Radio România Internațional

Tag: război

  • Nuclearul şi vizualul

    Nuclearul şi vizualul

    Dacă pe vremea
    Războiului rece nuclearul era un subiect la ordinea zilei, în prezent, opinia
    publică internaţională de abia dacă a auzit de aşa ceva. Subiectul a revenit in
    actualitate odată cu semnarea acordului privind programul nuclear iranian. Ani
    de zile am tot avut ştiri despre continuarea negocierilor, dar rareori aflam
    noutăţi care să se impună în agenda zilei. Păreau a fi genul de discuţii care
    continuă până la totala dispariţie din atenţie şi, totuşi, în spatele uşilor
    închise, pe care nici jurnaliştii nu mai păreau interesaţi a le deschide, se
    negocia intens şi serios. Indirect, acordul reprezintă o evoluţie şi în
    sensibilile relaţii ruso-americane. Cele două părţi s-au implicat în
    finalizarea cu succes a negocierilor şi s-au felicitat reciproc.

    Acordul are
    elemente concrete, cu prevederi care vor înlătura pericolul ca Iranul să posede
    arma nucleară. Vor fi desfiinţate centre, reactoare şi alte instalaţii, vor fi
    reduse stocurile de material nuclear şi totul sub un control strict. În acelaşi
    timp, gradual, vor fi ridicate sancţiunile ONU împotriva Iranului, instaurate
    din cauza programului nuclear lansat cu ani în urmă. Detaliile tehnice sunt
    bogate şi semnificative, dar din ce în ce mai greu de înţeles pentru cei care
    nu sunt specialişti sau măcar avizaţi în fizică nucleară, diplomaţie sau
    securitate internaţională. A fost înlăturat un pericol ce nu apărea pe lista
    temerilor de primă pagină. Acolo se află, fără îndoială, imaginile şi ştirile
    despre atrocităţile incredibile comise undeva, în zone care pe agenda
    diplomaţilor apar ca fiind diferite ţări, toate membre ale Organizaţiei
    Naţiunilor Unite.

    Dar ce se întâmplă pe teritoriile Statului islamic scapă
    oricărei reglementări internaţionale, oricărei rezoluţii ONU, oricărei
    înţelegeri între marile puteri. În realitate, acolo funcţionează o structură
    statală informală ce transpune în realitate cele mai negre gânduri ale fiinţei
    umane. Acolo sunt măcelăriţi oameni, sunt distruse valori uriaşe ale
    patromoniului umanităţii, acolo se pregătesc acţiuni ucigaşe în întreaga lume.
    Deşi sunt negate valorile democraţiilor occidentale, nimic nu îi împiedică pe
    promotorii acestor idei întunecate să dispună de tehnică avansată, inclusiv
    internetul, creată de cei a căror distrugere este scopul declarat al pseudo-statului
    islamist.

    Tot ce se întâmplă pe pământurile unde s-a instalat are rezonanţă şi
    efecte de război distructiv împotriva societăţilor occidentale, este o
    ameninţare uriaşe pentru securitatea lor. Si aceste efecte nu se manifestă la
    vreo frontieră, cu armate faţă în faţă, ci vin drept în mijlocul societăţii, în
    viaţa de zi cu zi, pun sub semnul întrebării realizări sociale şi politice de
    zeci de ani. Această ameninţare de tip nou crează psihoze şi tensiuni direct în
    viaţa membrilor societăţii, pătrunde mai bine, mai eficient şi mai ieftin decât
    orice armă. Proprii soldaţi, membrii societăţii care ar trebui să îi
    aprecieze valenţele şi valorile, cedează unor atracţii aventuriste, trădează şi
    se întorc împotriva propriei patrii, lumea democratică. Şi totul în urma unei avalanşe informative ce are
    aspectul clar, de manual, al unei acţiuni propagandistice de mare eficienţă. În
    această luptă nu e folosită vreo armă modernă şi complicată, şi nici alta veche
    şi cutremurător de eficientă ci un principiu democrartic, libertatea
    informaţiei. Statul terorii împotriva oamenilor trăieşte mai ales prin vizualul
    agresiv ce ne invadează mecanismul sensibil al informării zilnice.

    Spaţiul
    virtual abundă de imagini suficient să te şocheze pentru toată viaţa, mai ales
    că se derulează în zona de interes general, dând de o parte inclusiv ştirile
    despre negocierile din nuclearul iranian sau chiar cele despre succesul
    acestora. Vizualul concret bate nuclearul virtual iar soluţia este şi mai
    simplă. Ea vine tot din spaţiul digital şi din accesul la aceste mecanisme,
    repudiate dar intens folosite de fundamentalişţi.

  • Aniversări europene

    Aniversări europene

    Detonator al conflagraţiei, la 1 septembrie 1939, când Germania nazistă a invadat Polonia, Gdansk, marele oraş-port la Marea Baltică a găzduit, joi, numeroşi lideri europeni, adunaţi pentru a transmite un mesaj de unitate continentală. Cu toţii împărtăşesc punctul de vedere al preşedintele polonez, Bronislaw Komorowski, care a amintit că războiul a fost declanşat prin complicitatea regimurilor totalitare nazist şi bolşevic şi că, pentru est-europeni, sfârşitul luptelor, pe 9 mai 1945, nu a echivalat cu libertatea, ci cu instaurarea comunismului şi căderea, peste jumătate de continent, a Cortinei de Fier.



    Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, a spus că, azi, Europa duce o altfel de politică decât cea din anii 30-40 şi că puţini sunt liderii care vor asista la parada organizată de Moscova, refuzând, astfel, să cauţioneze noul puseu de expansionism rusesc în Ucraina.



    La Gdansk a fost şi preşedintele României, Klaus Iohannis, pentru a cărui ţară 9 mai are o semnificaţie multiplă. Este, mai întâi, Ziua Independenţei de Stat. În 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, proclama în Parlament despărţirea de puterea suzerană din epocă, Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominaţie turcească, legăturile Bucureştiului cu Înalta Poartă deveniseră, deja, mai degrabă formale şi se rezumau la plata unui bir simbolic. Totuşi, turcii n-au tolerat oficializarea rupturii şi au încercat s-o sancţioneze militar. Apărată pe câmpurile de bătaie şi consfinţită la Congresul de pace de la Berlin, Independenţa a devenit piatra de temelie a României moderne, pe care aveau s-o construiască regii Carol I şi Ferdinand, din familia germană von Hohenzollern. Ea însăşi instalată pe tronul de la Bucureşti într-o zi de mai, pe 10, în 1866, dinastia avea să-şi lege destinul şi de victoria Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste.



    Istoricii spun că decizia ultimului rege al României, astăzi nonagenarul Mihai I, de a scoate, în august 44, România din alianţa cu Hitler şi de a o readuce alături de aliaţii tradiţionali, anglo-americanii, a scurtat cu cel puţin şase luni al doilea război mondial în Europa. Dar pacea a echivalat şi pentru români cu instalarea celei mai longevive şi mai sângeroase dintre dictaturile pe care le-au cunoscut.



    Condamnaţi de comunism la teroare, umilinţă şi sărăcie, ei pot acum, graţie revoluţiei din 1989 şi admiterii în Uniunea Europenă, în 2007, să celebreze, ca pe propria lor sărbătoare, Ziua Europei. Aceasta trimite tot la primii ani postbelici, când era nevoie de o nouă politică, economică şi de securitate, care să genereze mai multă încredere între statele de pe continent. Atunci, pe 9 mai 1950, ministrul francez de Externe, Robert Schumann, a chemat foştii beligeranţi din Vest să-şi însumeze producţiile de cărbune şi oţel, baza industriilor lor militare, şi să creeze, astfel, o primă piaţă comună. Din acest embrion avea să se nască clubul Celor 28 de astăzi, adică Uniunea Europeană cu jumătate de miliard de locuitori şi unul dintre principalii actori economici şi politici ai planetei.

  • Războiul din Transnistria

    Războiul din Transnistria

    Reformele iniţiate de liderul sovietic Mihai Gorbaciov, cunoscute sub numele de perestroika şi glasnost, la jumătatea anilor 1980, nu au fost de niciun folos Uniunii Sovietice. Prăbuşirea ei în 1991 a confirmat falimentul sistemului fondat în 1917 de revoluţia bolşevică a lui Lenin. Dar colapsul URSS a lăsat deschisă opţiunea confruntărilor armate. Cu toate că regimul partidului comunist părea că prin brutalitate lichidase posibilitatea ca disensiunile să fie rezolvate pe cale militară, acestea fuseseră numai îngheţate sau amânate.



    Decesul vechiul sistem sovietic a însemnat însă şi regândirea manierei prin care Rusia, succesoarea principală a URSS, să-şi menţină influenţa în fostele republici unionale. Una dintre metode a fost încurajarea mişcărilor separatiste. Primele pe lista Kremlinului au fost Georgia şi Moldova, Ucraina fiind considerat încă un stat fidel Moscovei. Încă din 1990, în Georgia şi-au proclamat independenţa republicile-fantomă Osetia de Sud şu Abhazia, în timp ce în Moldova au apărut Republica Nistreană sau Transnistria şi Găgăuzia. Toate aceste teritorii sunt subiecte de drept internaţional ale Georgiei şi Moldovei, nefiind recunoscute de niciun alt stat.



    Proclamarea Republicii Moldoveneşti Nistrene pe 2 septembrie 1990 după ce Republica Moldova îşi declarase suveranitatea pe 23 iunie 1990 a deschis drumul către separatism. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi 1,9% bulgari. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU, pe 2 martie 1992, preşedintele moldovean Mircea Snegur autoriza intervenţia militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului şi la Tiraspol. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice ale armatei a 14-a, şi-au consolidat controlul asupra părţii majoritare a zonei disputate. Armata moldovenească, în inferioritate, nu a putut să recâştige controlul asupra Transnistriei nici până astăzi, în ciuda medierilor din ultimii 25 de ani.



    Mircea Druc a fost premier al Republicii Moldova între 25 mai 1990 şi 28 mai 1991. Atunci când a izbucnit conflictul, el era unul dintre conducătorii partidului de opoziţie Frontul Popular Creştin-Democrat. După părerea lui, războiul din Transnistria nu putea fi evitat. ”Războiul ruso-român de pe Nistru din 1992, din punctul meu de vedere, nu putea fi evitat, oricât ne-am căzni acum să-i acuzăm pe unii sau pe alţii. Ghinionul basarabenilor şi al celor din stânga Nistrului a fost unul foarte banal: prezenţa, dincolo de Nistru, a arsenalelor şi depozitelor de arme care au fost evacuate de armata sovietică din ţările fostului lagăr socialist. Acolo a fost dus armamentul din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, de peste tot unde fuseseră sovieticii.


