Radio România Internațional

Tag: traditional

  • Secretele bucătăriei româneşti: Preparate din scrumbrie

    Secretele bucătăriei româneşti: Preparate din scrumbrie

    O altă excepţie este scrumbia de Dunăre, care poate fi pescuită numai în perioada primăverii, atunci când urcă în bancuri pe fluviu pentru a se reproduce. În afară de Marea Neagră, acest peşte poate fi întâlnit în Marea Mediterană, în Marea Nordului şi în apele de coastă din America de Nord. Scrumbia este un peşte foarte gustos, care poate ajunge la maturitate la o lungime medie de circa 30 de centimetri şi care poate cântări peste jumătate de kilogram. După depunerea icrelor sau a lapţilor, bancurile de scrumbii care au scăpat de plasele pescarilor se întorc slăbite în mediul marin.



    Există multe reţete, însă cea mai populară este saramura de scrumbie. După ce au fost curăţate de solzi, eviscerate şi spălate, scrumbiile trebuie sărate bine şi lăsate să stea aşa vreo jumătate de oră. Le clătim de sare, le crestăm uşor pentru a fi mai bine pătrunse şi le punem pe grătar sau pe o tablă încinsă de jar sau de focul de la aragaz, iar după un timp trebuie întoarse şi pe cealaltă parte.



    După ce s-au rumenit, luăm scrumbiile de pe grătar şi le punem într-un vas în care turnăm apoi o saramură făcută din apă fiartă, usturoi pisat, piper, cimbru şi rondele de ardei iute. Acoperim cu un capac astfel încât să se întrepătrundă circa 20 de minute, timp în care putem pregăti o mămăligă. Punem peştele în farfurie alături de mămăligă şi presărăm deasupra pătrunjel tocat. Saramura trebuie consumată alături de un pahar de vin alb, demisec sau sec, foarte bine răcit.



    Scrumbia poate fi pregătită şi la cuptor, în combinaţie cu ciuperci, cu roşii sau chiar umplute cu verdeţuri. De asemenea, scrumbia poate fi şi marinată pentru a fi consumată şi după ce trece perioada de pescuit.

  • Friptură de porc la ceaun

    Friptură de porc la ceaun

    Este o manifestare care aduce cel puţin o mie de vizitatori în cele două zile în care echipele înscrise trebuie să pregătească, după reţete proprii, diferite preparate din carne de porc. Conform regulamentului, prin tragere la sorţi, câte două echipe vor primi câte un porc pe care trebuie să-l sacrifice şi apoi să-l împartă în mod egal. În continuare, fiecare echipă va pregăti în interval de câteva ore câteva preparate specifice zonei din care provine.



    Fiecare echipă, alcătuită din 4 oameni, trebuie să se prezinte cu ustensilele pentru prelucrarea cărnii, inclusiv maşină de tocat carne şi maşină de umplut cârnaţi, precum şi cu condimentele necesare. După jurizare şi după premierea echipelor câştigătoare, urmează masa festivă — pomana porcului. Amintim că, la sacrificarea rituală a porcului, există tradiţia de a pregăti aşa-numita “pomană a porcului”, o mâncare oferită celor care au participat la această operaţiune, de unde şi numele acestui festival gastronomic cu participare internaţională.



    Pentru că am mai prezentat acest preparat – pomana porcului, în această ediţie vă facem o altă sugestie: friptură de porc la ceaun. Avem nevoie de o bucată de pulpă de porc, iar dacă nu are grăsime putem completa cu o bucată de fleică. Mai avem nevoie de câţiva căţei de usturoi, de 3 … 4 cepe, de bulion sau pastă de roşii, de cimbru, piper şi sare. Tăiem carnea în cuburi cu latura de 3 … 4 cm şi o punem la fiert, într-un ceaun cu apă. După ce începe să fiarbă, aruncăm apa şi punem din nou carnea în ulei sau untură şi lăsăm să se rumenească puţin, la foc mic.



