Radio România Internațional

Tag: război

Pilotul Tudor Greceanu

Participant
în luptele din al doilea război mondial, pilotul Tudor Greceanu a fost unul
dintre sutele de mii de eroi români pentru care viața a luat o altă întorsătură
la sfârșitul conflictului. Născut pe 13 mai 1917 într-o familie de origine
boierească, Tudor Greceanu a urmat școala de ofițeri de
aviație pe care a absolvit-o în 1939 într-o generație cu numai 29 de absolvenți
de piloți, mecanici și naviganți. Cea mai veche menționare a numelui Greceanu
este cea a cronicarului Radu Greceanu din principatul Munteniei din a doua
jumătate a secolului al 17-lea. Aviatorul Tudor Greceanu își urma și o chemare,
dar și o modă printre tinerii români cu posibilități, aceea de a deveni piloți
de avioane. Aviația în România devenise deja o preocupare cu tradiție.

Numele
inventatorului Aurel Vlaicu, mort în 1913 pe când încerca să traverseze Munții
Carpați la bordul avionului său Vlaicu 2, era unul de referință. Anterior, în
1906, încercarea la Paris a altui aviator român Traiav Vuia de a zbura cu un
aparat mai greu decât, deși nereușită, lăsase o impresie bună. Iar inventatorul
Henri Coandă cu invenția sa din 1910 făcuse ca aviația să fie un domeniu de
atracție pentru tinerii români de familie bună, dar și pentru cei cu ambiții
mari și firi aventuroase. Însă și aviația militară română avea să dea nume mari
și ași ai cerului precum căpitanul Constantin Bâzu Cantacuzino, căpitanul
Alexandru Șerbănescu, căpitanul Gheorghe Popescu-Ciocănel, căpitanul Horia
Agarici și mulți alții.

Cel
de-al doilea război mondial avea să înceapă pe 1 septembrie 1939 și promoția
lui Greceanu era conștientă că de la ea se cerea sacrificiul pentru apărarea
intereselor naționale. Conform măruturisilor sale, promoția sa se aștepta să fie trimisă pe front. În
vara anului 1940 Franța era ocupată de Germania nazistă, Anglia era asediată de
forțele aviației germane iar României i se luau Basarabia, Bucovina de Nord,
Transilvania de Nord și Cadrilaterul confirmând prăbușirea sistemului
tratatelor de pace de la Versailles, de după primul război mondial. Anul 1940 a
fost primul an de criză în viața tânărului pilot Tudor Greceanu de numai 23 de
ani care a dorit să demisioneze din armată, însă demisia nu i-a fost acceptată.
La începutul războiului era pilot de vânătoare la Flotila 1 Vânătoare Bucureşti
și își urma instructajul pentru a deveni pilot de vânătoare. A deținut șase
brevete de pilot: brevetul de pilot de război obținut în școala militară,
brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de
pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și
brevetul de zbor fără vizibilitate. Pe
lângă acestea, a deținut și brevete și insigne de pilot german, italian și
american.

Botezul
focului a însemnat plecarea pe frontul din Uniunea Sovietică. Cucerirea Odessei din 1941 a fost un preț
pe care aviația română l-a plătit din plin. În arhiva Centrului de Istorie
Orală din Radiodifuziunea Română se află un interviu cu pilotul Tudor Greceanu
din 1993. În acest interviu pilotul își amintea de episodul Odessa.

O escadrilă de vânătoare avea
în general 15 avioane. Aceste 15 avioane nu erau întotdeauna în linie de zbor.
Am plecat la început cu ele în linie de zbor. Noi contam în general pe cel
puţin 12 avioane capabile de zbor în fiecare zi. Altă parte erau fie în
revizii, fie în reparaţii eventuale, aveau mici defecte. Dar am ajuns la un
moment dat ca întregul grup, adică după căderea Odessei, deci 3 escadrile, care
trebuia să aibă 45 de avioane, să nu mai aveam decât 3 avioane. Pentru că
nimeni nu ne înlocuia avioanele. Statul român iniţial a cumpărat de la nemţi 3
escadrile de avioane de vânătoare Messerschmitt 109. Ei, aceste avioane au
venit, au fost montate, puse în linie de zbor şi cu ele am plecat pe front. Ce
a căzut, ce s-a deteriorat, ce a intrat în revizii erau scoase din efectiv.
Știţi cât a costat statul român un singur avion? 62 de milioane de lei. La
vremea aceea 62 de milioane de lei erau mari cât roata carului: 62 de milioane de
lei reprezentau 62 de blocuri de 10 etaje. După căderea Odessei, grupul meu s-a
întors doar cu 3 avioane din cele 45.

În timpul războiului, locotenentul Tudor Greceanu a avut
la activ 6000 de ore de zbor realizate în 1000 de misiuni de luptă și a avut 42
de victorii aeriene care au însemnat doborârea a 42 de avioane inamice. A
primit mai multe decorații între care titlul de cavaler al Ordinului Mihai
Viteazul clasa III. Însă sfârșitul războiului nu avea să-i aducă pacea, ba
dimpotrivă. Întors în România în 1945 Greceanu află ca logodnica lui de origine
germană se sinucisese pentru a nu fi deportată în URSS, iar fratele său era prizonier
în Gulagul sovietic. La scurt timp este arestat și întemnițat la Aiud, în timp
ce părinții săi primeau arest la domiciliu unde mureau de boală și sărăcie. În
închisoare este torturat și pus cu picioarele în apă rece, care îi zdrobește
articulațiile. Supraviețuiește închisorii și este eliberat în 1964. Cu ambele
picioare amputate, Tudor Greceanu, ajuns la vârsta de 77 de ani, moare în 1994
într-o modestă garsonieră dintr-un cartier muncitoresc al Bucureștiului…

31 May 2020
Prizonieri militari români morți în detenție în URSS

Cel de-al doilea război mondial s-a
terminat pentru jumătatea de est a Europei, deci și a României, cu ocupația
sovietică. În decursul conflictului, în Uniunea Sovietică au murit sute de mii
de militari români în luptă, alte zeci de mii de prizonieri găsindu-și
sfârșitul în lagăre sau rămânând victime necunoscute. Pentru recuperarea
memoriei românilor dispăruți în cel de-al doilea război mondial pe frontul de
est, ambasada României în Federația Rusă a publicat o listă cu prizonieri
militari români morți în detenție în URSS. Pe listă sunt însă și civili
identificați în arhivele ruse.

Vasile Soare, ambasadorul României la
Moscova, a condus investigațiile de recuperare: În săptămâna dinaintea Paștilor din acest an, noi cei de la
ambasada României la Moscova am reușit o premieră pentru istoriografia română.
Și anume publicarea unei liste integrale, maximum ce s-a putut găsi în arhivele
ruse, a prizonierilor români de război și internați civili din România care au
decedat în lagărele de pe teritoriul actual al Federației Ruse. Ei au fost
înhumați în zona lagărelor respective între 1941 și 1956. Este vorba de un
număr de 20.718 români, majoritatea prizonieri de război, deci militari.

Efortul a fost susținut și căutarea
prizonierilor români morți a durat mai mult de un deceniu. Vasile Soare a explicat într-un interviu
acordat corespondentului Radio România la Moscova, Alexandr Beleavski, proveniența numărului și statutul deținuților care se
află pe listă.

Este un număr
pe care de zece ani ne străduim să-l întregim. Anul trecut am publicat o
jumătate într-o primă parte, peste 10.000 de nume, iar acum am reușit să
închidem această listă adăugând încă aproximativ 11.000 de nume. Vorbim
exclusiv despre captivi, nu cei care au căzut pe front la Stalingrad sau la
Cotul Donului, vorbim despre cei care au supraviețuit marilor bătălii, care au
fost capturați și au devenit prizonieri de război. Dar avem și o parte de
persoane civile, în speță vorbim de etnicii germani care au fost deportați în
ianuarie-februarie 1945. Atunci au fost ridicați din România, cu puțin înainte
de finalul celui de-al doilea război mondial, când un număr important de
persoane de etnie germană au fost ridicate forțat din Europa Centrală și de
Est. Cei mai mulți au fost ridicați din România, aproximativ 70.000 de
persoane, din care în jur de 8.000 de persoane au murit în batalioanele de muncă
și în lagărele sovietice.

În tumultul războiului au fost multe
necunoscute și posterității i-a revenit misiunea să le clarifice, atât cât a
fost posibil. Vasile Soare a povestit odiseea prizonierilor români în URSS din
anii ’40.

