Radio România Internațional

Tag: Secretele bucătăriei româneşti

  • Mâncăruri cu gutui

    Mâncăruri cu gutui

    Înainte de răspândirea cartofului,
    porumbului, a fasolei şi a roşiilor, în gastronomia principatelor româneşti
    pentru garnituri erau folosite cereale precum meiul şi grâul, dar şi fructe
    precum gutuile şi prunele. Gutuile au avantajul că rezistă vreme îndelungată
    după recoltare, iar prunele, după un proces de afumare, pot fi păstrate, de
    asemenea, vreme îndelungată.


    În
    Muntenia, o mâncare
    specifică este cea de gutui, cu sau fără carne. Pentru reţeta de post, fără
    carne, avem nevoie de câteva gutui, de câteva linguri de zahăr, de o lingură de
    făină şi de puţin ulei. După ce au fost spălate, gutuile trebuie feliate sau
    transformate în cubuleţe şi puse apoi la călit în puţin ulei, amestecând cu
    grijă pentru ca să nu se lipească sau să nu se sfărâme. Când bucăţile de gutui
    încep să se rumenească, le înăbuşim în puţină apă, cât să le acopere. După
    câteva minute, peste gutui se toarnă puţin zahăr caramelizat şi se
    omogenizează. Într-o variantă mai rapidă şi mai puţin sofisticată, zahărul se
    poate turna direct peste gutui, zahărul având rolul de a schimba puţin gsutul
    uşor acrişor al gutuilor. De asemenea, se mai poate adăuga o lingură de făină,
    care are rolul de a mai îngroşa sosul. Această mâncare se poate servi caldă sau
    rece.


    În
    continuare, mâncarea de pui cu garnitură de gutui. Avem nevoie de câteva pulpe
    de pui, de câţiva cartofi şi de două gutui, de o ceapă şi de puţin ulei. În
    cazul în care folosim carne de curcan, atunci trebuie să o
    pregătim cu câteva ore înainte. Carnea de curcan trebuie crestată şi
    condimentată cu cimbru şi puţin piper, după care este pusă într-un vas în
    care turnăm vin roşu şi în care adăugăm,
    două foi de dafin, câţiva căţei de usturoi şi câteva boabe de piper. Într-o
    tavă de cuptor, punem un strat de cartofi, tăiaţi felii, ceapa, tăiată în
    rondele, carnea de pui sau de curcan şi gutuile, tăiate cubuleţe sau felii. Fie
    adăugăm apă atunci când folosim carne de pui, fie lăsăm baiţul atunci când avem
    carne de curcan, după care lăsăm tava în cuptor pentru circa 45 de minute, la
    foc mediu, stropind carnea, din când în când, cu sosul din tavă. Mâncarea se
    serveşte caldă, cu o salată de gogonele, de castraveţi sau de gogoşari muraţi.


  • Mâncăruri cu gutui

    Mâncăruri cu gutui

    Înainte de răspândirea cartofului,
    porumbului, a fasolei şi a roşiilor, în gastronomia principatelor româneşti
    pentru garnituri erau folosite cereale precum meiul şi grâul, dar şi fructe
    precum gutuile şi prunele. Gutuile au avantajul că rezistă vreme îndelungată
    după recoltare, iar prunele, după un proces de afumare, pot fi păstrate, de
    asemenea, vreme îndelungată.


    În
    Muntenia, o mâncare
    specifică este cea de gutui, cu sau fără carne. Pentru reţeta de post, fără
    carne, avem nevoie de câteva gutui, de câteva linguri de zahăr, de o lingură de
    făină şi de puţin ulei. După ce au fost spălate, gutuile trebuie feliate sau
    transformate în cubuleţe şi puse apoi la călit în puţin ulei, amestecând cu
    grijă pentru ca să nu se lipească sau să nu se sfărâme. Când bucăţile de gutui
    încep să se rumenească, le înăbuşim în puţină apă, cât să le acopere. După
    câteva minute, peste gutui se toarnă puţin zahăr caramelizat şi se
    omogenizează. Într-o variantă mai rapidă şi mai puţin sofisticată, zahărul se
    poate turna direct peste gutui, zahărul având rolul de a schimba puţin gsutul
    uşor acrişor al gutuilor. De asemenea, se mai poate adăuga o lingură de făină,
    care are rolul de a mai îngroşa sosul. Această mâncare se poate servi caldă sau
    rece.


    În
    continuare, mâncarea de pui cu garnitură de gutui. Avem nevoie de câteva pulpe
    de pui, de câţiva cartofi şi de două gutui, de o ceapă şi de puţin ulei. În
    cazul în care folosim carne de curcan, atunci trebuie să o
    pregătim cu câteva ore înainte. Carnea de curcan trebuie crestată şi
    condimentată cu cimbru şi puţin piper, după care este pusă într-un vas în
    care turnăm vin roşu şi în care adăugăm,
    două foi de dafin, câţiva căţei de usturoi şi câteva boabe de piper. Într-o
    tavă de cuptor, punem un strat de cartofi, tăiaţi felii, ceapa, tăiată în
    rondele, carnea de pui sau de curcan şi gutuile, tăiate cubuleţe sau felii. Fie
    adăugăm apă atunci când folosim carne de pui, fie lăsăm baiţul atunci când avem
    carne de curcan, după care lăsăm tava în cuptor pentru circa 45 de minute, la
    foc mediu, stropind carnea, din când în când, cu sosul din tavă. Mâncarea se
    serveşte caldă, cu o salată de gogonele, de castraveţi sau de gogoşari muraţi.


  • Mâncaruri din Transilvania

    Mâncaruri din Transilvania


    Provincie
    istorica româneasca din interiorul arcului carpatic, Transilvania este
    caracterizata, din punct de vedere gastronomic, de mâncaruri cu mai multe
    grasimi, purtând si influenta bucatariei austro-ungare. Este utilizata destul
    de mult carnea de porc, untura de porc si rântasul obtinut din ceapa înabusita si
    faina putin rumenita. La ciorbe este folosit, în stare proaspata sau conservata,
    tarhonul, o planta aromatica, venita în mod sigur pe filiera saseasca. Din
    meniul zilnic aproape ca nu lipseste slanina afumata, consumata în tot timpul
    anului ca atare sau ca adaos în diferite mâncaruri. Sosurile si salatele
    îndulcite îsi au originea în bucataria maghiara, la fel ca si boiaua de ardei.

