Radio România Internațional

Tag: retete romanesti

  • Tradiţii în Transilvania, la intrarea în postul Paştelui

    Tradiţii în Transilvania, la intrarea în postul Paştelui

    În comunităţile maghiare din Transilvania şi Banat există obiceuri şi sărbători specifice perioadei premergătoare sărbătorii Paştelui. De la Bobotează şi până la intrarea în postul Paştelui pe care catolicii îl sărbătoresc în acest an la 31 martie, este marcat Farsangul sau Fărşangul în maghiară sau Fasching-ul în germană.

     

    Comunitatea marchează în acel fel încheierea iernii şi venirea primăverii prin adevărate spectacole, cu elemente de teatru popular, în care oamenii poartă diferite costume şi măşti şi fac zgomot pentru a alunga frigul şi spiritele rele. Cete de tineri mascaţi colindă casele oamenilor pentru a îndepărta blestemele şi spiritele rele, primind în schimb  cârnaţi, slănină, mere, băutură precum şi gogoşi sau panko, după cum se spun maghiarii din Transilvania.

     

    Termenle este preluat, se pare, de la saşii din Transilvania care le spuneau “Pfannnkuchen”. În orice caz, aceste gogoşi simple, lipsite de umplutură, sunt considerate gogoşi tradiţionale din Transilvania.

     

    Pentru a pregăti gogoşi, avem nevoie de o jumătate de kg de făină şi de puţin ulei. Mai avem nevoie de un pahar de lapte, de un cub de unt, de un gălbenuş de ou, de drojdie proaspătă sau uscată, de zahăr tos şi zahăr pudră şi de puţină sare. Pe vremuri, când citricele nu erau storpite, în aluatul de gogoşi era adăugată şi coajă rasă de lămâie sau de portocală.

     

    Se amestecă făină cu laptele, cu untul topit, cu gălbenuşul de ou, cu untul topit şi cu drojdia, până când obţinem un aluat care nu se lipeşte. Nu trebuie pusă prea multă făină deoarece există riscul ca gogoşile să nu mai fie pufoase. Aluatul se lasă la dospit, după care trebuie întins cu un sucitor şi decupăm forme rotunde, cu o cană ceva mai mare la gură. Resturile de aluat sunt frământate din nou şi, după un timp, întindem din nou o foaie, cu ajutorul sucitorului, operaţiune urmată de decuparea formelor de gogoşi.

     

    Există şi varinata de a lua aluat cu o lingură, direct din vas, fără a mai folosi sucitorul. Gogoşile tradiţionale din Transilvania sunt, însă, cele ale căror formă a fost obţinută prin decupare. Acestea se pun într-un ceaun cu ulei încins, iar după ce s-au prăjit, se lasă la scurs, iar după aceea deasupra lor se presară zahăr pudră.

     

    Astfel de gogoşi sunt oferite celor care participă la Fărşang, uneori ca o recompensă celor care îi recunosc pe tinerii costumaţi şi mascaţi care alungă iarna şi spiritele rele.

  • Pe masa festivă de Revelion

    Pe masa festivă de Revelion

    Din ce în ce mai mulţi români marchează trecerea dintre ani în stradă, urmărind spectacolele în aer liber şi focurile de artificii de la miezul nopţii, însă sunt destui cei care preferă să petreacă noaptea de Revelion acasă, alături de rude sau prieteni sau cei care fac rezervare la restaurant optând pentru un meniu cu preparate tradiţionale şi internaţionale. De altfel, există pachete speciale pentru petrecerea de Revelion, în staţiuni montane, în staţiuni balneoclimaterice sau chiar în hoteluri şi pensiuni de pe litoralul românesc al Mării Negre.



    Petrecerea începe, de obicei, după ora 21 şi se încheie spre dimineaţă, iar pe masa festivă de Revelion sunt aduse pe rând aperitive reci şi calde, felul principal, iar la final desert, toate acestea fiind stropite cu băuturi alcoolice şi non-alcoolice. Desigur, nu lipsește vinul spumant, servit la trecerea în Noul An. Pe lângă bradul de Crăciun, în casa în care este organizată petrecerea de Revelion trebuie să fie ramuri de vâsc, o plantă semiparazită care se dezvoltă pe crengile copacilor, dar despre care se spune că aduce noroc.



    Masa de Revelion începe cu platouri cu aperitive reci, pe care îşi fac loc preparate specifice din porc şi brânzeturi, dar şi ouă umplute, salată boeuf, piftie şi preparate din carne de porc. Pentru masa festivă de Anul Nou se pregăteşte, de obicei, piftie de porc însă, având în vedere consumul în exces a cărnii de porc din zilele Crăciunului, se face piftie din carne de pasăre.



    Piftia de cocoş şi de gâscă reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia, servit demult şi la curţile domneşti şi boiereşti. Pe platou apar şi preparate afumate sau semiafumate din carne de porc, precum muşchi file, şuncă, cârnaţi şi slănină.



    Ouăle umplute sunt, de fapt, jumătăţi de ou care, după fierbere, sunt umplute cu pateu de ficat, acoperite cu maioneză şi ornate cu frunze de pătrunjel. Tot pentru masa festivă de Revelion se pregăteşte şi salata boeuf, cu carne de vită, fiartă şi tocată mărunt, cu cartofi şi morcovi fierţi, tăiaţi în cubuleţe, cu castraveţi în saramură şi gogoşari în oţet, tocaţi mărunt, cu boabe de mazăre din conservă.



    Toate acestea se amestecă cu maioneză, după care totul se răstoarnă pe un platou unde i se dă forma unui tort, acoperit cu un strat subţire de maioneză. Se ornează cu felii subţiri de gogoşari şi castraveţi, cu rondele de morcov şi cu rondele provenite dintr-un ou fiert.



