Radio România Internațional

Tag: revoluție

  • Timişoara 89

    Timişoara 89

    Europa era în fierbere, acum 25 de ani, şi lumea întreaga o privea cu atenţie. Nu se ştia ce va urma dar deja era clar că asistăm la căderea regimurilor comuniste din Estul Europei. Este vorba de acele regimuri totalitare, sângeroase, instalate în urma tancurilor sovietice, regimuri ce distruseseră fizic orice opoziţie, devenind stăpânul absolut al societăţilor pe care le guvernau.



    Polonia a continuat fenomenul Solidaritatea şi a ajuns, în primăvara lui 1989, să înlăture dominaţia totală a partidului comunist. În Germania de Est şi în Cehoslovacia, formula schimbării a presupus dispariţia liderilor istorici, de esenţă stalinistă, şi înlocuirea lor cu tineri reformatori, care aveau să dispară şi ei, nu după mult timp. La fel, sau aproape la fel, s-au petrecut lucrurile în Ungaria şi în Bulgaria. Numai în România, Ceauşescu era hotărât să continue regimul de dictatură personală, neacceptând nici măcar înlocuirea cu propriul său fiu. La ultimul congres al partidului comunist român el critică Uniunea Sovietică ştiind că aceasta era partenerul americanilor în opera de reformare a lumii care punea ţările Estului European pro-sovietic în faţa propriilor opţiuni, ce s-au dovedit a fi covârşitor anticomuniste. Ceauşescu încă mai credea în salvarea comunismului, mai ales că el pusese bazele orientării nesovietice, când era cel mai tânăr lider comunist aflat la putere, şi a fost singurul care refuzase ca tara sa să participe la invadarea Cehoslovaciei de către partenerii comunişti, în 1968.



    În România din decembrie 1989 situaţia era apăsătoare şi explozivă. Nu se putea ascunde ce se întâmpla în restul lumii comuniste şi întrebarea era când şi cum va cădea şi regimul lui Ceauşescu. În decembrie 1989 se aştepta ca un lider comunist reformator să îl înlăture pe Ceauşescu, cu binecuvântarea Moscovei şi a Occidentului. Dar nu din nomeclatură a venit rezolvarea ci din preaplinul societăţii, din rândul oamenilor care nu mai suportau starea de lucruri din ţară.



    Scânteia a apărut la Timişoara dar nu se poate spune că s-a răspândit cu repeziciune. Acolo, în oraşul cosmopolit de pe Bega, în Vestul României, unde oamenii circulă mult în afara ţării şi ştiu ce se petrece în lume, protestul public a fost posibil. Acolo oamenii nu s-au mai temut de cei din jurul lor, au ştiut că toţi gândesc la fel, şi chiar dacă nu şi-au închipuit că vor declanşa o revoluţie istorică, au făcut imediat o revoluţie a mentalităţilor. La Timişoara era mutat disciplinar un pastor reformat, Laslo Tokes, care se opunea celor care vroiau să îl alunge din Timişoara. Iar oamenii au venit să îl susţină. În seara de 15 decembrie 1989, oamenii temutei poliţii politice Securitatea au intrat în conflict cu cei care îl susţineau pe pastor. În zilele ce au urmat, evenimentele au escaladat radical, devenind proteste anticomuniste de amploare. Manifestanţii au ocupat sediile administraţiei comuniste a Timişoarei, proclamând oraşul zonă liberă de comunism. Pe 17 decembrie, se trage în manifestanţi, pe 18, un grup de tineri încarcă interdicţiile şi se îndreaptă spre catedrala ortodoxă din oraş, unde se trage asupra lor şi mulţi îşi pierd viaţa. Autorităţile comuniste din Timişoara fac eforturi să ascundă corpurile celor ucişi în timpul protestelor şi se ajunge ca 43 de cadavre să fie arse şi aruncate în canalizare. Timişoara a fost singură în faţa represiunii pentru cel puţin 5 zile de foc şi sânge.



    La 20 decembrie Ceauşescu se întoarce dintr-o vizită în Iran şi descoperă o situaţie tragică la Timişoara. Apare la televizor în încercarea de a-şi atrage iluzoriul sprijin al populaţiei împotriva timişorenilor. A doua zi, 21 decembrie, organizează, la Bucureşti, un uriaş miting cu oameni aduşi cu forţa pentru a scanda în susţinerea regimului dictatorial comunist dar totul se întoarce împotriva lui. Pe 22, Ceauşescu încearcă să apară în acelaşi balcon al discursurilor oficiale dar reacţia românilor indignaţi ce se strângeau în piaţă îl fac să fugă, în grabă, cu un elicopter, ajungând, mai târziu, în faţa plutonului de execuţie.

  • Liderii revoluţiilor din 1989

    Liderii revoluţiilor din 1989

    Despre rolul personalităţii în istorie s-a vorbit şi se va vorbi enorm. Aparent, rămân în memoria publică doar personajele negative, sângeroase, malefice, patologice. Este o caracteristică, de fapt, a societăţilor vechi, cu lipsă de comunicare, în care viaţa era dură şi se supravieţuia doar prin violenţă. Evoluţia societăţii, arta şi cultura au adus în prim plan şi personalităţile spiritului, ale sensibilităţii şi creaţiei. Nu mai este nevoie să ucizi oameni pentru a rămâne în memoria timpului, poţi scrie poezie sau filosofie, poţi face artă, muzică, arhitectură sau ştiinţă pentru ca semenii să te aprecieze, peste mări şi ţări şi peste veacuri.



    Secolul XX a însemnat un triumf al personalităţii, al oamenilor care înfloresc în mijlocul societăţii oamenilor. Din păcate, acest secol nu a fost lipsit de personaje negative, ba chiar şi mai malefice şi mult mai eficiente în acţiunea lor distructivă, dar au fost create categoriile clare de încadrare a lor.