    Bucataria din Transilvania este renumita prin preparate precum balmosul, supa
    de varza cu smântâna, ciorba ardeleneasca de porc sau de vacuta, ciorba de
    carne cu tarhon, tochitura cu afumaturi si multe altele. În Transilvania, spre
    deosebire de alte zone, sarmalele pregatite din foi de varza si carne de porc,
    au dimensiuni mai mari.


    Un extrem de apreciat preparat din
    Transilvania, care poarta si denumirea de origine, este varza a la Cluj. Este
    cunoscut si dincolo de granitele României, având denumirea maghiara a orasului
    Cluj si anume Kolozsvar.

    Avem nevoie de doua verze acre de marime medie, de
    circa un kg. La fel de bine se poate face si cu varza dulce. Mai avem nevoie de
    un kg … un kg si juma de carne de porc, de putin orez, de untura de porc, de 2
    … 3 cepe, de smântâna, piper si sare. Desfacem verzele foaie cu foaie, le spalam
    în apa rece si le toca fideluta. Taiem marunt si ceapa, iar carnea de porc, cu
    putina grasime, trebuie trecuta prin masina de tocat. Rumenim în putina untura
    atât ceapa, cât si carnea de porc, iar separat ca, tot în untura, varza murata
    pe care în prealabil am tocat-o. În lipsa unturii, poate fi utilizat uleiul de
    gatit. Fierbem orezul în putina apa cu sare si îl amestecam cu carnea si cu
    ceapa calita. În continuare, într-o cratita mai mare, de 3 … 4 litri, punem
    straturi de varza si de carne, turnând deasupra fiecarui strat de carne putina
    smântâna. Condimentam cu piper si adaugam sare dupa gust, dupa care bagam
    cratita la cuptor, la foc potrivit, pentru o ora. Varza a la Cluj poate fi
    servita imediat, alaturi de un pahar de vin rosu, demisec, la temperatura
    camerei.

    Pofta buna!

  • Mâncaruri din Transilvania

    Mâncaruri din Transilvania


    Provincie
    istorica româneasca din interiorul arcului carpatic, Transilvania este
    caracterizata, din punct de vedere gastronomic, de mâncaruri cu mai multe
    grasimi, purtând si influenta bucatariei austro-ungare. Este utilizata destul
    de mult carnea de porc, untura de porc si rântasul obtinut din ceapa înabusita si
    faina putin rumenita. La ciorbe este folosit, în stare proaspata sau conservata,
    tarhonul, o planta aromatica, venita în mod sigur pe filiera saseasca. Din
    meniul zilnic aproape ca nu lipseste slanina afumata, consumata în tot timpul
    anului ca atare sau ca adaos în diferite mâncaruri. Sosurile si salatele
    îndulcite îsi au originea în bucataria maghiara, la fel ca si boiaua de ardei.

    Bucataria din Transilvania este renumita prin preparate precum balmosul, supa
    de varza cu smântâna, ciorba ardeleneasca de porc sau de vacuta, ciorba de
    carne cu tarhon, tochitura cu afumaturi si multe altele. În Transilvania, spre
    deosebire de alte zone, sarmalele pregatite din foi de varza si carne de porc,
    au dimensiuni mai mari.


    Un extrem de apreciat preparat din
    Transilvania, care poarta si denumirea de origine, este varza a la Cluj. Este
    cunoscut si dincolo de granitele României, având denumirea maghiara a orasului
    Cluj si anume Kolozsvar.

    Avem nevoie de doua verze acre de marime medie, de
    circa un kg. La fel de bine se poate face si cu varza dulce. Mai avem nevoie de
    un kg … un kg si juma de carne de porc, de putin orez, de untura de porc, de 2
    … 3 cepe, de smântâna, piper si sare. Desfacem verzele foaie cu foaie, le spalam
    în apa rece si le toca fideluta. Taiem marunt si ceapa, iar carnea de porc, cu
    putina grasime, trebuie trecuta prin masina de tocat. Rumenim în putina untura
    atât ceapa, cât si carnea de porc, iar separat ca, tot în untura, varza murata
    pe care în prealabil am tocat-o. În lipsa unturii, poate fi utilizat uleiul de
    gatit. Fierbem orezul în putina apa cu sare si îl amestecam cu carnea si cu
    ceapa calita. În continuare, într-o cratita mai mare, de 3 … 4 litri, punem
    straturi de varza si de carne, turnând deasupra fiecarui strat de carne putina
    smântâna. Condimentam cu piper si adaugam sare dupa gust, dupa care bagam
    cratita la cuptor, la foc potrivit, pentru o ora. Varza a la Cluj poate fi
    servita imediat, alaturi de un pahar de vin rosu, demisec, la temperatura
    camerei.

    Pofta buna!

  • Ghiveci cu legume de toamnă

    Ghiveci cu legume de toamnă


    În România întâlnim mai multe moduri
    de a pregăti acel fel de mâncare în care sunt puse laolaltă multe dintre
    legumele toamnei şi anume ghiveci. Să precizăm că acest cuvânt, ghiveci, este
    folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi pentru a exprima
    o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru a spune cuiva că
    a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un ghiveci!.


