Radio România Internațional

Tag: pui

  • Ciorbă rădăuțeană

    Ciorbă rădăuțeană

    Astăzi
    vă prezentăm reţeta unei ciorbe inventate într-un oraş din Bucovina şi care se numeşte chiar ciorbă rădăuţeană. Situat la circa 40 de km nord faţă de
    Suceava, oraşul Rădăuţi este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti,
    atestată documentar în anul 1413.


    Ciorba rădăuţeană a apărut în urmă cu circa
    50 de ani când o bucătăreasă din oraş a dorit să modifice ceva la ciorba de
    burtă, un preparat întâlnit oriunde în România, dar care în acest oraş nu prea
    se afla printre preferinţele consumatorilor. Încet, încet acest preparat s-a
    răspândit nu numai în Bucovina, ci și alte regiuni ale României, fiind întâlnit
    cu această denumire de origine în meniurile multor restaurante.


    Pentru prepararea acestei ciorbe avem
    nevoie de 4 pulpe de pui sau bucăţi de piept de pui. Alte ingrediente: 2
    rădăcini de pătrunjel, câţiva morcovi, un ardei capia sau un ardei gras, 3-4
    gălbenuşuri de ou, oţet, usturoi, puţină verdeaţă şi smântână, folosită la
    multe preparate bucovinene. Astfel, cu smântână se drege borșul de sfeclă
    roșie, venit în Bucovina pe filiera slavă, dar și borșul polonez cu cartofi și
    sfeclă roșie. Smântâna se folosește și la ciulamaua de ciuperci, ba chiar și
    păstrăvul se poate fierbe în smântână.


    Modul de preparare a ciorbei rădăuțene
    este destul de simplu. Se pun la fiert, într-un vas de maxim 3 litri, legumele,
    în prealabil curăţate, şi carnea de pui. Se lasă la fiert până ce carnea începe
    să se desprindă de pe oase. Apoi trebuie strecurată zeama astfel obţinută.
    Carnea dezosată şi legumele trebuie tăiate în bucăţi mici şi puse la fiert în
    zeama pe care am strecurat-o. Apoi se amestecă gălbenuşurile de ou şi smântâna
    şi, când zeama începe să dea in clocot, se toarnă amestecul de ou şi smântână,
    amestecând continuu pentru omogenizare. Ciorba rădăuţeană trebuie acrită cu
    oţet, după gust, şi i se adaugă, tot după gust, usturoiul zdrobit, puţin piper
    şi puţină verdeaţă mărunţită


  • Ciorbă rădăuțeană

    Ciorbă rădăuțeană

    Astăzi
    vă prezentăm reţeta unei ciorbe inventate într-un oraş din Bucovina şi care se numeşte chiar ciorbă rădăuţeană. Situat la circa 40 de km nord faţă de
    Suceava, oraşul Rădăuţi este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti,
    atestată documentar în anul 1413.


    Ciorba rădăuţeană a apărut în urmă cu circa
    50 de ani când o bucătăreasă din oraş a dorit să modifice ceva la ciorba de
    burtă, un preparat întâlnit oriunde în România, dar care în acest oraş nu prea
    se afla printre preferinţele consumatorilor. Încet, încet acest preparat s-a
    răspândit nu numai în Bucovina, ci și alte regiuni ale României, fiind întâlnit
    cu această denumire de origine în meniurile multor restaurante.


    Pentru prepararea acestei ciorbe avem
    nevoie de 4 pulpe de pui sau bucăţi de piept de pui. Alte ingrediente: 2
    rădăcini de pătrunjel, câţiva morcovi, un ardei capia sau un ardei gras, 3-4
    gălbenuşuri de ou, oţet, usturoi, puţină verdeaţă şi smântână, folosită la
    multe preparate bucovinene. Astfel, cu smântână se drege borșul de sfeclă
    roșie, venit în Bucovina pe filiera slavă, dar și borșul polonez cu cartofi și
    sfeclă roșie. Smântâna se folosește și la ciulamaua de ciuperci, ba chiar și
    păstrăvul se poate fierbe în smântână.


    Modul de preparare a ciorbei rădăuțene
    este destul de simplu. Se pun la fiert, într-un vas de maxim 3 litri, legumele,
    în prealabil curăţate, şi carnea de pui. Se lasă la fiert până ce carnea începe
    să se desprindă de pe oase. Apoi trebuie strecurată zeama astfel obţinută.
    Carnea dezosată şi legumele trebuie tăiate în bucăţi mici şi puse la fiert în
    zeama pe care am strecurat-o. Apoi se amestecă gălbenuşurile de ou şi smântâna
    şi, când zeama începe să dea in clocot, se toarnă amestecul de ou şi smântână,
    amestecând continuu pentru omogenizare. Ciorba rădăuţeană trebuie acrită cu
    oţet, după gust, şi i se adaugă, tot după gust, usturoiul zdrobit, puţin piper
    şi puţină verdeaţă mărunţită


  • Mâncăruri cu gutui

    Mâncăruri cu gutui

    În
    bucătăria românească există şi reţete având ca ingrediente fructele în stare
    proaspătă sau conservate. Pe lângă numeroase deserturi, din mere, gutui sau prune
    afumate – am enumerat fructele care se
    găsesc în România în această perioadă – se pot face mâncăruri.


    În prepararea mâncărurilor în
    spaţiul românesc, înainte de răspândirea cartofului, porumbului, a fasolei şi a
    roşiilor erau folosite cereale precum meiul şi grâul, dar şi fructe precum
    gutuile şi prunele. Gutuile au avantajul că rezistă vreme îndelungată după
    recoltare, iar prunele, după un proces de afumare, pot fi păstrate, de
    asemenea, vreme îndelungată.


