Radio România Internațional

Tag: Sare

  • Varză murată

    Varză murată

    Vremea rece, cu ploi, cu lapoviţă şi chiar şi cu puţină zăpadă căzută în munţi este un semn că a venit momentul pentru a pune varza la murat. Se spune că varza trebuie să fie atinsă de brumă înainte de a fi pusă la murat. Conform tradiţiei, varza se pune la murat în perioada dintre sărbătoarea Sf. Dumitru (26 octombrie) şi cea a Sf. Andrei (30 noiembrie). Acrirea verzelor în butoi trebuie să se producă lent, proces favorizat şi de scăderea temperaturilor.

    Trebuie alese verze de dimensiune medie, cu foi subţiri, 15 … 20 de verze, adică vreo 30 de kg la un butoi cu capacitatea de 60 de litri din material plastic sau din lemn. Sunt îndepărtate frunzele veştejite de la exterior, iar cotorul verzelor trebuie crestat cu un cuţit pentru ca saramura să pătrundă mai uşor în interior. Pe lângă varză, în butoi se mai pun ramuri de mărar uscat, ramuri de cimbru uscat, hrean curăţat şi tăiat în şuviţe, o gutuie, doi ştiuleţi de porumb şi, pentru a colora puţin zeama, se mai adaugă o varză roşie sau una, două sfecle roşii.

    După ce butoiul a fost umplut, se toarnă saramura, apă fierbinte cu sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la fiecare litru de apă. Saramura trebuie turnată peste verzele din butoi până când cele aflate deasupra sunt acoperite cu totul. Deasupra verzelor se pune, de obicei, o greutate pentru ca verzele să rămână scufundate în saramură.

    După două-trei zile se face aşa-numita pritocire. Dacă butoiul are robinet la partea inferioară, atunci se trage zeama din butoi după care aceasta este turnată din nou pe partea de deasupra. În lipsa robinetului, zeama de varză poate fi vânturată cu ajutorul unui tub sau al unui furtun prin care se introduce aer în partea de jos a butoiului.

    Varza murată este folosită pentru prepararea sarmalelor, a mâncărurilor cu varză sau, pur şi simplu tocată, este servită ca salată împreună cu felul principal. Zeama de varză este folosită pentru acrirea ciorbelor. De asemenea, pentru că este perioada postului Crăciunului, varza poate fi folosită, după ce se va acri, pentru a face o ciorbă fără carne. Poate fi ciorba de varză acră, simplă sau în combinaţie cu alte legume. Avem nevoie de o varză murată de circa 2 kg, de două cepe, de 2…3 morcovi şi de pastă de tomate.

    Nu este complicat să pregătim această ciorbă, însă ne va lua câteva ore deoarece cotoarele de varză trebuie să fiarbă foarte bine, asta dacă nu le îndepărtăm Spălăm varza în apă rece şi apoi o tăiem în bucăţi mai mici, după care o lăsăm să fiarbă la foc mic. Tăiem cepele solzişori, şi le adăugăm în oală, la fel ca şi morcovii, tăiaţi rondele. Putem pune şi o rădăcină de pătrunjel, tăiată mărunt şi adăugăm suc de roşii sau una, două linguri de pastă de tomate. Mai lăsăm ciorba la fiert, la foc mic, circa jumătate de oră după care poate fi servită.

     

  • Sfecla roşie, în mâncăruri şi salate

    Sfecla roşie, în mâncăruri şi salate

    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai mult la salate şi mai puţin la mâncăruri. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave. Îl întâlnim în special în partea de nord a României, mai ales în comunitățile de ucrainieni și de polonezi. Exact așa se și numește în Bucovina, borş polonez cu cartofi și sfeclă roşie. Avem nevoie de un kg de carne de vită sau de porc, pe care o tăiem în cubulețe, o punem la fiert și o spumăm.

     

     

    Dacă este carne de vită aruncăm prima apă și reluăm operațiunea. Separat se fierbe, într-un litru de borș, jumătate de kg de sfeclă roșie, tăiată în cubulețe. Dăm pe răzătoare doi morcovi, o rădăcină de țelină, tocăm mărunt două cepe și toate aceste legume mărunțite le călim ușor în unt sau în ulei. După ce a fiert carnea, adăugăm toate legumele călite în oală, precum și borșul cu cuburile de sfeclă roșie. Mai punem și câțiva cartofi, tăiați cubulețe, la fel cubulețe de roșii în bulion și mai lăsăm la fiert circa 20 de minute. La final se aromatizează cu mărar și frunze de pătrunjel, tocate mărunt și se sărează după gust. Înainte de a fi servit, borşul cu cartofi şi sfeclă se drege cu smântână amestecată cu un ou.