    De asemenea, personajele pozitive au pătruns şi în politică sau simpla exercitare a puterii de stat. Secolul XX este momentul societăţii civile, atunci când guvernaţii îşi spun cuvântul nu numai când le permit guvernanţii. Experienţa comunistă aparţine şi ea aceluiaşi secol trecut.



    Istoria comunismului european, mai ales cea postbelică, este marcată de numeroase personalităţi care s-au ridicat din rândul societăţii civile, a guvernaţilor. Ei au purces să realizeze imposibilul, să se opună unui sistem închis, dur, distructiv chiar. La rândul său, comunismul venea cu personalităţile sale, promovate într-un fenomen specific, cultul personalităţii, care practica inclusiv îmbălsămarea resturilor pământeşti ale celui aproape zeificat. Regimurile comuniste au ajuns la finişul din 1989 conduse de vechi activişti de esenţă stalinistă.



    În Germania de Est era Erik Honecker, Cehoslovacia era condusă de Gustav Husak, în Ungaria se instalase, de decenii, la putere Janos Kadar, iar Bulgaria era condusă, încă de după al doilea război mondial, de Todor Jivkov. Polonia era un caz aparte, armata acaparând partidul comunist, unic şi monolitic, pentru a-l salva de la prăbuşire, fie sub presiunea propriului popor, fie sub intervenţia sovietică.România era şi ea un caz special, Ceauşescu fiind un lider dintre cei tineri ai comunismului est-european, dar promotor al unui stalinism de tip nou, întărit cu practici chinezeşti şi nord-coreene. Polonia şi Cehoslovacia au avut personalităţi emblematice în fruntea luptei anticomuniste – desigur este vorba de Lech Walesa, respectiv Vaclav Havel, care au şi devenit preşedinţi post-comunişti ai ţărilor lor.




    În restul ţărilor comuniste est-europene, opoziţia era puţin conturată sau greu de iniţiat, cum era în România. Astfel, trecerea de la comunsim la democraţie pluralistă s-a făcut în forme diferite, fie prin negocieri, prin tranziţii scurte sau chiar alegeri, fie sub presiunea demonstranţilor, ca în România, care au măturat totul.



    Majoritatea statelor foste comuniste din estul Europei au cunoscut una sau două etape în evoluţia lor spre democraţie, o cedare treptată de putere a comunismului. Era momentul liderilor comunişti reformişti, aşa cum prevedea exemplul sovietic, al reformatorului Gorbaciov. Dar vremurile erau cu mult mai avansate. Comunismul cu faţă umană era un model depăşit şi refuzat de oameni, astfel că şi viaţa comunismului de tranziţie a fost redusă.



    Până la Revelionul de trecere în 1990, aceşti lideri lăsaseră, deja, locul reprezentanţilor poporului, celor cunoscuţi şi apreciaţi pentru poziţia lor democratică şi anticomunistă.



    În România, în aceste zile, mai mulţi dintre liderii ţărilor est-europene, inclusiv ale celor din fosta URSS, în frunte cu legendarul Lech Walesa, au participat la o conferinţă dedicată celor 25 de ani de revoluţie europeană anticomunistă.


  • Europa fără ziduri

    Europa fără ziduri

    Revelaţia anului 1989 a fost aceea a vieţii fără ziduri. Omenirea şi mai ales Europa au descoperit că diviziunile nu sunt implicite şi nici măcar necesare, nu sunt un blestem şi nici un instrument benefic. Până în 1989, zidurile pătrunseseră adânc în mentalitatea oamenilor, fără ele nu exista viaţă. Ele ofereau inclusiv acea aparenţă a invincibilităţii, a siguranţei maxime. Ambele părţi în care comunitatea este împărţită de un zid oarecare se simte protejată de celălalt.



    Desigur, nu putem generaliza, mai ales că au existat nenumăraţi şi de multe ori necunoscuţi eroi care au încercat să deschidă ochii oamenilor, să deschidă ferestre în zidurile cu care Europa se îngrădea. Totul pornea chiar din inima sa, din Europa Centrală, acolo unde cele două mari conglomerate, Estul comunist şi Vestul capitalist, se priveau faţă în faţă, peste tot felul de ziduri. Într-o parte estică şi una vestică se împărţea lumea, Europa, Germania şi Berlinul. Acolo, la Berlinul care îi unise pe foştii aliaţi în lupta împotriva barbariei naziste, se ridica zidul simbol al confruntării reci, bipolare, în care a trăit omenirea după al doilea război mondial şi până în 1989, anul căderii zidurilor. Regimurile comuniste din Europa de Est au rezistat la tot felul de tentative interne de reformă, la presiuni externe, la curse de dotare cu arme incredibile, la planuri ideologice şi măsuri economice de amploare, dar nu a rezistat dorinţei oamenilor de a trăi în libertate.



    Zidul Berlinului a existat în realitate deşi dimensiunea de simbol este mult mai importantă. El a apărut destul de târziu, în 1961, când sistemul comunist îşi consumase rezervele şi nu mai avea de oferit nici măcar iluzii. El separa partea vestică a Berlinului, cea administrată de aliaţii capitalişti care luptaseră împotriva lui Hitler, de Germania de Est, Republica Democrată a Germaniei, după numele oficial, aflată sub regimul comunist al sovieticilor, tot un aliat antihitlerist dar de o cu totul altă ideologie.



    Ridicarea Zidului Berlinului de către germanii estici şi sovietici a reprezentat dovada fizică a incapacităţii comunismului de a reprezenta o cale socială viabilă, o alternativă sau o soluţie. Era demonstraţia că, la cel mai înalt nivel, s-a înţeles că oamenii au înţeles că nu mai au ce aştepta de la comunism, care este cu totul altceva decât ar fi putut sugera propagandiştii şi slujitorii săi. Prezentat ca un regim politic al puterii muncitorilor, tocmai muncitorii au fost cei mai puternici luptători împotriva comunismului.