    După cele mai simple calcule, era acolo armament în valoare de peste 4 miliarde de dolari. În 1989 şi 1990, în toiul perestroikăi lui Gorbaciov, s-a declanşat conflictul între Tiraspol şi Chişinău deoarece complexul militar-industrial de la Tiraspol nu putea admite, împreună cu alte forţe anti-Gorbaciov şi anti-perestroika, că Uniunea Sovietică va dispărea. Ele refuzau un adevăr simplu: toate imperiile, mai devreme sau mai târziu, dispar. Până în august 1991, acele forţe au militat şi au crezut că vor salva Uniunea Sovietică, că garantul bunăstării şi fericirii lor va supravieţui. Dar mătuşa a decedat, colapsul a avut loc în august 1991. Uniunea Sovietică a dispărut de iure la 5 decembrie 1991 după semnarea de către cei trei preşedinţi ai Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei a actului de destrămare a Uniunii Sovietice.”



    Mircea Druc crede că războiul a avut o puternică motivaţie economică, la fel de importantă precum cea geostrategică. ”Şi a apărut un lucru banal. La Chişinău, câteva clanuri aveau o singură problemă la conducere: cum să împartă moştenirea sovietică, complexul agraro-industrial. Deci bogăţia colhozurilor, a sovhozurilor, şi a tot ce prin osteneala poporului dintre Nistru şi Prut s-a acumulat timp de 50 de ani. Dincolo, în Transnistria, era o formulare foarte trivială: ei îşi spuneau că n-o să lăsăm să încapă în mâinile boilor de moldoveni sau a românilor fascişti aceste 4 miliarde de dolari. Îi înjurau pe Elţîn şi pe cei de la Moscova deoarece ei spuseseră că tot ce este pe teritoriul unei foste republici sovietice socialiste intră în proprietatea acelei republici. Şi s-au întrebat ce să facă. Nu vom permite, spuneau ei, ca această bogăţie să fie împărţită. Şi au ajunsă să opună rezistenţă.


    Dacă nu era acest tezaur, această sursă de îmbogăţire, nu se mai luptau atât de vehement Chişinăul cu Tiraspolul, şi nu intervenea a treia forţă pe care eu personal o simţeam atunci că există. De ce nu ne-au tratat trupele sovietice, şi centrul, pe noi, românii basarabeni, cum i-au tratat pe ”aristocraţii” baltici? Pentru că, aşa cred eu, îşi dădeau seama că românii basarabeni sunt mult mai repeziţi şi vărsarea de sânge va fi inevitabilă. Dar atunci când a apărut posibilitatea să i se dea lui Snegur toată averea de 4 miliarde, au spus nu. Chiar democraţii lui Elţîn de la Moscova au decis să intervină, inclusiv cu armata a 14-a. Ca să aflăm pînă la urmă că tot acest arsenal a fost vândut şi banii dirijaţi de către Ruţkoi şi Cernomârdin. După 23 de ani nu mai este nimic acolo, nimic de împărţit.”



    În urma luptelor au murit aproximativ 600 de combatanţi din ambele tabere. În 1992, în urma unei convenţii cu privire la reglementarea paşnică a conflictului semnat între Republica Moldova şi Rusia, s-a consfinţit status-quo-ul de pe teren care a însemnat de fapt perpetuarea conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol.

  • Provocări în domeniul securităţii informatice

    Provocări în domeniul securităţii informatice

    Atacurile cibernetice şi cazurile de spionaj informatic se vor înmulţi în 2015, iar grupările extremiste îşi vor intensifica ofensiva pe internet, potrivit unui raport al companiei de programe de securitate McAfee. Cei care şi-au consolidat poziţia vor fi şi mai dificil de detectat în colectarea de informaţii, în timp ce nou-veniţii vor căuta mijloace de a fura bani şi de a-şi anihila adversarii”, relevă documentul.



    Ce înseamnă la ora actuală securitatea cibernetică, în condiţiile în care sunt descoperite tot mai multe noi vulnerabilităţi? Reprezentantul Bitdefender, companie care oferă soluţii anti-virus software, Bogdan Botezatu:


    Este un concept foarte greu de definit, dat fiind faptul că în fiecare zi aproximativ 400 de mii de noi viruşi apar şi numărul lor este în continuă creştere, dat fiind faptul că din ce în ce mai multe grupări de criminali informatici ţintesc în principiu fie informaţiile noastre private, fie datele noastre de identificare.”



    Potrivit analiştilor, unele grupuri extremiste şi organizaţii se vor folosi şi mai mult de reţelele informatice pentru a lansa atacuri. În acelaşi timp, hackerii îşi vor perfecţiona metodele care le permit să pătrundă ilegal în reţelele victimelor şi să subtilizeze date fără a fi detectaţi, apoi să le revândă sau să le utilizeze la un moment ulterior. Autorii raportului atrag, de asemenea, atenţia că hackerii vor ataca şi obiecte şi instrumente din viaţa cotidiană conectate la internet.