Ei au început să ajungă în
lagărele sovietice chiar din 1941, primii dintre ei. A urmat majoritatea în
1942 avem peste 100.000 de oameni, o cifră foarte mare, chiar și după 23 august
1944 și ulterior chiar și după octombrie 1944. Este greu de identificat o cifră
exactă, dar noi apreciem din tot ce am găsit în arhive la 236.000 de ostași
români prizonieri. Un număr în jur de 65.000 se pare că au murit în lagăre. Noi
acum știm exact ce am publicat și ce am găsit în arhivele ruse, pe cei
aproximativ 21.000. După bătăliile de la Stalingrad-Cotul Donului din noiembrie
1942 până în spre martie-aprilie 1943 nu s-au făcut înregistrări la sosirea eșaloanelor
de prizonieri de război străini în lagărele sovietice. Deci sunt mii și zeci de
mii de oameni care n-au fost înregistrați niciodată. De aceea apare această
diferență de numere. Față de numerele pe care le indică statistica oficială
rusă referitoare la prizonierii de război români de 15.435 de morți noi am mai
găsit și în alte arhive un număr sporit. Când am pus cap la cap toate aceste
numere am văzut că era vorba de militari diferiți, deci totalul este numărul de
20.718.

Numele a 40.000 de prizonieri de
război români a rămas necunoscut. Vasile Soare a rezumat dificultățile muncii
de arhive: Am pornit la ceea
ce a fost cel mai complicat, la descifrarea scrisului. Totul s-a consemnat
olograf, soldații sovietici din lagăre consemnau și înregistrau prizonierii
străini după ureche. Desigur că am întâlnit foarte multe greșeli, greul a fost
să descifrăm numele prizonierilor. Am intenționat să publicăm lista de Crăciun,
în 2019, dar nu am reușit înainte de împlinirea a 75 de ani de la încheierea celui
de-al doilea război mondial să finalizăm această listă și am reușit.

Lista conține numele, prenumele,
prenumele tatălui militarului, data nașterii militarului, lagărul în care a
fost deținut și data morții. Mai există și o anexă cu indicarea tuturor lagărelor,
a spitalelor speciale NKVD și a batalioanelor de muncă în care au fost
internați civili deportați. De la apariția listei, mulți români și-au regăsit
rudele după listă, și-au regăsit bunicii și străbunicii, ceea ce a suscitat o
mare emoție. În plus față de identificarea în arhive și pe teren a românilor
morți în Rusia, ambasada României duce o campanie pentru memorializarea
locurilor în care au pierit oamenii acum aproape 80 de ani. Până în prezent, pe
teritoriul Federației Ruse au fost ridicate 34 de monumente pentru comemorarea
românilor morți, unele din aceste monumente fiind amenajate și putând fi
vizitate. Multe locuri unde au pierit românii au dispărut, în timp, dar multe
au fost recuperate pentru a fi memorializate.

27 April 2020
Relaţiile UE – UA în contextul crizelor regionale şi provocărilor viitoare

Un număr record de 19 de comisari europeni s-au aflat alături de președintele Comisiei, Ursula von der Leyen, și de Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell, la reuniunea de la Addis Ababa. Reprezentarea masivă arată importanța pe care UE o acordă relației cu Uniunea Africană, potrivit unui comunicat al Comisiei, care amintește că Ursula von der Leyen a promis să elaboreze în primele 100 de zile ale mandatului său o strategie cuprinzătoare privind Africa.

De altfel, în cadrul celui de-al 5-lea summit UE – UA, care a avut loc în 2017 la Abidjan, Bruxellesul a prezentat un Plan de investiții externe, al cărui obiectiv era crearea, până în 2023, a 10 milioane de noi locuri de muncă și atragerea de investiții publice și private în valoare de 47 de miliarde de euro.

O altă prioritate, dincolo de cele de natură economică, este în domeniul securității, dat fiind că Africa e marcată de numeroasele crize și conflicte, între care războiul civil libian, în imediata apropiere a UE, și criza generată de militantismul din regiunea Sahel, unde state europene sunt implicate în efortul de stabilizare fie direct, fie prin intermediul misiunilor ONU la care participă. Miza, însă, potrivit Ursulei von der Leyen, o reprezintă sprijinirea statelor din regiune astfel încât acestea să poată acționa singure:

Este extrem de important ca Uniunea Africană, statele membre ale acesteia să obțină capacitatea de a se apăra singure, de a apăra regiunea de terorism. E important să le aducem în situația în care pot face acest lucru. Am discutat despre situații diferite, Libia, Sahelul unde este nevoie de mai mult sprijin, dar într-un așa fel încât să le dăm entităților locale capacitatea de a se lupta cu inamicul pentru că ele îl cunosc cel mai bine, ele știu cel mai bine de unde vine terorismul, ele știu cel mai bine care este specificul anumitor regiuni și zone.

În cadrul reuniunii de la Addis Ababa a fost discutată și problema schimbărilor climatice, în condițiile în care în Africa au început deja să se simtă efectele acestora: resursele de apă sunt în scădere, tot mai multe regiuni sunt amenințate de deșertificare, iar aceste fenomene – și altele asociate – generează presiuni ce duc la conflicte și la refugiați climatici.

5 March 2020
România și negocierile de pace din 1919

La finele primului
război mondial, România se afla în tabăra câștigătoare. Până la sfârșitul
anului de grație 1918, teritoriile locuite de români din imperiile rus și austro-ungar
se uniseră cu Regatul României și tratatele de pace urma să confirme noile
granițe. Însă confirmarea internațională a noii Românii nu a decurs atât de
simplu, divergențele și armonizarea intereselor au făcut ca încheierea păcii să
fie anevoioasă. România a avut de înfruntat opoziția aliaților ei care îi
făceau reproșuri însă și ea le răspundea aliaților cu justificări și alte
reproșuri. Astfel, starea de tensiune a ajuns în punctul în care artizanul
intrării României în război, politicianul liberal Ion I. C. Brătianu, a părăsit
negocierile de pace iritat că României nu i se satifăcuseră în totalitate
prevederile Convenției din 1916 care fusese baza intrării sale în război.

L-am invitat pe
istoricul Ioan Scurtu să rezume povestea disputelor dintre România și aliații
săi Franța, Marea Britanie, Italia și SUA din anul 1919 şi să evidenţieze reproșurile
aduse României de către Antantă.

România
a fost nevoită să încheie pace separată cu Puterile Centrale ca urmare a
faptului că Rusia a ieșit din război și România rămăsese singură pe frontul din
răsărit. Dar a făcut pacea, cel puțin așa arată documentele, cu acordul
aliaților. Convenția din 1916 avantaja foarte mult România, Ion I. C. Brătianu
a negociat foarte bine. Era vremea în care Franța se găsea în mare dificultate
pe frontul de vest, iar armata rusă nu reușea să obțină victoria în Galiția. Și
atunci s-a socotit că România trebuia neapărat să intervină ca să atragă un
număr cât mai mare de militari germani și austro-ungari asupra sa și să degajeze
în acest fel cele două fronturi. În aceste condiții s-au făcut anumite concesii
pe care, la sfârșitul războiului, Franța mai ales începea să le regrete.

Pe fondul situației
grele în care se afla Franța în 1916, necesitatea intrării României în război
devenea una critică. Ioan Scurtu consideră că în acel moment România a știut
să-și joace cartea și să obțină avantaje importante. Care au fost acele
avantaje?

Ioan Scurtu: În
primul rând a fost chestiunea graniței de nord și de apus pe care Brătianu a
trasat-o cu o meticulozitate extraordinară. A precizat linia pe unde să treacă
granița marcând un anume deal, un anume râu, un anume sat și așa mai departe în
așa fel încât când la conferința păcii a trebuit să se stabilească granița
aceasta să fie deja hotărâtă. Acea granița mergea de fapt pe Tisa până la vărsarea
în Dunăre, ceea ce nemulțumea pe de altă parte și Serbia care, la rândul ei,
afirma că era mult prea aproape de Belgrad, la o bătaie de tun și că trebuia să
i se acorde un spațiu de siguranță, deși România se angaja să nu militarizeze
granița respectivă.

În ianuarie 1919 începea Conferința de Pace de la
Paris și România mergea acolo pentru a obține ce i se promisese. Însă existau
interese și ele trebuia să fie satisfăcute prin compromisuri.

Ioan Scurtu: A fost o deosebire de concepție
între cei patru mari, președintele Statelor Unite, primul ministru al Marii
Britanii, primul ministru al Franței, primul ministru al Italiei și Ion I. C.
Brătianu care considera, pornind și el de la prevederile Convenției de pe 4
august 1916, că statele semnatare vor fi tratate la conferința de pace pe
picior de egalitate. Or, la conferința păcii se instituise un consiliu suprem
care hotărâse ca statele membre să aibă statut de state cu interese nelimitate în
timp ce celelalte state, între care și România, au fost înscrise în rândul
statelor cu interese limitate. Bazându-se și pe faptul că președintele Wilson
milita pentru egalitatea între state, pentru democrație, pentru rezolvarea
democratică a disputelor dintre state, Brătianu insista ca România să fie
tratată pe picior de egalitate cu celelalte state. Numai că replica a venit
chiar de la Wilson care i-a spus în fața conferinței că fiecare stat semnifică
atâta cât reprezintă puterea sa militară.