    În noiembrie 1989, când căderea Zidului Berlinului declanşa un domino geopolitic, muncitorii polonezi, grupaţi într-un sindicat cât o ţară, impuseseră deja liderului militaro-comunist al Poloniei partajarea paşnică a puterii. În ziua de 9 noiembrie, un oficial german spune public că Zidul poate fi trecut chiar atunci. Odioasa construcţie este luată cu asalt, ca un monstru mort care le-a înnegurat viaţa oamenilor. A doua, zi, pe 10 noiembrie, liderul stalinist al Bulgariei, Todor Jivkov, ceda puterea. Revoluţia de catifea din Cehoslovacia, de atunci, a început la Praga, fix după o săptămână. România a fost ultima în care regimul comunist a dispărut.



    Pentru a încheia neagra paranteză postbelică, românii au trebuit să plătească jertfa supremă. Nicolae Ceauşescu a luptat până în ultima clipă pentru perpetuarea sistemului dictatorial comunist pe care l-a impus la un nivel imposibil de suportat. Românii încheiau toamna căderii Zidurilor, din 1989, înlăturându-l pe dicitator şi regimul său, la 22 decembrie.

  • Acum 25 de ani

    Acum 25 de ani

    A trecut un sfert de secol de la teribilul an 1989. Cei născuţi în această parte a timpului, sau erau mici de tot în 1989, asistă la aceste amintiri ca la o povestire cinematografică. Şi pentru noi, cei care am prins acele chinuitoare vremuri, comunismul şi Ceauşescu par desprinşi din filme documentare. Din fericire, fiinţa umană este capabilă de uitare, peste traume vin amintiri noi şi totul trece într-o rememorare ca de celuloid, din ce în ce mai neclară.



    În septembrie 1989 a început faza finală şi decisivă a înlăturării regimurilor comuniste implantate în Estul Europei de tancurile sovietice, după al Doilea Război Mondial. La 11 septembrie 1989, Ungaria comunistă deschidea frontiera sa cu Austria capitalistă, ceea ce echivalează cu o spargere a Cortinei de fier. Primii care beneficiază de această decizie a autoritătilor de la Budapesta au fost turiştii din Germania de Est care refuzau să revină în ţara lor aflată sub regim comunist. Evenimentele s-au precipitat, demonstraţii anticomuniste declanşându-se în mai multe ţări din aşa numitul lagăr comunist.



    La Bucureşti, tensiunea era uriaşă, dar organele represiunii ceauşiste ţineau încă totul sub control. Comunismul îşi trăia ultimele clipe şi cei mai mulţi sperau că Ceauşescu se va retrage paşnic, la Congresul Partidului Comunist Român, planificat pentru luna noiembrie a anului 1989. Deziluzia a fost, însă, uriaşă. În timp ce Zidul Berlinului se prăbuşea, Ceauşescu reitera hotărârea sa paranoică de a-şi duce mai departe dictatura comunistă.



    La începutul lunii octombrie, Mihail Gorbaciov făcea o ultimă şi istorică vizită în Berlinul comunist. Peste o săptămână, amfitrionul german al liderului sovietic, liderul comunist istoric Erich Honecker, un adevărat dinozaur al acestui sistem, a fost înlocuit cu un reformist care se opusese represiunii ordonate de Honecker.



    Demonstraţii continue se petrec la Praga şi Sofia. Polonia se obişnuia încet dar ireversibil cu viaţa post-comunistă, având un trecut de luptă eroică şi împotriva comunismului sovietic, şi a celui susţinut de proprii concetăţeni. Uniunea Sovietică se manifestă ca un conglomerat, sub conducerea unui lider reformator de premiu Nobel pentru Pace, Mihail Gorbaciov, dar şi a unui partid comunist care a introdus în istorie termenul de bolşevic. În Imperiul sovietic, însă, glasnostul şi perestroika scoteau la iveală întrebările esenţiale.



    În 1989, cetăţenii Moldovei sovietice, românii basarabeni, îşi reafirmau susţinut identitatea naţională. Înaintea toamnei europene, Republica Moldova proclama, la 31 august 1989, limba română drept limbă de stat. De abia în decembrie, Gorbaciov şi Bush se întâlnesc la Malta, pentru a încheia cumplitul ciclu început la Ialta, în 1945.



    A urmat revoluţia română anticomunistă din 22 Decembrie 1989, înlăturarea prin forţa poporului revoltat a ultimului lider stalinist al Europei, Nicolae Ceauşescu.



    După toamna lui 1989, Estul Europei apuca pe un nou drum, cel al revenirii în lumea democraţiei, de unde fusese smuls cu o jumătate de secol în urmă. În ultima zi a anului, Bulgaria renunţă la denumirea de republică populară, o simplă formalitate, astfel că mirabilul an 1990, al speranţelor neţărmurite, a început fără comunism în ţările Estului european. Tot în 1990, pe 3 octombrie, deci acum 24 de ani, cele două Germanii, născute din disputele ideologice de după al Doilea Război Mondial, se reuneau într-un acelaşi stat.

  • Comemorarea eroilor Revoluţiei române

    Comemorarea eroilor Revoluţiei române

    In Romania, continua manifestarile comemorative dedicate Revolutiei anticomuniste din decembrie 1989. Dupa fuga dictatorului Nicolae Ceausescu si a sotiei sale, Elena – care urmau sa fie judecati si executati, pe 25 decembrie si dupa constituirea, pe 22 decembrie, a Frontului Salvarii Nationale, ca nou organ al puterii, au urmat lupte de strada intre revolutionari si forte loiale fostului regim, asimilate unor asa-zisi teroristi”.



    Aceştia au atacat puncte vitale ale vietii social-politice: radioul si televiziunea, compania de telefoane, ministere, aeroporturi si spitale. S-au distribuit arme civililor dar s-a creat si o stare de panica, despre care s-a afirmat, ulterior, ca a fost indusa, cu buna stiinta. Noua conducere, in frunte cu Ion Iliescu, a facut apel la populatie sa iasa in strada, pentru a apara cuceririle revolutionare. Au fost inregistrate si incidente regretabile, ca in cazul Aeroportului Otopeni, cel mai mare din ţară, unde aparatorii, crezand ca sunt atacati, au deschis focul asupra intaririlor venite sa-i sustina, omorand, pe 23 decembrie, zeci de militari nevinovati.