    De exemplu, reţelele GSM au fost spionate la nivel mondial, iar cel puţin 14 ţări au fost deja afectate. Cât de eficiente sunt mecanismele de prevenire a unor astfel de atacuri informatice? Din nou, Bogdan Botezatu:


    Practic nimic din ceea ce comunicăm noi digital nu mai este sigur, din cauza faptului că până acum am avut de-a face cu infractori obişnuiţi, grupări infracţionale care ţinteau exclusiv sectorul consumator, adică utilizatorul de rând. În acest moment vorbim de războiul informatic, în contextul în care guverne cu resurse potenţial nelimitate s-au implicat direct în spionajul informatic. Cu grupările infracţionale la nivel de consumatori existau şanse de luptă, pentru că aceştia aveau resurse relativ limitate, dar în momentul în care intervine un guvern în războiul informatic, aceştia pot forţa inclusiv companii să divulge anumite informaţii, pot forţa anumite companii să expună traficul şi informaţiile unor anumiţi utilizatori sau pot forţa reţele întregi informatice, cum ar fi furnizorii de internet de nivel înalt, să routeze cu traficul utilizatorilor prin ei întâi. Dacă ne uităm ce s-a întâmplat în peisajul informatic în ultimul an, credem că ameninţările informatice care vin de la guverne sunt extrem, extrem de sofisticate, încât nici antiviruşii de top nu-i pot bloca, pentru că guvernele respective au suficienţi bani să cumpere breşe de securitate în sistemele de operare, în aşa fel încât să afecteze o plajă foarte largă de populaţie.”



    Criminalitatea cibernetică este în continuă creştere şi, pe măsură ce tehnologia evoluează, impactul atacurilor de acest tip devine din ce în ce mai puternic, iar giganţi precum Facebook, aparent invincibili, le cad victime. Agenţia de Securitate Naţională a SUA (NSA), unul dintre cele mai puternice şi dotate servicii americane de spionaj, a pierdut” 58 de mii de documente cu informaţii secrete, care au fost date publicităţii în ceea ce este considerată una dintre cele mai semnificative scurgeri de informaţii din istoria SUA”.



    Autorul atacului din 2013, acum deja celebru, a fost Edward Snowden, un profesionist IT contractat pentru un proiect al NSA. Tot anul trecut, în primăvară, cei 50 de milioane de utilizatori ai popularului serviciu Evernote, dedicat arhivării documentelor şi organizării notiţelor, au fost anunţaţi că securitatea conturilor lor a fost compromisă, au fost rugaţi să îşi schimbe parolele, iar Evernote a introdus un nou sistem de autentificare. În februarie 2013, conturile a 250 de mii de utilizatori ai reţelei de socializare şi micro-blogging Twitter au fost compromise, infractorii cibernetici furând numele şi parola de acces corespunzătoare. Nici giganţii din comerţul electronic nu au scăpat nevătămaţi în urma atacurilor cibernetice.



    În mai 2014, cunoscutul site american eBay a recunoscut public că a suferit cel mai mare atac cibernetic de până acum, datele personale a 233 de milioane de utilizatori au fost furate. Care este miza? Bogdan Botezatu explică:


    Miza este întotdeauna cea financiară, scoaterea unui competitor de pe piaţă, oprirea serviciilor acesteia pe o perioadă nedefinită, în aşa fel încât companiile mari să poată fi şantajate de anumiţi actori de pe piaţa informatică în scopul obţinerii de foloase financiare.”



    Un atac cibernetic de proporţii, cu impact deosebit de puternic asupra societăţii actuale, reprezintă un risc care planează de multă vreme la nivel mondial, spun specialiştii. Cea mai recentă referire la un potenţial astfel de dezastru informaţional a fost făcută la sfârşitul lui septembrie de către un reprezentat al unei importante autorităţi de supraveghere financiară din SUA. Acesta a evocat posibilitatea declanşării unui fel de Armaghedon cibernetic, care ar putea lăsa urme adânci la nivelul sistemului financiar pe o perioadă lungă de timp, comparându-l cu atacurile de la 11 septembrie.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.

  • Război sau pace?

    Război sau pace?

    La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria ataca Serbia şi declanşa, astfel, primul război mondial. Nu era nicio surpriză, atacul a fost precedat de un ultimatum şi se producea la exact o lună de la asasinarea, la 28 iunie 1914, a prinţului moştenitor al Imperiului austro-ungar. A urmat un adevărat tir de declaraţii de război, aruncate de o parte şi alta de ţări care nu aveau nimic de a face cu asasinatul de la Sarajevo, cu Serbia sau Austro-Ungaria. Aroganţa militaristă, lupta pentru hegemonie şi interesele personale au dus la un război extins în toată lumea, cu zeci de milioane de morţi, răniţi şi dispăruţi. Din discuţiile despre acest război lipsesc raportările la motivele declanşării războiului iar la sfârşit, în 1918, puţini îşi mai aminteau de ce a început.