    Fruct aromat, specific toamnei, dar
    care poate fi păstrat în stare proaspătă şi în cursul iernii, gutuia este
    bogată în vitamina C, fiind utilizată, nu numai în gastronomie, ci şi în
    medicina populară. În scop terapeutic, sunt folosite atât fructul, cât şi
    frunzele, mai ales în tratarea afecţiunilor gastro-intestinale. Gutuile sunt
    folosite şi pentru prepararea unor deserturi, cum ar fi dulceaţa sau compotul
    de gutui.


    În Muntenia (provincie istorică
    situată între Carpaţi şi Dunăre), o mâncare specifică este cea de gutui, cu sau
    fără carne. Pentru reţeta de post, fără carne, avem nevoie de câteva gutui, de
    câteva linguri de zahăr, de o lingură de făină şi de puţin ulei. După ce au
    fost spălate, gutuile trebuie feliate sau transformate în cubuleţe şi puse apoi
    la călit în puţin ulei, amestecând cu grijă pentru ca să nu se lipească sau să
    nu se sfărâme. Când bucăţile de gutui încep să se rumenească, le înăbuşim în
    puţină apă, cât să le acopere. După câteva minute, peste gutui se toarnă puţin
    zahăr caramelizat şi se omogenizează. Într-o variantă mai rapidă şi mai puţin
    sofisticată, zahărul se poate turna direct peste gutui, zahărul având rolul de
    a schimba puţin gustul uşor acrişor al gutuilor. De asemenea, se mai poate
    adăuga o lingură de făină, care are rolul de a mai îngroşa sosul. Această
    mâncare se poate servi caldă sau rece.


    În
    continuare, o mâncare cu carne de pui sau de curcan, cu garnitură de gutui.
    Avem nevoie de câteva pulpe de pui, de câţiva cartofi şi de două gutui, de o
    ceapă şi de puţin ulei. În cazul în care folosim carne de curcan, atunci trebuie
    să o pregătim cu câteva ore înainte. Carnea de curcan trebuie crestată şi
    condimentată cu cimbru şi puţin piper, după care este pusă într-un vas în
    care turnăm vin roşu şi în care adăugăm,
    două foi de dafin, câţiva căţei de usturoi şi câteva boabe de piper. Într-o
    tavă de cuptor, punem un strat de cartofi, tăiaţi felii, ceapa, tăiată în
    rondele, carnea de pui sau de curcan şi gutuile, tăiate cubuleţe sau felii.
    Turnăm fie apă atunci când folosim carne de pui, fie baiţul în care am ţinut carnea
    de curcan, după care lăsăm tava în cuptor pentru circa 45 de minute, la foc
    mediu, stropind carnea, din când în când, cu sosul din tavă. Mâncarea se
    serveşte caldă, cu o salată de gogonele, de castraveţi sau de gogoşari muraţi.


  • Mâncăruri cu gutui

    Mâncăruri cu gutui

    În
    bucătăria românească există şi reţete având ca ingrediente fructele în stare
    proaspătă sau conservate. Pe lângă numeroase deserturi, din mere, gutui sau prune
    afumate – am enumerat fructele care se
    găsesc în România în această perioadă – se pot face mâncăruri.


    În prepararea mâncărurilor în
    spaţiul românesc, înainte de răspândirea cartofului, porumbului, a fasolei şi a
    roşiilor erau folosite cereale precum meiul şi grâul, dar şi fructe precum
    gutuile şi prunele. Gutuile au avantajul că rezistă vreme îndelungată după
    recoltare, iar prunele, după un proces de afumare, pot fi păstrate, de
    asemenea, vreme îndelungată.


    Fruct aromat, specific toamnei, dar
    care poate fi păstrat în stare proaspătă şi în cursul iernii, gutuia este
    bogată în vitamina C, fiind utilizată, nu numai în gastronomie, ci şi în
    medicina populară. În scop terapeutic, sunt folosite atât fructul, cât şi
    frunzele, mai ales în tratarea afecţiunilor gastro-intestinale. Gutuile sunt
    folosite şi pentru prepararea unor deserturi, cum ar fi dulceaţa sau compotul
    de gutui.


    În Muntenia (provincie istorică
    situată între Carpaţi şi Dunăre), o mâncare specifică este cea de gutui, cu sau
    fără carne. Pentru reţeta de post, fără carne, avem nevoie de câteva gutui, de
    câteva linguri de zahăr, de o lingură de făină şi de puţin ulei. După ce au
    fost spălate, gutuile trebuie feliate sau transformate în cubuleţe şi puse apoi
    la călit în puţin ulei, amestecând cu grijă pentru ca să nu se lipească sau să
    nu se sfărâme. Când bucăţile de gutui încep să se rumenească, le înăbuşim în
    puţină apă, cât să le acopere. După câteva minute, peste gutui se toarnă puţin
    zahăr caramelizat şi se omogenizează. Într-o variantă mai rapidă şi mai puţin
    sofisticată, zahărul se poate turna direct peste gutui, zahărul având rolul de
    a schimba puţin gustul uşor acrişor al gutuilor. De asemenea, se mai poate
    adăuga o lingură de făină, care are rolul de a mai îngroşa sosul. Această
    mâncare se poate servi caldă sau rece.