Intransigența lui
Brătianu a fost însă abandonată chiar de el însuși. Înlocuitorul său, Alexandru
Vaida Voevod, avea să semneze tratatele care recunoșteau România Mare.

Ioan
Scurtu: Nu era posibil ca o
țară mică, cu revendicări teritoriale, care trebuia să obțină unirea prin
confirmarea prin tratate, să pretindă să fie egală cu SUA, Franța, Marea
Britanie și Italia. Chiar el, Brătianu, și-a dat seama de asta și l-a lăsat la
conducerea delegației române pe Alexandru Vaida Voevod, după ce în prealabil
l-a sfătuit să se înscrie în masonerie. Brătianu aflase că foarte multe decizii
se luau noaptea când frații se întruneau. Brătianu nu participa, nefiind membru
al niciunei organizații masonice. Dar Vaida a fost mai maleabil și și-a dat
seama că nu avea încotro. Vaida explica în parlament că era conștient de faptul
că se aruncase într-o groapă și că trăsese și România, dar sentimentul lui era
că în acea groapă se găseau și delegațiile SUA, Marii Britanii, Franței și
Italiei.

România a obținut, în
cele din urmă, recunoașterea unirii Bucovinei cu România prin tratatul cu Austria,
recunoașterea unirii Transilvaniei cu România și recunoașterea unirii cu două
treimi din Banat prin tratatul cu Ungaria. Ceea ce a fost ce își dorise.

3 February 2020
Marina comercială română în timpul celui de-al doilea război mondial

La sfârşitul anilor ’30, norii negri ai războiului
se adunau asupra Europei. Războiul care urma avea să se poarte şi pe mare, iar
marina, cea militară şi cea civilă, căpăta un rol aparte. Marina civilă română aştepta, în acea stare
de confuzie de început, ordinul de acţiune.

Între 1939 și 1941,
navigația în Marea Mediterană era controlată de marina regală britanică, aflată
în război cu cea germană și italiană. Navele neutre aveau o inscripție pe
corpul vasului, cu litere enorme, pentru a fi identificate mai ușor de forţele
beligerante. Pe navele românești era scris cuvântul România. În porturile
Mediteranei, navele neutre primeau certificate din partea britanicilor pentru
mărfurile încărcate, pentru a se asigura că nu ajungeau la germani sau italieni.

Ofițerul de marină
Mircea Nicolau îşi amintea, într-o declaraţie din 1998, pentru Centrul de
Istorie Orală al Radiodifuziunii Române, că în 1939, la izbucnirea războiului,
se afla pe nava Alba Iulia, la Istanbul, încărcând mărfuri cu destinația
România. Nicolau își aducea aminte câte nave formau flota comercială a României
și ce s-a întâmplat cu fiecare în parte. Vasul Alba Iulia era dintr-o serie de nave
de 12.500 tone, ca și vasul Ardealul. Au fost Alba Iulia, Ardealul,
Peleș şi Suceava dintre care până la sfârşitul războiului nu a mai rămas decât
Ardealul. Acest vas a fost singurul restituit de ruşi, complet devastat, restul
fiind scufundate. De exemplu, Peleşul a fost scufundat pe coasta Crimeii.
Când a fost restituit, pe nava Ardealul nu mai exista lemn aproape deloc, nu
mai exista nici cabina, nici instalaţie electrică. Aceste vase erau vase mici dar
aveau şi cabine de pasageri. În aceste cabine, ruşii făcuseră vetre de foc, iar
pe post de combustibil întrebuinţaseră lemnul de la bărcile de salvare sau de
pe pereţii cabinelor. Din celelalte două nave-pasager, mândria flotei din 1938,
Transilvania şi Basarabia, ni l-au restituit doar pe Transilvania, foarte
distrus. Basarabia a rămas la ruşi şi a primit numele de Ucraina.

În 1941, după încetarea neutralității şi intrarea
României în război, alături de Germania,
vasele comerciale române au intrat sub autoritatea marinei italiene. Prezența
submarinelor britanice și americane în apele Mediteranei era un real pericol
pentru vasele comerciale românești care aprovizionau trupele Axei. Mircea
Nicolau își amintea ce se întâmpla când se semnala prezența unui submarin
inamic. În caz de pericol
de submarine, interveneau vasele de escortă, distrugătoare, care însoţeau
convoiul. Erau maxim 2 distrugătoare la un convoi. Escorta italiană, însă,
încerca să îşi păzească pielea şi mărea viteza. Când era alarmă, intram la
adăpost în primul port aflat în drumul nostru. Și rămâneam acolo săptămâni
întregi, până când înceta alarma. Portul de destinaţie pentru toate mărfurile
care mergeau în Germania era Trieste, fie că vasele
se încărcau la Istanbul,
fie la Pireu. Nemții încărcau de acum pradă de război furată din Grecia.
Porturile de refugiu erau Brindisi, Bari, Ancona, Veneţia şi Trieste. Era o criză mare
de nave de transport, pe cât era posibil convoaiele se compuneau din nave cu
viteză asemănătoare. Nu se constituiau convoaie cu mai mult de 10 mile pe oră,
iar convoaiele noastre erau formate din maxim 6-7 vase.

În mai 1944,
evacuarea Sevastopolului de către armatele germană și română a făcut ca
sovieticii să treacă la bombardarea vaselor de transport. Mircea Nicolau își
amintea de un episod al atacului împotriva navei pe care se afla. Ruşii scăpaseră de grijă, toată
flota rusească era pe mare, toată aviaţia era în aer. De la 9 dimineaţa am
început să avem treabă cu atacurile ruseşti. Primul atac a fost lansat de
avioanele torpiloare. Veneau în atac astfel încât aveam posibilitatea, în
momentul în care îşi lansau torpilele la apă, să manevrăm şi să evităm
torpilele. După aceea a fost o încercare de atac de submarine. Şi această
alarmă de submarine a fost lichidată de atacurile navelor germane. La un moment
dat, a apărut o formaţie de 21 de avioane rusești, erau avioane de producţie americană Aero Cobra,
care bombardau în picaj de 90 de grade. Însă atacau unul câte unul. Din
formaţie se desprindea un avion, care era doborât. Venea al doilea avion, viram
la stânga şi așa am evitat 19 atacuri. Până la urmă au început atacul câte două
deodată.

Mircea Nicolau și-a
adus aminte și de cea mai puternică lovitură primită de marina comercială
română în război. Vasul Danubius,
care era un vas vechi, complet uzat şi moral și fizic, plin până la refuz cu mii
de mine de câmp, era în curs de încărcare la Constanţa. Când s-a pus chestiunea
evacuării rapide, cu încărcătura la bord, a fost lovit de un avion rusesc şi pur
şi simplu s-a pulverizat. Era escortat de distrugătorul Ferdinand, comandat de
contraamiralul Horia Măcelaru. El a trebuit să depună la tribunal mărturie
pentru a putea fi eliberate certificatele de deces ale echipajului. Nu a rămas
nici o scândurică din acest vas.

Marina comercială română a luat parte și ea
la războiului mondial. Iar în vremurile de război, diferența dintre ce este
militar și civil se face cu greutate, pe front și în spatele acestuia.

18 November 2019
Refacerea României după război

Omenirea se reface greu după un război. În afara distrugerilor
materiale, oamenii trebuie să se vindece după traumele pierderilor celor dragi,
ceea ce necesită un timp mai îndelungat. Din fericire, mobilizarea pentru
înlăturarea urmărilor războiului și presiunea generațiilor care vin din urmă fac
ca până la urmă orice obstacol să fie depășit, în cele din urmă.

Dar
traumele războiului devin cu mult mai greu de trecut atunci când o societate
care încearcă să se vindece nu este așezată pe fundamente juste. Regimul
comunist instaurat pe Armata Roșie în toate țările Europei Centrale și de Est a
căutat să refacă societățile pe care le-a ocupat prin violență, prin reprimarea
celor care aveau o altă opinie. Așa s-a întâmplat și în România care s-a
refăcut mai greu decât orice altă țară neocupată de sovietici, deși a suferit
distrugeri de război mai reduse. La jumătatea anilor 1940, când totul era fluid
și oamenii încercau să-și refacă viețile, noul guvern comunist era depășit de
dificultățile administrării refacerii postbelice. Din cauza incapacităților
oamenilor fără experiență politică și administrativă puși în funcții pentru
obediența de care dădeau dovadă, guvernul a îngreunat considerabil și așa
marile dificultăți existente.