    După aperitive, în meniul de Revelion al unor restaurante apare un preparat din peşte, însă tradiţionaliştii preferă carnea de porc. De aceea, pe masa festivă de Revelion ajung sarmalele, friptura şi cârnaţii din carne de porc cu garnitură de varză călită sau cu piure de cartofi. O garnitură întâlnită într-o carte de reţete boiereşti este cea de cartofi acordeon.



    Avem nevoie de un kg de cartofi albi, de câţiva căţei de usturoi, de câteva crenguţe de cimbru, de smântână, de ulei şi de sare. Cartofii trebuie curăţaţi şi spălaţi. Fiecare cartof trebuie crestat transversal, cu un cuţit, în felii de jumătate de cm. Pentru a evita secţionarea totală a cartofului, pot fi folosite două linguri de lemn cu a căror cozi încadrăm cartoful pe fundul de lemn. Cartofii sunt aşezaţi într-o tavă cu partea crestată în sus. Se condimentează cu sare şi usturoi, apoi se stropesc cu ulei astfel încât uleiul să pătrundă bine în crestături. Se adaugă cimbrul, mărunţit. Cartofii se bagă la cuptor, la foc mic, până se rumenesc. Deasupra lor se poate adăuga unt, smântână, brânză sau caşcaval.



    Cozonacul umplut cu cremă de nuci şi cu rahat, îngheţata, salata de fructe, o felie de tort sau combinații ale acestor deserturi încheie masa de Revelion. Unul din preparatele care nu ar trebui să lipsească de pe masa de Anul Nou a românilor este plăcinta cu răvaşe. Este o plăcintă cu brânză dulce şi cu stafide în care se află şi bileţele de hârtie pe care sunt scrise mesaje. Fiecare participant la petrecerea de Revelion care va servi această plăcintă va descoperi o predicţie pentru anul care vine sau un amănunt care îl caracterizează.



    Pentru că este ultima rubrică gastronomică din acest an, nu ne rămâne decât să vă urăm Poftă bună şi La mulţi ani!.

  • Pe masa festivă de Revelion

    Pe masa festivă de Revelion

    Din ce în ce mai mulţi români marchează trecerea dintre ani în stradă, urmărind spectacolele în aer liber şi focurile de artificii de la miezul nopţii, însă sunt destui cei care preferă să petreacă noaptea de Revelion acasă, alături de rude sau prieteni sau cei care fac rezervare la restaurant optând pentru un meniu cu preparate tradiţionale şi internaţionale. De altfel, există pachete speciale pentru petrecerea de Revelion, în staţiuni montane, în staţiuni balneoclimaterice sau chiar în hoteluri şi pensiuni de pe litoralul românesc al Mării Negre.



    Petrecerea începe, de obicei, după ora 21 şi se încheie spre dimineaţă, iar pe masa festivă de Revelion sunt aduse pe rând aperitive reci şi calde, felul principal, iar la final desert, toate acestea fiind stropite cu băuturi alcoolice şi non-alcoolice. Desigur, nu lipsește vinul spumant, servit la trecerea în Noul An. Pe lângă bradul de Crăciun, în casa în care este organizată petrecerea de Revelion trebuie să fie ramuri de vâsc, o plantă semiparazită care se dezvoltă pe crengile copacilor, dar despre care se spune că aduce noroc.



    Masa de Revelion începe cu platouri cu aperitive reci, pe care îşi fac loc preparate specifice din porc şi brânzeturi, dar şi ouă umplute, salată boeuf, piftie şi preparate din carne de porc. Pentru masa festivă de Anul Nou se pregăteşte, de obicei, piftie de porc însă, având în vedere consumul în exces a cărnii de porc din zilele Crăciunului, se face piftie din carne de pasăre.



    Piftia de cocoş şi de gâscă reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia, servit demult şi la curţile domneşti şi boiereşti. Pe platou apar şi preparate afumate sau semiafumate din carne de porc, precum muşchi file, şuncă, cârnaţi şi slănină.



    Ouăle umplute sunt, de fapt, jumătăţi de ou care, după fierbere, sunt umplute cu pateu de ficat, acoperite cu maioneză şi ornate cu frunze de pătrunjel. Tot pentru masa festivă de Revelion se pregăteşte şi salata boeuf, cu carne de vită, fiartă şi tocată mărunt, cu cartofi şi morcovi fierţi, tăiaţi în cubuleţe, cu castraveţi în saramură şi gogoşari în oţet, tocaţi mărunt, cu boabe de mazăre din conservă.



    Toate acestea se amestecă cu maioneză, după care totul se răstoarnă pe un platou unde i se dă forma unui tort, acoperit cu un strat subţire de maioneză. Se ornează cu felii subţiri de gogoşari şi castraveţi, cu rondele de morcov şi cu rondele provenite dintr-un ou fiert.



    După aperitive, în meniul de Revelion al unor restaurante apare un preparat din peşte, însă tradiţionaliştii preferă carnea de porc. De aceea, pe masa festivă de Revelion ajung sarmalele, friptura şi cârnaţii din carne de porc cu garnitură de varză călită sau cu piure de cartofi. O garnitură întâlnită într-o carte de reţete boiereşti este cea de cartofi acordeon.



    Avem nevoie de un kg de cartofi albi, de câţiva căţei de usturoi, de câteva crenguţe de cimbru, de smântână, de ulei şi de sare. Cartofii trebuie curăţaţi şi spălaţi. Fiecare cartof trebuie crestat transversal, cu un cuţit, în felii de jumătate de cm. Pentru a evita secţionarea totală a cartofului, pot fi folosite două linguri de lemn cu a căror cozi încadrăm cartoful pe fundul de lemn. Cartofii sunt aşezaţi într-o tavă cu partea crestată în sus. Se condimentează cu sare şi usturoi, apoi se stropesc cu ulei astfel încât uleiul să pătrundă bine în crestături. Se adaugă cimbrul, mărunţit. Cartofii se bagă la cuptor, la foc mic, până se rumenesc. Deasupra lor se poate adăuga unt, smântână, brânză sau caşcaval.