    Turnăm apoi puţină apă pentru ca să fiarbă înăbuşit, având grijă ca să nu sară uleiul încins din ceaun. Tocăm cepele şi, dacă avem, un ardei gras, iar aceste legume le amestecăm cu carnea din ceaun şi lăsăm să fiarbă înăbuşit, în continuare. Spre final, turnăm un pahar de vin, punem câţiva căţei de usturoi, tocaţi mărunt, cimbru, piper şi sare după gust. Se pot pune şi cârnaţi de casă, în prealabil rumeniţi într-o tigaie, ceea ce apropie acest preparat de pomana porcului. Se serveşte cald, cu mămăligă şi cu un pahar de vin. Poftă bună!

  • Friptură de porc la ceaun

    Friptură de porc la ceaun

    Este o manifestare care aduce cel puţin o mie de vizitatori în cele două zile în care echipele înscrise trebuie să pregătească, după reţete proprii, diferite preparate din carne de porc. Conform regulamentului, prin tragere la sorţi, câte două echipe vor primi câte un porc pe care trebuie să-l sacrifice şi apoi să-l împartă în mod egal. În continuare, fiecare echipă va pregăti în interval de câteva ore câteva preparate specifice zonei din care provine.



    Fiecare echipă, alcătuită din 4 oameni, trebuie să se prezinte cu ustensilele pentru prelucrarea cărnii, inclusiv maşină de tocat carne şi maşină de umplut cârnaţi, precum şi cu condimentele necesare. După jurizare şi după premierea echipelor câştigătoare, urmează masa festivă — pomana porcului. Amintim că, la sacrificarea rituală a porcului, există tradiţia de a pregăti aşa-numita “pomană a porcului”, o mâncare oferită celor care au participat la această operaţiune, de unde şi numele acestui festival gastronomic cu participare internaţională.



    Pentru că am mai prezentat acest preparat – pomana porcului, în această ediţie vă facem o altă sugestie: friptură de porc la ceaun. Avem nevoie de o bucată de pulpă de porc, iar dacă nu are grăsime putem completa cu o bucată de fleică. Mai avem nevoie de câţiva căţei de usturoi, de 3 … 4 cepe, de bulion sau pastă de roşii, de cimbru, piper şi sare. Tăiem carnea în cuburi cu latura de 3 … 4 cm şi o punem la fiert, într-un ceaun cu apă. După ce începe să fiarbă, aruncăm apa şi punem din nou carnea în ulei sau untură şi lăsăm să se rumenească puţin, la foc mic.



    Turnăm apoi puţină apă pentru ca să fiarbă înăbuşit, având grijă ca să nu sară uleiul încins din ceaun. Tocăm cepele şi, dacă avem, un ardei gras, iar aceste legume le amestecăm cu carnea din ceaun şi lăsăm să fiarbă înăbuşit, în continuare. Spre final, turnăm un pahar de vin, punem câţiva căţei de usturoi, tocaţi mărunt, cimbru, piper şi sare după gust. Se pot pune şi cârnaţi de casă, în prealabil rumeniţi într-o tigaie, ceea ce apropie acest preparat de pomana porcului. Se serveşte cald, cu mămăligă şi cu un pahar de vin. Poftă bună!

  • Piftie

    Piftie

    Piftia este una dintre mâncărurile specifice Sărbătorilor de iarnă, fiind nelipsită de pe masa de Crăciun sau de Anul Nou. De Bobotează, există tradiţia ca să se consume piftie, grâu fiert şi vin roşu. Piftia este un preparat tradiţional din Muntenia (provincie istorică românească), servit demult şi la curţile domneşti şi boiereşti. Piftia se face cu carne de găină, de gâscă, de porc, de viţel sau chiar cu peşte, condiţia fiind ca zeama în care a fost fiartă carnea să se transforme în gelatină.



    De exemplu, pentru a pregăti o piftie de pasăre, avem nevoie de un kg de aripi şi pulpe, precum şi de câteva gheare şi capete pentru ca piftia să se închege mai repede. Ne mai trebuie două cepe, doi morcovi, o căpăţână de usturoi şi câteva frunze de pătrunjel verde. Punem la fiert toată carnea împreună cu morcovii şi ceapa. Spumăm şi lăsăm la fiert până ce carnea se desprinde de pe oase, adăugând spre final şi puţină sare.



    Adunăm carnea, pe care o mărunţim şi strecurăm zeama rămasă în vas pe care o turnăm într-un vas în care punem şi usturoiul pisat. Pregătim un vas mai mare sau mai multe castroane în care punem rondele de morcov, frunze de pătrunjel verde, eventual felii subţiri de gogoşar în oţet, precum şi bucăţile de carne. Peste toate acestea turnăm zeama cu grijă, pentru a nu deranja decorul. Lăsăm compoziţia să se răcească, apoi mutăm vasul sau castroanele în frigider. Piftia se serveşte în următoarea zi.