    În
    continuare, o mâncare cu carne de pui sau de curcan, cu garnitură de gutui.
    Avem nevoie de câteva pulpe de pui, de câţiva cartofi şi de două gutui, de o
    ceapă şi de puţin ulei. În cazul în care folosim carne de curcan, atunci trebuie
    să o pregătim cu câteva ore înainte. Carnea de curcan trebuie crestată şi
    condimentată cu cimbru şi puţin piper, după care este pusă într-un vas în
    care turnăm vin roşu şi în care adăugăm,
    două foi de dafin, câţiva căţei de usturoi şi câteva boabe de piper. Într-o
    tavă de cuptor, punem un strat de cartofi, tăiaţi felii, ceapa, tăiată în
    rondele, carnea de pui sau de curcan şi gutuile, tăiate cubuleţe sau felii.
    Turnăm fie apă atunci când folosim carne de pui, fie baiţul în care am ţinut carnea
    de curcan, după care lăsăm tava în cuptor pentru circa 45 de minute, la foc
    mediu, stropind carnea, din când în când, cu sosul din tavă. Mâncarea se
    serveşte caldă, cu o salată de gogonele, de castraveţi sau de gogoşari muraţi.


  • Pâine și mâncăruri la țest

    Pâine și mâncăruri la țest

    Specifică Olteniei, pâinea la ţest are o istorie milenară având la origine metodele folosite de populaţia dacică pentru coacerea turtelor din mei, secară şi grâu în interiorul unui vas de lut aşezat cu gura în jos pe vatra încinsă. Metoda a fost folosită în perioada colonizării romane, apoi în Evul mediu, fiind păstrată şi în zilele noastre. De fapt, cuvântul ţest are o origine latină – testum, care înseamnă carapace de broască ţestoasă şi care sugerează forma vasului din lut. Metoda de coacere a pâinii în ţest a fost destul de răspândită în Balcani. În comparaţie cu cuptorul care are dimensiuni mari, ţestul are avantajul că se încinge mult mai repede, la ardere putând fiind folosite nu lemne, ci surcele şi resturi vegetale de la floarea soarelui, porumb sau chiar vegetaţie uscată. Un alt avantaj este că, pe lângă pâine, în ţest se pot pregăti şi mâncăruri cu carne şi legume. Înainte de a prezenta metoda de preparare a pâinii la ţest, trebuie să menţionăm că acest cuptor mobil, era făcut, conform tradiţiei doar la sărbătoarea Ropotinului, ţinută în a treia marţi după Paşte sau, conform unor alte tradiţii locale, în primele trei zile de marţi, joi şi sâmbătă de după Paşte. Confecţionarea ţestelor avea un caracter ritualic, având ca scop, între altele, alungarea grindinei care ar fi putut lovi culturile agricole. Ţestul era modelat din lut galben, amestecat cu balegă de cal şi cu câlţi sau cu paie care aveau rol de armătură şi apoi, înainte de a fi utilizat, trebuia ars ca orice obiect de lut de uz gospodăresc. Este prevăzut fie cu o toartă pentru a fi prins cu un lanţ atunci când se află deasupra vetrei, fie cu orificii prin care este trecută o vergea metalică care are acelaşi rol, de a ridica sau coborî ţestul pe vatra încinsă.

    Înainte de a pune pâinea la copt, se face focul, iar jarul se adună sub ţest pentru circa jumătate de oră. Aluatul se pregăteşte uşor, din făină, apă, sare şi drojdie de bere. În vechime, în loc de drojdie se folosea, pur şi simplu, spumă de la fructele puse la fermentat în cazan pentru ţuică. După frământare, aluatul se lasă la dospit după care, modelat ca o lipie, se pune în ţestul încins, suprafaţa fiind unsă cu ou sau cu suc de roşii. Ţestul se pune deasupra vetrei încinse şi se lasă circa jumătate de oră. În cazul în care dogoarea a fost prea mare, stratul ars de la suprafaţă poate fi îndepărtat. Pentru a preveni acest lucru, deasupra aluatului pot fi puse foi de varză proaspătă, care sunt apoi înlăturate.

    În loc de pâine, în ţest pot fi
    pregătite şi mâncăruri. Astfel, într-un vas de lut nesmălţuit poate fi pus un
    pui, condimentat şi uns cu puţin ulei, alături de cartofi, tăiaţi în cuburi,
    morcovi, tăiaţi rondele, ardei gras, tăiat în suviţe, ceapă, tocată mărunt şi
    fasole păstăi. Vasul se ţine pe vatra încinsă, sub ţest, circa jumătate de oră,
    mâncarea fiind servită imediat. Metoda era folosită pentru a pregăti masa
    pentru cei aflaţi la câmp şi care erau departe de gospodăriile lor.