    In total, in Revolutia romana, si-au pierdut viata peste 1100 de persoane. In noaptea de 22/23 decembrie, a murit, in Bucuresti, sub senilele unui tanc si ziaristul francez Jean-Louis Calderon, de la Canal 5. Schimburi de focuri soldate cu raniti s-au inregistrat inclusiv la Radiodifuziunea Romana, devenita, in acele zile, din canal de propaganda comunista, in principal mijloc de comunicare intre populatia tarii si revolutionari.



    Evenimentele de la Bucuresti au fost intens mediatizate de presa internationala, care a avut sansa sa transmita în direct prima revolutie, iar schimbarile politice au fost repede salutate de liderii mondiali, de la Gorbaciov la Bush si de la Mitterand la Thatcher. Astazi, dupa 24 de ani, Revoluţia mai aprinde, încă, spriritele, atât în rândul celor care au ieşit în stradă, crezand într-un ideal cât şi în al acelora care o cataloghează drept lovitură de stat.



    Unii isi amintesc momentele acelea : “A fost tragic: oameni morţi… Am sperat că România se va ridica, în continuare, de la nivelul de trai care era în 89, libertate am obţinut. Am obţinut libertatea /…/ ne-am călcat demnitatea în picioare, unii la alţii… Nu m-a chemat nimeni, am venit singur. Am stat până pe 2 ianuarie pentru libertate, liber la cuvânt, la toate.” Manifestarile comemorative se vor incheia, la 25 decembrie, odata cu sarbatoarea crestina a Craciunului.

  • Percepţii publice asupra Revoluţiei române

    Percepţii publice asupra Revoluţiei române

    Mai mult decât o obsesie, teroriştii au fost o adevărată nevroză, care a marcat masiv percepţia publică cu privire la cel mai important moment al istoriei recente a României. Victimele din decembrie, schimbările anevoioase care au urmat şi aşteptările înşelate au făcut ca Revoluţia română să fie privită cu regret, cu desconsiderare, chiar cu dispreţ. Consolidarea sentimentelor negative faţă de revoluţie a crescut odată ce subiectul teroriştilor şi al serviciilor secrete străine au devenit şi mai tenebroase, odată cu trecerea timpului.



    Istoricul Adrian Cioroianu de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti a încercat să răspundă la întrebarea cine au fost teroriştii? ”E o idee în care mulţi am crezut şi am îmbrăţişat-o atunci. Ceea ce numim noi azi terorişti puteau fi astfel de trupe de mercenari veniţi din ţări mai mult sau mai puţin arabe, puteau fi faimoşii ”turişti” sovietici despre care s-a vorbit. Dar ceea ce deoamdată în istorie avem cât de cât cu certitudine este că o bună parte dintre cei care au tras până pe 25 decembrie şi, sporadic după această dată, se poate să fi fost elemente ale Securităţii interne care să-i fi rămas fidele lui Ceauşescu. Sigur că urmând teoria conspiraţiei putem specula în sensul că totul ar fi fost o imensă punere în scenă doar pentru a crea senzaţia unei revoluţii, şi e o interpretare de care mă tem şi nu aş vrea s-o verificăm peste ani. Ar fi cinic pentru că au fost victime umane în acele schimburi de focuri.”



    De la istorici se aşteaptă un răspuns clar cu privire la terorişti. Dar explicaţiile lor prudente nu au puterea de convingere pe care o are teoria conspiraţiei. Adrian Cioroianu ne spune care sunt dificultăţile pe care le întâmpină istoricul. ”Până nu vom avea mărturii veridice din partea celor care au gestionat atunci situaţia, rolul istoricul este unul ingrat. Nu putem decât culege mărturii de atunci, credibilitatea lor e destul de discutabilă. În zilele acelea de şoc şi haos e greu să faci distincţia între ce era adevărat şi ce era fals. Or, istoricul, pe cât posibil, e condamnat să caute adevărul. Întotdeauna adevărul, într-o perioadă de haos, e practic imposibil de găsit dacă cei care au gestionat situaţia nu-şi spun partea lor de adevăr. Veterani ai serviciilor de informaţii, cei care au pierdut partida în decembrie 1989, vorbesc despre un complot care ar fi fost pregătit, unii spun chiar în Uniunea Sovietică. Cât timp nu avem o bază documentară minimală nu putem face decât speculaţii.”



    În istoria revoluţiilor s-a vorbit despre elemente contrarevoluţionare care s-ar fi opus valului revoluţionar. Prezenţa teroriştilor la Revoluţia română a făcut ca ea să fie considerată atipică. Adrian Cioroianu. ”Nu cred că Revoluţia română este atipică. E diferită de ceea ce s-a întâmplat în restul Europei de Est, dacă ne comparăm cu Cehoslovacia, Ungaria sau cu RDG. Trebuie să acceptăm că existenţa unui regim comunist naţional, cum nu era în Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia, ne condamna dinainte la o asemenea dispunere a forţelor: oameni care să comploteze împotriva lui Ceauşescu şi oameni care să-l apere pe Ceauşescu. Privind azi cu ochii mai limpezi ai retrospectivei, într-un fel trebuia să ne aşteptăm la această polarizare şi această separare în două tabere în conflict. Şi nu vreau să fac decât comparaţia cu ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie unde, la fel, era un comunism naţional şi ştim cât a durat despărţirea de regimul încă legitimat drept comunist al lui Miloşevici. Totdeauna, comunismul naţional a creat asemenea probleme şi a dus la conflicte interne.”