    Piftia se consumă nu numai în perioada Sărbătorilor de Crăciun. Mai mult, acestui preparat i-a fost dedicat un festival în judeţul Gorj, ajuns în toamna anului trecut la a 5-a ediţie. La eveniment au participat bucătari de la 20 de pensiuni şi restaurante, care, pe lângă piftii, au pregătit şi sarmale, nu neapărat în spiritul de competiţie, ci pentru a promova tradiţiile gastronomice gorjeneşti.

  • Piftie

    Piftie

    Piftia este una dintre mâncărurile specifice Sărbătorilor de iarnă, fiind nelipsită de pe masa de Crăciun sau de Anul Nou. De Bobotează, există tradiţia ca să se consume piftie, grâu fiert şi vin roşu. Piftia este un preparat tradiţional din Muntenia (provincie istorică românească), servit demult şi la curţile domneşti şi boiereşti. Piftia se face cu carne de găină, de gâscă, de porc, de viţel sau chiar cu peşte, condiţia fiind ca zeama în care a fost fiartă carnea să se transforme în gelatină.



    De exemplu, pentru a pregăti o piftie de pasăre, avem nevoie de un kg de aripi şi pulpe, precum şi de câteva gheare şi capete pentru ca piftia să se închege mai repede. Ne mai trebuie două cepe, doi morcovi, o căpăţână de usturoi şi câteva frunze de pătrunjel verde. Punem la fiert toată carnea împreună cu morcovii şi ceapa. Spumăm şi lăsăm la fiert până ce carnea se desprinde de pe oase, adăugând spre final şi puţină sare.



    Adunăm carnea, pe care o mărunţim şi strecurăm zeama rămasă în vas pe care o turnăm într-un vas în care punem şi usturoiul pisat. Pregătim un vas mai mare sau mai multe castroane în care punem rondele de morcov, frunze de pătrunjel verde, eventual felii subţiri de gogoşar în oţet, precum şi bucăţile de carne. Peste toate acestea turnăm zeama cu grijă, pentru a nu deranja decorul. Lăsăm compoziţia să se răcească, apoi mutăm vasul sau castroanele în frigider. Piftia se serveşte în următoarea zi.



    Piftia se consumă nu numai în perioada Sărbătorilor de Crăciun. Mai mult, acestui preparat i-a fost dedicat un festival în judeţul Gorj, ajuns în toamna anului trecut la a 5-a ediţie. La eveniment au participat bucătari de la 20 de pensiuni şi restaurante, care, pe lângă piftii, au pregătit şi sarmale, nu neapărat în spiritul de competiţie, ci pentru a promova tradiţiile gastronomice gorjeneşti.

  • Saramură de biban

    Saramură de biban

    Bibanul (Perca fluviatilis) este un peşte răpitor de dimensiuni mai mici, întâlnit în toate apele din România. La maturitate ajunge la circa 200 … 300 de grame, dar poate atinge chiar şi 500 de grame. Este un peşte de culoare verzuie pe partea dorsală unde are şi două înotătoare cu ţepi care îl protejează împotriva peştilor răpitori mai mari sau împotriva mamiferelor care se hrănesc cu peşte. Înotătoarele de pe partea ventrală sunt de culoare roşie, la fel ca şi extremitarea cozii. Specii asemănătoare bibanului întâlnim atât în America (Perca flavescens), cât şi în Asia (Perca schrenkii).



    Pe măsură ce căldura se domoleşte, bibanul devine tot mai activ, venind până aproape de mal în urmărirea puietului de peşte. Este unul dintre peştii preferaţi ai pescarilor sportivi. Are carnea albă, iar din el se pregăteşte o excelentă saramură. Avem nevoie de câtiva bibani mai mari pe care îi eviscerăm şi îi spălăm.