    Cozonacul umplut cu cremă de nuci şi cu rahat, îngheţata, salata de fructe, o felie de tort sau combinații ale acestor deserturi încheie masa de Revelion. Unul din preparatele care nu ar trebui să lipsească de pe masa de Anul Nou a românilor este plăcinta cu răvaşe. Este o plăcintă cu brânză dulce şi cu stafide în care se află şi bileţele de hârtie pe care sunt scrise mesaje. Fiecare participant la petrecerea de Revelion care va servi această plăcintă va descoperi o predicţie pentru anul care vine sau un amănunt care îl caracterizează.



    Pentru că este ultima rubrică gastronomică din acest an, nu ne rămâne decât să vă urăm Poftă bună şi La mulţi ani!.

  • Preparate pentru masa de Crăciun

    Preparate pentru masa de Crăciun

    La 20 decembrie, de Ignat, în multe gospodării din România a avut loc sacrificarea rituală a porcului, din carnea acestuia obţinându-se preparate tradiţionale pentru masa de Crăciun, precum piftie, lebăr, şorici, slănina, jumări, tobă, caltaboş, cârnaţi şi sarmale.



    Pe platoul de aperitive se pun bucăţi de slănină proaspătă, felii de lebăr, tobă, caltaboş, precum şi produse semifafumate, precum şuncă şi cârnaţi. De pe platoul de aperitive nu trebuie să lipsească bucăţile de şorici şi jumările, acele bucăţi mici de grăsime care rămân după obţinerea unturii.



    Lebărul, o denumire locală care provine cel mai probabil de la cuvântul german leberwurst, este un fel de cârnat preparat din ficat, grăsime şi condimente, învelişul fiind întestinul gros. Caltaboşul este asemănător cârnatului, iar ca înveliş se foloseşte intestinul gros, la fel ca la lebăr. Caltaboşul este umplut cu organe de porc, precum ficat, splină, rinichi şi inimă. Toate organele trebuie fierte, tocate şi apoi amestecate cu orez, ceapă tocată mărunt, piper negru măcinat, nucşoară şi ienibahar, condimente, de asemenea, măcinate, adăugând şi sare după gust.



    Toba este un amestec de bucăţi de carne de porc cu grăsime, din porţiunea guşei, la care se adaugă şorici, bucăti de ficat, inimă, rinichi şi limbă, precum şi urechi. Toate acestea, mărunţite, sunt puse fie în interiorul stomacului de porc, fie într-un înveliş plastic, atunci când este obţinută industrial. În mod tradiţional, se foloseşte stomacul de porc care, după sacrificarea animalului, este frecat cu sare şi curăţat de membrana interioară, după care este lăsat într-un amestec de apă şi oţet în care se pune şi o ceapă tăiată în patru, în scopul îndepărtării mirosului neplăcut.



    Bucăţile de carne, urechile, şoriciul, limba, inima, ficatul şi rinichii, toate spălate şi curăţate, sunt puse la fiert, împreună cu două foi de dafin, cu câteva boabe de piper şi de ienibahar, cu o ceapă intreagă şi cu o lingură de sare. După ce au fiert, carnea şi tot ceea ce a mai fost pus la fiert trebuie tăiate în bucăţi mai mici. Cu toate aceste bucăţi se umple aşa-numita tobă.



    După ce a fost umplută, trebuie cusută deschizătura. În continuare, toba trebuie înţepată uşor în mai multe părţi înainte de a o pune la fiert din nou, la foc potrivit, în aceeaşi zeamă, amestecată cu usturoi pisat, pentru circa 30 de minute. Apoi, toba trebuie lăsată să se răcească între două blaturi de lemn, unde este pusă la presat pentru a elimina surplusul de zeamă.



    Felul principal pentru masa de Crăciun a românilor este alcătuit din friptură de porc şi cârnaţii proaspeţi, puşi pe grătar sau prăjiţi în ulei, cu garnitură de varză acră călită, precum şi din tradiţionalele sarmale cu carne de porc şi învelite în foi de varză murată.



    Desertul tradiţional pentru masa de Crăciun este cozonacul. Este făcut din aluat dospit, cu ouă, unt, zahăr şi este umplut cu nucă, cu cacao, cu stafide sau cu rahat


  • Preparate pentru masa de Crăciun

    Preparate pentru masa de Crăciun

    La 20 decembrie, de Ignat, în multe gospodării din România a avut loc sacrificarea rituală a porcului, din carnea acestuia obţinându-se preparate tradiţionale pentru masa de Crăciun, precum piftie, lebăr, şorici, slănina, jumări, tobă, caltaboş, cârnaţi şi sarmale.



    Pe platoul de aperitive se pun bucăţi de slănină proaspătă, felii de lebăr, tobă, caltaboş, precum şi produse semifafumate, precum şuncă şi cârnaţi. De pe platoul de aperitive nu trebuie să lipsească bucăţile de şorici şi jumările, acele bucăţi mici de grăsime care rămân după obţinerea unturii.



    Lebărul, o denumire locală care provine cel mai probabil de la cuvântul german leberwurst, este un fel de cârnat preparat din ficat, grăsime şi condimente, învelişul fiind întestinul gros. Caltaboşul este asemănător cârnatului, iar ca înveliş se foloseşte intestinul gros, la fel ca la lebăr. Caltaboşul este umplut cu organe de porc, precum ficat, splină, rinichi şi inimă. Toate organele trebuie fierte, tocate şi apoi amestecate cu orez, ceapă tocată mărunt, piper negru măcinat, nucşoară şi ienibahar, condimente, de asemenea, măcinate, adăugând şi sare după gust.