     

     

    Sfecla roșie poate fi pregătită pentru a fi servită ca salată. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras. Sfecla roşie poate fi coaptă în cuptor, după care i se îndepărtează coaja sau poate fi pusă la fiert, în coajă. Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm. În combinație cu cartofi fierți, tăiați cubulețe, obținem o salată în care punem piper negru râșnit, ulei, zeamă de lămâie și sare după gust şi pe care presărăm frunze tocate de pătrunjel.

     

     

    O altă metodă de conservare este la borcane mai mari, în saramură şi în combinaţie cu conopidă. După ce am îndepărtat coaja, tăiem sfecla în cubuleţe şi desfacem conopida în buchete mici. Punem straturi alternative de sfeclă şi conopidă. Adăugăm fâşii de hrean şi câţiva căţei de usturoi, iar deasupra se pun ramuri uscate de mărar şi de cimbru. Se face o saramură, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. După ce dă în clocot, saramura se toarnă în borcan, se acoperă, iar a doua zi se depozitează într-un loc răcoros.

     

    Este recomandat ca operaţiunea de curăţare a sfeclei să fie făcută cu mănuşi deoarece această legumă rădăcinoasă colorează intens palmele şi degetele. Când spunem însă despre cineva că a sfeclit-o înseamnă că roşeaţa pe care o capătă faţa respectivei persoane nu este un efect al operaţiunii de curăţare a acestei legume, ci faptului că se află într-o anumită situaţie dificilă, neplăcută, jenantă.

     

  • Gogoşari pentru sezonul rece

    Gogoşari pentru sezonul rece

    Conservarea prin diferite metode a unor legume, precum gogonelele, castraveţii, varza, conopida, ardei capia, mere, morcovi şi alte rădăcinoase reprezintă una dintre activităţile ce ţin de pregătirile pentru iarnă. În cămările multor gospodării din România întâlnim astfel de legume conservate care pot fi folosite, în următoarele luni, ca salate sau gustări.

    Şi gogoşarii sunt puşi la borcan pentru salatele din timpul iernii. Cea mai răspândită metodă este conservarea în oţet, întâlnită nu numai in România, ci şi în alte state europene. De dimensiunea unei castane şi sub denumirea de “red cherry pepperoni”, acri, din cauza oţetului în care au fost conservaţi şi dulci, din cauza zahărului sau a mierii adăugate în cursul procesului de conservare, aceşti mini-gogoşari sunt umpluţi cu brânză grasă. Având dimensiuni mult mai mari, gogoşarii de pe pieţele româneşti sunt umpluţi cu varză albă, varză roşie sau buchete de conopidă. Gogoşarii umpluţi cu varză pot fi conservaţi în saramură, iar cei umpluţi cu mici buchete de conopidă, în oţet.

    Pentru gogoşarii cu conopidă, mai avem nevoie de un litru de oţet , de piper boabe, de câteva foi de dafin, de câteva linguri de miere şi de sare. După spălare, gogoşarilor li se îndepărtează cu grijă codiţa, cotorul şi eventualele seminţe rămase în interior. Conopida se desface în buchete mici care sunt introduse în gogoşari. Astfel umpluţi, gogoşarii sunt băgaţi în borcane în care se toarnă un amestec de apă şi oţet, proporţia fiind de 2,5 litri de apă la un litru de oţet. Aceste amestec trebuie pus într-o oală şi adus la fierbere. În acest amestec adăugăm două-trei frunze de dafin, vreo 10 boabe de piper negru şi o linguriţă de boabe de muştar. În borcan se pun bucăţi mici de hrean, o rădăcină care are rolul de a contribui, prin calităţile sale antiseptice, la o mai bună conservare a gogoşarilor.

    În timpul fierberii acestui amestec, adăugăm o lingură de sare pentru fiecare litru de apă şi câte o lingură de zahăr sau miere. După ce a ajuns la fierbere, turnăm acest amestec peste gogoşarii din borcane, având grijă ca aceştia să fie acoperiţi integral. Punem imediat capacul sau o folie de celofan la gura borcanului, folie pe care o întindem şi o legăm cu un elastic sau cu o sfoară. Gogoşarii pot fi conservaţi în oţet şi fără a fi umpluţi, după ce au fost curăţaţi şi tăiaţi în 4 … 6 părţi. Peste gogoşarii puşi în borcane se toarnă acelaşi amestec de apă şi oţet. Se pune capacul sau folia de celofan bine întinsă, se lasă să se răcească lent după care borcanele trebuie depozitate într-un loc răcoros. În maximum două săptămâni, gogoşarii sunt buni pentru a fi consumaţi ca salată alături de o mâncare bogată în grăsimi.