    Bibanii pot fi fripti şi pe un grătar obişnuit, însă în mod tradiţional ei trebuie puşi pe o tablă pe care în prealabil a fost întins un strat de sare grunjoasă. Din acest motiv, solzii nici nu se mai curăţă, ei fiind îndepărtaţi la sfârşit, împreună cu sarea care s-a lipit de ei. Bibanii trebuie întorşi cu atenţie de pe o parte pe alta, pentru ca să nu se rupă carnea de pe ei. La sfârşit, după ce sunt luaţi de pe plită sau de pe grătar, trebuie îndepărtată pielea cu tot cu solzi şi cu sare.



    Separat, se face saramura. Punem câteva roşii la copt, pe care apoi le cojim şi le tăiem în cuburi mici. Într-un vas ceva mai mare punem cubuleţele de roşii, câţiva căţei de usturoi, tăiaţi mărunt, puţin busuioc, cimbru şi doi ardei iuţi, tăiaţi rondele, precum şi frunze de pătrunjel, de asemenea, tocate mărunt. Deasupra acestui amestec turnăm apă fiartă în care am pus puţină sare, amestecăm, iar la sfârşit scufundăm bibanii, curăţaţi de pielea cu solzi şi de sare în această saramură. Se serveşte cald, cu mămăligă şi un un vin alb sec sau demisec, bine răcit. Poftă bună!

  • Saramură de biban

    Saramură de biban

    Bibanul (Perca fluviatilis) este un peşte răpitor de dimensiuni mai mici, întâlnit în toate apele din România. La maturitate ajunge la circa 200 … 300 de grame, dar poate atinge chiar şi 500 de grame. Este un peşte de culoare verzuie pe partea dorsală unde are şi două înotătoare cu ţepi care îl protejează împotriva peştilor răpitori mai mari sau împotriva mamiferelor care se hrănesc cu peşte. Înotătoarele de pe partea ventrală sunt de culoare roşie, la fel ca şi extremitarea cozii. Specii asemănătoare bibanului întâlnim atât în America (Perca flavescens), cât şi în Asia (Perca schrenkii).



    Pe măsură ce căldura se domoleşte, bibanul devine tot mai activ, venind până aproape de mal în urmărirea puietului de peşte. Este unul dintre peştii preferaţi ai pescarilor sportivi. Are carnea albă, iar din el se pregăteşte o excelentă saramură. Avem nevoie de câtiva bibani mai mari pe care îi eviscerăm şi îi spălăm.



    Bibanii pot fi fripti şi pe un grătar obişnuit, însă în mod tradiţional ei trebuie puşi pe o tablă pe care în prealabil a fost întins un strat de sare grunjoasă. Din acest motiv, solzii nici nu se mai curăţă, ei fiind îndepărtaţi la sfârşit, împreună cu sarea care s-a lipit de ei. Bibanii trebuie întorşi cu atenţie de pe o parte pe alta, pentru ca să nu se rupă carnea de pe ei. La sfârşit, după ce sunt luaţi de pe plită sau de pe grătar, trebuie îndepărtată pielea cu tot cu solzi şi cu sare.



    Separat, se face saramura. Punem câteva roşii la copt, pe care apoi le cojim şi le tăiem în cuburi mici. Într-un vas ceva mai mare punem cubuleţele de roşii, câţiva căţei de usturoi, tăiaţi mărunt, puţin busuioc, cimbru şi doi ardei iuţi, tăiaţi rondele, precum şi frunze de pătrunjel, de asemenea, tocate mărunt. Deasupra acestui amestec turnăm apă fiartă în care am pus puţină sare, amestecăm, iar la sfârşit scufundăm bibanii, curăţaţi de pielea cu solzi şi de sare în această saramură. Se serveşte cald, cu mămăligă şi un un vin alb sec sau demisec, bine răcit. Poftă bună!

  • Vinete umplute

    Vinete umplute

    Pe lângă roşii şi ardei, vinetele sunt nelipsite din alimentaţia românilor sub formă de salată în lunile călduroase de vară şi de mâncăruri mai mult sau mai puţin sofisticate în perioada toamnei. Istoria vinetelor a început să fie scrisă în jurul anului 800 înainte de Hristos, când ele erau cultivate în India. Ele s-au răspândit apoi în China şi în Orientul mijlociu, unde au intrat în bucătăria arabă şi cea turcească. În Europa occidentală, vinetele au pătruns datorită arabilor în timp ce în partea estică a continentului, ele au devenit populare datorită otomanilor, fiind apreciate ca legume începând din secolul al 15-lea. Dacă în Spania există preparate din vinete precum “Firigolla”, în România întâlnim musacaua, un cuvânt care provine din turcă (musakka). Acelaşi cuvânt îl găsim şi în limbile popoarelor din Balcani, ceea ce dă dimensiunea geografică a acestui preparat gastronomic.