  • Pâine și mâncăruri la țest

    Pâine și mâncăruri la țest

    Specifică Olteniei, pâinea la ţest are o istorie milenară având la origine metodele folosite de populaţia dacică pentru coacerea turtelor din mei, secară şi grâu în interiorul unui vas de lut aşezat cu gura în jos pe vatra încinsă. Metoda a fost folosită în perioada colonizării romane, apoi în Evul mediu, fiind păstrată şi în zilele noastre. De fapt, cuvântul ţest are o origine latină – testum, care înseamnă carapace de broască ţestoasă şi care sugerează forma vasului din lut. Metoda de coacere a pâinii în ţest a fost destul de răspândită în Balcani. În comparaţie cu cuptorul care are dimensiuni mari, ţestul are avantajul că se încinge mult mai repede, la ardere putând fiind folosite nu lemne, ci surcele şi resturi vegetale de la floarea soarelui, porumb sau chiar vegetaţie uscată. Un alt avantaj este că, pe lângă pâine, în ţest se pot pregăti şi mâncăruri cu carne şi legume. Înainte de a prezenta metoda de preparare a pâinii la ţest, trebuie să menţionăm că acest cuptor mobil, era făcut, conform tradiţiei doar la sărbătoarea Ropotinului, ţinută în a treia marţi după Paşte sau, conform unor alte tradiţii locale, în primele trei zile de marţi, joi şi sâmbătă de după Paşte. Confecţionarea ţestelor avea un caracter ritualic, având ca scop, între altele, alungarea grindinei care ar fi putut lovi culturile agricole. Ţestul era modelat din lut galben, amestecat cu balegă de cal şi cu câlţi sau cu paie care aveau rol de armătură şi apoi, înainte de a fi utilizat, trebuia ars ca orice obiect de lut de uz gospodăresc. Este prevăzut fie cu o toartă pentru a fi prins cu un lanţ atunci când se află deasupra vetrei, fie cu orificii prin care este trecută o vergea metalică care are acelaşi rol, de a ridica sau coborî ţestul pe vatra încinsă.

    Înainte de a pune pâinea la copt, se face focul, iar jarul se adună sub ţest pentru circa jumătate de oră. Aluatul se pregăteşte uşor, din făină, apă, sare şi drojdie de bere. În vechime, în loc de drojdie se folosea, pur şi simplu, spumă de la fructele puse la fermentat în cazan pentru ţuică. După frământare, aluatul se lasă la dospit după care, modelat ca o lipie, se pune în ţestul încins, suprafaţa fiind unsă cu ou sau cu suc de roşii. Ţestul se pune deasupra vetrei încinse şi se lasă circa jumătate de oră. În cazul în care dogoarea a fost prea mare, stratul ars de la suprafaţă poate fi îndepărtat. Pentru a preveni acest lucru, deasupra aluatului pot fi puse foi de varză proaspătă, care sunt apoi înlăturate.

    În loc de pâine, în ţest pot fi
    pregătite şi mâncăruri. Astfel, într-un vas de lut nesmălţuit poate fi pus un
    pui, condimentat şi uns cu puţin ulei, alături de cartofi, tăiaţi în cuburi,
    morcovi, tăiaţi rondele, ardei gras, tăiat în suviţe, ceapă, tocată mărunt şi
    fasole păstăi. Vasul se ţine pe vatra încinsă, sub ţest, circa jumătate de oră,
    mâncarea fiind servită imediat. Metoda era folosită pentru a pregăti masa
    pentru cei aflaţi la câmp şi care erau departe de gospodăriile lor.

  • … de Armindeni

    … de Armindeni

    Din cauza pandemiei, de 1
    mai românii nu ies în acest an la grătar, aşa cum este obiceiul, un obicei care
    provine de la una dintre cele mai complexe sărbători din calendarul popular
    românesc. De 1 mai sau de Armindeni, era obiceiul ca porţile şi ferestrele
    gospodăriei tradiţionale să fie împodobite cu ramuri verzi ca o protejare a
    recoltelor, a animalelor, a viilor şi livezilor.


    Această sărbătoare este
    însoţită de o petrecere câmpenească unde se mănâncă miel şi caş şi se bea vin
    roşu aromatizat cu pelin. De aceea, sărbătoarea de Armindeni sau Ziua de
    Arminden mai este numită şi Ziua Pelinului sau, din cauză că se consuma vin
    pelin pentru a fi puternic şi rumen în obraji, însă pentru că unii obişnuiau să
    consume în mod exagerat, acestei sărbători i s-a mai spus şi Ziua Beţivului.



    În România, vinul pelin
    este cunoscut de sute de ani, iar prepararea lui are un motiv bine întemeiat.
    Pe măsura golirii, în butoi pătrundea aer care, odată cu încălzirea vremii,
    deprecia calitatea vinului. Pentru a opri acrirea vinului, în butoi se punea un
    săculeţ cu flori de pelin uscate şi seminţe de pelin zdrobite. O altă variantă
    era un macerat din alcool, plante şi seminţe de pelin, scorţişoară, cuişoare,
    coliandru şi coji de gutui. Toate aceste ingrediente, în cantităţi de câteva
    grame, trebuie acoperite cu alcool îndoit cu vin şi, după o săptămână,
    maceratul se strecoară şi se toarnă peste 10 litri de vin alb.


    La petrecerea câmpenească
    de Armindeni, pe grătar sunt puse bucăţi de carne de porc, de pui sau frigărui.
    Această alăturare de bucăţi
    de carne, foi de ceapă şi, de ce nu?, pălării de ciuperci sau suviţe de ardei gras o întâlnim în multe ţări. Nimic
    nu se comparăînsă cu mititeii la grătar.
    Mititeii sunt revendicaţi de
    bucătăria românească, dar au echivalent şi în bucătăria balcanică.     Făcuţi din carne tocată de porc, de vităşi de oaie, amestecată cu mai multe condimente, mititeii au acelaşi
    mod de prepapare cu kebap-ul
    turcesc, dar seamănă izbitor cu un preparat sârbesc numit cevapcici, numai că în compozitie este folosită şi
    carnea de porc, interzisă prin tradiţie musulmanilor.


    Există şi o legendă
    privind apariţia mititeilor în spaţiul românesc de care aminteşte un alt
    jurnalist celebru de la sfârşitul secolului al 19-lea, prima jumătate a
    secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta susţinea că mititeii ar fi
    fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al Bucureştiului, după ce
    proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru cârnaţi şi atunci a pus
    carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma cârnatului.