Principalele
lipsuri erau cele alimentare, încălzirea populației și mobilitatea urbană.
Ștefan Bârlea era un tânăr ca oricare altul, elev de liceu în anii 1940. Mai
târziu, avea să ajungă în ierarhia superioară de partid. Intervievat în 2002 de
Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el își amintea de
dificultățile cotidiene cu care se confruntau bucureștenii și, asemenea lor,
toți locuitorii marilor orașe. În
’46 începuse să existe probleme enorme cu aprovizionarea, de altfel din ’45. Era
o nenorocire cu transporturile, cu aprovizionarea, cu viaţa de zi cu zi,
combustibilii. În ’46 începuse să-şi dea drumul şi activitatea economică, aşa
cum era ea, capitalistă, cooperatistă, privată, că de stat nu mai vorbesc… Era
deja împinsă de la spate cu toate mijloacele şi locurile de muncă începuseră să
fie ocupate, toată populaţia fusese fugită în timpul războiului revenise la
matcă, şcolile funcţionau şi singurul lucru şi cel mai greu erau mijloacele de
transport. Era inimaginabil, eu spun numai în câteva cuvinte, dar cine a trăit
perioada respectivă a înţeles ce înseamnă urmările unui război.

Transportul public din București
constituia un tablou dezolant. Condițiile de călătorie erau greu de imaginat și
nu de puține ori se petreceau adevărate tragedii. Ștefan Bârlea. Tramvaiele circulau şi cu
oameni agăţaţi şi de tampoane şi de uşi, de scări. În ’45, o parte importantă
din lume, din oamenii Bucureştiului, fuseseră refugiaţi, și care au revenit după
aia. Până şi-au găsit oamenii locul şi s-a stabilizat activitatea a venit şi
iarna mai devreme. În ’45 se aştepta la tramvaie nu 5-10 minute, ci o jumătate
de oră până venea un tramvai. Erau puţine. Noi eram în cartierul Ghencea şi
făceam școala la Lazăr, în centru, mulţi copii din cartierul 13 septembrie
mergeau în centru. Trebuia să mă scol cu o oră-două înainte ca să pot să încerc
să prind un tramvai. Şi cum tramvaiul trecea prin fața casei noatre şi se
întorcea, capătul tramvaiului era la o staţie-două, luam tramvaiul invers, spre
capăt. Ajungeam acolo şi până ajungea la mine în staţie era deja plin. Mai
oprea o dată la Antiaeriană, iar de la stația Petre Ispirescu nu se mai putea sta
decât pe tampoane. Erau nişte table pe tampoane, pe tabla aia şedeau oamenii. Unii
au mai şi murit, au mai căzut de pe ele, s-au întâmplat fel de fel de
accidente, asta era ceva curent. Asta era problema numărul 1 a zilei, cum începeai
munca, școala şi aşa mai departe. Vara, nu mai spun că ne duceam şi pe jos de acasă,
din Ghencea, până la Lazăr, în centru. Şi ne întorceam tot pe jos.

Aprovizionarea cu alimente era și ea
o problemă extrem de dificl de rezolvat. Guvernul și autoritățile locale au
găsit soluția cartelelor pentru a face față blocajului existent, o soluție de
urgență, total nesatisfăcătoare. Ștefan Bârlea. În ceea ce priveşte aprovizionarea cu pâine şi carne
situaţia era foarte grea. Se dădeau numai pe cartelă şi nenorocirea era că nu
venea nici carnea pentru cartelă. Pâinea mai venea, dar nici asta nu venea toată,
şi atunci închipuiţi-vă dumneavoastră că era o coadă imensă. Se scula lumea şi
la două-trei noaptea să se ducă să cumpere carne. Cea mai mare suferinţă care
am avut-o eu în viaţa mea a fost în momentul în care nu am putut să ne
înţelegem cu Ceauşescu şi a introdus nenorocitele alea de cartele şi norme de
aprovizonare de care România nu avea nicio nevoie. A fost ceva care a aruncat
România înapoi, adică la maturitate am simţit din nou vremurile copilăriei.
Ceaușescu a făcut asta, o prosite enormă: a spus că aveam o datorie externă
mare. Dar era mare relativ, de 12 sau 13 miliarde de dolari, era o datorie mult
mai modestă decât a ungurilor, a polonezilor şi a altora.

Refacerea materială a României după cel de-al
doilea război mondial a fost o mare piatră de încercare pe care societatea
românească a reușit cu greu s-o depășească. În condițiile existenței unui regim
politic democratic, fără presiunea aberantă a ideologiei comuniste, ea ar fi
trecut mult mai ușor peste ea.

4 June 2018
Noi revelații despre cazul locotenentului Emil Rebreanu

Urmând aliniamentul Carpaților-graniță între frați, Centenarul marilor bătălii din războiul de reîntregire a neamului ne duce pe văil unde a curs sângele eroilor: valea Cașinului, a Oituzului, a Slănicului, valea Trotușului. În apropierea vechilor frontiere dintre Regatul României și Imperiul Austroungar, pe cursul superior al râului Trotuș, de o sută de ani brazii și păltinașii spun povestea unui erou. Eroul se numește Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu și inspirator al personajului Apostol Bologa din romanul, Pădurea Spanzuratilor, ofițer din armata austro-ungară care a îndrăznit să dezerteze… la români. Emil, ca și Apostol, a fost spânzurat de austro-ungari pentru trădare. Dar a fost reabilitat și cinstit ca erou de români. Cu istoria lui de un tragism copleșitor ne-am întâlnit la centenarul morții tânărului patriot român, într-o suită de evenimente care au loc la Palanca și Ghimeș-Făget, pe locurile unde voința lui s-a înălțat în tării și unde trupul i-a alunecat sub brazdă. L-am cunoscut atunci pe profesorul de română Dumitru Cojocaru care ne-a istorisit un episod inedit din vara lui 1917.

Fotografii – Arhiva Ziarului Desteptarea (Bacău)

18 August 2017
Viaţă cotidiană pe frontul antisovietic

Pe timp de
război, multe sunt ca pe timp de pace: se amestecă eroismul, tragismul, comicul
şi absurdul. Dar, spre deosebire de pace, războiul este rău pentru că nicio regulă
nu mai este respectată, nicio raţiune nu mai funcţionează. Pe frontul celui
de-al doilea război mondial din Uniunea Sovietică, militarii români s-au
confruntat cu situaţii de viaţă şi moarte, în care, uneori, totul atârna de un
fir de păr.

Vladimir Boantă a fost pe frontul antisovietic în 1942 şi avea gradul de
sublocotenent. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din
Radiofuziunea Română în 1995 îşi amintea de bătălia de la Sadovoi, din zona
oraşului rus Oriol: Trebuie să vă spun că mă aflam în groapă, alături de cel care îi
dădea mitraliorului benzi pentru încărcare. Era un ostaş pe care-l chema Velicu
cu încă unul cărui nume îmi scapă. Era o asemenea tragere din partea ruşilor
încât pot să spun că a fost cel mai grozav bombardament pe care îl suportasem,
de tragere cu cartuşe obişnuite de mitralieră. Ostaşul care dădea benzile de
cartuşe pentru mitralieră era foarte curios să vadă cum se apropie ruşii. Şi
stătea pe vine, rezemat cu spatele de marginea gropii, şi privea în faţă. Eu îi
spun: Mă, băiete, fii atent! Tu nu vezi ce tragere e? La un moment dat n-am
auzit decât atât: Au! Şi când m-am întors să-l privesc, un glonţ îi trecuse
prin frunte, îi ieşise în ceafă şi din fruntea lui ţâşnea pe cizmele mele, care
eram întins pe burtă, un şuvoi întreg de sânge. Ostaşul celălalt, când l-a
privit, a rămas uluit şi a început să plângă. La care eu, ca să-i ridic
moralul, îi spun: Taci din gură! Să nu te prind că plângi degeaba! Nu vezi ce
imprudenţă a făcut?

Lui Vladimir
Boantă i s-au povestit scene de coşmar în care inumanul era ceva banal.
Uciderea prizonierilor era doar una dintre feţele groteşti ale inumanului: Când noi am reocupat
Sadovoiul, a fost descoperit într-o fântână un mare număr de ofiţeri de-ai
noştri care zăceau morţi. Fuseseră încolonaţi de un ofiţer care se pare că
vorbea limba română, bineînţeles că nu era nici român, nici rus. Era unul
dintre minoritarii din Basarabia de Sud, poate să fi fost vreun găgăuz, care
le-a spus: Acuma, românilor, v-a venit rândul să muriţi! Şi le arăta pistolul
şi-i întreba numai atât: Unde vrei să te împuşc? Şi-i împuşca după caz, cum
îi trăsnea lui: în cap, în inimă. Ajungând în dreptul unui căpitanm care îşi
lăsase mustaţă, era din artilerie şi se numea Panaitescu, i-a cerut să-l
împuşte în înimă. Şi găgăuzul i-a spus: Nu, pe tine am să te împuşc în
mustaţă! A tras, căpitanul a căzut, după care toţi ăştia au fost aruncaţi în
fântâna seacă. Ai noştri, când au sosit, i-au scos din fântână pe toţi pe cei
care îi asasinase în aceste laşe condiţii individul ăla, ofiţer în armata
sovietică. Şi, închipuiţi-vă, cel care a fost împuşcat în mustaţă nu murise, ci
era numai şocat. Se pare că scăpase cu viaţă.