    În mod obişnuit, la ghiveci se pun
    cartofi, ceapă, varză, morcovi, conopidă, ţelină şi ardei gras. Pentru a obţine
    8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de cartofi, jumătate de kg de morcovi, o
    varză albă mică sau o conopidă, de vreo jumătate de kg, o ţelină, 5 cepe de
    mărime potrivită, câţiva căţei de usturoi, ulei, bulion sau suc de roşii, sare,
    piper. Tăiem în cubuleţe cartofii şi ţelina, tăiem în rondele morcovii, tăiem
    în felii subţiri ceapa şi mărunţim conopida şi varza. Ceapa trebuie călită uşor
    în ulei, apoi transferată într-o cratiţă cu apă, unde adăugăm, pe rând,
    celelalte legume. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de bulion şi
    usturoiul tocat mărunt şi apoi lăsăm compoziţia pentru jumătate de oră în
    cuptor, la foc mic. De menţionat este faptul că nu trebuie să amestecăm
    legumele în vas deoarece, fiind fierte, acestea se pot sfărâma. În final,
    adăugăm sare şi eventual piper după gust. Se consumă imediat, după ce se
    presară frunze proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt. La aceste
    legume poate fi adăugată şi carne de pui sau de porc. În acest caz, la început
    punem în vas la fiert carnea, tăiată cubuleţe, pe care o spumăm, după care
    urmăm etapele pe care deja le-am prezentat.


    În Oltenia există un ghiveci de …
    mămăligă, în mod tradiţional făcut în ceaun, la vreme de toamnă. Nu se folosesc
    cartofii, însă în reţetă apar vinetele, dovleceii, roşiile, ciupercile şi fasolea verde, precum
    şi smântâna şi două ouă. Trebuie pregătită o mămăligă, din care luăm ca să
    întindem un strat pe fundul unui ceaun uns cu puţin ulei. Peste acest strat
    punem roşiile, făcute cubuleţe, ciupercile mărunţite şi ardeiul gras, tăiat
    suviţe. Batem cele două ouă, le amestecăm cu smântâna, cu puţin cimbru, cu
    piper negru măcinat şi cu puţină sare şi turnăm o parte peste legumele aflate
    în ceaun. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem vinetele,
    conopida, dovleceii şi varza, toate mărunţite, după care turnăm din nou
    smântână amestecată cu ou. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem fasole
    păstăi, roşii, tăiate cubuleţe şi puţin usturoi, tocat mărunt. Întindem un alt
    strat de mămăligă, ultimul, peste care punem telemea de oaie, dată pe răzătoare
    sau caşcaval peste care se toarnă restul de smântână cu ou. Dacă în loc de
    ceaun am folosit o cratiţă, atunci o putem lăsa în cuptor, la foc mic, pentru
    circa jumătate de oră. Chiar că am făcut nu ghiveci, nu-i aşa?

  • Ghiveci cu legume de toamnă

    Ghiveci cu legume de toamnă


    În România întâlnim mai multe moduri
    de a pregăti acel fel de mâncare în care sunt puse laolaltă multe dintre
    legumele toamnei şi anume ghiveci. Să precizăm că acest cuvânt, ghiveci, este
    folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi pentru a exprima
    o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru a spune cuiva că
    a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un ghiveci!.


    În mod obişnuit, la ghiveci se pun
    cartofi, ceapă, varză, morcovi, conopidă, ţelină şi ardei gras. Pentru a obţine
    8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de cartofi, jumătate de kg de morcovi, o
    varză albă mică sau o conopidă, de vreo jumătate de kg, o ţelină, 5 cepe de
    mărime potrivită, câţiva căţei de usturoi, ulei, bulion sau suc de roşii, sare,
    piper. Tăiem în cubuleţe cartofii şi ţelina, tăiem în rondele morcovii, tăiem
    în felii subţiri ceapa şi mărunţim conopida şi varza. Ceapa trebuie călită uşor
    în ulei, apoi transferată într-o cratiţă cu apă, unde adăugăm, pe rând,
    celelalte legume. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de bulion şi
    usturoiul tocat mărunt şi apoi lăsăm compoziţia pentru jumătate de oră în
    cuptor, la foc mic. De menţionat este faptul că nu trebuie să amestecăm
    legumele în vas deoarece, fiind fierte, acestea se pot sfărâma. În final,
    adăugăm sare şi eventual piper după gust. Se consumă imediat, după ce se
    presară frunze proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt. La aceste
    legume poate fi adăugată şi carne de pui sau de porc. În acest caz, la început
    punem în vas la fiert carnea, tăiată cubuleţe, pe care o spumăm, după care
    urmăm etapele pe care deja le-am prezentat.


    În Oltenia există un ghiveci de …
    mămăligă, în mod tradiţional făcut în ceaun, la vreme de toamnă. Nu se folosesc
    cartofii, însă în reţetă apar vinetele, dovleceii, roşiile, ciupercile şi fasolea verde, precum
    şi smântâna şi două ouă. Trebuie pregătită o mămăligă, din care luăm ca să
    întindem un strat pe fundul unui ceaun uns cu puţin ulei. Peste acest strat
    punem roşiile, făcute cubuleţe, ciupercile mărunţite şi ardeiul gras, tăiat
    suviţe. Batem cele două ouă, le amestecăm cu smântâna, cu puţin cimbru, cu
    piper negru măcinat şi cu puţină sare şi turnăm o parte peste legumele aflate
    în ceaun. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem vinetele,
    conopida, dovleceii şi varza, toate mărunţite, după care turnăm din nou
    smântână amestecată cu ou. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem fasole
    păstăi, roşii, tăiate cubuleţe şi puţin usturoi, tocat mărunt. Întindem un alt
    strat de mămăligă, ultimul, peste care punem telemea de oaie, dată pe răzătoare
    sau caşcaval peste care se toarnă restul de smântână cu ou. Dacă în loc de
    ceaun am folosit o cratiţă, atunci o putem lăsa în cuptor, la foc mic, pentru
    circa jumătate de oră. Chiar că am făcut nu ghiveci, nu-i aşa?

  • Prunele în deserturi

    Prunele în deserturi


    Sugestia
    gastronomică a acestei ediţii vine de la prunele dulci şi zemoase, adunate în
    această perioadă când temperaturile coboară tot mai accentuat, iar ploile ne
    amintesc că ne aflăm în plină toamnă.