    Toba este un amestec de bucăţi de carne de porc cu grăsime, din porţiunea guşei, la care se adaugă şorici, bucăti de ficat, inimă, rinichi şi limbă, precum şi urechi. Toate acestea, mărunţite, sunt puse fie în interiorul stomacului de porc, fie într-un înveliş plastic, atunci când este obţinută industrial. În mod tradiţional, se foloseşte stomacul de porc care, după sacrificarea animalului, este frecat cu sare şi curăţat de membrana interioară, după care este lăsat într-un amestec de apă şi oţet în care se pune şi o ceapă tăiată în patru, în scopul îndepărtării mirosului neplăcut.



    Bucăţile de carne, urechile, şoriciul, limba, inima, ficatul şi rinichii, toate spălate şi curăţate, sunt puse la fiert, împreună cu două foi de dafin, cu câteva boabe de piper şi de ienibahar, cu o ceapă intreagă şi cu o lingură de sare. După ce au fiert, carnea şi tot ceea ce a mai fost pus la fiert trebuie tăiate în bucăţi mai mici. Cu toate aceste bucăţi se umple aşa-numita tobă.



    După ce a fost umplută, trebuie cusută deschizătura. În continuare, toba trebuie înţepată uşor în mai multe părţi înainte de a o pune la fiert din nou, la foc potrivit, în aceeaşi zeamă, amestecată cu usturoi pisat, pentru circa 30 de minute. Apoi, toba trebuie lăsată să se răcească între două blaturi de lemn, unde este pusă la presat pentru a elimina surplusul de zeamă.



    Felul principal pentru masa de Crăciun a românilor este alcătuit din friptură de porc şi cârnaţii proaspeţi, puşi pe grătar sau prăjiţi în ulei, cu garnitură de varză acră călită, precum şi din tradiţionalele sarmale cu carne de porc şi învelite în foi de varză murată.



    Desertul tradiţional pentru masa de Crăciun este cozonacul. Este făcut din aluat dospit, cu ouă, unt, zahăr şi este umplut cu nucă, cu cacao, cu stafide sau cu rahat


  • Pepeni muraţi

    Pepeni muraţi

    În multe gospodării din România, conservarea unor legume în saramură sau în oţet reprezintă o adevărată tradiţie, cu reţete transmise din generaţie în generaţie. Sunt conservate astfel legume precum gogonelele, castraveţii, conopida, pepenii roşii de dimensiuni mici, vinetele, ceapa, ardeii capia, morcovii şi ţelina, dar şi fructe precum merele şi gutuile. Despre pepenii roşii muraţi există referinţe în cronicile unor străini veniţi în ţările române, aceştia fiind surprinşi de legumele şi fructele în saramură, în special de pepenele roşu, tăiat în stea şi prezentat astfel mesenilor.



    Conservarea pepenilor în saramură este destul de simplă. Sunt folosiţi pepeni de dimensiuni mici, rămaşi pe câmp cum se spune la spartul bostanei. Pe lângă pepeni, mai avem nevoie de câteva crenguţe de mărar uscat, de câţiva morcovi şi două rădăcini de hrean, frunze de ţelină, câţiva câţei de usturoi, precum şi câţiva ardei iuţi.



    Avem nevoie şi de un recipient cu gura destul de largă astfel încât înăuntrul acestuia să putem pune pepenii întregi. Aşezăm câteva crenguţe de mărar, apoi punem pepenii, în partea de jos a recipientului pe cei mai mari care se murează mai greu. Adăugăm morcovii, tăiaţi rondele, căţeii de usturoi, curăţaţi, hreanul, tăiat fâşii şi ardeii iuţi.



    În partea de sus punem câteva ramuri de ţelină, pentru un plus de aromă. Turnăm apoi o saramură fierbinte, un amestec de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. Recipientul trebuie păstrat circa o săptămână la cald, pentru ca legumele să se acrească, după care trebuie depozitate într-un loc răcoros.



    Fructele şi legumele pot fi puse în saramură şi în diverse combinaţii, rezutând murăturile asortate. Pot fi puse laolaltă gogonele, pepeni roşii de mici dimensiuni, mere, morcov, ţelină, castraveţi şi conopidă. Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea avea un gust uşor amărui. De asemenea, unele soiuri de mere se tercuiesc în saramură şi, din acest motiv, trebuie alese anumite soiuri de mere.



    Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient, fie el borcan de sticlă, vas din plastic sau butoi din lemn, punem la murat morcovi, tăiaţi rondele, ţelină, tăiată, de asemenea, în felii, câţiva ardei capia şi chiar câţiva ardei iuţi, care vor da un gust uşor picant murăturilor.

  • Pepeni muraţi

    Pepeni muraţi

    În multe gospodării din România, conservarea unor legume în saramură sau în oţet reprezintă o adevărată tradiţie, cu reţete transmise din generaţie în generaţie. Sunt conservate astfel legume precum gogonelele, castraveţii, conopida, pepenii roşii de dimensiuni mici, vinetele, ceapa, ardeii capia, morcovii şi ţelina, dar şi fructe precum merele şi gutuile. Despre pepenii roşii muraţi există referinţe în cronicile unor străini veniţi în ţările române, aceştia fiind surprinşi de legumele şi fructele în saramură, în special de pepenele roşu, tăiat în stea şi prezentat astfel mesenilor.



    Conservarea pepenilor în saramură este destul de simplă. Sunt folosiţi pepeni de dimensiuni mici, rămaşi pe câmp cum se spune la spartul bostanei. Pe lângă pepeni, mai avem nevoie de câteva crenguţe de mărar uscat, de câţiva morcovi şi două rădăcini de hrean, frunze de ţelină, câţiva câţei de usturoi, precum şi câţiva ardei iuţi.