    Oricum, după război, lumea avea să arate complet altfel. Mai multe imperii, printre care şi Austro-Ungaria, au trecut definitiv în istorie, democraţia a început să lucreze serios, mai ales în Europa. În ianuarie 1918, ultimul an al războiului, preşedinte Wodrow Wilson a ţinut un discurs emblematic pentru poziţia SUA, care intraseră în război în 1917, evident, alături de Marea Britanie, Franţa şi ceilalţi aliaţi inclusiv România. Contururile trasate atunci de liderul american se regăsesc în evoluţia ulterioară a societăţii internaţionale. Imperiul ţarist s-a transformat în Uniunea Sovietică, printr-un uriaş complot comunist, iar Germania kaiserului a ajuns o republică stăpânită de gânduri de revanşă, fiind la baza noului război mondial, izbucnit 2 decenii mai târziu. Secolul scurs de când imperiile europene au incendiile omenirea a fost cel mai intens din istoria sa.



    Evenimentele organizate pentru a evoca momentele de acum o sută de ani ne arată o lume încă în secolul al XlX-lea, cu mentalităţi învechite dar în care progresul tehnico-ştiinţific era evident şi începea să îşi spună cuvântul. De altfel, se poate spune că tocmai evoluţia tehnică, puţin înţeleasă liderilor statelor de atunci, a dus la amploarea cunoscută de primul război mondial. Şi tot dezvoltarea tehnologică şi cuceririle ştiinţifice au dat evoluţia omenirii din acest secol recent, care o fac să semene tot mai mult cu fanteziile unor visători din secolele trecute.



    În 1914, automobilele de abia apăruseră şi aveau încă roţi de lemn iar avioanele făceau primele zboruri dar foarte rapid, deşi românul Traian Vuia făcuse prima ridicare de la sol a omului, cu mijloace proprii de bord, doar în 1906. De atunci, omul a ajuns în spaţiul extraterestru, stăpâneşte spaţii vaste pe pământ sau sub pământ şi sub ape dar şi pe cele profunde, atomice, din interiorul materiei sau chiar din interiorul fiinţei umane. Pentru prima dată în istoria sa, societatea umană este una globală, bazată pe cunoaştere şi comunicare pe întreaga suprafaţă a Terrei.



    Harta politică a Europei stabilită după primul război mondial se menţine şi astăzi, cu foarte mici modificări. Evoluţia cea mai importantă petrecută pe Vechiul Continent este tocmai unificarea Europei care, ne spune istoria, a generat şi primul şi al doilea război mondial. O utopie până atunci, ideea europeană s-a impus funcţional după al doilea război, fiind una dintre puţinele lecţii învăţate de politicieni şi liderii naţionali ai Europei. Secolul scurs de la declanşarea primului război mondial sau cele 3 sferturi de secol de la declansarea oficială a celui de al doilea război mondial, care se vor împlini la 1 septembrie, nu arată, însă, că omenirea ar fi învăţat lecţia păcii şi a războiului din aceste cumplite conflagraţii prin care a trecut. Fără a atinge dimensiunile mondiale ale celor 2 conflagraţii, războaiele au răscolit fără încetare omenirea, producând, chiar în aceste zile, morţi, răniţi şi multă suferinţă.

  • Declanşarea războiului, în corespondenţă

    Declanşarea războiului, în corespondenţă

    In urma cu 100 de ani, cancelariile imperiilor europene isi trimiteau de zor corespondenta plina de tafna si amenintari. In 28 iunie, mostenitorul tronului austro-ungar era ucis la Sarajevo, intr-o Bosnie mult disputata ce nu a intarziat sa devina fitilul unui butoi cu pulbere precum Balcanii. Asa era numita aceasta parte a Europei atunci, un butoi cu pulbere iar denumirea venea din partea celor ce aveau sa o foloseasca ca un declansator pentru reglari de conturi mai vechi. Austro-Ungaria gasise aici un loc de expasiune dar nu se lovise, neaparat, de alte mari imperii ci chiar de micile popoare si state de aici.



    Dupa crima de la Sarajevo, Viena purcede sa pedepseasca Serbia, pe care o considera vinovata, ca fiind puterea din spatele tragatorului. Pe 23 iulie Imperiul bicefal da un ultimatum Serbiei si pe 28 iulie, la exact o luna de la atentat, ataca acest stat independent din Balcani. Rusia isi propune sa sara in ajutorul Serbiei astfel ca de la Moscova vine vestea unei mobilizari generale. Germania, pornind in principiu de la ideea ca este aliata a Austro-Ungariei, declara razboi Rusiei si, dupa o zi, Frantei. Desi doar la inceputul avalansei declaratiilor de razboi, suntem deja departe de pretextul balcanic, intr-o saptamana marile puteri si-au devoalat intentiile de razboi cu orice pret si nu se mai sinchiseau de logica sau ratiune.



    Si sarabanda belicoasa continua, atragand noi tari si alte milioane de oameni in nebunia razboiului. A doua zi dupa ce declara razboi Frantei, Germania militarista a kaiserului invadeaza Belgia si peste inca o zi, pe 5 august 1914, Marea Britanie declara razboi Germaniei, evolutie de asteptat dat fiind intelegerile si acordurile in vigoare. Constantand ca se luase cu operatiunile din Serbia initiala si uitase sa declare razboi Rusiei, Austro-Ungaria o face pe 6 august, zi in care si Serbia intra in razboi, pe baza de declaratie oficiala, cu Germania.