    În această ediţie vă prezentăm o reţetă de vinete umplute cu legume, întâlnită în spaţiul românesc şi sub denumirea de “imam bayaldî”, care provine din turcă şi care s-ar traduce “imamul a leşinat”. Referindu-se la acest preparat, Radu Anton Roman, un mare cronicar al bucătăriei româneşti, nota (cităm): Dacă imamul înnebunea la mâncarea asta, mănăstirile româneşti au înălţat-o drept lucrare de post şi de preţ, iar în vechiul Bucureşti nu se putea birt serios fără tocmeală cu vinete şi usturoi, că nu mai venea lumea, se ducea la alţii” (am încheiat citatul). Acum nu ştim dacă imamul ar fi leşinat de plăcere după această mâncare sau dacă leşinul i-ar fi fost provocat, zic cârcotaşii, de banii risipiţi pe cel mai scump ulei de măsline folosit în cantitate mare pentru acest preparat.



    Pentru a-i face pe invitaţii la masă să leşine şi ei de plăcere, avem nevoie de două vinete mari, de câteva cepe, de o jumătate de kg de roşii, de o căpăţână de usturoi, de 2…3 ardei graşi, de 2 morcovi şi de o ţelină, de un ardei iute, de o legătură de pătrunjel verde şi, să nu uităm!, de ulei de măsline. Îndepărtăm cozile vinetelor şi le tăiem longitudinal, în jumătăţi. Le opărim uşor, le sărăm şi le lăsăm pentru o jumătate de oră să se scurgă. În acest interval de timp, într-o tigaie în care am pus ulei de măsline, călim ceapa, apoi adăugăm morcovii şi ţelina, ardeii graşi, tăiaţi în fâşii subţiri şi roşiile tăiate în cubuleţe, iar la sfârşit usturoiul tăiat, de asemenea, mărunt.



    Punem apoi jumătăţile de vinete într-o tavă, iar în scobiturile pe care le facem în interiorul lor prin presare, cu o lingură, turnăm acest amestec de legume călite în care adăugăm şi frunzele de pătrunjel, tocate mărunt şi ardeiul iute, tăiat în felii subţiri. Băgăm tava la cuptor la foc potrivit pentru o jumătate de oră, după care punem jumătăţile de vinete în farfurii, presărând deasupra pătrunjel verde tocat. Poftă bună sau, dacă doriţi, leşin plăcut!

  • Vinete umplute

    Vinete umplute

    Pe lângă roşii şi ardei, vinetele sunt nelipsite din alimentaţia românilor sub formă de salată în lunile călduroase de vară şi de mâncăruri mai mult sau mai puţin sofisticate în perioada toamnei. Istoria vinetelor a început să fie scrisă în jurul anului 800 înainte de Hristos, când ele erau cultivate în India. Ele s-au răspândit apoi în China şi în Orientul mijlociu, unde au intrat în bucătăria arabă şi cea turcească. În Europa occidentală, vinetele au pătruns datorită arabilor în timp ce în partea estică a continentului, ele au devenit populare datorită otomanilor, fiind apreciate ca legume începând din secolul al 15-lea. Dacă în Spania există preparate din vinete precum “Firigolla”, în România întâlnim musacaua, un cuvânt care provine din turcă (musakka). Acelaşi cuvânt îl găsim şi în limbile popoarelor din Balcani, ceea ce dă dimensiunea geografică a acestui preparat gastronomic.



    În această ediţie vă prezentăm o reţetă de vinete umplute cu legume, întâlnită în spaţiul românesc şi sub denumirea de “imam bayaldî”, care provine din turcă şi care s-ar traduce “imamul a leşinat”. Referindu-se la acest preparat, Radu Anton Roman, un mare cronicar al bucătăriei româneşti, nota (cităm): Dacă imamul înnebunea la mâncarea asta, mănăstirile româneşti au înălţat-o drept lucrare de post şi de preţ, iar în vechiul Bucureşti nu se putea birt serios fără tocmeală cu vinete şi usturoi, că nu mai venea lumea, se ducea la alţii” (am încheiat citatul). Acum nu ştim dacă imamul ar fi leşinat de plăcere după această mâncare sau dacă leşinul i-ar fi fost provocat, zic cârcotaşii, de banii risipiţi pe cel mai scump ulei de măsline folosit în cantitate mare pentru acest preparat.



