonal şi prin aceasta şi-a manifestat caritatea şi recunoştinţa faţă de victimele războiului. Până la împroprietărirea ţăranilor conform Constituţiei din 1923 au fost şi asemenea deziderate împlinite de evrei.”



    Recunoaşterea loialităţii evreilor de către statul român a venit prin vocea suveranului, regele Ferdinand I. “La sfârşitul războiului avem o declaraţie destul de importantă a regelui Ferdinand. Acesta spunea: “am ajuns demult la convingerea şi sunt mulţumit să constat că nu m-am înşelat. Că toţi locuitorii de pe pământul român, fără diferenţă de rasă şi origine, sunt animaţi de aceleaşi sentimente înalte de fraternitate.” Această declaraţie venea ca un fel de recunoaştere a meritelor tuturor celor care participaseră şi dăduseră o mână de ajutor la războiul de întregire.”



    Iar recunoştinţa finală venea prin abrogarea articolului 7 din Constituţia din 1866. Constituţia României Mari din 1923 dădea drepturi tuturor cetăţenilor ei, indiferent de religie.


  • 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

    100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

    Sunt exact 100 de ani de când, pe 27 martie 1918, spre
    sfârşitul Primului Război Mondial, pe fondul disoluţiei imperiului ţarist,
    Sfatul Ţării, organismul legislativ din Basarabia, a votat unirea acestei
    provincii majoritar româneşti cu Patria Mamă. A fost primul act al constituirii
    statului naţional unitar român, proces care, la sfârşitul aceluiaşi an, avea să
    se încheie prin intrarea sub autoritatea Bucureştiului a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi
    Crişanei aflate, până atunci, sub stăpânirea imperiului habsburgic.

    Departe de a fi euforice, ceremoniile consacrate Basarabiei au un caracter mai
    curând evocator şi nu sunt lipsite de tristeţe. Unirea n-a durat decât 22 de
    ani. În vara lui 1940, în urma unui ultimatum, Moscova lui Stalin a anexat atât
    Basarabia, cât şi nordul Bucovinei, teritorii care aparţin, în prezent,
    fostelor republici sovietice Moldova şi Ucraina. Sute de mii de basarabeni s-au
    refugiat, atunci, în România micşorată, alte zeci de mii au fost deportaţi în
    Siberia sau Kazahstan, iar în locul lor ocupanţii au adus colonişti recrutaţi
    din toate ungherele Imperiului.


    Decizia
    adoptată de Sfatul Ţării de la Chişinău a fost un gest politic şi patriotic
    care face cinste elitelor vremii şi tuturor celor care l-au visat şi au lucrat
    pentru înfăptuirea lui     – afirmă, într-un mesaj, preşedintele Klaus Iohannis.
    El mai apreciază că actul de acum o sută de ani este şi o permanentă sursă de
    inspiraţie pentru necesitatea dezvoltării şi aprofundării continue a
    Parteneriatului Strategic dintre România şi Republica Moldova. Într-o
    declaraţie solemnă, adoptată, marţi, în şedinţă comună, senatorii şi deputaţii
    de la Bucureşti afirmă, la rândul lor, unitatea poporului şi a limbii române,
    rolul avut de înaintaşii politici şi drumul ce trebuie urmat de oamenii
    politici de astăzi, precum şi dorinţa comună de a continua procesul de
    modernizare şi integrare instituţională a Republicii Moldova în Uniunea
    Europeană.

    În alocuţiunea sa, preşedintele Camerei Deputaţilor,
    social-democratul Liviu Dragnea, s-a pronunţat explicit pentru reunificare. Suntem
    două state, dar o singură ţară, pentru că Basarabia e România – a spus şi liberalul
    Victor Paul Dobre. Şefa Guvernului, Viorica Dăncilă, a afirmat că acordă o
    atenţie specială relaţiilor bilaterale şi proiectelor comune. Venit la
    Bucureşti, preşedintele Legislativului de la Chişinău, Andrian Candu, a
    subliniat caracterul privilegiat al relaţiilor bilaterale, întemeiate pe
    comuniunea de limbă, istorie, cultură şi civilizaţie, şi a pledat pentru
    intensificarea cooperarării economice. Strănepoata Regelui Ferdinand, cel care
    a întregit România în 1918, Principesa Margareta, Custodele Coroanei, a
    reiterat, la rându-i, susţinerea Casei Regale pentru aspiraţiile europene ale
    Republicii Moldova.