    Dupa o mica pauza, Franta si Marea Britanie declară război Austro-Ungariei. In doua saptamani, puterile europene erau legate intre ele de declaratii de razboi si se pregateau sa plece la lupta daca nu o facusera deja. Dupa alte 10 zile, Japonia, indepartata tara din Extremul Orient, care facea efoturi sa iasa din izolarea shogunala, declara război Germaniei si astfel razboiul declansat in Balcani ajungea mondial, in mai putin de o luna.



    A urmat o perioada in care declaratiile de razboi nu au mai fost trimise in mare graba, ci intrarea in razboi de o partea sau de alta a fost intens si temeinic negociata. Romania a ales, in 1914, sa ramana neutra, cel putin pentru o anumita perioada. In acest timp, se negocia cu Franta, aliatul traditional al romanilor. Neutralitatea a durat 2 ani, pana in august 1916, cand Romania a intrat in razboi impotriva Austro-Ungariei, Germaniei si aliatilor lor. Peste alti doi ani, in 1918, cand in sfarsit se instaleaza pacea, multi dintre cei care cu mandra inconstienta aruncasera cu declaratii de razboi la inceputul razboiului ce a ajuns mondial, disparusera cu imperiile lor cu tot. Ramasesera in schimb, o planeta devastata, milioane de morminte si destine devastate.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.

  • Siria şi arsenalul chimic

    Siria şi arsenalul chimic

    România s-a raliat declaraţiei internaţionale formulate la summitul G20 de la Sankt Petersburg, care condamnă în modul cel mai ferm utilizarea armelor chimice şi atacul de acest tip de care sunt acuzate autorităţile de la Damasc – atac soldat cu moartea a peste 1400 de persoane. Preşedintele Traian Băsescu a subliniat, însă, că semnatarii acestui document sunt conştienţi că trebuie identificată o soluţie paşnică: Conflictul militar trebuie evitat, o decizie militară nu trebuie adoptată înainte de prezentarea raportului experţilor ONU şi o soluţie negociată, care să se finalizeze prin alegeri libere în Siria, este cea pe care România o susţine fără rezerve.”



    Pe de altă parte, preşedintele Băsescu a anunţat că, în cazul în care se va ajunge totuşi la o intervenţie, România nu se va implica militar în Siria, neavând resurse militare pentru tipul de operaţiune preconizat.



    Cele mai recente evoluţii de pe scena politică lasă să transpară mai degrabă o soluţie politică privind Siria, după ce zilele trecute o intervenţie militară părea iminentă.



    Ministrul sirian de externe, Walid Muallem, a salutat apelul lansat Damascului de şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, de a-şi pune armele chimice sub control internaţional şi de a le distruge. Propunerea lui Lavrov survine după declaraţia făcută recent de secretarul american de stat, John Kerry, potrivit căreia Siria ar putea evita o eventuală acţiune militară dacă va preda comunităţii internaţionale arsenalul chimic de care dispune, în cel mult o săptamână.



    Liderul de la Casa Albă, care a cerut undă verde Congresului american pentru o operaţiune militară în Siria, a salutat propunerea rusă. Plasarea arsenalului chimic sirian sub control internaţional ar putea constitui un avans important, spune Barack Obama, sceptic, însă, că acest lucru chiar se va întâmpla. Considerat între cele mai importante din lume, arsenalul chimic sirian este estimat la peste 1.000 de tone. Iar neutralizarea acestuia, în cazul în care se va realiza, ar putea să se dovedească extrem de delicată pe teren, în mijlocul unui război civil care s-a soldat deja cu peste 100 de mii de morţi, notează agenţiile de presă.



    Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a oferit susţinere ideii lansate de Rusia, iar ministrul francez de externe, Laurent Fabius, a afirmat că aceasta merită să fie evaluată atent. Premierul britanic, David Cameron, a avertizat, însă, că ar putea fi vorba doar despre o tactică de distragere a atenţiei, în timp ce cancelarul german Angela Merkel s-a rezumat să aprecieze propunerea ca fiind “interesantă”.

  • Siria şi politica internaţională

    Siria şi politica internaţională

    Peste o sută de mii de morţi şi circa două milioane de refugiaţi. Acesta este,îin câteva cuvinte, bilanţul tragic al războiului civil care sfâşie Siria de mai bine de doi ani. Lupta pentru putere dintre rebeli si regimul presedintelui Bashar al-Assad nu ţine cont de vieţile omenesti, făcând din această ţară din Orientul Mijlociu o rană sângerândă pe harta lumii. Regimul de la Damasc a fost acuzat atât de opozantii sirieni, cât şi de numeroase ţări din Occident si din spatiul arab ca a folosit, recent, arme chimice împotriva populaţiei, fapt negat cu vehemenţă de Guvernul de la Damasc.



    Comunitatea internaţională nu trebuie sa rămână tăcută faţă de barbaria din această ţară, a apreciat preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, care pledează pentru o intervenţie militară menită să pună capăt războiului civil.



    La rândul lor, puterile occidentale incearca sa obtina aprobarea parlamentelor nationale înainte de o posibilă intervenţie în Siria. Consilierul prezidenţial de la Bucureşti, Iulian Chifu, este de părere că, diplomatia poate contribui la eforturile mai largi de a se ajunge la o solutionare a conflictului.