    Un preparat
    tradiţional care ia drumul cămării, este magiunul de prune. Având o denumire
    asemănătoare în limba turcă – macun (se citeşte maciun – n.r.), magiunul este o
    pastă din pulpă de fructe, lăsată multe ore la fiert înainte de a fi pusă în
    borcane. De menţionat că un kg de magiun este obţinut din circa 5 kg de prune
    bine coapte, zemoase şi dulci. Prepararea nu este complicată, însă
    necesită atenţie deoarece magiunul poate căpăta gust de afumat fie din cauza
    unui foc prea puternic, fie că, în timpul fierberii, nu a fost amestecat atât cât
    trebuia. Prunele trebuie spălate, apoi li se îndepărtează codiţele şi li se
    scot sâmburii. Pentru a mai reduce timpul de fierbere, prunele trebuie trecute
    prin maşina de tocat sau terciuite cu ajutorul unui pasator, după care sunt
    puse la fiert. În variantă tradiţională, prunele sunt fierte într-un vas de lut
    pus deasupra jarului, amestecând periodic, până când, după 6 … 8
    ore, volumul pastei de prune se reduce
    la un sfert faţă de cel iniţial.

    Magiunul de prune poate fi pregătit şi în
    bucătărie. Prunele pot fi puse într-o cratiţă la fiert şi pe aragaz, apoi, după
    vreo două ore, vasul poate fi trecut în cuptor unde va rămâne câteva ore până când magiunul scade suficient de mult.
    Atunci câ se răceşte, pasta trebuie să fie atât de groasă încât lingura cu care
    am amestecat să rămână în poziţie verticală. Magiunul poate fi turnat fie cald,
    fie rece în borcane care trebuie păstrate apoi la întuneric, într-un loc
    răcoros. Dacă a fiert suficient, magiunul de prune nu are nevoie de
    conservanţi. De asemenea, nu se adaugă nici zahăr, fructoza din prune fiind
    suficientă pentru ca magiunul să aibă un gust plăcut, dulce-acrişor. Magiunul
    de prune poate fi consumat ca atare, întins pe o felie de pâine, sau poate fi
    folosit la diverse produse de patiserie precum cornuleţe, tarte şi checuri sau
    pentru a umple gogoşi sau clătite. Dacă în reţetă adăugăm zahăr, în proporţie
    de un kg la 3 kg de prune, atunci vom obţine, după un mod asemănător de preparare,
    gem de prune.


    Un preparat tradiţional mai ales pentru
    Transilvania îl reprezintă găluştile cu prune sau gomboţii cu prune. Avem
    nevoie de un kg de prune, de un kg de cartofi sau de una, două căni de făină,
    de un ou, de pesmet, zahăr, scorţişoară, ulei şi sare. La reţeta cu cartofi,
    începem prin a pune cartofii la fiert în coajă, iar în apă adăugăm şi puţină sare. După fierbere, îi decojim şi îi transformăm în pireu pe care îl lăsăm să se
    răcească, apoi adăugăm puţină făină şi gălbenuşul unui ou şi frământăm până
    obţinem un amestec având consistenţa unui aluat pe care îl întindem şi îl
    împărţim în pătrăţele. Învelim prunele în aluat şi formăm bile pe care le
    punem, pe rând, într-un vas cu apă clocotită. Lăsăm bilele să fiarbă până când
    acestea se ridică la suprafaţă. Le luăm cu o spumieră, le scurgem puţin, după
    care le tăvălim în pesmet amestecat cu zahăr şi le pudrăm cu scorţisoară.

  • Prunele în deserturi

    Prunele în deserturi


    Sugestia
    gastronomică a acestei ediţii vine de la prunele dulci şi zemoase, adunate în
    această perioadă când temperaturile coboară tot mai accentuat, iar ploile ne
    amintesc că ne aflăm în plină toamnă.


    Un preparat
    tradiţional care ia drumul cămării, este magiunul de prune. Având o denumire
    asemănătoare în limba turcă – macun (se citeşte maciun – n.r.), magiunul este o
    pastă din pulpă de fructe, lăsată multe ore la fiert înainte de a fi pusă în
    borcane. De menţionat că un kg de magiun este obţinut din circa 5 kg de prune
    bine coapte, zemoase şi dulci. Prepararea nu este complicată, însă
    necesită atenţie deoarece magiunul poate căpăta gust de afumat fie din cauza
    unui foc prea puternic, fie că, în timpul fierberii, nu a fost amestecat atât cât
    trebuia. Prunele trebuie spălate, apoi li se îndepărtează codiţele şi li se
    scot sâmburii. Pentru a mai reduce timpul de fierbere, prunele trebuie trecute
    prin maşina de tocat sau terciuite cu ajutorul unui pasator, după care sunt
    puse la fiert. În variantă tradiţională, prunele sunt fierte într-un vas de lut
    pus deasupra jarului, amestecând periodic, până când, după 6 … 8
    ore, volumul pastei de prune se reduce
    la un sfert faţă de cel iniţial.

    Magiunul de prune poate fi pregătit şi în
    bucătărie. Prunele pot fi puse într-o cratiţă la fiert şi pe aragaz, apoi, după
    vreo două ore, vasul poate fi trecut în cuptor unde va rămâne câteva ore până când magiunul scade suficient de mult.
    Atunci câ se răceşte, pasta trebuie să fie atât de groasă încât lingura cu care
    am amestecat să rămână în poziţie verticală. Magiunul poate fi turnat fie cald,
    fie rece în borcane care trebuie păstrate apoi la întuneric, într-un loc
    răcoros. Dacă a fiert suficient, magiunul de prune nu are nevoie de
    conservanţi. De asemenea, nu se adaugă nici zahăr, fructoza din prune fiind
    suficientă pentru ca magiunul să aibă un gust plăcut, dulce-acrişor. Magiunul
    de prune poate fi consumat ca atare, întins pe o felie de pâine, sau poate fi
    folosit la diverse produse de patiserie precum cornuleţe, tarte şi checuri sau
    pentru a umple gogoşi sau clătite. Dacă în reţetă adăugăm zahăr, în proporţie
    de un kg la 3 kg de prune, atunci vom obţine, după un mod asemănător de preparare,
    gem de prune.


