Tag: UNATC

  • One World Romania: Festivalul Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului

    One World Romania: Festivalul Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului

    Documentarul chilian Vision nocturna, regizat şi filmat
    de Carolina Moscoso Briceño, a câştigat trofeul Festivalului Internațional de
    Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania 2021. Ediţia cu numărul
    14 a One World Romania, cel mai important festival de film documentar din ţară,
    a avut loc la Cinema Elvire Popesco din București în perioada 11- 20 iunie, iar
    timp de o săptămână, 21-27 iunie, continua online.

    Femeile au fost întotdeauna
    prezente în selecțiile anilor precedenți, dar în 2021
    alegem să subliniem modul în care ele depășesc statutul schematic în care le
    închid adesea narațiunile tradiționale și reușesc să-și formuleze propriile
    versiuni despre aceste subiecte, inspirate din experiența lor directă a
    inechității, marginalizării și subreprezentării, spun organizatorii.

    Există,
    de decenii bune, mult mai multe realizatoare de filme documentare decât de
    filme de ficțiune. De ce formatul de film documentar a fost unul în care
    femeile au putut să activeze mai bine? Care au fost și care sunt condițiile
    care le-au predispus să facă mai degrabă o carieră pe acest teren, iar nu pe
    cel al ficțiunii, în continuare dominat de bărbați? Acestea sunt câteva din
    întrebările la care selecția de filme din acest an, dar și numeroasele
    dezbateri și evenimente speciale organizate în cadrul festivalului au încercat
    să răspundă.

    Vanina Vignal, regizoare de film documentar și director artistic
    al Festivalului Internațional de film Documentar și Drepturilor Omului One
    World Romania:

    Este extrem de greu să răspunzi la această
    întrebare. Părerea mea este că ar fi mai multe posibile răspunsuri. Ca
    regizoare de film documentar pot spune că prefer documentarul pentru că mă
    ajută să învăț mai mult de la oameni, mai mult decât m-ar învăța un film de
    ficțiune. Asta este părerea mea. Al doilea aspect este că trăiesc într-o
    societate patriarhală în care bărbații au mai multe avantaje. Iar dacă ne
    referim la industria filmului, și mai ales a filmului de ficțiune, este clar că
    vorbim de o dominație a bărbaților. Nu este simplu să lucrezi ca femeie nici
    într-o echipă de filmare, nu te simți întotdeauna confortabil. Trebuie să fii
    foarte puternică pentru a face față în această industrie și de aceea cred că
    unele femei preferă să devină independente și să lucreze pe cont propriu, adică
    să ia camera și să-și facă propriile filme. Un motiv ar fi și faptul că cele
    mai multe finanțări merg către filmele de ficțiune realizate de bărbați. Este
    adevărat, da, mereu m-am întrebat de ce sunt atât de multe femei care fac filme
    documentare și răspunsul mi l-am dat chiar eu, ca regizoare de film documentar.
    Și m-am gândit că multe femei procedează ca mine, adică sunt hotărâte să-și
    ducă la capăt proiectele chiar dacă le realizează independent, cu mai puțini
    bani.

    Festivalul
    One World România include și o serie de scurtmetraje studențești rezultate în
    urma proiectului Fă un film cu un refugiat despre care ne vorbește Vanina
    Vignal:

    Este un proiect datorită căruia am pus în legătură studenți de la UNATC
    și refugiați și am alocat niște bani pentru a-i sprijini pe studenți să-și facă
    filmele. Pe mine m-a interesat foarte tare proiectul pentru că, de obicei,
    vedem lucrurile într-un singur sens, adică ne gândim de obicei mai ales la
    românii care pleacă în Vest și mai deloc la comunitatea refugiaților din
    România. Prin acest proiect am dorit să surprindem și punctul de vedere al
    celor care și-au dorit să vină în România și au rămas aici pentru că se simt
    bine. Ni s-a părut că s-ar putea spune povești interesante vorbind cu oamenii
    aceștia. Așa au fost făcute 6 filme, unul dintre ele este mai lung, așa că va
    fi produs de un producător. Cred că această experiență i-a ajutat pe studenți
    să învețe foarte mult despre realizarea unui film documentar. Unele filme au
    ieșit foarte bine, altele mai puțin, dar ce m-a interesat pe mine ca tutor a
    fost experiența pe care au dobândit-o stundenții implicați în proiect și ceea
    ce au învățat ca regizori astfel ca pe viitor, când vor face film, să aibă o
    poziție etică clară. Vreau să spun că există prea mulți regizori de film
    documentar care nu pornesc de pe această poziție, și se folosesc de oamenii pe
    care îi filmează. Iar în acest proiect aceasta a fost miza, la fiecare etapă să
    știm cum ne poziționăm și cred că am reușit acest lucru împreună cu celelalte
    două instructoare, Adina Pintilie și Ivana Mladenovic.