În război,
supravieţuirea ţinea, de multe ori, de capriciu sau de o schimbare bruscă a
întregii situaţii în care se afla cineva. Vladimir Boantă: Unul din foştii mei colegi de Universitate care se numea
Mircea Ştefănescu picase prizonier şi în aceleaşi condiţiuni fusese aliniat cu
toţi ceilalţi ofiţeri. Un ofiţer beat, care însă nu ştia româneşte, le arăta
pistolul şi îi întreba: Ce-i ăsta? Şi dacă tu-i răspundeai revolver, te
împuşca. De fapt, era numai un pretext ca să-şi bată joc de tine, până la urmă
te omora. El mi-a povestit că a văzut cum i-a sărit ochiul celui care era lângă
el şi pe care rusul l-a împuşcat în cap. Când l-a întrebat şi pe el ce este
asta?, colegul meu l-a înjurat, disperat că tot îl omoară. I-a răspuns atunci:
Da’ tu ce Paştele mă-tii ţii în mână de nici nu ştii cum se numeşte? Rusul,
care era beat, îl întreabă pe traducătorul lui: Ce spune? Ăla îi spune că a
fost înjurat, şi-atunci şi rusul îl înjură înapoi pe ruseşte. Şi pleacă, bălălău pe trei cărări,
nemaiexecutând pe nimeni.

Timp de 45 de
ani, propaganda sovietică a vorbit exclusiv de barbaria românilor care au
trecut prin localităţile sovietice. În realitate însă, relaţiile românilor cu
localnicii au fost în limitele războiului. Vladimir Boantă: Toţi erau oameni sărăciţi,
ai noştri nu puteau să jinduiască la ceva din bunurile lor, când ei veneau din
ţara românească unde era incomparabil mai bine. Şi-atunci, cum era să jefuiască
un om sărac?! Dimpotrivă, amărâţii ăia trăgeau nădejde tot la ajutorul pe care
ai noştri îl dădeau din puţinul lor: din mâncarea care le parvenea soldaţilor
noştri le dădeau şi localnicilor. Să spun un lucru: dacă te gândeşti bine că
ostaşii noştri în bună parte erau ţărani, sovieticii ăia erau tot ţărani. Între
ei se stabilise, aşa, un fel de apropiere firească de condiţie sociale pe care
o aveau la origine, sub raportul locului unde trăiesc şi a obiceiurilor care la
toţi ţăranii sunt cam aceleaşi.

Războiul are o viaţă cotidiană şi un ritm al
evenimentelor mai complicate decât ne lasă sursele istorice să ştim. El este un
mediu în care, în cele din urmă, oricine se adaptează, fără însă ca el să
devină normalitate.

27 March 2017
1918, anul unirii românilor

Acum un secol,
România trecea prin clipe dramatice. În august 1916, românii intraseră în război,
alături de Antanta, dar, singuri în faţa unor forţe uriaşe, fuseseră nevoiţi să
se retragă. Acum exact o sută de ani, Bucureştiul era ocupat de trupele
germane, bulgare şi turce. Undeva, în Grecia, o importantă armată franceză
întârzia să declanşeze ofensiva din Balcani. Regele, guvernul şi armata
României se retrăgeau spre Iaşi, în Moldova, unde se pregăteau să reziste.

În
1917, românii câştigă eroic luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, dar, în
spatele frontului, revolta bolşevică scotea Rusia din luptă. În decembrie 1917,
Basarabia iese din Imperiul ţarist şi se proclamă Republica Democratică
Moldovenească. După încă o iarnă dramatică, pe fondul haosului declanşat odată
cu revoluţiile ruse, în primăvara lui 1918, Basarabia independentă vota unirea
cu Regatul României, aflat şi el într-o situaţie dificilă.

În noiembrie 1918, la scurt timp după Armistiţiu,
şi românii bucovineni, aflaţi până atunci în Imperiul austro-ungar, au ales
unirea cu fraţii lor, cu statul român. Peste câteva zile, la 1 decembrie, o
uriaşă adunare a reprezentanţilor românilor din Transilvania vota, la Alba
Iulia, unirea cu România. Astfel, pe parcursul unui singur an, 1918, românii
aveau să îşi realizeze visul unităţii naţionale nu cu forţa, pe calea armelor,
ci prin afirmarea identităţii şi a voinţei naţionale. Pentru prima dată în
istoria lor, românii aveau ocazia să trăiască, într-o proporţie covârşitoare,
în interiorul aceloraşi graniţe. În acele vremuri complicate, prăbuşirea
imperiilor învechite şi anacronice lăsau popoarelor libertatea de a-şi alege
propriul viitor. Românii aflaţi sub ocupaţia acestor imperii – în Ardeal,
Basarabia şi Bucovina – au ales să se alipească la ţara tuturor românilor. Sub
o formă sau alta, unirea fiecărei regiuni istorice cu România a fost votată de
reprezentanţii poporului, în Sfatul Ţării de la Chişinău, sau la Marea Adunare
de la Alba Iulia.

Dar voinţa popoarelor încă nu era suficientă pentru ecuaţia
europeană de acum un secol, deşi preşedintele american Woodrow Wilson făcuse
din asta o doctrină politică. Din fericire, alegerile românilor din Ardeal,
Basarabia sau Bucovina aveau să fie confirmate prin complicatele negocieri de
la Versailles care au urmat. Decizia poporului şi-a urmat calea legală într-un
stat, România, care îşi pregătea cea mai bună perioadă a sa, cea interbelică.
Au fost garantate şi reafirmate drepturile minorităţilor naţionale care trăiesc
de veacuri în România. Fie şi numai pentru două decenii, până la izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial, societatea românească a evoluat semnificativ
pe calea afirmării internaţionale, în dezvoltarea civilizaţiei, a vieţei economice şi spirituale. Instalarea
comunismului, la sfârşitul războiului, avea să amâne pentru mai bine de patru
decenii înflorirea democraţiei în România.

A fost nevoie de o revoluţie populară
anticomunistă, precum cea din 22 Decembrie 1989, ca să putem vorbi din nou de
libertatea românilor, de libera alegere a unui drum între naţiunile lumii,
într-o Europă democratică şi dezvoltată, alături de vecinii săi şi de toţi cei
care împărtăşesc idealurile democraţiei şi ale civilizaţiei bazate pe
drepturile omului.

27 November 2016
Zilele Internaţionale ale Păcii

Ziua
Internaţională a Păcii este
sărbătorită, în fiecare an, pe 21 septembrie. În 1981, Organizaţia Naţiunilor Unite a stabilit această
sărbătoare. Inevitabil, ne vom întreba de la început de ce 21 septembrie este
acea zi dedicată dezideratului suprem al omenirii şi raţiunii de a exista a
Organizaţiei Naţiunilor Unite: pacea?

De fapt, ONU stabilise ca a treia zi de miercuri a lunii septembrie,
în care se deschide, în mod tradiţional, Adunarea Generală a ONU, să devină zi
internaţională a păcii. În anul următor, 1982, a avut loc prima celebrare a
acestei Zile internaţionale, a treia miercuri a lunii septembrie, când s-a
deschis şi Adunarea Generală de la New York, căzând într-o zi de 21. În anul
2001, deschiderea Adunării Generale a ONU a fost planificată pentru fatidica zi
de 11 septembrie, iar printre documente se afla şi o rezoluţie care stabilea
Ziua Internaţională a Păcii fix pe 21 septembrie. Astfel, în anul următor, a
debutat sărbătoarea păcii pe 21 septembrie. Scopul acestei măsuri este unul
generos, se dorea ca măcar în această zi, când reprezentanţii tuturor ţărilor
se întâlnesc la New York, în lume să se oprească sau măcar să fie întrerupte
conflictele armate, să fie pace măcar pentru o zi.

Pe 21 septembrie, secretarul
general al ONU loveşte în Clopotul Păcii, aflat la sediul ONU din New York. Este
un clopot
turnat din monede donate de copii de pe toate continentele, iar pe el scrie
Trăiască pacea absolută în lume.