  • Ghiveci de toamnă

    Ghiveci de toamnă

    Este o mâncare specifică
    verii şi toamnei, atunci când se găsesc cele mai multe legume în stare
    proaspătă. În România există multe reţete pentru ghiveci, o mâncare în care
    sunt puse laolaltă multe legume. Poate tocmai din acest motiv, cuvântul
    ghiveci este folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi
    pentru a exprima o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru
    a spune cuiva că a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un
    ghiveci!


    Pe lista ingredientelor
    necesare obţinerii unui ghiveci întâlnim, între altele, cartofi, ceapă, ardei gras sau kapia, varză, morcovi, usturoi, dovlecei, vinete, rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau
    de păstârnac. Acum, în plină toamnă, dacă dorim să includem mazăre şi fasolea
    păstăi, atunci trebuie să ajungem la magazin pentru a le lua de acolo în stare
    congelată.

    Există ghiveci făcut numai cu legume şi cu
    ulei, care mai este numit şi ghiveci călugăresc. Există însă şi reţete de ghiveci cu carne de peşte, cu carne de pui sau cu carne amestecată, de porc, de vită şi de oaie. Pentru a rumeni carnea, în reţetele de altădată era
    folosită untura pe când acum este folosit preponderent uleiul


    Pentru a obţine 8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de
    cartofi, de 3 … 4 morcovi, de o ţelină, de 2 … 3 cepe, de o varză mică sau de
    câteva buchete dintr-o conopidă şi de un dovlecel Putem adăuga, de asemenea, vinete şi ardei gras, 200 de grame de fasole păstăi şi de 200 de grame de mazăre. Ne mai trebuie câţiva căţei de usturoi, ulei,
    bulion sau suc de roşii, sare şi piper.

    După
    ce curăţăm şi spălăm legumele, tăiem în cubuleţe cartofii, dovleceii şi ţelina,
    tăiem în rondele morcovii, mărunţim conopida sau varza şi tăiem în felii subţiri ceapa şi ardeiul gras. Ceapa
    o putem căli uşor în ulei, apoi o transferăm într-o cratiţă cu apă, unde
    adăugăm, pe rând, celelalte legume.

    Dacă
    o parte dintre legume provin din conserve şi sunt semipreparate, le punem în
    cratiţă ceva mai târziu, la fel ca şi bucăţile de carne, laolată cu sosul rezultat. Amestecăm legumele şi bucăţile de carne, adăugăm suc de roşii şi le lăsăm să mai fiarbă
    astfel încât să se amestece aromele. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de
    bulion şi usturoiul tocat mărunt şi apoi lăsăm compoziţia pentru jumătate de
    oră în cuptor, la foc mic. De menţionat este faptul că nu trebuie să amestecăm
    legumele în vas deoarece, fiind fierte, acestea se pot sfărâma. În final,
    adăugăm sare şi eventual piper după gust.


    Se consumă imediat, după ce se presară frunze
    proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt. La aceste legume poate fi adăugată şi carne de pui
    sau de porc. În acest caz, la început punem în vas la fiert carnea, tăiată
    cubuleţe, pe care o spumăm, după care urmăm etapele pe care deja le-am
    prezentat.


  • Ghiveci de toamnă

    Ghiveci de toamnă

    Este o mâncare specifică
    verii şi toamnei, atunci când se găsesc cele mai multe legume în stare
    proaspătă. În România există multe reţete pentru ghiveci, o mâncare în care
    sunt puse laolaltă multe legume. Poate tocmai din acest motiv, cuvântul
    ghiveci este folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi
    pentru a exprima o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru
    a spune cuiva că a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un
    ghiveci!


    Pe lista ingredientelor
    necesare obţinerii unui ghiveci întâlnim, între altele, cartofi, ceapă, ardei gras sau kapia, varză, morcovi, usturoi, dovlecei, vinete, rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau
    de păstârnac. Acum, în plină toamnă, dacă dorim să includem mazăre şi fasolea
    păstăi, atunci trebuie să ajungem la magazin pentru a le lua de acolo în stare
    congelată.