    Pentru a-i face pe invitaţii la masă să leşine şi ei de plăcere, avem nevoie de două vinete mari, de câteva cepe, de o jumătate de kg de roşii, de o căpăţână de usturoi, de 2…3 ardei graşi, de 2 morcovi şi de o ţelină, de un ardei iute, de o legătură de pătrunjel verde şi, să nu uităm!, de ulei de măsline. Îndepărtăm cozile vinetelor şi le tăiem longitudinal, în jumătăţi. Le opărim uşor, le sărăm şi le lăsăm pentru o jumătate de oră să se scurgă. În acest interval de timp, într-o tigaie în care am pus ulei de măsline, călim ceapa, apoi adăugăm morcovii şi ţelina, ardeii graşi, tăiaţi în fâşii subţiri şi roşiile tăiate în cubuleţe, iar la sfârşit usturoiul tăiat, de asemenea, mărunt.



    Punem apoi jumătăţile de vinete într-o tavă, iar în scobiturile pe care le facem în interiorul lor prin presare, cu o lingură, turnăm acest amestec de legume călite în care adăugăm şi frunzele de pătrunjel, tocate mărunt şi ardeiul iute, tăiat în felii subţiri. Băgăm tava la cuptor la foc potrivit pentru o jumătate de oră, după care punem jumătăţile de vinete în farfurii, presărând deasupra pătrunjel verde tocat. Poftă bună sau, dacă doriţi, leşin plăcut!

  • Mâncăruri din vinete

    Mâncăruri din vinete

    Printre legumele folosite intens la sfârşitul verii şi în perioada toamnei figurează şi vinetele. Vinetele coapte se transformă uşor în salată sau umplutură pentru diferite alte legume. Tăiate în felii şi rumenite în tigaie, împănate sau umplute şi introduse în cuptor, cu diferite sosuri, acestea sunt modalităţile prin care vinetele se transformă în delicioase preparate gastronomice.



    Să începem cu salata de vinete. Trebuie alese câteva vinete de mărime potrivită şi cu o formă regulată pentru a fi mai uşor de copt pe plită. Trebuie să fie şi proaspete, adică să aibă o culoare închisă, şi lucioase pentru că, dacă sunt îmbătrânite, pot deveni amare. Bine spălate şi şterse de apă, vinetele se pun pe plită şi rotite periodic pentru a se coace uniform. Când coaja s-a înnegrit, iar interiorul s-a înmuiat, vinetele trebuie luate de pe plită şi lăsate să se răcească, atât cât să putem să le curăţăm de coajă.



    După ce au fost curăţate, vinetele sunt lăsate pe un fund de lemn înclinat sau într-o strecurătoare pentru a se scurge zeama din ele. Apoi, vinetele sunt mărunţite cu un tocător de lemn sau chiar în mixer până când se transformă într-o pastă. Sunt puse apoi în vasul în care vor fi servite, se adaugă sare după gust, se freacă cu puţin ulei, se adaugă o ceapă tocată mărunt, iar la final, se decorează cu felii de roşii şi se pune la frigider. Salata de vinete poate fi servită împreună cu ardei copţi. Vinetele coapte pot fi amestecate şi cu pastă din dovlecei fierţi sau cu maioneză şi cu puţin mujdei de usturoi şi servite tot ca salată. De asemenea, această pastă de vinete poate fi utilizată pentru diferite aperitive: roşii umplute cu vinete, ardei umpluţi cu vinete etc.



    Vinetele pane reprezintă un aperitiv care necesită un timp redus de pregătire. Avem nevoie de vinete tinere, cu coajă lucioasă. Se spală, se curăţă de coajă şi se taie rondele. Feliile trebuie sărate şi lăsate puţin pentru ca să se scurgă sucul din ele. Feliile de vinete sunt trecute apoi prin făină şi se prăjesc în ulei. Separat, curăţăm usturoi, îl pisăm şi facem un mujdei pe care-l turnăm peste feliile prăjite de vinete. Adăugăm şi puţin busuioc, proaspăt sau conservat şi obţinem astfel acest aperitiv.