În acest an, Ziua Internaţională a Păcii a
avut ca temă rolul dezvoltării durabile în edificarea păcii mondiale. Este,
desigur, o temă inspirată şi generoasă, dar realitatea de pe globul pământesc
arată că omenirea este mai degrabă în stare de război decât de pace. Simplul
inventar al situaţiilor de conflict ne duce spre zone acreditate cu pace şi
linişte, e drept, cu ani buni în urmă.

Pe de altă parte, conflcitele
contemporane sunt cu totul şi cu totul atipice, cu state opuse unor structuri
nestatale ce se dovedesc mai puternice, uneori, cu o forţă uriaşă de distrugere
şi o lipsă infiorătoare a regulilor umanitare. Dimpotrivă, războaiele de azi
îşi propun să omoare cât mai mult şi mai dureros, făcând imaginaţia să se simtă
neinspirată. O altă trăsătură a conflctelor actuale este durata mare a
luptelor şi neputinţa iniţiativelor internaţionale sau interstatale de a le
opri, de a aduce pacea sau măcar încetarea luptelor. Celebrele căşti albastre
ale ONU par a fi eroi din basme idealiste, total desuete pentru conflictele
moderne.

Dureros este că, pe 21 septembrie, când Naţiunile Unite au stabilit că
este Ziua internaţională a Păcii, a devenit clar că armistiţiul din Siria nu
mai valorează nici cât foaia de hârtie pe care era scris. Iar războiul din
Siria este cel mai teribil conflict contemporan, care întruneşte acele elemente
ce îl diferenţiază de tot ce s-a întâmplat până acum, pe scena războaielor. În
cei cinci ani de război care răvăşeşte Siria, crima colectivă a devenit regulă,
iar dacă tabăra combatanţilor este extrem de diversificată, victime sunt, cu o
infiorătoare precădere, civilii. Luptele se desfăşoară prin casele oamenilor,
tot ele sunt cele bombardate şi călcate de tancuri. Civilii sunt cei mai ucişi
în Siria, sunt împuşcaţi, gazaţi, aruncaţi în aer, decapitaţi, arşi de vii.

În
Siria contemporană, de cinci ani, crima împotriva umanităţii a devenit
realitate cotidiană. I se alătură distrugerea de orice fel, inclusiv cea a
patrimoniului, ca să nu mai vorbim de economie şi tot ce înseamnă viaţă
civilizată. În acest context, fenomenul refugiaţilor de război a căpătat
dimensiuni care îl transformă într-o mare provocare pentru toţi cei care, la
ONU, pe 21 septembrie, sărbătoresc pacea internaţională.

25 September 2016
Copiii Siriei

Din când în când,
istoria omenirii este marcată de către o imagine. De fix 177 de ani de când a
apărut fotografia, imaginea surprinsă de obiectiv este cea care ne pune în faţă
realitatea. În ultimul timp, Siria ne oferă imagini dintre cele mai dramatice,
greu de suportat, cu distrugeri şi suferinţă umană de neînchipuit şi de
neacceptat. Deja de câţiva ani, sirienii sunt victimele oamenilor înarmaţi care
slujesc tot felul de ţeluri politice, geopolitice şi religioase. Armata
regimului oficial de la Damasc bombardează cartierele civililor presupuse a fi
controlate de rebelii care luptă împotriva preşedintelui Al Assad. Mai multe
grupări ale acestor opozanţi trag cu tunul în oraşele controlate de armată.

Peste toate acestea, planează demenţa Daech, organizaţia teroristă cu nume de
stat islamic care omoară cu cruzime localnicii peste care au năvălit. Aviaţia
rusă bombardează şi ea poziţiile teroriştilor, apărate şi cu scuturi umane, dar
şi oraşe şi cartiere controlate de opozanţii regimului oficial, aliat al Moscovei.
Altfel spus, în Siria, civilii reprezintă duşmanul tuturor, copii, femeile,
bătrânii şi bărbaţii neînarmaţi sunt ucişi prin orice metodă de orice grupare
deţinătoare de arme.

În Siria se desfăşoară o crimă continuă, un genocid
înfiorător, internaţionalizat dar pe care nimeni nu reuşeşte să îl oprească. În
Siria sunt ucişi oameni dar şi istorie şi spiritualitate, sunt distruse, în cel
mai propriu sens al cuvântului, oraşe ale prezentului dar şi metropole ale
antichităţii, oraşe ce au strălucit cu mii de ani în urmă. Sunt bombardate
case, spitale, şcoli, muzee, situri arheologice, sunt ucişi oameni,
civilizaţie, memorie. Din Siria ne vin şi ne rămân imagini terifiante, care ne
arată direct, cutremurător, această realitate despre care auzim la ştiri dar nu
o înţelegem la întreaga sa dimensiune.

Două dintre fotografiile care au marcat conştiinţa umană reprezintă doi copii
sirieni care au trecut prin experienţe pe care niciun om nu ar trebui să le
cunoască. Acum aproape un an, imaginea unui copil sirian aruncat de valuri pe o
plajă din Turcia, înecat în încercarea disperată a familiei sale de a se salva
peste mare, în Europa, a schimbat concepţiile şi istoria Uniunii Europene.
Acum, imaginile sunt mai multe, sunt în mişcare şi arată scena salvării de sub
dărâmăturile casei sale a unui băieţel de 4 ani. Este adus în braţe de un
salvator din echipele ce fac fapte de eroism la Alep, oraşul milenar din Siria,
acum distrus în cea mai mare parte. Este aşezat pe un scaun portocaliu din
ambulanţă, plin de praf şi de sânge, în pantalonii scurţi ai vârstei jocului,
acum o clipă de viaţă şi de moarte. În inocenţa sa a descoperit deja
dramatismul supravieţuirii pentru că scurta sa viaţă este sinonimă cu războiul
ce a distrus Siria.

Copiii sirieni care nu cunosc zâmbetul şi au impresionat
întreaga lume au vârsta acestui război, început acum 5 ani ca o revoltă civilă
faţă de asasinarea unor copii de către militarii sirieni. I-am revăzut recent
pe copii fără zâmbet din Siria, la ei acasă, în imagini cu pokemoni. Am putea
spune că nici ei nu au fost ocoliţi de acest joc la modă dar ar însemna să nu
înţelegem ce se întâmplă cu aceşti copii, să credem că au timp de preocupările
actuale ale generaţiei lor. De fapt, ei vor să atragă atenţia unei lumi întregi
că ne interesează mult mai mult lumea virtuală de-a dreptul infantilă a
vânătorii de personaje electronice decât situaţia unor copii care ne privesc
acum, fără zâmbet, din fotografii şi filme venite din Siria, dar mâine ar putea
pieri prin 1001 de feluri în care se moare curent în Siria.

Spre deosebire de
simpaticii monştrii virtuali, copii din Siria şi oamenii, în general, au o
singură viaţă, şi până acum nu au înţeles nimic din ea. Aşadar, nu mai căutaţi
pokemoni verzi pe pereţi ci interesaţi-vă de copii fără zâmbet ai Siriei, de-o
seamă cu războiul ce le distruge ţara.

21 August 2016
Sportul ca război și războiul ca sport

Jocurile olimpice există pentru a nu fi război. Grecii din antichitate au avut ideea și forța morală de a se întrece în arena sportivă în loc de a se război până la distrugere. Uimirea este mare pentru noi, oamenii contemporani, care știm legende cumplite despre războaiele antichității, lupte cu mult sânge și fapte de vitejie care alimentau cântecele și cronicile.

Vechii greci erau divizați în mici state și foarte multe interese care îi făceau să se lupte între ei. Se uneau doar împotriva unui invadator străin și perioadele de pace erau rare. Atunci, cu mii de ani în urmă, grecii au inventat întrecerile sportive ca tehnică rapidă și eficientă de instaurare a păcii. Istoria nu a mai creat și nici nu a găsit un astfel de mecanism ce depășește speranțele și eficiența oricărei diplomații. În societatea care permitea o astfel de pace existau nu numai războaie dar și filosofie, artă, cultură și știință. Este celebra civilizație antică grecească cea în care pacea începea odată cu jocurile olimpice.

Din străfundurile pământului, arheologii scot urme tot mai uimitoare a unor vremuri de acum două milenii capabile să ne uimească și să ne restrângă lista descoperirilor și a invențiilor moderne. Statuile îi arată pe sportivii-soldați într-o incredibilă estetică dezvoltată de oameni pe care îi considerăm primitivi. Grecii au inventat și politica, în termenii esențiali în care funcționează și astăzi.

Desigur, nu putem uita că democrația a fost inventată de grecii antici, este chiar un cuvânt grecesc ca multe noțiuni ale prezentului. Jocurile olimpice, ca simple întreceri sportive, au fost la rândul lor uitate, au intrat în pământul gros al trecutului istoric. Au fost redescoperite la sfârșitul secolului al XlX-lea și cu mult entuziasm reactivate. Din păcate, sensul făcător de pace al întrecerilor olimpice nu a mai fost descoperit, nici în săpăturile arheologice și nici în mintea sau sufletul oamenilor.