    Este vreo şansă ca românii să perceapă Revoluţia din decembrie 1989 la adevărata ei valoare? Adrian Cioroianu crede că da. ”Sunt convins că tot mai mulţi români vor ajunge la concluzia de bun simţ că, măcar prin consecinţele ei, această descătuşare de energie din decembrie 1989 a fost o revoluţie. Sigur că noi am numit-o în fel şi chip, în mod neutru preferăm să o numim evenimentele din decembrie tocmai pentru că ne ferim să găsim un nume generic. Eu cred că ar trebui să-i spunem revoluţie deoarece consecinţele sunt ale unei revoluţii, indiferent de ce au avut în minte cei care au pregătit sau n-au pregătit lovitura de palat împotriva lui Ceauşescu. Vom putea să discutăm, în viitor, şi despre implicarea vecinilor noştri. În mod normal, în orice poveste de acest gen, atunci când într-o ţară se întâmplă evenimente de asemenea amploare, serviciile secrete ale ţărilor vecine intră în alertă. Şi să nu ne imaginăm că serviciile secrete sovietice, cele ale Iugoslaviei sau Ungariei, nu au fost atente la ce se întâmpla în România. Era datoria lor să fie atente. Normal că una e să fii atent şi alta e să te implici. Dar încă nu e limpede pentru noi în ce măsură URSS a fost implicată în Revoluţia română. Dar am convingerea că timpul le vindecă pe toate, chiar şi în istorie.”



    Revoluţia română din decembrie 1989 a readus libertatea şi democraţia după 45 de ani de comunism. Iar neîmplinirile pe care fiecare român le are faţă de ce a urmat sunt cu adevărat nesemnificative în comparaţie cu viaţa sub tirania comunistă.

  • Retrospectiva săptămânii 15/12 – 21/12/2013

    Retrospectiva săptămânii 15/12 – 21/12/2013

    Românii au buget pe 2014



    Promulgată de preşedintele Traian Băsescu, legea bugetului de stat al României pe anul viitor a fost publicată în Monitorul Oficial. Şeful statului a avizat documentul, după ce Guvernul a fost de acord să amâne cu trei luni introducerea unei accize suplimentare la carburanţi, care, în baza înţelegerii cu Fondul Monetar Internaţional, ar fi trebuit să intre în vigoare de la 1 ianuarie. Şeful statului s-a declarat convins că, în cele din urmă, această acciză va putea fi evitată complet.


    Sunt resurse foarte mari pentru ca această taxă barbară să nu fie introdusă. Obiectivul meu nu a fost unul legat de o confruntare, ci obiectivul meu a fost legat de a corecta o greşeală în negocierile cu Fondul şi cu Uniunea Europeană. În opinia mea, atât Guvernul cât şi Fondul şi Comisia au greşit, în mod egal, încărcând excesiv cu o taxă ne-necesară consumul de motorină şi benzină. Anterior, preşedintele Băsescu condiţionase de renunţarea la acciză semnarea legii bugetului pe 2014, dar şi a memorandumului cu FMI, aferent acordului de tip preventiv semnat în toamnă. Dacă social-democraţii la putere au salutat semnarea legii bugetului, în schimb, democrat-liberalii din opoziţie au criticat-o. Prim-vicepreşedintele PDL, Cătălin Predoiu: Este un buget care a tăiat investiţii, este un buget care se bazează pe venituri iluzorii, este un buget care refuză dezvoltarea românilor, este un buget care conţine, de fapt, în sine, toată neputinţa unei majorităţi de 70%. Bugetul României este construit pe o creştere economică estimată la 2,2%, o inflaţie de 2,4 procente şi pe un curs euro/leu de 4,45.




    Legea amnistiei, în dezbatere publică



    După ce încercarea de modificare a Codului Penal a iscat un scandal-monstru soldat cu acuzaţii grave la adresa parlamentarilor, deputaţii au retrimis, săptămâna acesta, la Comisia juridică, o altă lege controversată — a amnistiei şi graţierii unor pedepse, aceasta intrând în dezbatere până pe 1 februarie 2014. Legea a fost doar pretextul pentru noi dispute între copreşedinţii Uniunii Social Liberale, la putere. Victor Ponta spune că, deşi, în public, Crin Antonescu dezaprobă amnistia, acesta i-ar fi cerut, în culise, ca Guvernul să adopte proiectul prin ordonanţă de urgenţă. La rândul său, Antonescu a avertizat că, dacă schimburile de replici continuă în acelaşi registru, există riscul ruperii alianţei după Anul Nou. Pe de altă parte, deputaţii români au adoptat proiectul unei noi legi privind parteneriatul public-privat. Ministrul marilor proiecte, Dan Şova, susţine că noul act normativ permite autorităţilor să se ocupe de mai multe proiecte în acelaşi timp, cu finanţare proprie, fără să aştepte aprobarea creditelor la bugetul de stat. Documentul prevede şi ca, în cazul în care partenerul privat nu îşi îndeplineşte obligaţiile, el să poată fi înlocuit fără realizarea unei noi licitaţii. Opoziţia, care spune că legea va permite încheierea unor contracte într-un mod netransparent, a cerut întoarcerea actului normativ pentru dezbateri în comisie.




    Noi numiri în Guvern şi la Curtea Constituţională



    Ministerul Culturii are un nou şef, în persoana liberalului Gigel Sorinel Ştirbu: Sunt convins că sunt o persoană care cunoaşte ministerul destul de bine, sunt convins că acolo trebuie un bun manager şi o persoană care cunoaşte foarte bine, foarte bine, tot ceea ce se întâmplă în acel minister. Este o misiune dificilă, dar sunt convins că voi face faţă în următoarea perioadă. Gigel Sorinel Ştirbu îi succede lui Daniel Barbu, care a demisionat din funcţie, după ce declarase că, spre deosebire de cultură, bolnavilor de Sida li se alocă prea mulţi bani. Pe de altă parte, senatorul PSD, Toni Greblă a depus jurământul de judecător la Curtea Constituţională a României. Greblă a fost a doua propunere a social-democraţilor pentru un mandat la CCR, după ce Lucian Bolcaş, acuzat de antisemtism, s-a retras din cursă după numeroase reacţii de protest împotriva candidaturii sale. Toni Greblă va ocupa locul rămas vacant după plecarea Iuliei Motoc ca judecător din partea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.