    Există ghiveci făcut numai cu legume şi cu
    ulei, care mai este numit şi ghiveci călugăresc. Există însă şi reţete de ghiveci cu carne de peşte, cu carne de pui sau cu carne amestecată, de porc, de vită şi de oaie. Pentru a rumeni carnea, în reţetele de altădată era
    folosită untura pe când acum este folosit preponderent uleiul


    Pentru a obţine 8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de
    cartofi, de 3 … 4 morcovi, de o ţelină, de 2 … 3 cepe, de o varză mică sau de
    câteva buchete dintr-o conopidă şi de un dovlecel Putem adăuga, de asemenea, vinete şi ardei gras, 200 de grame de fasole păstăi şi de 200 de grame de mazăre. Ne mai trebuie câţiva căţei de usturoi, ulei,
    bulion sau suc de roşii, sare şi piper.

    După
    ce curăţăm şi spălăm legumele, tăiem în cubuleţe cartofii, dovleceii şi ţelina,
    tăiem în rondele morcovii, mărunţim conopida sau varza şi tăiem în felii subţiri ceapa şi ardeiul gras. Ceapa
    o putem căli uşor în ulei, apoi o transferăm într-o cratiţă cu apă, unde
    adăugăm, pe rând, celelalte legume.

    Dacă
    o parte dintre legume provin din conserve şi sunt semipreparate, le punem în
    cratiţă ceva mai târziu, la fel ca şi bucăţile de carne, laolată cu sosul rezultat. Amestecăm legumele şi bucăţile de carne, adăugăm suc de roşii şi le lăsăm să mai fiarbă
    astfel încât să se amestece aromele. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de
    bulion şi usturoiul tocat mărunt şi apoi lăsăm compoziţia pentru jumătate de
    oră în cuptor, la foc mic. De menţionat este faptul că nu trebuie să amestecăm
    legumele în vas deoarece, fiind fierte, acestea se pot sfărâma. În final,
    adăugăm sare şi eventual piper după gust.


    Se consumă imediat, după ce se presară frunze
    proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt. La aceste legume poate fi adăugată şi carne de pui
    sau de porc. În acest caz, la început punem în vas la fiert carnea, tăiată
    cubuleţe, pe care o spumăm, după care urmăm etapele pe care deja le-am
    prezentat.


  • Covrigi de Buzău

    Covrigi de Buzău


    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă situată la întretăierea unor drumuri comerciale care legau cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.



    La apariţia unor produse tradiţionale au contribuit şi refugiaţii de naţionalitate bulgară şi sârbă din ajunşi la sfârşitul secolului al 18-lea în zona Buzăului din cauza războaielor ruso-turce. Sârbării, chiar aşa li s-au spus aşezărilor întemeiate de sârbi în zona Buzăului, unde a apărut babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, un cârnat din carne de porc, uscat şi condimentat cu boia de ardei iute.



    Există şi covrigii de Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi “la şir”, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut în secolul al 18-lea, fiind comercializaţi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată. Refugiaţii bulgari, stabiliţi în localitatea Mişcov, erau însă cei care produceau aceşti covrigi, care, uneori, erau daţi şi cu miere. Cu ingrediente simple – făină, drojdie, sare şi apă – se obţinea coca lăsată pentru puţin timp la dospit. Bătrânii covrigari din Buzău consideră că nu ingredientele sunt importante, ci etapele de preparare, adică frământarea, fierberea şi coacerea lor.



    Prepararea unei șarje de covrigi durează circa o oră. După ce a fost lăsat să dospească, aluatul ajunge la modelat. Se obţin astfel acele inele subţiri din cocă, după care covrigii sunt opăriţi în apă în care s-a pus bicarbonat de sodiu. Datorită acestei etape, covrigul de Buzău capătă la coacere o coajă lucioasă şi crocantă, în timp ce în interior rămâne moale, chiar mai multe zile. Până în urmă cu circa 30 de ani, erau utilizate cuptoarele cu boltă din cărămidă, încălzite chiar şi cu lemne, iar covrigii erau lăsaţi pe vatră circa 5 minute, până ce începeau să se rumenească. Apariţia cuptoarelor electrice cu bandă, care asigură o coacere rapidă a produselor de patiserie, a modificat, pentru unii producători, metoda de obţinere a covrigilor de Buzău. Producătorii industriali au pus pe piaţă mai multe variante de covrigi de Buzău: simpli, cu sare, cu mac sau cu susan.



    În august 2018, covrigii de Buzău au devenit marcă atestată şi recunoscută la nivel naţional. La nivel local, se lucrează la dosarul prin care “covrigii de Buzău” să primească din partea Uniunii Europene, eticheta de produs cu Indicaţie Geografică Protejată.






  • Covrigi de Buzău

    Covrigi de Buzău


    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă situată la întretăierea unor drumuri comerciale care legau cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.