  • … de Armindeni

    … de Armindeni

    Din cauza pandemiei, de 1
    mai românii nu ies în acest an la grătar, aşa cum este obiceiul, un obicei care
    provine de la una dintre cele mai complexe sărbători din calendarul popular
    românesc. De 1 mai sau de Armindeni, era obiceiul ca porţile şi ferestrele
    gospodăriei tradiţionale să fie împodobite cu ramuri verzi ca o protejare a
    recoltelor, a animalelor, a viilor şi livezilor.


    Această sărbătoare este
    însoţită de o petrecere câmpenească unde se mănâncă miel şi caş şi se bea vin
    roşu aromatizat cu pelin. De aceea, sărbătoarea de Armindeni sau Ziua de
    Arminden mai este numită şi Ziua Pelinului sau, din cauză că se consuma vin
    pelin pentru a fi puternic şi rumen în obraji, însă pentru că unii obişnuiau să
    consume în mod exagerat, acestei sărbători i s-a mai spus şi Ziua Beţivului.



    În România, vinul pelin
    este cunoscut de sute de ani, iar prepararea lui are un motiv bine întemeiat.
    Pe măsura golirii, în butoi pătrundea aer care, odată cu încălzirea vremii,
    deprecia calitatea vinului. Pentru a opri acrirea vinului, în butoi se punea un
    săculeţ cu flori de pelin uscate şi seminţe de pelin zdrobite. O altă variantă
    era un macerat din alcool, plante şi seminţe de pelin, scorţişoară, cuişoare,
    coliandru şi coji de gutui. Toate aceste ingrediente, în cantităţi de câteva
    grame, trebuie acoperite cu alcool îndoit cu vin şi, după o săptămână,
    maceratul se strecoară şi se toarnă peste 10 litri de vin alb.


    La petrecerea câmpenească
    de Armindeni, pe grătar sunt puse bucăţi de carne de porc, de pui sau frigărui.
    Această alăturare de bucăţi
    de carne, foi de ceapă şi, de ce nu?, pălării de ciuperci sau suviţe de ardei gras o întâlnim în multe ţări. Nimic
    nu se comparăînsă cu mititeii la grătar.
    Mititeii sunt revendicaţi de
    bucătăria românească, dar au echivalent şi în bucătăria balcanică.     Făcuţi din carne tocată de porc, de vităşi de oaie, amestecată cu mai multe condimente, mititeii au acelaşi
    mod de prepapare cu kebap-ul
    turcesc, dar seamănă izbitor cu un preparat sârbesc numit cevapcici, numai că în compozitie este folosită şi
    carnea de porc, interzisă prin tradiţie musulmanilor.


    Există şi o legendă
    privind apariţia mititeilor în spaţiul românesc de care aminteşte un alt
    jurnalist celebru de la sfârşitul secolului al 19-lea, prima jumătate a
    secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta susţinea că mititeii ar fi
    fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al Bucureştiului, după ce
    proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru cârnaţi şi atunci a pus
    carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma cârnatului.

  • Supă de pui cu găluşte

    Supă de pui cu găluşte


    Pregătită în special în perioada sezonului rece, supa cu găluşte reprezintă unul dintre mâncărurile clasice ale bucătăriei româneşti. Există mai multe variante, fie în combinaţie cu diferite legume, fie cu carne de pui. Importante sunt găluştile care se obţin din griş.



    Avem nevoie de un piept de pui şi de câteva legume rădăcinoase,folosite în perioada sezonului rece: o ceapă, un morcov, o rădăcină de păstârnac şi una de pătrunjel. Mai avem nevoie de de 100 de grame de griş, de două ouă, de o legătură de frunze de pătrunjel, de piper şi de sare. Carnea de pui se pune la fiert în apă cu sare şi se spumează. În vas se adaugă ceapa tăiată mărunt, precum şi celelalte rădăcinoase, tăiate rondele. Se spumează după ce apa a ajuns la fierbere după care pieptul de pui se scoate din supă, se dezosează şi se taie în cubuleţe, după care se pun la loc în supă. Separat, se bat ouăle într-un castron, se amestecă cu cu grişul şi cu puţină sare şi se omogenizează. Cu 10 minute înainte de a lua oala de pe foc, se ia câte o lingură din compoziţie şi găluştele astfel formate se pun în oală, la fiert. Găleştele se măresc în timpul procesului de fierbere şi devin moi. Nu trebuie lăsate prea mult la fiert şi nici la foc mare deoarece se pot sfărâma. Supa de pui cu găluşze se serveşte caldă, cu pătrunjel tocat deasupra.



    Se poate face şi supă de legume cu găluşte, pe lângă legumele menţionate fiind folosite ţelina şi varza, dar şi puţin unt, pentru a fi mai consistentă. Mai poate fi folosită o combinaţie de rădăcinoase care, după fierbere pot fi pasate şi care sunt puse în supă împreună cu cubuleţe de piept de pui şi cu boabe de mazăre. Într-o altă variantă, rădăcinoasele, cu excepţia cepei, sunt înlocuite cu ciuperci champignon, tăiate felii. Această supă, care se poate drege cu smântână, se serveşte caldă, în farfurie fiind presărate frunze tocate de pătrunjel.