    Un preparat tradiţional mai ales pentru
    Transilvania îl reprezintă găluştile cu prune sau gomboţii cu prune. Avem
    nevoie de un kg de prune, de un kg de cartofi sau de una, două căni de făină,
    de un ou, de pesmet, zahăr, scorţişoară, ulei şi sare. La reţeta cu cartofi,
    începem prin a pune cartofii la fiert în coajă, iar în apă adăugăm şi puţină sare. După fierbere, îi decojim şi îi transformăm în pireu pe care îl lăsăm să se
    răcească, apoi adăugăm puţină făină şi gălbenuşul unui ou şi frământăm până
    obţinem un amestec având consistenţa unui aluat pe care îl întindem şi îl
    împărţim în pătrăţele. Învelim prunele în aluat şi formăm bile pe care le
    punem, pe rând, într-un vas cu apă clocotită. Lăsăm bilele să fiarbă până când
    acestea se ridică la suprafaţă. Le luăm cu o spumieră, le scurgem puţin, după
    care le tăvălim în pesmet amestecat cu zahăr şi le pudrăm cu scorţisoară.

  • Secretele bucătăriei româneşti: Dulceaţă de pepene

    Secretele bucătăriei româneşti: Dulceaţă de pepene

    Este vară şi este sezonul pepenilor, roşii şi galbeni. De obicei, pepenii sunt consumaţi ca atare, însă din ei se poate face şi dulceaţă. Întrucât pepenii, în special cei roşii, conţin foarte multă apă, puţini sunt cei care se încumetă să facă dulceaţă din ei pentru că durează foarte mult, iar rezultatul este
    chiar descurajant, adică unul … două borcane dintr-un pepene roşu de 3 .. 4
    kg. Pentru prepararea dulceţii, pe lângă acest pepene, avem nevoie de un kg de
    zahăr şi de o lămâie. Se îndepărtează coaja şi se taie pepenele în cuburi mari,
    care trebuie puse apoi într-o cratiţă împreună cu zahărul şi lăsate la rece
    pentru două ore. Se pune vasul la foc mic şi se amestecă din când în când
    pentru ca bucăţile de pepene să nu se prindă de fundul cratiţei. Se adaugă
    lămâia, tăiată în felii cât mai subţiri şi se lasă la foc mic până când
    bucăţile de pepene încep să devină semitransparente. Se poate adăuga esenţă de
    vanilie şi, după ce siropul devine vâscos şi, după cum se spune, se leagă,
    atunci dulceaţa este gata şi poate fi turnată în borcane.


    Mai
    rapid se pregăteşte dulceaţa din coji de pepene roşu. Este folosită partea albă
    şi un strat subţire din partea roşie a pepenelui, fiind îndepărtată coaja
    verde. Partea albă trebuie tăiată în cuburi sau în fâşii, iar prepararea este
    asemănătoare cu care descrisă anterior. Pepenele roşu, tăiat în felii subţiri,
    poate fi şi confiat, însă procesul necesită timp şi cere răbdare.


    Dulceaţa
    de pepene galben este mai spornică decât cea de pepene roşu. Avem nevoie de 5
    kg de pepene galben şi de 2
    kg de zahăr. Tăiem pepenii galbeni în cuburi şi îi punem într-un vas împreună
    cu zahărul. După un timp, pepenii lasă zeamă astfel încât vasul poate fi pus pe aragaz, la foc mic. După un timp, bucăţile de pepene îşi reduc puţin dimensiunea şi devin semitransparente. Cu ajutorul unei
    spumiere, scoatem bucăţile
    de pepene şi lăsăm în continuare la fiert
    acel sirop până când devine mai vâscos. În aceste sirop se poate adăuga esenţa de vanilie şi câteva frunze de mentă. După ce siropul s-a legat, punem la loc în vas bucăţile de pepene galben, lăsăm să
    dea în clocot şi apoi oprim focul. Se toarnă apoi dulceaţa în borcane care, pentru o bună conservare, trebuie sterilizate.

  • Secretele bucătăriei româneşti: Dulceaţă de pepene

    Secretele bucătăriei româneşti: Dulceaţă de pepene

    Este vară şi este sezonul pepenilor, roşii şi galbeni. De obicei, pepenii sunt consumaţi ca atare, însă din ei se poate face şi dulceaţă. Întrucât pepenii, în special cei roşii, conţin foarte multă apă, puţini sunt cei care se încumetă să facă dulceaţă din ei pentru că durează foarte mult, iar rezultatul este
    chiar descurajant, adică unul … două borcane dintr-un pepene roşu de 3 .. 4
    kg. Pentru prepararea dulceţii, pe lângă acest pepene, avem nevoie de un kg de
    zahăr şi de o lămâie. Se îndepărtează coaja şi se taie pepenele în cuburi mari,
    care trebuie puse apoi într-o cratiţă împreună cu zahărul şi lăsate la rece
    pentru două ore. Se pune vasul la foc mic şi se amestecă din când în când
    pentru ca bucăţile de pepene să nu se prindă de fundul cratiţei. Se adaugă
    lămâia, tăiată în felii cât mai subţiri şi se lasă la foc mic până când
    bucăţile de pepene încep să devină semitransparente. Se poate adăuga esenţă de
    vanilie şi, după ce siropul devine vâscos şi, după cum se spune, se leagă,
    atunci dulceaţa este gata şi poate fi turnată în borcane.


    Mai
    rapid se pregăteşte dulceaţa din coji de pepene roşu. Este folosită partea albă
    şi un strat subţire din partea roşie a pepenelui, fiind îndepărtată coaja
    verde. Partea albă trebuie tăiată în cuburi sau în fâşii, iar prepararea este
    asemănătoare cu care descrisă anterior. Pepenele roşu, tăiat în felii subţiri,
    poate fi şi confiat, însă procesul necesită timp şi cere răbdare.