    Misiunile militarilor români în 2014



    Armata României va disloca, anul viitor, la misiuni şi operaţiuni externe, 1.311 militari, cu 725 mai putini comparativ cu anul 2013. La rândul sau, ministerul de Interne poate participa, în 2014, la misiuni ale Uniunii Europene, NATO sau OSCE cu 791 de militari şi poliţişti, cu 301 mai mulţi faţă de anul acesta. Planul privind forţele armate ale României care vor fi trimise, în 2014, în misiuni şi operaţiuni în afara teritoriului statului a fost aprobat, săptămâna aceasta, de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Efortul principal îl va constitui, în continuare, participarea la Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate din Afganistan, dar şi la operaţiuni din Balcani.




    Comemorarea a 24 de ani de la Revoluţia anti-comunistă



    Începând de luni, la Timişoara, unde s-a aprins scânteia revoluţiei anti-comuniste, la Bucureşti, dar şi în alte mari oraşe din România au loc numeroase evenimente menite să reamintească de sacrificiul tuturor celor care, în 1989, au luptat pentru libertate cu riscul propriei vieţii. Doliu … Steaguri coborâte în bernă … Depuneri de coroane de flori …. Slujbe în biserici … Momente de reculegere … Izbucnită pe 16 decembrie la Timişoara, care pe 20 decembrie se declara primul oraş liber de comunism, revolta populară anti-comunistă avea să se extindă rapid în întreaga Românie.

  • Revoluţia de la Timişoara

    Revoluţia de la Timişoara

    1989 a fost un an mirabil, unul dintre acei ani care rămân în istorie fără drept de apel. Ţările mai mult sau mai puţin central-europene– Bulgaria, Cehoslovacia de atunci, Polonia, România şi Ungaria — erau trecute în Estul continentului, un Est acceptat a fi sub influenţa sovietică, comunist. Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial, marile puteri occidentale au fost de acord, în negocieri cu Stalin, ca această parte a continentului să treacă, într-un anumit procent, sub controlul sovietic, direct al Armatei Roşii. Înţelegerea scrisă de Stalin pe un petec de hârtie îi acorda României cel mai mare procent de control sovietic, 90 la sută. Era practic o cedare a aliaţilor occidentali, pe spinarea unui popor care a suferit cumplit o jumătate de secol din cauza comunismului pe care marile puteri îl acceptau să se instaleze în ţara lor. De altfel, procentele nici nu au mai contat, Stalin înţelegând să instaleze regimuri comuniste în toate ţările estice, inclusiv în partea din Germania ocupată de Armata Roşie şi care se constituia într-un stat separat. Între noi şi Europa democrată a căzut o Cortină de Fier. După mai bine de 4 decenii de comunism, ţările şi popoarele est-europene au decis să alunge acest regim, mai ales că şi în Uniunea Sovietică sistemul era pus sub semnul întrebării.



    În 1989, la Malta, liderii americani şi cei sovietici anulau înţelegerile de la Ialta, din 1945, şi acceptau libertatea ţărilor din fostul lagăr comunist. România se afla total sub controlul ultimului regim stalinist din Estul Europei, cel al cultului soţilor Ceauşescu, cu accente maoiste şi mai ales nord-coreene. Până în decembrie 1989, toate ţările est-europene făcuseră schimbarea, renunţând la puterea absolută a comunismului şi trecând, în diferite feluri, la un sistem multipartid şi democraţie bazată pe alegeri libere, cu economie de piaţă. În România, Ceauşescu era reales la Congresul din luna noiembrie, lichidând orice speranţă că raţiunea va învinge şi va renunţa la putere. Sau că politicienii comunişti ce stăpâneau România ar fi ales reforma şi renunţarea la dictatura soţilor Ceauşescu. Regimul dictatorial era însă foarte dur şi puternic, disidenţa fiind exclusă sau chiar imposibilă.



    În decembrie 1989, România rămăsese încă în canoanele stricte ale comunismului pur şi dur, într-o tensiune extremă, lipsită însă de planuri de ieşire din situaţie. A devenit evident că numai o revoltă populară poate pune capăt regimului comunist anacronic şi se aştepta scânteia care să ducă la explozie. Aceasta a apărut în cel mai cosmopolit oraş al României de atunci, în Timişoara din vestul atât de apropiat de Occident. Când pastorul Loaszlo Tokes, foarte critic cu regimul comunist, a ajuns să fie evacuat de poliţia secretă, celebra Securitate, oamenii, timişorenii au trecut peste orice teamă şi au început să protesteze din ce în ce mai puternic, în forme nemaivăzute şi de neînchipuit în România lui Ceauşescu. Represiunea a martirizat Timişoara mai multe zile, până când, pe 21 decembrie, Bucureştiul a explodat şi el.



    Din 16 decembrie 1989, fiecare zi a însemnat zeci de martiri în represiunea comunistă de la Timişoara, iar la 20 decembrie, oraşul însângerat se declara liber de comunism. Vineri, 22 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu părăseau puterea în debandadă, erau arestaţi de armată şi, după judecata unui complet de urgenţă, erau executaţi pe 25 decembrie.



    România intra într-o tranziţie complicată spre democraţie şi economie de piaţă, care, după 24 de ani, arată o ţară integrată în Europa unită şi dezvoltată, de unde fusese scoasă cu forţa la sfârşitul celui de al doilea război mondial.

  • 1989 – Timişoara, oraş liber

    1989 – Timişoara, oraş liber

    “Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni.”


    Este refrenul piesei Nopţi”, imn al Revoluţiei din decembrie 1989, intrat în conştiinţa publicului larg ca un omagiu adus memoriei celor care, sfidând structurile comunisto-securiste ale vremii, decideau să lupte pentru libertate cu riscul propriei vieţi.