Nu o dată am atras atenția asupra primelor jocuri olimpice moderne, inventate de greco-românul Evanghelie Zappa, în special cu banii câștigați din afacerile din România de acum două secole. Dar cele mai cunoscute și care au intrat în calculele primei pagini sunt jocurile olimpice ale lui Pierre de Coubertin, cel care se năștea cam când Zappa plătea cu totul primele întreceri olimpice din Atena desfășurate după mii de ani.

Jocurile olimpice moderne nu numai că nu au oprit vreun război dar au și avut mult de suferit din cauza lor. Când au vorbit tunurile, jocurile olimpice au fost amânate. Politica, de multe ori, a concurat în întrecerile sportive, într-o luptă inegală. Deși atunci s-a crezut că politica a câștigat, peste timp tot atleții au avut câștig de cauză iar istoria a reținut doar performanțele lor, inclusiv pe cele morale. Sportivii au un templu etern în memoria oamenilor, dictatorii au doar o amintire cumplită.

Vorbim din nou despre sport, spirit olimpic și război pentru că este vremea unei noi competiții olimpice, prima din sudul Americii, cea din Brazilia. Nici acum nu se va opri vreun război. Mai mult, omenirea se află în situația stranie în care civilii sunt omorâți în numele unor idei nobile, religioase. Războaiele de astăzi sunt și ele stranii sau, oricum, nu mai au fața tradițională de altădată. Nu mai există armate și reguli ci doar civili înarmați care nu au nicio reținere în a distruge și a omorî cât mai mult. Întrecerile cinstite nu au nicio șansă în fața dezlănțuirii de barbarie.

Vechii greci, care au inventat olimpismul, aveau onoare, umanism și sinceritate. Așa ceva lipsește celor care astăzi mânuiesc arme și transformă în arme ceea ce omul a inventat ca să îi fie mai bine și mai ușor. Acesta este paradoxul vremurilor moderne: când avem tot ce ne trebuie că să fie pace, aproapele nostru se transformă în criminal.

La Jocurile olimpice de la Rio participă o echipă a celor fără de țară, a sportivilor care s-au refugiat pentru a scăpa măcar cu viață. Este un efect direct al războiului asupra olimpismului, războiul nu încetează și le ia sportivilor dreptul la drapel și mândire națională. Este, iată, o victorie a ideii olimpice asupra războiului, o rază a păcii care va câștiga întotdeauna

6 August 2016
Fotbal şi pace

Din păcate, întrecerile de fotbal nu se desfăşoară în lumina principiului
olimpic, cel care cere ca atunci când se întrec atleţii, războiul să se
oprească. Războiul nu se mai opreşte nici în timpul jocurilor olimpice iar
fotbalul a încins mereu spiritele sau a dus chiar la război. Fotbalul a creat
pasiuni ce au depăşit de multe ori nivelul normal sau pe cel al distracţiei.
Confruntarea din teren, care trebuie să fie eminamente sportivă, este preluată
în tribune şi în afara lor sub forme violente, tragice uneori. Dincolo de
aceste pasiuni, există o încărcătură politică a acestor mari evenimente, unde
se flutură steaguri şi echipa se confundă cu ţara.

În Franţa a început
campionatul European de Fotbal, chiar cu meciul de la Paris dintre ţara gazdă
şi România. Atmosfera este tensionată, oraşul-luminilor, pe care nu doar
românii îl venerează, fiind lovit, în noiembrie trecut, de demenţa războiului
teroriştilor împotriva oamenilor. Suspiciunea s-a strecurat în tot ce, înainte,
era joie de vivre la Paris. Acum, şi după atentatul de la aeroportul de
la Bruxelles, oricine poate fi o ameninţare, un om transformat în maşină de
ucis care nu dă doi bani pe viaţă, nici pe a lui, nici pe a semenilor săi. Este
o filosofie străină vieţii pariziene, străină civilizaţiei umane, în general,
care promovează viaţa şi spiritul.

Situaţia actuală, în care se desfăşoară
Campionatul european de fotbal din Franţa,
este complexă şi inedită. Această competiţie s-a desfăşurat pentru prima
dată în 1960, tot în Franţa, şi se numea Trofeul Naţiunilor Europene. În ciuda
numelui, prima finală a fost jucată de URSS şi Iugoslavia, două state federale
care nu mai există în prezent, de fapt de un sfert de secol. Atunci a câştigat
echipa sovietică, dar 4 ani mai târziu, la a ll-a ediţie a competiţiei, URSS a
pierdut în faţa gazdei, Spania franchistă. URSS repetă eşecul de două ori, în
faţa Germaniei şi a Olandei, apoi dispare şi din fotbal şi de pe hartă. La fel
Iugoslavia, mai pierde o finală, în faţa Italiei, iar în anii 90 se
dezintegrează ca stat. În 1992, respingerea Iugoslaviei, calificate la
campionatul european din Suedia, lasă locul Danemarcei care, până la urmă,
câştigă respectivul campionat european. În 1976, Iugoslavia găzduieşte
Campionatul european de fotbal, aflat la a V-a sa ediţie, iar finala este
cântigată de Cehoslovacia, ţară care, de asemenea, s-a împărţit în 2 state, la
începutul lui 1993.

Până acum, România a participat doar la alte 3 Campionate
europene şi cea mai bună performanţă este calificarea în sferturi, în 2000.
Atunci, campionatul european se desfăşura pentru prima dată în 2 ţări, Olanda
şi Belgia. Ultima ediţie dinaintea celei din Franţa, cea din 2012, s-a
desfăşurat şi ea în 2 ţări, Polonia şi Ucraina. Era deja un semn de orientare
vestică a fostei republici sovietice care acum este răvăşită de un război civil
şi cu o parte a teritoriului, Crimeea, amputată, luată de Rusia, colega de
lagăr sovietic a Ucrainei. Aşadar, nu putem vorbi de o istorie îndelungată a
Campionatului European de Fotbal dar în ea vedem frământările Bătrânului
Continent din ultima jumătate de secol, cea mai dezvoltată parte a întregului
glob pământesc. Titlul original al competiţiei, Trofeul Naţiunilor Europene,
reprezintă o serioasă influenţă anglo-saxonă şi face apel la ideea de naţiune
şi stat-naţiune dar nu are nicio problemă să promoveze o interpretare a
termenului european mai generoasă decât o făceau Comunităţile Economice de
atunci. Astfel, naţiuni europene erau şi ţările din Estul comunist, URSS-ul
însuşi, care a avut un parcurs ambiţios, în vremurile de impunere şi ca putere
fotbalistică.

Acum, pericolele se numesc asimetrice şi problemele sunt mai
complexe, necunoscute, practic nu ai cu cine să le negociezi. Aflată în stare
de război cu terorismul, Franţa organizează pentru a treia oară Campionatul
european de fotbal şi vrea ca bucuria acestui sport excepţional să fie
deosebită, àla francaise!

12 June 2016
Crime în masă împotriva românilor din Bucovina de Nord

Ocuparea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică în vara anului
1940 a însemnat deportarea populaţiei româneşti şi purificarea etnică a
regiunii. În 1930, Bucovina avea o populaţie în care românii reprezentau 44%,
ucrainenii 29%, germanii, evreii polonezii şi romii restul de 26%. Autorităţile
sovietice au recurs la metode violente în dislocarea populaţiei româneşti
mergând chiar până la crime în masă. Populaţia civilă românească lipsită de
protecţie a fost nevoită fie să se supună ordinelor de a pleca în Siberia fără
a mai primi permisiunea de întoarcere pe locurile natale, fie de a fugi în
România. Oameni nevinovaţi erau puşi în faţa unei alegeri care putea însemna
sfârşitul. Şi, în cazul unora dintre ei, aşa a şi fost.

Istoricul Pavel
Moraru, de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu consideră că politica
sovietică de omogenizare a teritoriului nu avea ca obiectiv doar lupta de clasă
pe care o ducea ideologia regimului sovietic, ci şi distrugerea diversităţii
etnice. Spre deosebire de
alte regiuni ale Uniunii Sovietice, represiunea a vizat şi anumite grupuri
etnice. Represiunea a fost bazată nu numai pe criteriul de clasă, ci şi pe cel
etnic având în vedere că reprimarea românilor nu făcea altceva decât să
contribuie la deznaţionalizarea şi înstrăinarea teritoriilor. Mare parte din
cei care au fost deportaţi sau suprimaţi de autorităţile sovietice au fost
români. Este adevărat că au avut de suferit şi alte etnii, dar mai puţin. Şi
evreii au avut de suferit, în special evreii sionişti din Cernăuţi sau evreii
foarte bogaţi. În principal, vorbim despre o epurare în rândul populaţiei
româneşti, mai ales a tinerilor, care nu puteau fi asasinaţi. Uniunea Sovietică
avea nevoie de tineri care erau trimişi la muncă la întreprinderile din
interiorul ei.