    Dulceaţa
    de pepene galben este mai spornică decât cea de pepene roşu. Avem nevoie de 5
    kg de pepene galben şi de 2
    kg de zahăr. Tăiem pepenii galbeni în cuburi şi îi punem într-un vas împreună
    cu zahărul. După un timp, pepenii lasă zeamă astfel încât vasul poate fi pus pe aragaz, la foc mic. După un timp, bucăţile de pepene îşi reduc puţin dimensiunea şi devin semitransparente. Cu ajutorul unei
    spumiere, scoatem bucăţile
    de pepene şi lăsăm în continuare la fiert
    acel sirop până când devine mai vâscos. În aceste sirop se poate adăuga esenţa de vanilie şi câteva frunze de mentă. După ce siropul s-a legat, punem la loc în vas bucăţile de pepene galben, lăsăm să
    dea în clocot şi apoi oprim focul. Se toarnă apoi dulceaţa în borcane care, pentru o bună conservare, trebuie sterilizate.

  • Preparate din cireşe

    Preparate din cireşe

    Localitatea Cireşoaia
    din judeţul Bistriţa-Năsăud, situată la 45 de km de municipiul Bistriţa, a fost, la sfârşitul săptămânii trecute, gazda Festivalului Cireşelor, organizat în
    ultima duminică a
    lunii iunie. Este o manifestare de tradiţie pentru cele peste 400 de familii aflate într-o zonă cu întinse livezi de cireşi, vişini şi nuci. Pentru mulţi
    dintre ei, cireşele reprezintă principala sursă de venit, diferitele soiuri ajungând
    atât pe pieţele din oraşele apropiate, cât şi în străinătate. Ideea
    festivalului este pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă. Localnicii oferă
    comunităţii o parte din recolta lor, iar vizitatorii, pentru o taxă simbolică,
    pot gusta din multele soiuri de cireşe etalate, albe sau în diferite nuanţe de
    roşu, dulci sau amare.

    Pornind
    de la acest festival, vă prezentăm în continuare câteva preparate din cireşe.
    Cele mai simple sunt dulceţurile şi lichiorurile. Pentru dulceaţă,
    avem nevoie de cantităţi proporţionale de cireşe, fără sâmburi, şi de zahăr. În
    vasul în care va fierbe dulceaţa, punem cireşele, fără codiţe şi fără sâmburi,
    le acoperim cu zahăr şi le lăsăm la rece pentru două … trei ore, timp în care
    fructele vor lăsa zeamă. Adăugăm puţină zeamă de lămâie şi punem vasul la foc mic. Amestecând din
    când în când, mărim treptat intensitatea focului şi, pe măsură ce ajunge la
    temperatura de fierbere, la suprafaţă apare o spumă pe care o îndepărtăm.
    Compoziţia trebuie menţinută pe foc, eventual băgată în cuptor, până când
    dulceaţa devine vâscoasă, iar acest lucru poate fi verificat punând o linguriţă
    de dulceaţă pe o farfurie. Dacă, după răcire, lichidul se îngroaşă, atunci
    dulceaţa a fiert suficient şi poate fi luată de pe foc. Dulceaţa trebuie
    turnată apoi în borcane lăsându-se un spaţiu de circa două degete, se pun
    capacele, iar borcanele sunt supuse procesului de sterilizare. Se poate obţine
    astfel dulceaţă de cireşe obişnuite, de cireşe albe sau de cireşe amare.


    Şi
    lichiorul de cireşe, în special cel din cireşe amare, se prepară foarte uşor.
    Avem nevoie de circa 3 kg de cireşe şi de un kg de zahăr. Cireşele şi zahărul
    se aşează în straturi, într-o damigeană, fructele fiind lăsate la macerat timp
    de câteva zile. Nu se pune dopul pentru ca să nu se facă presiune în interior.
    După ce fructele au lăsat zeamă, iar zahărul s-a topit, în damigeană se toarnă
    alcool alimentar, iar după două săptămâni cireşata poate fi consumată.


    Cireşele pot fi folosite, la fel ca şi caisele,
    piersicile şi vişinele, pentru o prăjitură simplă, cu blat pufos, aşa-numitul
    pandişpan. Avem nevoie de un sfert de kg de făină, de 4 ouă, de un pachet mic
    de unt, de 100 de grame şi, bineînţeles, de jumătate de kg de cireşe. Se
    amestecă untul cu zahărul, apoi se adaugă, pe rând, ouăle, făina şi praful de
    copt şi se omogenizează. Se pune apoi compoziţia într-o tavă, tapetată cu
    hârtie de copt, iar deasupra se pun cireşele, fără sâmburi. Tava se pune în
    cuptorul preîncălzit şi se lasă la foc mediu pentru circa jumătate de oră. După
    aceea, prăjitura trebuie lăsată să se răcească, iar apoi se pudrează cu zahăr şi se porţionează.

  • Preparate din cireşe

    Preparate din cireşe

    Localitatea Cireşoaia
    din judeţul Bistriţa-Năsăud, situată la 45 de km de municipiul Bistriţa, a fost, la sfârşitul săptămânii trecute, gazda Festivalului Cireşelor, organizat în
    ultima duminică a
    lunii iunie. Este o manifestare de tradiţie pentru cele peste 400 de familii aflate într-o zonă cu întinse livezi de cireşi, vişini şi nuci. Pentru mulţi
    dintre ei, cireşele reprezintă principala sursă de venit, diferitele soiuri ajungând
    atât pe pieţele din oraşele apropiate, cât şi în străinătate. Ideea
    festivalului este pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă. Localnicii oferă
    comunităţii o parte din recolta lor, iar vizitatorii, pentru o taxă simbolică,
    pot gusta din multele soiuri de cireşe etalate, albe sau în diferite nuanţe de
    roşu, dulci sau amare.

    Pornind
    de la acest festival, vă prezentăm în continuare câteva preparate din cireşe.
    Cele mai simple sunt dulceţurile şi lichiorurile. Pentru dulceaţă,
    avem nevoie de cantităţi proporţionale de cireşe, fără sâmburi, şi de zahăr. În
    vasul în care va fierbe dulceaţa, punem cireşele, fără codiţe şi fără sâmburi,
    le acoperim cu zahăr şi le lăsăm la rece pentru două … trei ore, timp în care
    fructele vor lăsa zeamă. Adăugăm puţină zeamă de lămâie şi punem vasul la foc mic. Amestecând din
    când în când, mărim treptat intensitatea focului şi, pe măsură ce ajunge la
    temperatura de fierbere, la suprafaţă apare o spumă pe care o îndepărtăm.
    Compoziţia trebuie menţinută pe foc, eventual băgată în cuptor, până când
    dulceaţa devine vâscoasă, iar acest lucru poate fi verificat punând o linguriţă
    de dulceaţă pe o farfurie. Dacă, după răcire, lichidul se îngroaşă, atunci
    dulceaţa a fiert suficient şi poate fi luată de pe foc. Dulceaţa trebuie
    turnată apoi în borcane lăsându-se un spaţiu de circa două degete, se pun
    capacele, iar borcanele sunt supuse procesului de sterilizare. Se poate obţine
    astfel dulceaţă de cireşe obişnuite, de cireşe albe sau de cireşe amare.