    La apariţia unor produse tradiţionale au contribuit şi refugiaţii de naţionalitate bulgară şi sârbă din ajunşi la sfârşitul secolului al 18-lea în zona Buzăului din cauza războaielor ruso-turce. Sârbării, chiar aşa li s-au spus aşezărilor întemeiate de sârbi în zona Buzăului, unde a apărut babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, un cârnat din carne de porc, uscat şi condimentat cu boia de ardei iute.



    Există şi covrigii de Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi “la şir”, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut în secolul al 18-lea, fiind comercializaţi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată. Refugiaţii bulgari, stabiliţi în localitatea Mişcov, erau însă cei care produceau aceşti covrigi, care, uneori, erau daţi şi cu miere. Cu ingrediente simple – făină, drojdie, sare şi apă – se obţinea coca lăsată pentru puţin timp la dospit. Bătrânii covrigari din Buzău consideră că nu ingredientele sunt importante, ci etapele de preparare, adică frământarea, fierberea şi coacerea lor.



    Prepararea unei șarje de covrigi durează circa o oră. După ce a fost lăsat să dospească, aluatul ajunge la modelat. Se obţin astfel acele inele subţiri din cocă, după care covrigii sunt opăriţi în apă în care s-a pus bicarbonat de sodiu. Datorită acestei etape, covrigul de Buzău capătă la coacere o coajă lucioasă şi crocantă, în timp ce în interior rămâne moale, chiar mai multe zile. Până în urmă cu circa 30 de ani, erau utilizate cuptoarele cu boltă din cărămidă, încălzite chiar şi cu lemne, iar covrigii erau lăsaţi pe vatră circa 5 minute, până ce începeau să se rumenească. Apariţia cuptoarelor electrice cu bandă, care asigură o coacere rapidă a produselor de patiserie, a modificat, pentru unii producători, metoda de obţinere a covrigilor de Buzău. Producătorii industriali au pus pe piaţă mai multe variante de covrigi de Buzău: simpli, cu sare, cu mac sau cu susan.



    În august 2018, covrigii de Buzău au devenit marcă atestată şi recunoscută la nivel naţional. La nivel local, se lucrează la dosarul prin care “covrigii de Buzău” să primească din partea Uniunii Europene, eticheta de produs cu Indicaţie Geografică Protejată.






  • Civilizația sării în spațiul carpatic

    Civilizația sării în spațiul carpatic

    Comparată chiar şi azi aurul alb, sarea a fost din cele mai vechi timpuri o marfă extrem de
    râvnită, iar regiunile bogate în zăcăminte au căpătat o importanţă direct
    proporţională cu valoarea sa. Este şi cazul spaţiului românesc,
    considerat dintotdeauna deţinător al celor mai mari zăcăminte de sare din
    Europa.

    Despre vechimea exploatăriilor de sare de pe teritoriul actual al
    României şi despre regiunile cu precădere saline ne vorbeşte acum Valerii Kavruk, manager al Muzeului Național al
    Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe.

    Preocuparea serioasă, sistematică
    pentru exploatarea sării pe teritoriul României datează începând cu circa 6050
    de aniî.Hr.
    Sigur că, în comparație cu alte țări din Europa, în acest moment cea mai
    timpurie vârstă a exploatării sării din Europa este cea din România. Foarte
    curând după această dată, circa 6.000 î.Hr.,
    avem vestigii ceva mai târzii în sudul Poloniei, lângă Cracovia și din
    Bulgaria, din nord-estul Bulgariei, pe teritoriul orașului Provadia. Dar aceste
    exploatări vor apărea peste câteva secole după cele spațiul românesc.


    În plus, în zonele cu cele mai vechi ocne de sare se mai exploatează şi azi
    minereu salin, cum ar fi zăcămintele de sare gemă aflate la suprafața solului
    aflate în special în județele Prahova, Buzău, Vrancea, iar în spaţiul
    intercarpatic la Praid. Dar cele mai larg răspândite manifestări saline pe care
    omul putea să le exploateze fără utilaje tehnice moderne sunt diversele
    acumulări de apă sărată cum ar fi cele din Bucovina și Moldova Subcarpatică.
    Iar în spațiul intracarpatic, în toată Depresiunea Maramureșului sunt sute de
    locuri în care izvorăște apă din pământ, în Transilvania, de asemenea,
    majoritatea izvoarelor de apă sărată aflându-se de-a lungul Carpaților. Şi tot
    din cele mai vechi timpuri, lemnul a însoţit exploatările de sare, în regiunile
    respective dezvoltându-se şi o adevărată civilizaţie specifică.