Bucovina fusese o
provincie care, în decursul istoriei sale, nu aparţinuse niciodată Rusiei sau
Uniunii Sovietice. Bucovina a fost nucleul statului moldovean întemeiat la
jumătatea secolului al 14-lea de românii maramureşeni. În timp, ea a fost
obiect de dispută între Polonia şi Moldova. În secolul al 17-lea, pentru scurt
timp, Bucovina a intrat sub controlul Imperiului otoman pentru ca în 1775 să
fie anexată de Austria. În 1918 Bucovina se unea cu Regatul României. Istoricul
Pavel Moraru a ţinut să sublinieze că bucovinenii au avut surpriza să se
confrunte nu doar cu un regim nou, ci şi cu brutalitatea sa. Regimul care a venit în nordul
Bucovinei era un regim total străin. Basarabenii mai erau familiarizaţi cu
practicile vecinului de la răsărit având în vedere că Basarabia fusese
încorporată în Imperiul rus. Pentru bucovineni era un regim total străin, şi
era vorba despre o ucrainizare şi rusificare a populaţiei şi trecerea la un cu
totul alt sistem de viaţă. Transformările erau însoţite de represiune.

Românii din Bucovina
care nu au acceptat să rămână sub ocupaţie sovietică sau să îngroaşe rândurile
deportaţilor în Siberia au ales să se refugieze în România. Regimul sovietic
însă nu era cel care să respecte voinţa oamenilor, mai ales a libertăţii de circulaţie.
Iar închiderea graniţei era un semn elocvent în acest sens. La începutul anului
1941, NKVD-ul a răspândit zvonul prin care se spunea că regimul permitea
populaţiei civile trecerea graniţei în România. Pe 1 aprilie 1941 un grup de
aproximativ 3000 de români din sate de pe valea râului Siret au pornit către
graniţă cu intenţia de a trece în România. La 3 kilometri de graniţa română,
grănicerii sovietici au somat coloana să se oprească. Oamenii au ignorat
avertismentul iar militarii au deschis focul secerând un număr necunoscut de
civili paşnici. Supravieţuitorii au fost urmăriţi şi spintecaţi cu baionetele.
După masacru, atât morţii, cât şi răniţii au fost îngropaţi în gropi comune,
bărbaţi, femei şi copii. Cei arestaţi au fost anchetaţi, torturaţi şi
împuşcaţi. Arhivele sovietice menţionează 20 de victime în timp ce estimări
independente spun că între 200 şi 2000 de persoane au fost lichidate.

Istoricul Pavel
Moraru consideră că masacrele şi deportările nu au fost întâmplătoare,
conjuncturale, ci un calcul cinic şi odios al autorităţilor sovietice: Practicile sovietice au avut la
bază decizii judecătoreşti, decizii luate rapid. În 9 iulie 1940 s-a dat
decizia constituirii tribunalelor militare, totul trebuia rezolvat foarte
repede. A doua zi după 9 iulie 1940,
Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru afaceri interne şi şef al NKVD-ului,
a solicitat guvernului sporirea trupelor de escortă. Trebuia ca tribunalele
militare să aresteze cât mai mulţi oameni pentru ca trupele de escortă să poată
asigura paza celor arestaţi. De ce se insista pe arestarea unui număr cât mai
mare de oameni? Deoarece, potrivit statisticilor, instaurarea regimului
comunist în orice colţ al lumii a necesitat exterminarea a 10% din populaţie.
Această statistică s-a confimat şi în cazul Basarabiei, şi a nordului
Bucovinei. Timp de un an, potrivit unor calcule, a fost exterminată şi
deportată 12% din populaţia celor două provincii. Populaţia trebuia să fie
loială autorităţilor pentru că aşa se puteau declanşa campaniile militare, se
putea deznaţionaliza mai uşor un teritoriu şi a se înstrăina pentru a demonstra
generaţiilor viitoare că teritoriul nu fusese niciodată românesc. După care a
urmat jaful economic al teritoriilor. Imediat după ocupaţie, piaţa a avut de
suferit, aprovizionarea era foarte slabă.

Crimele în masă şi
deportările din 1940-1941 nu aveau să fie decât preludiul. După război,
tragedia deportărilor românilor bucovineni şi a celor basarabeni va atinge
paroxismul.

2 May 2016
Pacea ruinelor

În
Siria, pacea pare a fi adusă
de marile puterii ale lumii bipolare de după al doilea război mondial, Statele
Unite ale Americii şi, acum, Federaţia Rusă. Acordul lor intră în funcţiune cu
mari speranţe şi pare a concentra atenţia şi eforturile, poate şi bombele, pe
distrugerea teroriştilor din organizaţia autotintitulată Statul Islamic. Peisajul
războiului din Siria seamănă cu o scenă nebună în care toată lumea luptă cu
toată lumea, până la moarte. Până la moartea combatanţilor sau a civililor care
vor să trăiască în Siria, nu să moară sau să omoare. Şi chiar până la moartea
oricui nu îi place vreunui judecător ad hoc din organizaţia teroristă, pentru
că aceasta este filosofia teroriştilor musulmani care au ocupat o mare parte a
Siriei. Nemusulman sau musulman, credincios sau indiferent, tânăr sau bătrân,
străin sau cunoscut, rudă sau turist în Paris, oricine merită să moară, în
concepţia teroriştilor ce şi-au făcut stat în Siria şi Irak. Acolo chiar şi
trecutul merită să moară, chiar şi ruinele sunt măcelărite, asemenea oamenilor.
Nu este o figură de stil, statuile şi ruinele antichităţii aurite de pe aceste
locuri, cele care au străbătut veacurile ca să ne îmbogăţească viaţa şi
civilizaţia, sunt decapitate, spânzurate, împuşcate, aruncate în aer şi în foc,
exact ca oamenii.

Mai mult de atât, în Siria acţionează sute de grupări
militarizate care au cele mai diverse intenţii. În primul rând, sunt forţele de
opoziţie care luptă împotriva regimului preşedintelui Bashar al-Assad, sau a
ceea ce a mai rămas din el. Ei au început primii lupta, nemaisuportând
situaţia, şi tot ei sunt primii care au acceptat acordul de încetare a focului
negociat de ruşi şi americani. Fără a avea neapărat America de partea sa,
opoziţia faţă de liderul de la Damasc a avut de suportat, în schimb,
bombardamentele aviaţiei ruse care a decis să intervină în războiul confuz din
Siria. Paradoxal, puterile externe care au decis să pună capăt coşmarului
terorist din Siria şi Irak s-au concentrat mai mult pe teritoriul unor
adversari tradiţionali. Supărată, de decenii, pe kurzii de pe propriul său
teritoriu, Turcia îi bombardează pe kurzii din Siria, care s-au dovedit cam
singurii luptători serioşi până la eroism împotriva teroriştilor Statului
Islamic. Rusia a adus o însemnată forţă aeriană care şi-a făcut o ţintă din
opoziţia anti-Bashar iar America se arată gata oricând să îl bombardeze pe
preşedintele de la Damasc.

În acest timp, teroriştii din aşa-numitul Stat
Islamic, inamicul comun a tot ce înseamnă civlizaţie omenească, prosperă pe
drumul transformării acestui nume în realitate concretă. Au capitală,
administraţie şi armată, au bănci şi instalaţii petroliere, fac justiţie de ev
mediu sângeros dar comerţ internaţional modern, au presă şi cam tot ce i-ar
trebui unui stat adevărat. Teroriştii omoară oameni, distrug civilizaţie, atacă
statele europene acasă la ele, circulă unde vor ei, se extind în alte ţări şi
continente. Şi toate acestea par a nu fi deranjate de munţii de bombe pe care
marile puteri implicate în războiul din Siria se jură că i-au aruncat împotriva
lor sau de măsurile luate de Europa însângerată faţă de teroriştii din Siria
sau de pe propriul teritoriu.

Este un spectacol sinistru, neprevăzut de
analişti sau clarvăzători, care continuă cu o virulenţă de serial aflat în cea
mai bună perioadă a sa. Nu se ştie prea bine cine face războiul din Siria dar
să sperăm că măcar vom ştii cine a făcut pacea. Acordul negociat de SUA şi
Rusia are ocazia să spună lucrurilor pe nume şi să aducă pace oamenilor şi
istoriei din frumoasa Sirie, şi să îi alunge pe terorişti în negura gândirii de
unde un accident absurd al civilizaţiei umane le-a permis să iasă

28 February 2016