    Şi
    lichiorul de cireşe, în special cel din cireşe amare, se prepară foarte uşor.
    Avem nevoie de circa 3 kg de cireşe şi de un kg de zahăr. Cireşele şi zahărul
    se aşează în straturi, într-o damigeană, fructele fiind lăsate la macerat timp
    de câteva zile. Nu se pune dopul pentru ca să nu se facă presiune în interior.
    După ce fructele au lăsat zeamă, iar zahărul s-a topit, în damigeană se toarnă
    alcool alimentar, iar după două săptămâni cireşata poate fi consumată.


    Cireşele pot fi folosite, la fel ca şi caisele,
    piersicile şi vişinele, pentru o prăjitură simplă, cu blat pufos, aşa-numitul
    pandişpan. Avem nevoie de un sfert de kg de făină, de 4 ouă, de un pachet mic
    de unt, de 100 de grame şi, bineînţeles, de jumătate de kg de cireşe. Se
    amestecă untul cu zahărul, apoi se adaugă, pe rând, ouăle, făina şi praful de
    copt şi se omogenizează. Se pune apoi compoziţia într-o tavă, tapetată cu
    hârtie de copt, iar deasupra se pun cireşele, fără sâmburi. Tava se pune în
    cuptorul preîncălzit şi se lasă la foc mediu pentru circa jumătate de oră. După
    aceea, prăjitura trebuie lăsată să se răcească, iar apoi se pudrează cu zahăr şi se porţionează.

  • Minciunele

    Minciunele

    Gogoşile reprezintă un
    desert popular, putând fi făcut destul
    de repede şi fără prea multă bătaie
    de cap. Este de ajuns jumătate
    de kg de făină, puţin ulei, drojdie proaspătă sau uscată, zahăr, ulei şi puţină sare pentru
    a obtine o tavă cu gogoşi. Într-un castron se amestecă
    făina, cu două – trei liguri de zahăr, un vârf de linguriţă
    de sare şi drojdia uscată. Se toarnă puţină apă încălzită,
    se frământă până când se obţine un aluat lipicios. Se toarnă şi puţin ulei şi
    se frământă în continuare până când aluatul nu se mai lipeşte de mână. Aluatul se
    lasă la dospit în castronul acoperit cu un prosop. După ce a dospit, aluatul
    poate fi întins pe un blat uns cu ulei şi se decupează în forme alungite care
    se pun la prăjit în ulei, la foc mic, întorcând gogoşile pe ambele părţi. Mai
    există şi varianta de a lua aluatul din castron cu lingura, după care se pune
    la prăjit, obţinându-se gogoşi rotunde. După ce uleiul s-a scurs de pe gogoşi,
    acestea vor fi tăvălite prin zahăr pudră şi pot fi servite imediat.


    Pentru că această rubrică este programatăîn preajma zilei de 1 aprilie, ziua păcălelilor, vă
    propunem şi o reţetă de gogoşi denumite minciunele. De fapt, chiar
    există o expresie care asociază minciuna cu acest preparat şi anume a turna
    gogoşi. De ce li se spune minciunele? Pentru că sunt foarte subţiri, crocante
    şi nu sunt umplute cu nimic, iar atunci când le mănânci aproape că se topesc,
    lăsând senzaţia că practic nu ai nimic în gură. Li se mai spune şi uscăţele
    sau, în partea Moldovei, scovergi.


    Aluatul
    este foarte simplu de preparat. Avem nevoie de 4 gălbenuşuri de ou, de un sfert
    de kilogram de făină, de o lingură de zahăr sau de un plic de zahăr vanilat, de
    puţină esenţă de rom şi un vârf de sare. Numărul gălbenuşurilor de ou poate fi
    redus dacă adăugăm jumătate de pahar de lapte şi, eventual, o lingură de
    smântână.


    Se amestecă toate aceste ingrediente pentru a
    obţine un aluat ceva mai moale, dar care să nu fie lipicios. Aluatul este
    întins cu un sucitor, într-un strat de grosimea unei lame de cuţit. Folosind o
    rotiţă de patiserie, foaia de aluat este tăiată în fâşii dreptunghiulare cu
    lăţimea de 2… 3 centimetri şi lungimea de circa 15 cm. Pe fiecare fâşie se
    mai face, în zona centrală, o tăietură pe lungime, de circa 4 cm. Prin această
    tăietură este trecut un capăt al fâşiei, formându-se astfel o fundă. În
    continuare, minciunelele sunt prăjite în baie de ulei, iar apoi sunt pudrate cu
    zahăr. Aceste gogoşi fără conţinut pot fi servite simple sau după ce deasupra
    lor a fost turnată puţină dulceaţă.

  • Minciunele

    Minciunele

    Gogoşile reprezintă un
    desert popular, putând fi făcut destul
    de repede şi fără prea multă bătaie
    de cap. Este de ajuns jumătate
    de kg de făină, puţin ulei, drojdie proaspătă sau uscată, zahăr, ulei şi puţină sare pentru
    a obtine o tavă cu gogoşi. Într-un castron se amestecă
    făina, cu două – trei liguri de zahăr, un vârf de linguriţă
    de sare şi drojdia uscată. Se toarnă puţină apă încălzită,
    se frământă până când se obţine un aluat lipicios. Se toarnă şi puţin ulei şi
    se frământă în continuare până când aluatul nu se mai lipeşte de mână. Aluatul se
    lasă la dospit în castronul acoperit cu un prosop. După ce a dospit, aluatul
    poate fi întins pe un blat uns cu ulei şi se decupează în forme alungite care
    se pun la prăjit în ulei, la foc mic, întorcând gogoşile pe ambele părţi. Mai
    există şi varianta de a lua aluatul din castron cu lingura, după care se pune
    la prăjit, obţinându-se gogoşi rotunde. După ce uleiul s-a scurs de pe gogoşi,
    acestea vor fi tăvălite prin zahăr pudră şi pot fi servite imediat.


