În decembrie 2010, Mohamed Bouazizi, vânzător ambulant de fructe din Tunisia, şi-a dat foc în mijlocul străzii în semn de protest faţă de abuzurile comise de regimul de atunci al preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali. Trei săptămâni mai târziu, Bouazizi murea, cu zece zile înainte ca Ben Ali, care se afla la putere de 23 de ani, să demisioneze, dar protestul său individual este considerat factorul esenţial în izbucnirea revoluţiei din Tunisia, care a deschis porţile Primăverii Arabe. După doi ani şi jumătate în care revoltele populare au răscolit o lume ce părea încremenită, protestele recente din mai multe oraşe din Turcia par copiate după modelul revoltelor din timpul Primăverii Arabe, care a dărâmat mai multe regimuri autoritare din Orientul Mijlociu. La fel ca atunci, numărul participanţilor la proteste a fost de ordinul zecilor de mii, nemulţumirile mocnind de ceva vreme în clasele de mijloc şi inferioare ale societăţii. Şi, nu în ultimul rând, reţelele de socializare au un rol avut un rol important în organizarea manifestaţiilor şi mobilizarea protestatarilor. Despre rolul acestor reţele de socializare, lectorul universitar doctor Eugen Lungu: Dacă e să ne raportăm la ingredientele care au favorizat desfăşurarea acestor revolte populare din lumea arabă, am putea spune că acestea, în premieră, sunt cele care au fost extrem de favorizate de reţelele de socializare, de internet, de telefonia mobilă. În 1989, est-europenii, central-europenii nu puteau să apeleze la Internet. Însă istoria consemnează că lumea arabă, deşi un spaţiu tradiţionalist, un spaţiu economic mai înapoiat comparativ cu alte regiuni ale lumii, a fost supus acestor forţe ale globalizării, în care Internetul are o anumită dezvoltare semnificativă. Internetul a fost un factor extrem de favorizant atât în Libia, cât şi în Egipt sau în Siria, în desfăşurarea acestor revolte, prin faptul că a permis transmiterea de mesaje prin reţelele de socializare; astfel, o populaţie foarte numeroasă a ajuns să fie prezentă în piaţa Tahrir sau într-o altă piaţă dintr-un alt oraş şi, în felul acesta, s-a reuşit coagularea unor forţe sociale importante care au fost decisive în răsturnarea regimurilor autocratice.”
Înlesnirea organizării revoltelor de către mijloacele de comunicare modernă precum Facebook sau Twitter este demonstrată şi de reacţia autorităţilor din mai multe ţări afectate de proteste, care au blocat accesul la aceste reţele sau chiar la Internet în ansamblu. În acelaşi timp, accesul mass-media internaţionale a fost sever restricţionat, iar reporterii mai multor posturi străine aflaţi în zonele de protest au avut de suferit, fiind ameninţaţi sau chiar reţinuţi de poliţie. În mod generic, prin Primăvara Arabă se înţelege seria de proteste din mai multe ţări din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord începând cu sfârşitul anului 2010, ţări arabe în care domneau regimuri totalitare. Despre consecinţele Primăverii Arabe, din nou profesorul Eugen Lungu: Primele consecinţe aş spune că sunt la nivel intern, în sensul în care schimbarea acestor regimuri autocratice deschide calea modernizării societăţilor respective. Egiptenii, libienii, sirienii au magia unor societăţi mai bine aşezate, a unor societăţi mai evoluate. Internetul, în momentul de faţă, îi conectează cu ce se întâmplă în lumea modernă, occidentală, în lumea civilizată. Deci o primă consecinţă ar fi începutul modernizării acestor societăţi, aşezarea lor pe o direcţie către democratizare, deşi aici este o discuţie dacă aceste societăţi majoritar islamice pot să parcurgă etapele democratizării, pornind de la modelele democratice consacrate din spaţiul occidental. O altă consecinţă priveşte problematica securităţii. Eu aş spune că schimbarea aceasta spectaculoasă care a avut loc în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord ridică pentru specialiştii în studii de securitate numeroase probleme. Este vorba de o reaşezare a faliilor geopolitice.”
Dacă e să ne referim la cauzele care au generat revoltele populare din lumea arabă, mai spune profesorul Lungu, sunt o serie de autori care insistă pe dimensiunea economică, alţii care insistă pe cea politică, alţii care invocă aspecte geopolitice sau care includ în această ecuaţie a analizei factorul religios. În acelaşi timp, mai spune profesorul Lungu, nu trebuie uitat că regimurile autocratice sau dictatoriale din lumea arabă aveau vechimi impresionante, de ordinul zecilor de ani. În Turcia, în schimb, după cum remarcă interlocutorul nostru, revolta a aparţinut unei părţi a societăţii turce, în special a celor care simpatizează cu partidele laice, zona kemalistă a societăţii turce. Desigur, şi în evoluţiile din Turcia, mijloacele de comunicare şi de socializare au avut un rol esenţial în declanşarea şi desfăşurarea protestelor populare, la fel ca în toate ţările răscolite de Primăvara arabă şi chiar în Iran. Această trăsătură esenţială a societăţii moderne face ca revoluţiile să nu mai semene cu o simplă schimbare ci să continue ca o evoluţie accelerată a stării societăţii, totul comunicat în direct şi cu posibilitatea unei opinii imediate, transformând orice cetăţean, inclusiv pe cel din societăţile autarhice sau dictaturi, astfel încât să nu mai fie singur şi uitat, supus represiunii. Prin comunicare şi informare, prin internet şi telefonie mobilă, devenim cu toţii cetăţenii lumii globale.