  • Supă de pui cu găluşte

    Supă de pui cu găluşte


    Pregătită în special în perioada sezonului rece, supa cu găluşte reprezintă unul dintre mâncărurile clasice ale bucătăriei româneşti. Există mai multe variante, fie în combinaţie cu diferite legume, fie cu carne de pui. Importante sunt găluştile care se obţin din griş.



    Avem nevoie de un piept de pui şi de câteva legume rădăcinoase,folosite în perioada sezonului rece: o ceapă, un morcov, o rădăcină de păstârnac şi una de pătrunjel. Mai avem nevoie de de 100 de grame de griş, de două ouă, de o legătură de frunze de pătrunjel, de piper şi de sare. Carnea de pui se pune la fiert în apă cu sare şi se spumează. În vas se adaugă ceapa tăiată mărunt, precum şi celelalte rădăcinoase, tăiate rondele. Se spumează după ce apa a ajuns la fierbere după care pieptul de pui se scoate din supă, se dezosează şi se taie în cubuleţe, după care se pun la loc în supă. Separat, se bat ouăle într-un castron, se amestecă cu cu grişul şi cu puţină sare şi se omogenizează. Cu 10 minute înainte de a lua oala de pe foc, se ia câte o lingură din compoziţie şi găluştele astfel formate se pun în oală, la fiert. Găleştele se măresc în timpul procesului de fierbere şi devin moi. Nu trebuie lăsate prea mult la fiert şi nici la foc mare deoarece se pot sfărâma. Supa de pui cu găluşze se serveşte caldă, cu pătrunjel tocat deasupra.



    Se poate face şi supă de legume cu găluşte, pe lângă legumele menţionate fiind folosite ţelina şi varza, dar şi puţin unt, pentru a fi mai consistentă. Mai poate fi folosită o combinaţie de rădăcinoase care, după fierbere pot fi pasate şi care sunt puse în supă împreună cu cubuleţe de piept de pui şi cu boabe de mazăre. Într-o altă variantă, rădăcinoasele, cu excepţia cepei, sunt înlocuite cu ciuperci champignon, tăiate felii. Această supă, care se poate drege cu smântână, se serveşte caldă, în farfurie fiind presărate frunze tocate de pătrunjel.


  • Mâncare ţărănească cu pui

    Mâncare ţărănească cu pui

    Una dintre mâncărurile specifice în
    mediul rural, dar pregătită şi la serbările câmpeneşti, este puiul pregătit cu
    diferite legume, în funcţie de care avem mai multe variante. Într-o carte de
    bucate apărută în urmă cu peste 60 de ani am întâlnit o astfel de reţetă,
    preluată la rându-i dintr-o scriere mai veche, redactată într-o formă arhaică.
    Puiul, despre care se spunea că fusese crescut în gospodărie şi hrănit natural,
    trebuia desfăcut în câteva bucăţi.

    Într-un vas dat cu untură se punea la bază
    un strat de ceapă tocată mărunt şi câteva roşii jupuite de piele. După ce se
    înmuia ceapa şi se stingea în bulion sau în suc de roşii, se adăugau bucăţile de
    pui, precum şi câteva şuviţe de ardei gras, mărar şi frunze tocate de
    pătrunjel, un ardei iute pentru a condimenta această mâncare şi sare după gust.
    Se adaugă apă şi se lasă să fiarbă la foc mic, fie pe aragaz, fie deasupra
    jarului, dacă această mâncare este pregătită în aer liber.


    O altă variantă cu un mod de preparare
    asemănător este ostropelul, la care se foloseşte şi usturoi. Avem nevoie de un
    pui, de câteva pulpe de pui sau de partea inferioară a pulpelor de pui, de două cepe, de câţiva
    căţei de usturoi, de câteva roşii sau de suc de roşii, de ulei, de puţin vin
    alb, o foaie de dafin, piper, cimbru, o legătură de pătrunjel şi sare. Puiul
    trebuie tranşat în bucăţi potrivit de mari pe care le spălăm, le scurgem de apă
    şi apoi le rumenim în ulei într-o tigaie sau într-un ceaun.

    Tot în ulei călim
    uşor ceapa, tăiată solzişori şi apoi adăugăm roşiile tăiate cubuleţe sau sucul
    de roşii, un fir de cimbru, o foaie de dafin şi câteva boabe de piper. Într-un
    vas punem ceapa călită amestecată cu roşii şi cu celelalte ingrediente, precum
    şi carnea de pui rumenită. Adăugăm apă sau, eventual, un pahar cu vin şi lăsăm
    să fiarbă înăbuşit, la foc mic, până ce sosul scade. Ostropelul poate fi servit
    împreună cu o porţie de mămăligă şi cu murături.


    O variantă boierească
    este cea în care carnea de pui este combinată cu conopida. Avem nevoie de un pui, de un pahar cu smântână, coajă de lămâie, câteva
    linguri de făină, o legătură de pătrunjel și, desigur, de o conopidă. Tăiem
    puiul în câteva bucăți și, fiind o rețetă boierească, îl rumenim în unt după
    care adăugăm puțină supă, lăsându-l să fiarbă înăbușit.

    Tot în unt rumenim și
    câteva linguri de făină, obținând un rântaș pe care îl turnăm, după ce l-am
    subțiat cu puțină supă, peste bucățile de pui. Desfacem o conopidă în buchete
    mici, pe care le punem la fiert pentru circa jumătate de oră împreună cu
    bucățile de carne. Spre final, presărăm coajă rasă de lămâie și punem sare după
    gust. Atunci când mâncarea este pusă în farfurii, deasupra se toarnă puțină
    smântână și se presară frunze tocate de pătrunjel.