    Izbucnită pe 16 decembrie, la Timişoara, în vestul ţării, revolta populară capătă accente dramatice odată cu încercarea autorităţilor vremii de a şterge, la ordinul Elenei Ceauşescu, soţia dictatorului Nicolae Ceauşescu, urmele represiunii din zilele precedente. Astfel că, în noaptea de 19 decembrie, în cadrul Operaţiunii “Trandafirul”, de la morga Spitalului Judeţean din Timişoara începeau să fie încărcate trupurile a 43 de revoluţionari ucişi, pentru a fi transportate şi arse la crematoriul “Cenuşa” din Bucureşti. Autorităţile ar fi urmat să anunţe, ulterior, după calmarea situaţiei, că cei 43 de “huligani” au fugit din ţară. În paralel, manifestaţiile de protest ale muncitorimii timişorene începeau să capete un caracter de masă şi să se extindă, fiind organizate mitinguri de protest şi greve pentru exprimarea de revendicări economice şi politice. Curajul oamenilor se manifestă inclusiv prin scandarea de lozinci antidictatoriale — lucru de neimaginat într-o societate în care cenzura şi cultul personalităţii erau ridicate la rang de politică de stat. Unde ne sunt morţii?, Nu suntem huligani!, Vrem căldură în case!, Vrem carne!, Vrem ciocolată pentru copii!, Jos Ceauşescu! — ajunşi la capătul răbdării, timişorenii nu îşi mai reprimă doleanţele. Libertate!, Democraţie!, Demisia lui Ceauşescu! — scandează ei.



    În unele oraşe din Transilvania – Sibiu, Alba Iulia, Sebeş, Deva, Târgu Mureş, Braşov – este lansat un manifest cu conţinut anti-ceauşist, iar pe 20 decembrie, Timişoara se declară primul oraş liber de comunism. Scânteia aprinsă acolo cuprinde, apoi, întreaga Românie.



    Astăzi, la 24 de ani de la acele momente dramatice, acest oraş martir îşi comemorează martirii. Doliu. Steaguri coborâte în bernă. Sirene care răsună în tot oraşul. Pelerinaj al urmaşilor eroilor Revoluţiei în amintirea timişorenilor incineraţi la Bucureşti. Depuneri de coroane de flori la troiţa din faţa Catedralei Mitropolitane din Timişoara, pe ale cărei trepte tineri au căzut seceraţi de gloanţe. Slujbe în biserici. Momente de reculegere. În memoria tuturor celor ce au căzut ucişi pentru libertate, a celor ce au un mormânt, dar şi a celor care nu au, până pe 21 decembrie, toate aceste evenimente sunt menite să readucă în memoria colectivă sacrificiul lor.

  • Timişoara – 24 de ani de la Revoluţie

    Timişoara – 24 de ani de la Revoluţie

    Totul a început pe 16 decembrie, la Timişoara. Dintotdeauna mai sensibil la evoluţiile din restul Europei, marele oraş cosmopolit din vestul ţării vibra deja la transformările din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia sau Germania de Est, unde, sub presiunea străzii şi îmbrânciţi de liderul reformator sovietic Mihail Gorbaciov, dictatorii locali consimţiseră să abandoneze puterea fără vărsare de sânge.



    Într-un contrast strident, la Bucureşti, deşi tot mai izolat pe plan extern şi detestat de propriul popor, Nicolae Ceauşescu tocmai fusese reconfirmat, în unanimitate, în fruntea partidului unic, la congresul din noiembrie. Frazele ditirambice ale propagandei ce alimenta cultul personalităţii lui Ceauşescu erau dramatic contrazise de cenuşiul vieţii de zi cu zi a românilor, dominată de frică, foame şi frig. Declanşatorul a ceea ce avea să devină Revoluţia Română a fost decizia autorităţilor de la Timişoara de a-l expulza din oraş pe incomodul pastor reformat, de etnie maghiară, László Tőkés, azi europarlamentar.



    Enoriaşilor adunaţi să-şi apere preotul li s-au alăturat sute de timişoreni, de diferite etnii şi confesiuni, care, scandând contra dictaturii şi cerând libertate, au pornit spre Comitetul Judeţean de partid şi au avut primele confruntări cu forţele de ordine. Participanţii la revoltă îşi amintesc: Am simţit că este momentul ca noi să facem ceva pentru poporul român şi să învârtim roata democraţiei. În primul rând am făcut un pas spre libertate, adică un început de democraţie.”



    După multă vreme contestat în mod deschis, regimul a reacţionat fără milă. Trupele au deschis focul asupra manifestanţilor neînarmaţi. Dar, ea însăşi umilită, ani în şir, de propriul comandant suprem, în scurt timp armata a refuzat să mai asculte ordinele şi s-a retras în cazărmi. Controlat de acum de revoluţionari, Timişoara a devenit, pe 20 decembrie, primul oraş românesc liber de comunism.



    Revolta s-a extins rapid în alte oraşe mari şi a culminat la Bucureşti, unde oamenii convocaţi la un miting gigantic, programat, neinspirat, să-i condamne pe timişoreni, au sfârşit prin a asedia sediul puterii şi a-l obliga pe Ceauşescu să fugă, pe 22, cu elicopterul. Capturat, judecat sumar şi executat în grabă, acesta lăsa în urma lui la putere un amestec eterogen de revoluţionari autentici şi comunişti de mâna a doua.



    Mult timp, timişorenii care-au declanşat Revoluţia au resimţit ca pe o trădare a acesteia perpetuarea la putere a unor figuri ale fostului regim, în frunte cu primul preşedinte post-decembrist, fostul ministru ceauşist Ion Iliescu. Tot ei au fost cei care, în martie 1990, în premieră şi, până la urmă în van, au cerut, după model ceh sau est-german, lustrarea din viaţa politică a foştilor activişti de partid şi agenţi ai Securităţii.