    Pentru că această rubrică este programatăîn preajma zilei de 1 aprilie, ziua păcălelilor, vă
    propunem şi o reţetă de gogoşi denumite minciunele. De fapt, chiar
    există o expresie care asociază minciuna cu acest preparat şi anume a turna
    gogoşi. De ce li se spune minciunele? Pentru că sunt foarte subţiri, crocante
    şi nu sunt umplute cu nimic, iar atunci când le mănânci aproape că se topesc,
    lăsând senzaţia că practic nu ai nimic în gură. Li se mai spune şi uscăţele
    sau, în partea Moldovei, scovergi.


    Aluatul
    este foarte simplu de preparat. Avem nevoie de 4 gălbenuşuri de ou, de un sfert
    de kilogram de făină, de o lingură de zahăr sau de un plic de zahăr vanilat, de
    puţină esenţă de rom şi un vârf de sare. Numărul gălbenuşurilor de ou poate fi
    redus dacă adăugăm jumătate de pahar de lapte şi, eventual, o lingură de
    smântână.


    Se amestecă toate aceste ingrediente pentru a
    obţine un aluat ceva mai moale, dar care să nu fie lipicios. Aluatul este
    întins cu un sucitor, într-un strat de grosimea unei lame de cuţit. Folosind o
    rotiţă de patiserie, foaia de aluat este tăiată în fâşii dreptunghiulare cu
    lăţimea de 2… 3 centimetri şi lungimea de circa 15 cm. Pe fiecare fâşie se
    mai face, în zona centrală, o tăietură pe lungime, de circa 4 cm. Prin această
    tăietură este trecut un capăt al fâşiei, formându-se astfel o fundă. În
    continuare, minciunelele sunt prăjite în baie de ulei, iar apoi sunt pudrate cu
    zahăr. Aceste gogoşi fără conţinut pot fi servite simple sau după ce deasupra
    lor a fost turnată puţină dulceaţă.

  • Mâncăruri din ciuperci

    Mâncăruri din ciuperci

    Pentru astăzi ne-am propus să vă prezentăm
    câteva dintre mâncărurile din ciuperci pe care le puteţi întâlni în România. În
    multe dintre zonele României, în special acolo unde pot fi recoltate din
    pădure, ciupercile sunt utilizate direct pentru mâncăruri sau sunt conservate,
    de obicei în oţet, fiind servite drept salate.

    Una
    dintre cele mai răspândite reţete de mâncare de ciuperci necesită următoarele
    ingrediente: 1 kg de ciuperci, unt sau ulei, 3 cepe de mărime mijlocie, sare,
    mărar sau pătrunjel verde. Ciupercile sunt curăţate, spălate şi tăiate felii
    subţiri, la fel ca şi ceapa. Apoi ciupercile sunt puse la foc potrivit, într-un
    vas cu ulei sau cu unt. Sunt adaugate apoi ceapa şi puţină apă sau vin, iar din
    când în când trebuie amestecată această compoziţie din cratiţă. Spre final,
    cînd această compoziţie devine mai groasă, se pot adăuga fie puţină smântână
    care dă o culoare deschisă acestei mâncări, fie suc de roşii sau chiar roşii,
    în prealabil curăţate de pieliţe şi de seminţe. Înainte de a fi luată de pe
    foc, în această mâncare este adăugată verdeaţă tocată mărunt: mărar dacă am
    folosit smântână sau pătrunjel în cazul sosului tomat.


    Un
    alt preparat, cu aspect estetic, îl reprezintă ciupercile umplute. Pentru a-l
    realiza, avem nevoie de nişte ciuperci ceva mai mari. După curăţarea
    ciupercilor, pălăriile acestora sunt puse într-o tavă la cuptor şi sunt lăsate
    la foc potrivit până când încep să se înmoaie. Separat, picioarele ciupercilor,
    precum şi ciupercile mai mici, sunt tocate şi călite împreună cu o ceapă, de
    asemenea tocată mărunt, la fel ca şi la prima reţetă prezentată astăzi. Apoi,
    din această umplutură pe care am obţinut-o, punem câte puţin în fiecare pălărie
    de ciupercă, împreună cu puţin pătrunjel verde tocat. Introducem din nou tava
    în cuptor, unde ciupercile mai sunt ţinute încă un sfert de oră la foc
    potrivit.


    În
    pădurile din Bucovina sunt des întâlniţi hribii, o ciupercă cu o pălărie
    gălbuie-brună şi cu piciorul alb şi gros (Boletus edulis), care este utilizată
    în multe mâncăruri pe care le puteţi găsi în meniurile restaurantelor din
    această zonă. Cu ajutorul acestui ingredient se prepară borş bucovinean de
    hribi, tocăniţă de hribi proaspeţi, ciulama de hribi, pilaf de hribi sau chiar
    salată de hribi. Încheiem cu modul de preparare a salatei de hribi. În primul
    rând, trebuie călite în ulei două cepe, tocate mărunt. Ceapa călită trebuie
    stinsă în puţin vin. Pentru salată mai avem nevoie de un kilogram de ardei
    capia, care trebuie puşi la copt şi care trebuie curăţaţi de seminţe şi de
    coajă. Se pune la fiert, în apă cu sare, un kilogram de hribi. Apoi, hribii
    trebuie scurşi de zeamă, tăiaţi în feliuţe subţiri şi apoi amestecaţi cu ardeii
    copţi şi cu ceapa călită. Acestei compoziţii i se adaugă câteva frunze de
    dafin, câteva boabe de piper şi sare,
    după care trebuie ţinută la foc câteva minute pentru ca să se amestece aromele.