    Iulian Chifu: E toata lumea conştientă ca solutia finala se va lua, pâna la urma, indiferent de atacurile care vor avea loc, tot la masa verde. E important ca diplomatia sa actioneze, iar ceea ce se întâmpla acum si instrumentul militar nu constituie în plus decât o amenintare credibila si poate deschide o cale spre o flexibilitate mai mare a unora dintre actori în noile conditii.



    Pe de alta parte, preşedintele Traian Basescu a declarat că pozitia României în problema Siriei rămâne neschimbată, bazată pe prudenţă, pentru a proteja cetăţenii români care cer asistenţă consulară: În ceea ce priveste pozitia statului român, pozitia României legata de Siria, se mentine aceeasi pe care am exprimat-o cu ocazia întâlnirii cu ambasadorii români acreditati în strainatate si, anume, în aceasta faza, România considera ca trebuie sa aiba o atitudine prudenta, iar la momentul la care aliatii nostri ar hotarî sa ia masuri prin care sa dea un semnal Damascului ca este de netolerat utilizarea gazelor toxice de lupta, România se va solidariza cu aliatii sai. O să mă întrebaţi de ce prudenţă. Avem o problemă legată de prezenţa cetatenilor români din familii mixte, în mod deosebit, si copiii lor, pe teritoriul Siriei, iar populaţia deţinătoare de paşaport românesc pe teritoriul Siriei nu este grupată, sunt raspânditi în tot teritoriul.



    La rândul sau, premierul Victor Ponta a afirmat că Guvernul de la Bucuresti condamnă, fără nici o ezitare, actele criminale din Siria comise de către autorităţi sau cu ştiinţa acestora. Este de datoria executivului de la Bucureşti de a fi în totalitate solidar cu statele care au solicitat şi impun respectarea dreptului international, a mai spus Victor Ponta.


  • Refugiat în România

    Refugiat în România

    Nivelul deplasării forţate a atins, la sfârşitul lui 2012, nivelul record al ultimilor 18 ani, fiind înregistraţi 45,2 milioane de refugiaţi, solicitanţi de azil sau persoane obligate să se refugieze în propriile ţări, se arată intr-un raport anual al Agentiei specializate a Natiunilor Unite, difuzat cu prilejul Zilei Internationale a Refugiatului. Raportul arată că, în prezent, există cel mai mare număr de refugiaţi sau alte persoane deplasate intern din 1994, criza din Siria afirmându-se ca un nou factor esenţial în deplasarea persoanelor, la nivel global.



    Cu un număr de 1.262 refugiaţi înregistraţi la sfârşitul anului 2012, România se află pe locul cinci din cele şapte ţări central-europene care constituie Reprezentanţa Regională cu sediul la Budapesta. Polonia a înregistrat cel mai mare număr de refugiaţi la finalul lui 2012, în timp ce Slovenia a găzduit cel mai mic număr de refugiaţi.



    Potrivit raportului ONU, războiul rămâne principala cauză a acestui fenomen, 55 la sută din numărul total de refugiaţi provenind din doar cinci ţări afectate de război: Afganistan, Somalia, Irak, Siria şi Sudan.



    Razboiul civil din Siria si exodul masiv de populatie din aceasta tara au gasit Romania pregatita sa primeasca un numar semnificativ de refugiati. Este cunoscut cazul celor 150 de copii sirieni din orasele Hama, Homs si Alep care au scapat de gloante, de bombe cu fragmentare si de atacuri aviatice; ei au primit drept de azil si de invatamant gratuit in Romania, la o scoala araba din Bucuresti.



    Raspunzand numeroaselor situatii disperate in care se afla si alti oameni din intreaga lume, la Timisoara, a fost infiintat, in 2008, un Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă, prima facilitate europeană de acest gen. El functioneaza în conformitate cu un acord tripartit încheiat între Guvernul României, ONU şi Organizaţia Internaţională pentru Migraţie. Această facilitate, cu o capacitate de găzduire de până la 200 de persoane, oferă adăpost temporar refugiaţilor, in special celor din lumea araba, confruntati cu situaţii care le pot pune viaţa în pericol.



    Nu putem trece cu vederea, pe de alta parte, nici faptul ca, in timp ce multi romani au migrat economic spre Occident, zeci de refugiati, mare parte din ei tot pe considerente economice, din Irak, Nepal, Camerun sau Afganistan asteapta, cu sufletul la gura, sa primeasca azil in Romania. Unii dintre ei, viseaza chiar sa-si implineasca viata, in aceasta tara.

  • Armata română pe frontul din est

    Armata română pe frontul din est

    România a intrat în cel de-al doilea război mondial în 1941, alături de Germania, atunci când toate eforturile pentru menţinerea păcii se prăbuşiseră. Pe 22 iunie 1941, atunci când armata română, alături de cea germană, a trecut Prutul pentru eliberarea Basarabiei răpite de URSS cu un an înainte, puterile învingătoare din primul război mondial erau ele însele în situaţii disperate. Franţa fusese ocupată în iunie 1940, iar Anglia se apăra cu dificultate în propriul arhipelag de furia Wehrmachtului. România, pedepsită de Hitler pentru politica sa francofilă şi anglofilă, s-a alăturat noii ordini germane a Europei şi a contribuit consistent la eforturile de război.