  • Revoluţia română la Iaşi

    Revoluţia română la Iaşi

    Timişoara este oraşul-simbol al revoluţiei române din decembrie 1989. Pe 16 decembrie, cetăţenii capitalei Banatului au hotărât că România trebuie să se schimbe, că România lui Ceauşescu, în definitiv România lor şi a copiilor lor, nu mai putea rămâne la fel în timp ce în întreaga lume comunistă transformările nu mai puteau fi oprite. Cu curaj, cu eroism şi cu hotărâre, timişorenii au ieşit în stradă să-şi strige dorinţa de libertate şi dreptul la o viaţă mai bună.


    Dar în celălalt colţ al ţării, cu câteva zile înainte, capitala Moldovei Iaşi se pregătea să înfrunte tirania comunistă a lui Ceauşescu. Aici, în anii ’80, se coagulase o mişcare de protest a scriitorilor Dan Petrescu, Tereza Petrescu, Luca Piţu şi Alexandru Călinescu. În ziua de 12 decembrie 1989, economistul Ştefan Prutianu, împreună cu câţiva intelectuali ieşeni grupaţi în organizaţia Frontul Popular Român, au împrăştiat manifeste în întregul oraş în care chemau populaţia la un mare miting de protest în Piaţa Unirii pentru ziua de 14 decembrie, la ora 16. Aflaţi demult în vizorul Securităţii, cu 10 ore înainte de ora de începere a demonstraţiei, organizatorii au fost arestaţi. Primul arestat al revoluţiei romane din decembrie 1989 a fost însuşi Ştefan Prutianu, autorul proclamaţiei scrisă pe 10 decembrie şi tipărită pe manifeste. Prutianu, profesor de economie la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, îşi amintea momentul arestării şi mărturisea că avusese presentimentul că aceasta era urmarea logică a acţiunilor sale.



    Trupe mixte formate din miliţieni, securişti şi gărzi patriotice au împânzit Piaţa Unirii şi au operat zeci de arestări în rândul celor care se îndreptau la locul de întâlnire. Astfel, revoluţia de la Iaşi era lichidată încă înainte de a începe. Istoricul Adrian Cioroianu, decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, crede că era oarecum de aşteptat ca revoluţia anticomunistă să izbucnească într-un oraş mare din provincie, nu în capitală. El trebuia să fie un oraş aflat în apropierea unei graniţe a României unde comparaţia cu ceea se întâmpla la vecini era un imbold puternic către schimbare. În modelul propus de Cioroianu intră atât Iaşiul, cât şi Timişoara, două dintre marile centre industriale ale României.



    “Aş atrage atenţia asupra acestui detaliu care face ca mişcările împotriva lui Nicolae Ceauşescu să se fi produs în oraşe excentrice, în oraşe apropiate de vecinii noştri. Rusia era atunci fosta Uniune Sovietică. Iaşiul era, prin poziţia lui geografică, mai apropiat de graniţa de est unde, inclusiv în fosta Republică Sovietică Moldova, lucrurile erau cu mult mai avansate din perspectiva perestroikăi decât la Bucureşti. Apoi, Timişoara la fel, era la graniţa de vest a ţării. Nu cred că putem spune că o revoluţie autentică n-ar fi putut izbucni la Iaşi. În fond, Iaşiul era oraşul unui ferment contestatar destul de evident, cel puţin la nivel intelectual erau câţiva curajoşi ce luaseră poziţii publice pe care de-abia după 1990 le-am aflat. Probabil că nu era masa critică necesară dezvoltării unui bulgăre de zăpadă, cum s-a întâmplat la Timişoara. La Timişoara, şi prin această latură interconfesională şi plurietnică, era un loc mai potrivit pentru a se da startul unei contestări la care să participle cetăţeni de diverse religii, de diverse etnii, inclusiv români. Dacă românii n-ar fi marşat la Timişoara, ne dăm seama că Ceauşescu ar fi avut toate motivele să spună că este un amestec al vecinilor noşţri, lucru pe care de altfel l-a şi spus. Dar faptul că au participat români la Timişoara a dat o nuanţă naţională şi globală acestui protest. E de luat în seamă şi de studiat ce s-a întâmplat la Iaşi, însă la o analiză mai profundă vom ajunge la concluzia că oraşul cel mai potrivit era unul de la graniţa de vest cum ar fi, şi cum a fost, Timişoara.”



    Timişoara a fost locul unde revoluţia română a vorbit lumii despre aspiraţiile românilor şi Adrian Cioroianu a arătat care au fost atuurile ei. L-am întrebat pe interlocutorul nostru ce i-a lipsit Iaşului pentru a fi cel care să dea semnalul revoluţionar în România? “A dus lipsa unei astfel de seminţe a nemulţumirii, aşa cum a fost Tokes la Timişoara. Şi trebuie să acceptăm că revoluţiile, cel mai adesea, nu pleacă de la intelectuali. Sigur că intelectualii le pregătesc, dar dacă nu există un sprijin masiv, intelectualii nu au mare forţă prin ei înşişi. Elementul Tokes a adus la Timişoara o latură interconfesională româno-maghiară la care sigur şi germanii şi sârbii din zonă s-au alăturat, la care lumea a fost cu atât mai sensibilă. Şi când spun “lumea”, mă refer la Europa Occidentală de atunci şi asta a pus capăt regimului Ceauşescu, acuzat fiind de un deceniu că duce o politică împotriva maghiarilor şi împotriva germanilor prin uniformizarea ţării. Din acest punct de vedere, Timişoara avea un avantaj pe care Iaşiul sau alte oraşe din ţară nu-l aveau.”



    Revoluţia română de Iaşi a fost rezultatul unei conspiraţii a celor care nu mai suportau nimic din ceea ce avea legătură cu traiul zilnic, o conspiraţie care avea girul tacit al întregii societăţi româneşti. Timişoara şi Bucureştiul sunt oraşele unde românii şi-au recâştigat libertatea, însă Iaşiul nu s-a dat în lături de la a da semnalul începerii celui mai grandios moment al istoriei recente a României.