    Există o mulţime de mâncăruri de vinete de origine balcanică, dacă ar fi se luăm după denumirea lor: vinete bulgăreşti, vinete greceşti, musaca de vinete (musacaua fiind un cuvânt de origine turcească — musakka). Musacaua este o mâncare făcută din vinete şi carne, la care se adaugă, în cantităţi mici, roşii, ceapă şi usturoi. Tot în bucătăriile româneşti întâlnim şi vinetele împănate, acest preparat fiind cunoscut şi sub numele de “imam bayaldî”, care ar însemna “imamul a leşinat”. Bănuim că de plăcere după ce a consumat acea mâncare de vinete, umplută cu un amestec de legume călite: roşii, ceapă, ardei gras şi usturoi.

  • Mâncăruri din vinete

    Mâncăruri din vinete

    Printre legumele folosite intens la sfârşitul verii şi în perioada toamnei figurează şi vinetele. Vinetele coapte se transformă uşor în salată sau umplutură pentru diferite alte legume. Tăiate în felii şi rumenite în tigaie, împănate sau umplute şi introduse în cuptor, cu diferite sosuri, acestea sunt modalităţile prin care vinetele se transformă în delicioase preparate gastronomice.



    Să începem cu salata de vinete. Trebuie alese câteva vinete de mărime potrivită şi cu o formă regulată pentru a fi mai uşor de copt pe plită. Trebuie să fie şi proaspete, adică să aibă o culoare închisă, şi lucioase pentru că, dacă sunt îmbătrânite, pot deveni amare. Bine spălate şi şterse de apă, vinetele se pun pe plită şi rotite periodic pentru a se coace uniform. Când coaja s-a înnegrit, iar interiorul s-a înmuiat, vinetele trebuie luate de pe plită şi lăsate să se răcească, atât cât să putem să le curăţăm de coajă.



    După ce au fost curăţate, vinetele sunt lăsate pe un fund de lemn înclinat sau într-o strecurătoare pentru a se scurge zeama din ele. Apoi, vinetele sunt mărunţite cu un tocător de lemn sau chiar în mixer până când se transformă într-o pastă. Sunt puse apoi în vasul în care vor fi servite, se adaugă sare după gust, se freacă cu puţin ulei, se adaugă o ceapă tocată mărunt, iar la final, se decorează cu felii de roşii şi se pune la frigider. Salata de vinete poate fi servită împreună cu ardei copţi. Vinetele coapte pot fi amestecate şi cu pastă din dovlecei fierţi sau cu maioneză şi cu puţin mujdei de usturoi şi servite tot ca salată. De asemenea, această pastă de vinete poate fi utilizată pentru diferite aperitive: roşii umplute cu vinete, ardei umpluţi cu vinete etc.



    Vinetele pane reprezintă un aperitiv care necesită un timp redus de pregătire. Avem nevoie de vinete tinere, cu coajă lucioasă. Se spală, se curăţă de coajă şi se taie rondele. Feliile trebuie sărate şi lăsate puţin pentru ca să se scurgă sucul din ele. Feliile de vinete sunt trecute apoi prin făină şi se prăjesc în ulei. Separat, curăţăm usturoi, îl pisăm şi facem un mujdei pe care-l turnăm peste feliile prăjite de vinete. Adăugăm şi puţin busuioc, proaspăt sau conservat şi obţinem astfel acest aperitiv.



    Există o mulţime de mâncăruri de vinete de origine balcanică, dacă ar fi se luăm după denumirea lor: vinete bulgăreşti, vinete greceşti, musaca de vinete (musacaua fiind un cuvânt de origine turcească — musakka). Musacaua este o mâncare făcută din vinete şi carne, la care se adaugă, în cantităţi mici, roşii, ceapă şi usturoi. Tot în bucătăriile româneşti întâlnim şi vinetele împănate, acest preparat fiind cunoscut şi sub numele de “imam bayaldî”, care ar însemna “imamul a leşinat”. Bănuim că de plăcere după ce a consumat acea mâncare de vinete, umplută cu un amestec de legume călite: roşii, ceapă, ardei gras şi usturoi.