    Avem nevoie şi de un recipient cu gura destul de largă astfel încât înăuntrul acestuia să putem pune pepenii întregi. Aşezăm câteva crenguţe de mărar, apoi punem pepenii, în partea de jos a recipientului pe cei mai mari care se murează mai greu. Adăugăm morcovii, tăiaţi rondele, căţeii de usturoi, curăţaţi, hreanul, tăiat fâşii şi ardeii iuţi.



    În partea de sus punem câteva ramuri de ţelină, pentru un plus de aromă. Turnăm apoi o saramură fierbinte, un amestec de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. Recipientul trebuie păstrat circa o săptămână la cald, pentru ca legumele să se acrească, după care trebuie depozitate într-un loc răcoros.



    Fructele şi legumele pot fi puse în saramură şi în diverse combinaţii, rezutând murăturile asortate. Pot fi puse laolaltă gogonele, pepeni roşii de mici dimensiuni, mere, morcov, ţelină, castraveţi şi conopidă. Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea avea un gust uşor amărui. De asemenea, unele soiuri de mere se tercuiesc în saramură şi, din acest motiv, trebuie alese anumite soiuri de mere.



    Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient, fie el borcan de sticlă, vas din plastic sau butoi din lemn, punem la murat morcovi, tăiaţi rondele, ţelină, tăiată, de asemenea, în felii, câţiva ardei capia şi chiar câţiva ardei iuţi, care vor da un gust uşor picant murăturilor.

  • Magiun

    Magiun

    La vreme de toamnă, un preparat tradiţional care ia drumul cămării, este magiunul de prune. Având o denumire asemănătoare în limba turcă – macun (se citeşte maciun – n.r.), magiunul este o pastă din pulpă de fructe, lăsată multe ore la fiert înainte de a fi pusă în borcane. De menţionat că un kg de magiun este obţinut din circa 5 kg de prune bine coapte, zemoase şi dulci.



    Prepararea nu este complicată, însă pericolul fiind acela ca magiunul să prindă gust de afumat fie din cauza unui foc prea puternic, fie pentru că nu a fost amestecat periodic. Prunele trebuie spălate, apoi li se îndepărtează codiţele şi li se scot sâmburii. După aceea, pentru a mai reduce timpul de fierbere, prunele trebuie trecute prin maşina de tocat sau terciuite cu ajutorul unui pasator, după care sunt puse la fiert. În variantă tradiţională, prunele sunt fierte într-un vas de lut pus deasupra jarului, amestecând periodic, până când, după 6-8 ore, volumul pastei de prune se reduce la un sfert faţă de cel iniţial.



    Magiunul de prune poate fi pregătit şi în bucătărie. Prunele pot fi puse într-o cratiţă la fiert şi pe aragaz, apoi, după vreo două ore, vasul poate fi trecut în cuptor unde va rămâne câteva ore până când magiunul scade suficient de mult. Atunci când se răceşte, lingura trebuie să stea vertical in această pastă. Magiunul poate fi turnat fie cald, fie rece în borcane care trebuie păstrate apoi la întuneric, într-un loc răcoros. Dacă a fiert suficient, magiunul de prune nu are nevoie de conservanţi. De asemenea, nu se adaugă nici zahăr, fructoza din prune fiind suficientă pentru ca magiunul să aibă un gust plăcut, dulce-acrişor.



    Magiunul de prune poate fi consumat ca atare, întins pe o felie de pâine, sau poate fi folosit la diverse produse de patiserie precum cornuleţe, tarte şi checuri sau pentru a umple gogoşi sau clătite. De menţionat că magiunul de prune de Topoloveni, localitate din judeţul Argeş se află în registrul produselor cu indicaţie geografică protejatădin Uniunea Europeană.



  • Magiun

    Magiun

    La vreme de toamnă, un preparat tradiţional care ia drumul cămării, este magiunul de prune. Având o denumire asemănătoare în limba turcă – macun (se citeşte maciun – n.r.), magiunul este o pastă din pulpă de fructe, lăsată multe ore la fiert înainte de a fi pusă în borcane. De menţionat că un kg de magiun este obţinut din circa 5 kg de prune bine coapte, zemoase şi dulci.



    Prepararea nu este complicată, însă pericolul fiind acela ca magiunul să prindă gust de afumat fie din cauza unui foc prea puternic, fie pentru că nu a fost amestecat periodic. Prunele trebuie spălate, apoi li se îndepărtează codiţele şi li se scot sâmburii. După aceea, pentru a mai reduce timpul de fierbere, prunele trebuie trecute prin maşina de tocat sau terciuite cu ajutorul unui pasator, după care sunt puse la fiert. În variantă tradiţională, prunele sunt fierte într-un vas de lut pus deasupra jarului, amestecând periodic, până când, după 6-8 ore, volumul pastei de prune se reduce la un sfert faţă de cel iniţial.



    Magiunul de prune poate fi pregătit şi în bucătărie. Prunele pot fi puse într-o cratiţă la fiert şi pe aragaz, apoi, după vreo două ore, vasul poate fi trecut în cuptor unde va rămâne câteva ore până când magiunul scade suficient de mult. Atunci când se răceşte, lingura trebuie să stea vertical in această pastă. Magiunul poate fi turnat fie cald, fie rece în borcane care trebuie păstrate apoi la întuneric, într-un loc răcoros. Dacă a fiert suficient, magiunul de prune nu are nevoie de conservanţi. De asemenea, nu se adaugă nici zahăr, fructoza din prune fiind suficientă pentru ca magiunul să aibă un gust plăcut, dulce-acrişor.



    Magiunul de prune poate fi consumat ca atare, întins pe o felie de pâine, sau poate fi folosit la diverse produse de patiserie precum cornuleţe, tarte şi checuri sau pentru a umple gogoşi sau clătite. De menţionat că magiunul de prune de Topoloveni, localitate din judeţul Argeş se află în registrul produselor cu indicaţie geografică protejatădin Uniunea Europeană.