    Explicaţiile
    vin imediat tot de la Valerii Kavruk: De cele mai multe ori, atunci când vorbim
    de timpuri îndepărtate, foarte rar întâlnim lemnul, pentru că lemnul fiind un
    material organic este foarte perisabil. În timpul săpăturilor arheologice dacă
    găsim lemnul, îl găsim numai în forma carbonizată, adică un fel de cărbune. Iar
    lemnul este practic distrus de microbi. În zonele bogate în soluri sărate sau
    în ape sau nămoluri sărate, se creează condiții optime pentru păstrarea acestui
    lemn așa cum a fost și el cu mii de ani în urmă. În unele zone, mai ales în
    Transilvania, unde pe locul exploatărilor saline s-au creat straturi, depuneri
    consistente de nămol, s-au păstrat foarte multe instalații și unelte de lemn.
    Asta nu înseamnă că oamenii nu au folosit și altceva, nu înseamnă nici că în
    altă parte nu au existat astfel de structuri și obiecte de lemn. Este doar o
    întâmplare că s-au întrunit aceste condiții și lemnul acela s-a păstrat.


    În cele
    mai multe situri arheologice de exploatare a sării am găsit urme de lemn    ,
    continuă Valerii Kavruk care, de mai mulți ani, conducer cercetările de la
    situl din Băile Figa, din apropierea orașului Beclean, județul Bistrița-Năsăud.

    Acolo s-a format deasupra zăcământului de sare o depunere de nămol
    sărat care atinge grosime de 3 metri. În stratul acesta de nămol se păstrează
    mii de obiecte și urme de structuri de lemn care s-au făcut cu ocazia
    exploatărilor care datează în locul respectiv începând cu circa 3500 de ani î.Hr. până în zilele
    noastre. Nu există la ora actuală în România nicăieri atâta lemn din epoci
    preistorice cât există într-un singur sit la Băile Figa. Cu siguranță, astfel
    de structuri și obiecte din lemn se găsesc și în altă parte, doar că la Băile
    Figa le știm mai bine, pentru că deocamdată este singurul loc în care se fac
    săpături arheologice sistematice într-unul din aceste situri.


    Lemnul fiind unul dintre puținele materiale care se păstrează foarte bine
    în mediul sărat, au apărut de-a lungul timpului diverse structuri descoperite
    și la Băile Figa. Exemple ar fi gardurile de susținere din stejar construite pe
    terenurile din care s-a luat nămol pentru a se ajunge la roca de sare precum și
    galeriile de lemn folosite în interiorul minelor.





  • Eugen Petri la Simpozionul Internațional de Sculptură din Columbia

    Eugen Petri la Simpozionul Internațional de Sculptură din Columbia

    «Catedral de Sal» din Zipaquira, Columbia, a găzduit în perioada 13 februarie – 13 martie 2023 Simpozionul Internațional de Sculptură Monumentală.



    Simpozionul s-a desfășurat atât la suprafaţă, cât şi într-o mină de sare aflată la 182 de metri sub pământ, în muntele de sare de la marginea orașului. De aici se extrage sare din vremuri străvechi.



    Au fost invitați 22 sculptori din 19 de țări. Dintre aceștia 11 au optat să lucreze în subteran, în peretele de sare, pe o suprafață de aproximativ 3×4 metri, ceilalți 11 lucrând la exterior, în blocuri de marmură de aproximativ 2,2×1,2×1 metru.



    Între sculptorii participanţi s-a numărat Eugen Petri din România.



  • Dovlecei pane

    Dovlecei pane

    Fie că au coajă de culoare
    verde deschis, fie verde închis, dovleceii sunt folosiţi, în general, la multe preparate şi mâncăruri. În funcţie de reţetă, trebuie aleşi
    dovlecei mai mici, atunci când îi facem pane sau mai mari, atunci când îi
    umplem cu orez, cu legume sau cu carne tocată, caz în care pot fi serviţi ca
    fel principal.


    Tăiaţi în cubuleţe,
    dovleceii pot fi folosiţi la ciorbe. Fierţi şi pasaţi, în combinaţie cu
    cartofi, ţelină şi ceapă, se transformă în supă crema de dovlecei. Fierţi în
    apă cu puţină sare, după ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi în cuburi,
    dovleceii pot fi amestecaţi cu vinete coapte pentru a obţine salata de vinete
    sau pot fi amestecaţi cu puţină brânză pentru a face perişoare pentru ciorbă.