  • Mâncare ţărănească cu pui

    Mâncare ţărănească cu pui

    Una dintre mâncărurile specifice în
    mediul rural, dar pregătită şi la serbările câmpeneşti, este puiul pregătit cu
    diferite legume, în funcţie de care avem mai multe variante. Într-o carte de
    bucate apărută în urmă cu peste 60 de ani am întâlnit o astfel de reţetă,
    preluată la rându-i dintr-o scriere mai veche, redactată într-o formă arhaică.
    Puiul, despre care se spunea că fusese crescut în gospodărie şi hrănit natural,
    trebuia desfăcut în câteva bucăţi.

    Într-un vas dat cu untură se punea la bază
    un strat de ceapă tocată mărunt şi câteva roşii jupuite de piele. După ce se
    înmuia ceapa şi se stingea în bulion sau în suc de roşii, se adăugau bucăţile de
    pui, precum şi câteva şuviţe de ardei gras, mărar şi frunze tocate de
    pătrunjel, un ardei iute pentru a condimenta această mâncare şi sare după gust.
    Se adaugă apă şi se lasă să fiarbă la foc mic, fie pe aragaz, fie deasupra
    jarului, dacă această mâncare este pregătită în aer liber.


    O altă variantă cu un mod de preparare
    asemănător este ostropelul, la care se foloseşte şi usturoi. Avem nevoie de un
    pui, de câteva pulpe de pui sau de partea inferioară a pulpelor de pui, de două cepe, de câţiva
    căţei de usturoi, de câteva roşii sau de suc de roşii, de ulei, de puţin vin
    alb, o foaie de dafin, piper, cimbru, o legătură de pătrunjel şi sare. Puiul
    trebuie tranşat în bucăţi potrivit de mari pe care le spălăm, le scurgem de apă
    şi apoi le rumenim în ulei într-o tigaie sau într-un ceaun.

    Tot în ulei călim
    uşor ceapa, tăiată solzişori şi apoi adăugăm roşiile tăiate cubuleţe sau sucul
    de roşii, un fir de cimbru, o foaie de dafin şi câteva boabe de piper. Într-un
    vas punem ceapa călită amestecată cu roşii şi cu celelalte ingrediente, precum
    şi carnea de pui rumenită. Adăugăm apă sau, eventual, un pahar cu vin şi lăsăm
    să fiarbă înăbuşit, la foc mic, până ce sosul scade. Ostropelul poate fi servit
    împreună cu o porţie de mămăligă şi cu murături.


    O variantă boierească
    este cea în care carnea de pui este combinată cu conopida. Avem nevoie de un pui, de un pahar cu smântână, coajă de lămâie, câteva
    linguri de făină, o legătură de pătrunjel și, desigur, de o conopidă. Tăiem
    puiul în câteva bucăți și, fiind o rețetă boierească, îl rumenim în unt după
    care adăugăm puțină supă, lăsându-l să fiarbă înăbușit.

    Tot în unt rumenim și
    câteva linguri de făină, obținând un rântaș pe care îl turnăm, după ce l-am
    subțiat cu puțină supă, peste bucățile de pui. Desfacem o conopidă în buchete
    mici, pe care le punem la fiert pentru circa jumătate de oră împreună cu
    bucățile de carne. Spre final, presărăm coajă rasă de lămâie și punem sare după
    gust. Atunci când mâncarea este pusă în farfurii, deasupra se toarnă puțină
    smântână și se presară frunze tocate de pătrunjel.

  • Cârnaţi bănăţeni

    Cârnaţi bănăţeni


    Sârbii din Banat au sărbătorit în această săptămână Crăciunul pe
    stil vechi, cu mâncăruri specifice. În Banat trăiesc multe comunităţi etnice,
    iar multiculturalitatea poate fi
    observată şi în gastronomie, unde există influenţe maghiare şi austriece. Gastronomia
    Banatului este apropiată
    de cea din Transilvania, însă în Banat întâlnim şi influenţe meridionale
    datorită apropierii geografice de Grecia şi Italia, dar mai cu seamă datorită
    vecinătăţii cu Serbia. Bucătăria bănăţeană se remarcă prin mâncăruri cu multe
    grăsimi. Se foloseşte preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt
    călite în untură sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca
    acestea să fie mai consistente.


    Din
    zestrea gastronomică a Banatului fac parte şi cârnaţii. Unii dintre ei
    având chiar denumirea de origine a acestei provincii. Cârnaţii bănăţeni seamănă
    la culoare cu un sortiment similar din Transilvania, care au de asemenea,
    denumire de origine. Aşa-numiţii cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, sunt făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Mai existăşi aşa-numiţii cârnaţi secuieşti, produşi în partea estică a Transilvaniei, la care se mai adaugă,
    eventual, carne de vită şi, în mod obligatoriu, boia. Aceştia au o culoare
    roşiatică pronunţată din cauza procesului de afumare la care au fost supuşi
    pentru a putea fi păstraţi o perioadă mai îndelungată.