  • Zacusca

    Zacusca

    Se
    consumă rece, întinsă pe o felie de pâine sau într-o formă de minitartă, modelată
    din aluat crocant, motiv pentru care îşi găseşte loc şi pe platourile de
    aperitive reci. Zacusca este un amestec de legume coapte pe plită sau în cuptor
    şi apoi tocate. Se obţine din
    diferite legume precum vinete, gogoşari, ardei capia, ardei gras, ceapă, ba
    chiar şi din fasole verde sau fasole boabe, la care se adaugă piper şi frunze
    de dafin. Zacusca este pregătită în mod tradiţional acasă, la început de
    toamnă, atunci când se găsesc toate legumele. Există mai multe variante de zacuscă, din a căror
    reţete pot lipsi vinetele sau în care se adaugă ciupercile sau chiar peşte.


    Avem nevoie de 10 kg de vinete, de 5 kg de
    gogoşari şi de ardei capia, de 2 kg de roşii sau de o sticlă cu suc de roşii,
    de două kg de ceapă, de un litru de ulei, de piper negru boabe, de câteva foi
    de dafin şi de sare. Legumele precum vinetele, gogoşarii şi ardeii capia trebuie
    puse la copt pe plită sau pe tavă, în cuptor. După coacere, le sunt îndepărtate
    cotoarele şi pieliţele, iar în continuare pulpa rezultată trebuie lasată la
    scurs. Tăiată mărunt, ceapa este călită uşor în ulei într-un vas după care turnăm
    sucul de roşii. Adăugăm pulpa de gogoşari şi de ardei capia, pasată sau tocată
    mărunt, boabele de piper, cele câteva foi de dafin, puţină sare, turnăm restul
    de ulei şi omogenizăm. Conform unor reţete, se poate pune şi cimbru uscat şi
    mărunţit, precum şi măghiran. Vasul se lasă la foc mic pe aragaz sau, dacă
    zacusca este suficient de scăzută, se poate pune în cuptor, de asemenea la foc
    mic. Se consideră că zacusca a fiert suficient atunci când uleiul începe să
    iasă la suprafaţă. În continuare, zacusca este turnată in borcane cu capac, pe
    care le lăsăm să se răcească lent. Cu aceste cantităţi de legume se pot umple
    între 20 şi 25 de borcane de standard de 370 de mililitri. Pentru o mai bună
    conservare, aceste borcane trebuie puse într-un vas cu apă care va fi pus la
    fiert pentru un sfert de oră sau în tavă, în cuptorul rece, pe care îl încălzim
    uşor până când zacusca se încinge şi începe să se ridice în borcane. Borcanele
    cu zacuscă sunt lăsate apoi la răcit în cuptor, după care sunt depozitate
    într-un spaţiu răcoros şi fără lumină.


    O
    variantă de zacuscă este cea cu ciuperci. Modul de preparare este asemănător.
    Ciupercile trebuie mărunţite şi călite uşor împreună cu ceapa, după care se
    amestecă cu celelalte legume coapte şi tocate. Pot fi folosite ciuperci de tip
    champignon, ghebe, hribi sau alte specii de ciuperci, desigur, comestibile,
    care cresc spontan în pădure sau pe fâneţe.

  • Zacusca

    Zacusca

    Se
    consumă rece, întinsă pe o felie de pâine sau într-o formă de minitartă, modelată
    din aluat crocant, motiv pentru care îşi găseşte loc şi pe platourile de
    aperitive reci. Zacusca este un amestec de legume coapte pe plită sau în cuptor
    şi apoi tocate. Se obţine din
    diferite legume precum vinete, gogoşari, ardei capia, ardei gras, ceapă, ba
    chiar şi din fasole verde sau fasole boabe, la care se adaugă piper şi frunze
    de dafin. Zacusca este pregătită în mod tradiţional acasă, la început de
    toamnă, atunci când se găsesc toate legumele. Există mai multe variante de zacuscă, din a căror
    reţete pot lipsi vinetele sau în care se adaugă ciupercile sau chiar peşte.


    Avem nevoie de 10 kg de vinete, de 5 kg de
    gogoşari şi de ardei capia, de 2 kg de roşii sau de o sticlă cu suc de roşii,
    de două kg de ceapă, de un litru de ulei, de piper negru boabe, de câteva foi
    de dafin şi de sare. Legumele precum vinetele, gogoşarii şi ardeii capia trebuie
    puse la copt pe plită sau pe tavă, în cuptor. După coacere, le sunt îndepărtate
    cotoarele şi pieliţele, iar în continuare pulpa rezultată trebuie lasată la
    scurs. Tăiată mărunt, ceapa este călită uşor în ulei într-un vas după care turnăm
    sucul de roşii. Adăugăm pulpa de gogoşari şi de ardei capia, pasată sau tocată
    mărunt, boabele de piper, cele câteva foi de dafin, puţină sare, turnăm restul
    de ulei şi omogenizăm. Conform unor reţete, se poate pune şi cimbru uscat şi
    mărunţit, precum şi măghiran. Vasul se lasă la foc mic pe aragaz sau, dacă
    zacusca este suficient de scăzută, se poate pune în cuptor, de asemenea la foc
    mic. Se consideră că zacusca a fiert suficient atunci când uleiul începe să
    iasă la suprafaţă. În continuare, zacusca este turnată in borcane cu capac, pe
    care le lăsăm să se răcească lent. Cu aceste cantităţi de legume se pot umple
    între 20 şi 25 de borcane de standard de 370 de mililitri. Pentru o mai bună
    conservare, aceste borcane trebuie puse într-un vas cu apă care va fi pus la
    fiert pentru un sfert de oră sau în tavă, în cuptorul rece, pe care îl încălzim
    uşor până când zacusca se încinge şi începe să se ridice în borcane. Borcanele
    cu zacuscă sunt lăsate apoi la răcit în cuptor, după care sunt depozitate
    într-un spaţiu răcoros şi fără lumină.