    Din dovleci se pot obţine şi
    chifteluţe. După ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi transversal, dovlecii
    se pun la fiert în apă cu puţină sare. Se scurg, se pasează şi se amestecă
    într-un caston cu puţină făină şi cu frunze tocate de pătrunjel. După ce capătă
    consistenţă, din compoziţie se ia cu lingura şi se fac chiftele care se mai dau
    prin puţină făină după care se prăjesc în ulei încins.


    Dovleceii pane sunt foarte uşor de pregătit. Avem
    nevoie de 3 dovlecei de dimensiune medie, cei mari fiind de evitat din cauza
    seminţelor. Îi spălăm, le îndepărtăm capetele, după care îi tăiem
    transversal în rondele cu o grosime de jumătate de cm. Presărăm puţin sare peste
    ei şi îi lăsăm puţin la scurs. Trecem rondelele prin făină şi le scuturăm puţin
    pentru a îndepărta făina în exces. Spargem un ou într-o farfurie, îl batem, îl
    amestecăm cu puţin piper şi trecem apoi dovleceii prin ou. În continuare,
    prăjim rondelele de dovlecei în ulei încins, într-o tigaie, la foc mediu. Îi
    lăsăm să se scurgă de ulei sau folosim, eventual, un prosop de hârtie pentru
    îndepărtarea uleiului şi apoi sunt tocmai buni pentru a fi serviţi, calzi sau
    reci, după ce am presărat câţiva căţei de usturoi pe care i-am tocat mărunt.


  • Dovlecei pane

    Dovlecei pane

    Fie că au coajă de culoare
    verde deschis, fie verde închis, dovleceii sunt folosiţi, în general, la multe preparate şi mâncăruri. În funcţie de reţetă, trebuie aleşi
    dovlecei mai mici, atunci când îi facem pane sau mai mari, atunci când îi
    umplem cu orez, cu legume sau cu carne tocată, caz în care pot fi serviţi ca
    fel principal.


    Tăiaţi în cubuleţe,
    dovleceii pot fi folosiţi la ciorbe. Fierţi şi pasaţi, în combinaţie cu
    cartofi, ţelină şi ceapă, se transformă în supă crema de dovlecei. Fierţi în
    apă cu puţină sare, după ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi în cuburi,
    dovleceii pot fi amestecaţi cu vinete coapte pentru a obţine salata de vinete
    sau pot fi amestecaţi cu puţină brânză pentru a face perişoare pentru ciorbă.


    Din dovleci se pot obţine şi
    chifteluţe. După ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi transversal, dovlecii
    se pun la fiert în apă cu puţină sare. Se scurg, se pasează şi se amestecă
    într-un caston cu puţină făină şi cu frunze tocate de pătrunjel. După ce capătă
    consistenţă, din compoziţie se ia cu lingura şi se fac chiftele care se mai dau
    prin puţină făină după care se prăjesc în ulei încins.


    Dovleceii pane sunt foarte uşor de pregătit. Avem
    nevoie de 3 dovlecei de dimensiune medie, cei mari fiind de evitat din cauza
    seminţelor. Îi spălăm, le îndepărtăm capetele, după care îi tăiem
    transversal în rondele cu o grosime de jumătate de cm. Presărăm puţin sare peste
    ei şi îi lăsăm puţin la scurs. Trecem rondelele prin făină şi le scuturăm puţin
    pentru a îndepărta făina în exces. Spargem un ou într-o farfurie, îl batem, îl
    amestecăm cu puţin piper şi trecem apoi dovleceii prin ou. În continuare,
    prăjim rondelele de dovlecei în ulei încins, într-o tigaie, la foc mediu. Îi
    lăsăm să se scurgă de ulei sau folosim, eventual, un prosop de hârtie pentru
    îndepărtarea uleiului şi apoi sunt tocmai buni pentru a fi serviţi, calzi sau
    reci, după ce am presărat câţiva căţei de usturoi pe care i-am tocat mărunt.


  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Ciorbă de varză

    Ciorbă de varză

    S-a intrat în Postul Paştelui, o
    perioadă de 40 de zile în care credincioşii ortodocşi consumă, cu excepţia
    câtorva zile, doar mâncăruri din legume, fără carne şi fără adaosuri de produse
    lactate. Una dintre
    mâncărurile de post este ciorba de varză acră, simplă sau în combinaţie cu alte
    legume. Avem nevoie de o varză murată de circa 2 kg, de două cepe, de 2…3
    morcovi şi de pastă de tomate. Spălăm varza în apă rece şi apoi o tăiem în
    bucăţi mai mici, după care o lăsăm să fiarbă la foc mic. Tăiem cepele
    solzişori, şi le adăugăm în oală, la fel ca şi morcovii, tăiaţi rondele. Putem
    pune şi o rădăcină de pătrunjel, tăiată mărunt şi adăugăm suc de roşii sau una,
    două linguri de pastă de tomate. După aceea, mai lăsăm ciorba la fiert, încă
    puţin, la foc mic, după care poate fi servită. Pe lângă varză se mai pot pune
    câţiva cartofi, tăiaţi cubuleţe.