    Armata română a început ofensiva împotriva armatei sovietice pe un front cuprins între Marea Neagră şi Carpaţii Bucovinei. După o rezistenţă slabă opusă de sovietici, de numai trei săptămâni, trupele române eliberează în întregime cele două provincii Basarabia şi Bucovina de Nord. Pe 27 iulie, Hitler îi trimite mareşalului Antonescu o telegramă de felicitare pentru eliberarea teritoriilor româneşti şi îi cere să treacă Nistrul şi să ocupe Transnistria. Unităţile române continuă alături de cele germane ofensiva antisovietică prin sudul Ucrainei şi ajung, în cele din urmă, la Stalingrad.



    Sublocotenentul Ahile Sari mărturisea în 1993 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că, la trecerea prin sudul Uniunii Sovietice, a întîlnit grozăvii care i-au depăşit cu mult imaginaţia: ”Mi-a fost dat să văd pentru prima dată un tren de deportaţi sovietici, nu erau prizonieri, ci familii deportate, probabil în Germania. Atunci am luat contact pentru prima dată cu viaţa aceasta şi cu situaţia dramatică în care se aflau aceste figuri care erau dezumanizate, aveau amprenta foamei şi cu gamelele întinse ne rugau să le dăm ceva de mâncare. A fost o imagine tristă pentru mine, întreg eşalonul de ofiţeri şi soldaţi ne-am repezit către ei şi le-am dat ce am putut prin sârma ghimpată şi în lătratul câinilor de pază de la vagoane.”



    La Stalingrad începea dezastrul armatei române în est. Operaţiunea Uranus a armatei sovietice viza atacarea flancului nordic al dispozitivului german de la Stalingrad care era apărat de trupele române şi maghiare, mai slab echipate decât cele germane şi cu un moral mai scăzut. Beneficiind de sprijinul masiv al blindatelor, pe 19 noiembrie 1942 sovieticii au atacat furibund. Dar românii aveau informaţii şi au cerut germanilor ajutor, care n-a venit însă. Sublocotenentul Ahile Sari îşi aduce aminte de un episod din zilele premergătoare atacului sovietic: “În buncărul unui comandant de batalion a fost adus un prizonier rus care ne-a comunicat că într-o zi sau două începe marea ofensivă sovietică, să fim atenţi şi să ne luăm măsuri. Suntem bine înarmaţi, spunea rusul, cu foarte multe maşini de război. Am raportat eşalonului superior, dar nimeni nu a vrut să creadă că după o lună sau două de lupte, în plină iarnă, se mai poate întâmpla ceva. Asta a fost în ziua de 17. În 19 noiembrie 1942, la ora 4 dimineaţa, a început marea ofensivă de la Don şi Stalingrad.”



    La Cotul Donului, armata română a pierdut peste 300.000 de militari. Notarul Mircea Munteanu, în 1998, îşi aducea aminte de participarea sa la război. A fost rănit, a trebuit să se retragă şi să primească îngrijiri medicale în condiţii extreme. Mărturia sa întăreşte şi alte mărturii care afirmă că şi atunci cînd erai rănit şi, teoretic, în afara oricărui pericol, suferinţele nu se terminaseră: ”Pe malul Donului, în 29 noiembrie a început atacul şi un cartuş mi-a intrat în partea stângă, pe sub claviculă şi lângă omoplat. Şi după ce m-au rănit, m-am retras cu nemţii pe un tanc german. Şi m-am întîlnit cu doi majori care m-au văzut pe tancul acela şi m-au chemat jos să mă duc la dânşii. Le-am spus că pe comandantul plutonului l-au spart ruşii cu baioneta! Pe mine s-au apucat să mă panseze. Şi am ajuns la o fermă, un colhoz, Frunza se numea. Am găsit un sergent şi cum mă durea umărul mi-a dat o pâine şi o cutie de conserve, şi-mi zice să merg către un alt sat unde erau vreo 16 căruţe de la Regimentul 16 infanterie. M-am dus şi am găsit căruţele, dar mă durea umărul cumplit pentru că de la ferma Frunza m-am retras călare pe un cal de la artilerie şi trecând pe câmp, de-a dreptul, era zăpadă. Nu prea mare, dar era frig al dracului şi s-a desprins pansamentul, îmi curgea sînge. Pe cal nu mai mă puteam sui că-mi îngheţaseră bocancii. Nu aveam busolă, nu aveam nimic, mă orientam după lună, nu vedeam nimic. Şi când mergeam, se vede un sat. Ne somează o santinelă română şi o întreb unde găsesc eu un sanitar să mă panseze. Îmi răspunde că este un veterinar. Şi am plecat din nou cu alţi răniţi şi ne-am dus vreo 30 de km mai în dosul frontului. Acolo era o baie de campanie, un spital, şi nemţii ne-au dat hainele, cum erau pline de sânge, la etuvă. Pe urmă a venit un tren, ne-au îmbarcat în vagoane de vite căptuşit cu pături şi ne-au adus până în Polonia.”



    Considerată de istoricii militari drept cea mai sângeroasă bătălie din istorie, la Stalingrad a fost pusă borna care a răsturnat situaţia de pe frontul din est. Dar aceasta este ceea ce ştim noi azi cu certitudine, cei de atunci mai sperau într-un alt deznodământ al istoriei care nu este niciodată complet previzibilă.