    O
    variantă de zacuscă este cea cu ciuperci. Modul de preparare este asemănător.
    Ciupercile trebuie mărunţite şi călite uşor împreună cu ceapa, după care se
    amestecă cu celelalte legume coapte şi tocate. Pot fi folosite ciuperci de tip
    champignon, ghebe, hribi sau alte specii de ciuperci, desigur, comestibile,
    care cresc spontan în pădure sau pe fâneţe.

  • Plăcintă pentru „Cârstovul viilor”

    Plăcintă pentru „Cârstovul viilor”

    La jumătatea lunii septembrie, mai precis pe 14 septembrie, în calendarul religios este marcată Înălţarea Sfintei Cruci. Tot în această zi este şi Cârstovul viilor, ziua în care, în mod tradiţional, începe culesul viilor şi tescuirea strugurilor.



    Mustul este asociat cu pastrama de oaie, dar poate şi băut alături de o bucată de plăcintă sărată. În Dobrogea (provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră), sunt întinse suprafeţe cu viţă-de-vie, dar există şi plăcinte specifice care merg foarte bine cu mustul şi cu vinul.



    Aşa-numita plăcintă dobrogeană poate fi considerată un brand gastronomic. Poate fi făcută cu umplutură de brânză dulce sau de brânză sărată, cu foile dispuse în straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, cu foile de aluat cu umplutura deasupra, încreţite cu mâna, ca atunci când mototolim o coală de hârtie. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de brânză dulce sau sărată şi, cum această reţetă provine din lumea crescătorilor de oi, se foloseşte preponderent brânză şi iaurt de oaie. Mai avem nevoie de 6 ouă şi, desigur, de foi subţiri de plăcintă.



    De menţionat este faptul că plăcinta dobrogeană se coace întotdeauna într-o tavă rotundă, iar dacă operaţiunea se face într-un cuptor tradiţional din lut, atunci poate atinge perfecţiunea. Amestecăm jumătate de kilogram de brânză dulce sau sărată cu trei ouă. Umplutura se pune pe foaia de aluat, unsă cu puţin ulei, apoi se rulează asemenea ştrudelului, iar sulurile de plăcintă sunt puse apoi cap la cap în tavă.



    Aşezarea în tavă se face în spirală, plecând de la margine se ajunge în mijlocul tăvii. Se introduce tava în cuptor pentru circa un sfert de oră, cât să înceapă să se rumenească, după care se toarnă deasupra jumătate de kg de iaurt gros, amestecat cu 3 ouă. Se lasă tava în cuptor încă vreo 20 de minute, după care plăcinta poate fi servită imediat alături de un pahar de must. În restul anului, mustul poate fi înlocuit cu un iaurt gros sau, de ce nu?, cu un pahar de vin, mai ales dacă plăcinta a fost umplută cu brânză sărată.




  • Plăcintă pentru „Cârstovul viilor”

    Plăcintă pentru „Cârstovul viilor”

    La jumătatea lunii septembrie, mai precis pe 14 septembrie, în calendarul religios este marcată Înălţarea Sfintei Cruci. Tot în această zi este şi Cârstovul viilor, ziua în care, în mod tradiţional, începe culesul viilor şi tescuirea strugurilor.



    Mustul este asociat cu pastrama de oaie, dar poate şi băut alături de o bucată de plăcintă sărată. În Dobrogea (provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră), sunt întinse suprafeţe cu viţă-de-vie, dar există şi plăcinte specifice care merg foarte bine cu mustul şi cu vinul.



    Aşa-numita plăcintă dobrogeană poate fi considerată un brand gastronomic. Poate fi făcută cu umplutură de brânză dulce sau de brânză sărată, cu foile dispuse în straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, cu foile de aluat cu umplutura deasupra, încreţite cu mâna, ca atunci când mototolim o coală de hârtie. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de brânză dulce sau sărată şi, cum această reţetă provine din lumea crescătorilor de oi, se foloseşte preponderent brânză şi iaurt de oaie. Mai avem nevoie de 6 ouă şi, desigur, de foi subţiri de plăcintă.



    De menţionat este faptul că plăcinta dobrogeană se coace întotdeauna într-o tavă rotundă, iar dacă operaţiunea se face într-un cuptor tradiţional din lut, atunci poate atinge perfecţiunea. Amestecăm jumătate de kilogram de brânză dulce sau sărată cu trei ouă. Umplutura se pune pe foaia de aluat, unsă cu puţin ulei, apoi se rulează asemenea ştrudelului, iar sulurile de plăcintă sunt puse apoi cap la cap în tavă.



    Aşezarea în tavă se face în spirală, plecând de la margine se ajunge în mijlocul tăvii. Se introduce tava în cuptor pentru circa un sfert de oră, cât să înceapă să se rumenească, după care se toarnă deasupra jumătate de kg de iaurt gros, amestecat cu 3 ouă. Se lasă tava în cuptor încă vreo 20 de minute, după care plăcinta poate fi servită imediat alături de un pahar de must. În restul anului, mustul poate fi înlocuit cu un iaurt gros sau, de ce nu?, cu un pahar de vin, mai ales dacă plăcinta a fost umplută cu brânză sărată.




  • Ciorbă de ştevie

    Ciorbă de ştevie

    Pe vremuri, la ţară se spunea că, dacă a apărut ştevia, oamenii au ieşit din foame, deoarece din frunzele acestei plante perene se poate face ciorbă. Frunzele de ştevie sunt bogate în vitamine şi minerale, fiind recomandate pentru cura de detoxifiere din perioada primăverii. Ştevia (Rumex patientia) este foarte răspândită în România şi apare în perioada primăverii, fiind întâlnită pe păşuni şi în zonele necultivate. Frunzele de ştevie pot fi consumate crude în salate, pot fi folosite ca înveliş al sarmalelor, dar cel mai frecvent sunt folosite la ciorbe.