    O altă combinaţie pentru ciorbă este
    cea de varză murată şi ciuperci. Se folosesc cantităţi egale de ciuperci şi de
    varză murată, câte jumătate de kg, două cepe, doi morcovi şi pastă de tomate.
    Toate legumele trebuie tocate şi călite uşor în ulei, după care sunt stinse în
    circa doi litri de apă şi se lasă la fiert circa jumătate de oră. Se adaugă
    două … trei linguri de pastă de roşii, sare după gust şi se mai lasă câteva
    minute la fiert. La sfârşit, după ce oala a fost luată de pe foc, se pot
    presăra frunze tocate de pătrunjel şi se acoperă cu un capac. Se serveşte
    imediat, cu ceapă verde sau cu o ceapă roşie.


    Există şi reţete în care varza are o
    pondere mai mică şi, pentru că se foloseşte o cantitate mai mare de ciuperci, i
    se mai spune şi ciorbă boierească. Avem nevoie de o varză mică, pe care o tăiem
    fideluţă, de doi … trei morcovi, de două cepe, de două ţeline şi de circa 15
    ciuperci. Tăiem ciupercile în felii subţiri, le călim uşor în ulei, după care
    adăugăm apă. Tăiem cepele solzişori, iar morcovii şi ţelinele le tăiem în
    cubuleţe şi le punem la fiert împreună cu varza şi cu ciupercile. După circa
    jumătate de oră, dacă este cazul, se adaugă sare, apoi se opreşte focul şi se
    presară frunze tocate de pătrunjel.

  • Ciorbă de varză

    Ciorbă de varză

    S-a intrat în Postul Paştelui, o
    perioadă de 40 de zile în care credincioşii ortodocşi consumă, cu excepţia
    câtorva zile, doar mâncăruri din legume, fără carne şi fără adaosuri de produse
    lactate. Una dintre
    mâncărurile de post este ciorba de varză acră, simplă sau în combinaţie cu alte
    legume. Avem nevoie de o varză murată de circa 2 kg, de două cepe, de 2…3
    morcovi şi de pastă de tomate. Spălăm varza în apă rece şi apoi o tăiem în
    bucăţi mai mici, după care o lăsăm să fiarbă la foc mic. Tăiem cepele
    solzişori, şi le adăugăm în oală, la fel ca şi morcovii, tăiaţi rondele. Putem
    pune şi o rădăcină de pătrunjel, tăiată mărunt şi adăugăm suc de roşii sau una,
    două linguri de pastă de tomate. După aceea, mai lăsăm ciorba la fiert, încă
    puţin, la foc mic, după care poate fi servită. Pe lângă varză se mai pot pune
    câţiva cartofi, tăiaţi cubuleţe.


    O altă combinaţie pentru ciorbă este
    cea de varză murată şi ciuperci. Se folosesc cantităţi egale de ciuperci şi de
    varză murată, câte jumătate de kg, două cepe, doi morcovi şi pastă de tomate.
    Toate legumele trebuie tocate şi călite uşor în ulei, după care sunt stinse în
    circa doi litri de apă şi se lasă la fiert circa jumătate de oră. Se adaugă
    două … trei linguri de pastă de roşii, sare după gust şi se mai lasă câteva
    minute la fiert. La sfârşit, după ce oala a fost luată de pe foc, se pot
    presăra frunze tocate de pătrunjel şi se acoperă cu un capac. Se serveşte
    imediat, cu ceapă verde sau cu o ceapă roşie.


    Există şi reţete în care varza are o
    pondere mai mică şi, pentru că se foloseşte o cantitate mai mare de ciuperci, i
    se mai spune şi ciorbă boierească. Avem nevoie de o varză mică, pe care o tăiem
    fideluţă, de doi … trei morcovi, de două cepe, de două ţeline şi de circa 15
    ciuperci. Tăiem ciupercile în felii subţiri, le călim uşor în ulei, după care
    adăugăm apă. Tăiem cepele solzişori, iar morcovii şi ţelinele le tăiem în
    cubuleţe şi le punem la fiert împreună cu varza şi cu ciupercile. După circa
    jumătate de oră, dacă este cazul, se adaugă sare, apoi se opreşte focul şi se
    presară frunze tocate de pătrunjel.