    Cârnaţii bănăţeni au un aspect asemănător numai
    că pentru prepararea lor se foloseşte numai carne de porc. Avem nevoie de circa 2 kg
    de carne de porc şi de jumătate de kg de slănină. Ne mai trebuie şi
    condimente: o căpăţână de usturoi, o lingură de boia dulce, coriandru uscat şi
    piper măcinat. Ne mai trebuie şi puţină supă de oase. Carnea de porc şi slănina, tăiate in cuburi, se
    trec prin maşina de tocat. Tocătura se amestecă cu
    usturoiul pisat, cu toate celelalte condimente şi cu puţină supă de oase pentru
    a se omogeniza. Cu această compoziţie, în
    care am mai adăugat şi sare după gust, umplem maţele de
    porc şi modelăm cârnaţii,
    astfel încât să
    îî potrivim la o lungime de circa 40 de cm, după care îi lăsăm la zvântat.
    Aceşti cârnaţi trebuie puşi apoi la afumat. Pot fi consumaţi ca
    atare sau prăjiţi în ulei sau untură

  • Cârnaţi bănăţeni

    Cârnaţi bănăţeni


    Sârbii din Banat au sărbătorit în această săptămână Crăciunul pe
    stil vechi, cu mâncăruri specifice. În Banat trăiesc multe comunităţi etnice,
    iar multiculturalitatea poate fi
    observată şi în gastronomie, unde există influenţe maghiare şi austriece. Gastronomia
    Banatului este apropiată
    de cea din Transilvania, însă în Banat întâlnim şi influenţe meridionale
    datorită apropierii geografice de Grecia şi Italia, dar mai cu seamă datorită
    vecinătăţii cu Serbia. Bucătăria bănăţeană se remarcă prin mâncăruri cu multe
    grăsimi. Se foloseşte preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt
    călite în untură sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca
    acestea să fie mai consistente.


    Din
    zestrea gastronomică a Banatului fac parte şi cârnaţii. Unii dintre ei
    având chiar denumirea de origine a acestei provincii. Cârnaţii bănăţeni seamănă
    la culoare cu un sortiment similar din Transilvania, care au de asemenea,
    denumire de origine. Aşa-numiţii cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, sunt făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Mai existăşi aşa-numiţii cârnaţi secuieşti, produşi în partea estică a Transilvaniei, la care se mai adaugă,
    eventual, carne de vită şi, în mod obligatoriu, boia. Aceştia au o culoare
    roşiatică pronunţată din cauza procesului de afumare la care au fost supuşi
    pentru a putea fi păstraţi o perioadă mai îndelungată.



    Cârnaţii bănăţeni au un aspect asemănător numai
    că pentru prepararea lor se foloseşte numai carne de porc. Avem nevoie de circa 2 kg
    de carne de porc şi de jumătate de kg de slănină. Ne mai trebuie şi
    condimente: o căpăţână de usturoi, o lingură de boia dulce, coriandru uscat şi
    piper măcinat. Ne mai trebuie şi puţină supă de oase. Carnea de porc şi slănina, tăiate in cuburi, se
    trec prin maşina de tocat. Tocătura se amestecă cu
    usturoiul pisat, cu toate celelalte condimente şi cu puţină supă de oase pentru
    a se omogeniza. Cu această compoziţie, în
    care am mai adăugat şi sare după gust, umplem maţele de
    porc şi modelăm cârnaţii,
    astfel încât să
    îî potrivim la o lungime de circa 40 de cm, după care îi lăsăm la zvântat.
    Aceşti cârnaţi trebuie puşi apoi la afumat. Pot fi consumaţi ca
    atare sau prăjiţi în ulei sau untură

  • Mâncăruri din prune afumate

    Mâncăruri din prune afumate

    În România sunt pregătite multe şi gustoase mâncăruri de post, fiind utilizate
    preponderent cartofi, orez, varză murată, prune afumate, gutui, suc de roşii şi
    altele. Mâncarea de prune uscate la fum sau, pe scurt, prune
    afumate este una dintre acestea. Avem nevoie de un kg de prune uscate, de două
    cepe, de o ceaşcă de orez, de ulei, zahăr şi sare. Prepararea începe cu
    spălarea prunelor în apă caldă, după care acestea se pun la fiert în apă rece.
    După primul clocot, se adaugă orezul şi ceapa tocată mărunt. Se lasă totul la
    fiert la foc mic, dar prunele trebuie să rămână întregi, iar la final adăugăm
    puţin ulei, zahăr şi sare după gust. Ca să obţinem o culoare mai frumoasă,
    pasăm câteva prune mai fierte, apoi le introducem în mâncare şi amestecăm uşor.
    Mâncarea se serveşte caldă, cu gogonele sau castraveţi muraţi.


    Prunele afumate pot fi
    folosite şi drept garnitură. Un preparat care, pe lângă efectul olfactiv, are şi unul vizual este puiul umplut cu prune. Avem nevoie de un pui, de circa
    un sfert de kg de prune afumate, cărora le scoatem sâmburii,
    de câteva ciuperci, de un
    morcov, un ardei gras şi de o
    ceapă. Ne mai trebuie câtiva căţei de usturoi, o legătură de pătrunjel, piper şi sare. Călim ceapa, tăiată solzişori, în puţin ulei, adăugăm ciupercile tăiate în felii subţiri,
    ardeiul gras tăiat în cubuleţe şi morcovul dat prin răzătoare. Lăsăm acest amestec la
    foc mic pentru 10 minute, apoi adăugăm şi prunele uscate pentru câteva minute. Condimentăm puiul şi pe interior, şi pe
    exterior şi îl umplem cu amestecul de legume călite. Dacă mai rămâne ceva, punem restul de
    legume călite într-o tavă, în care punem şi
    puiul umplut. Adăugăm o cană cu apă şi băgăm tava la cuptor pentru circa 45 de minute, la foc potrivit, până când puiul se rumeneşte. Puiul poate fi prezentat pe un platou şi apoi poate fi porţionat, amestecul de legume călite fiind garnitura.