    Ciorba de ştevie se prepară extrem de uşor, în numai jumătate de oră. Sunt necesare trei-patru legături de frunze de ştevie, ce trebuie spălate cu grijă, după care le sunt îndepărtate nervurile mai groase. Mai avem nevoie de doi morcovi, de o ţelină mică, de o ceapă, de doi-trei cartofi sau de o mână de orez. Se pun la fiert morcovii, tocaţi mărunt, la fel ceapa şi ţelina, precum şi cartofii, tăiaţi în cuburi mici. Se lasă la fiert circa 20 de minute, se acreşte cu borş, se dizolvă puţin bulion sau se foloseşte puţin suc de roşii, după care se adaugă frunzele de ştevie, tăiate în bucăţi mici.



    Pentru a nu se oxida în urma atingerii cu un obiect din metal cum este cuţitul, unii preferă să mărunţească cu mâna frunzele de ştevie. Se adaugă sare după gust şi se poate consuma imediat alături de câteva fire de ceapă verde. De menţionat că această ciorbă poate fi consumată şi rece. În ciorbă se pot pune şi frunze de lobodă (Atriplex hortensis), care dau o tentă roşiatică ciorbei.



    De asemenea, ciorba de ştevie poate fi dreasă cu ou. Astfel, înainte de a lua oala de pe foc, se toarnă două ouă bătute, se amestecă rapid astfel încât obţinem aşa-numita ciorbă de ştevie cu zdrenţe. În locul ouălor bătute, la ciorba de ştevie poate fi pusă şi afumătură, tăiată în cuburi mici.



    Tot o mâncare pregătită rapid este așa-numita omletă țărănească, desigur, cu ștevie. Spălată în mai multe ape, ștevia trebuie lăsată la scurs și apoi tăiată fideluță. Mai avem nevoie de o ceapă, de o legătură de ceapă verde, de puțină brânză telemea, de o legătură de pătrunjel și de câteva ouă. Ceapa, tocată mărunt, se pune într-o tigaie cu ulei încins, apoi se adaugă ștevia, ouăle bătute, mărarul și pătrunjelul, spălate și tocate mărunt, sare și piper, după preferințe. Se servește fierbinte, după ce se presară telemea rasă sau mărunțită.



    Frunzele de ștevie pot fi transformate în piure și servite ca garnitură la o friptură la tavă. De asemenea, frunzele de ștevie pot înlocui cu succes frunzele de vițe de vie sau foile de varză ca înveliș al sarmalelor cu carne de vită și de porc.


  • Ciorbă de ştevie

    Ciorbă de ştevie

    Pe vremuri, la ţară se spunea că, dacă a apărut ştevia, oamenii au ieşit din foame, deoarece din frunzele acestei plante perene se poate face ciorbă. Frunzele de ştevie sunt bogate în vitamine şi minerale, fiind recomandate pentru cura de detoxifiere din perioada primăverii. Ştevia (Rumex patientia) este foarte răspândită în România şi apare în perioada primăverii, fiind întâlnită pe păşuni şi în zonele necultivate. Frunzele de ştevie pot fi consumate crude în salate, pot fi folosite ca înveliş al sarmalelor, dar cel mai frecvent sunt folosite la ciorbe.



    Ciorba de ştevie se prepară extrem de uşor, în numai jumătate de oră. Sunt necesare trei-patru legături de frunze de ştevie, ce trebuie spălate cu grijă, după care le sunt îndepărtate nervurile mai groase. Mai avem nevoie de doi morcovi, de o ţelină mică, de o ceapă, de doi-trei cartofi sau de o mână de orez. Se pun la fiert morcovii, tocaţi mărunt, la fel ceapa şi ţelina, precum şi cartofii, tăiaţi în cuburi mici. Se lasă la fiert circa 20 de minute, se acreşte cu borş, se dizolvă puţin bulion sau se foloseşte puţin suc de roşii, după care se adaugă frunzele de ştevie, tăiate în bucăţi mici.



    Pentru a nu se oxida în urma atingerii cu un obiect din metal cum este cuţitul, unii preferă să mărunţească cu mâna frunzele de ştevie. Se adaugă sare după gust şi se poate consuma imediat alături de câteva fire de ceapă verde. De menţionat că această ciorbă poate fi consumată şi rece. În ciorbă se pot pune şi frunze de lobodă (Atriplex hortensis), care dau o tentă roşiatică ciorbei.



    De asemenea, ciorba de ştevie poate fi dreasă cu ou. Astfel, înainte de a lua oala de pe foc, se toarnă două ouă bătute, se amestecă rapid astfel încât obţinem aşa-numita ciorbă de ştevie cu zdrenţe. În locul ouălor bătute, la ciorba de ştevie poate fi pusă şi afumătură, tăiată în cuburi mici.



    Tot o mâncare pregătită rapid este așa-numita omletă țărănească, desigur, cu ștevie. Spălată în mai multe ape, ștevia trebuie lăsată la scurs și apoi tăiată fideluță. Mai avem nevoie de o ceapă, de o legătură de ceapă verde, de puțină brânză telemea, de o legătură de pătrunjel și de câteva ouă. Ceapa, tocată mărunt, se pune într-o tigaie cu ulei încins, apoi se adaugă ștevia, ouăle bătute, mărarul și pătrunjelul, spălate și tocate mărunt, sare și piper, după preferințe. Se servește fierbinte, după ce se presară telemea rasă sau mărunțită.



    Frunzele de ștevie pot fi transformate în piure și servite ca garnitură la o friptură la tavă. De asemenea, frunzele de ștevie pot înlocui cu succes frunzele de vițe de vie sau foile de varză ca înveliș al sarmalelor cu carne de vită și de porc.