  • Programul “Uși deschise” al UNATC Bucureşti

    Programul “Uși deschise” al UNATC Bucureşti

    Între 7
    și 9 aprilie 2021, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică
    I.L. Caragiale din București
    organizează cea de-a XXII-a ediție a programului Uși Deschise. Prin acest
    eveniment cu tradiție, UNATC își deschide larg porțile virtuale și invită pe
    toți cei interesați să se familiarizeze cu universul educațional al uneia
    dintre cele mai importante universități vocaționale din România.


    Evenimentul
    desfășurat exclusiv online este o premieră pentru organizatori. Ce anume se va
    întâmpla ne explică Ștefana Samfira, Director Relații Internaționale al
    Universății bucureștene: Avem secția de actorie, secția de
    regie, de marionete, coregrafie, teatrologie, scenografie și film. Fiecare va
    deschide ușile anumitor cursuri. Programul începe la zece dimineața și va putea
    fi vizualizat pe canalul de YouTube al UNATC. Deci vor fi trei zile pline, cu
    sesiuni live și sesiuni înregistrate. Nu sunt spectacole aceste cursuri. Este
    efectiv ca și cum te-ai uita pe gaura cheii și ai vedea ce se întâmplă la un
    curs de actorie, de canto, de mișcare sau la multimedia. Vor și fi sesiuni de
    întrebări și răspunsuri. Aceasta ar fi noutatea: sesiuni de întrebări și
    răspunsuri la aproape toate secțiile.


    Anul
    trecut programul Uși deschise au avut loc în martie, chiar înainte de a
    începerea lock downului. Așa încât a fost posibilă prezența fizică a
    doritorilor. Organizatorii au avut aceeași mică problemă ca în fiecare an.
    Foarte multe persoane care au dorit să asiste și, cum sălile nu sunt foarte
    mari, unii au trebuit să aștepte până la următorul curs. Acum, cu varianta
    online, problema dispare, iar organizatorii se așteaptă ca numărul celor care
    vor accesa canalul YouTube al Universității să fie mare.


    Cei care
    își doresc o carieră artistică în domeniul teatral, cinematografic sau media
    vor putea participa la cursurile de actorie, regie, păpuși-marionete,
    coregrafie, teatrologie, scenografie, jocuri teatrale, vorbire și canto,
    dezvoltarea proiectului cinematografic, iluminarea portretului, povești și
    sentimente prin sunet, costum, spectacol și multe altele. Ateliere, proiecții
    de film, spectacole întregi vor completa parcursul celor trei zile.


    Optimismul
    organizatorilor în privința participării este bine întemeiat și Ștefana Samfira
    explică și de ce TRACK 2: De anul trecut de la 1 octombrie a intrat
    în școli un program de teatru. La clasele a 3-a și a 4-a avem Eu și scena, la
    clasele a 6-a și a 7-a Teatrul și noi, iar la clasele a 10-a și 11-a
    Laboratorul de teatru. Sunt niște programe foarte importante, sigur că sunt
    la început și orice început este greu. Și sunt foarte mulți profesori care nu
    știu despre program sau părinți care nu știu că pot să ceară acest program. Nu
    este vorba despre a face spectacole de teatru la aceste clase, ci despre
    educație prin teatru, dezvoltare personală prin exerciții de teatru care
    dezvoltă memoria, atenția, empatia. Și sunt foarte simpatice. Știm cu toții că
    un copil învață mai repede când se distrează decât atunci când este obligat. Și
    au la bază comunicarea, care din păcate în zilele noastre începe să fie din ce
    în ce mai deficitară pentru că nu e timp.


    Atracția
    pentru artă este mare și posibilitatea de a accesa un canal Youtube este la
    îndemâna aproape oricui. Cei care doresc să intre pe Ușile Dechise de UNATC
    București sunt așteptați între 7 și 9 aprilie 2021.


  • Arhiva Activă-Filme din Arhiva UNATC

    Arhiva Activă-Filme din Arhiva UNATC

    Proiectul
    Arhiva Activă a fost început de UNATC (Universitatea Naţională de Artă
    Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din București) în anul
    2020, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la înființarea instituției. Programul cuprinde, până la acest moment, cincisprezece
    filme scurte din perioada 1966-1971, realizate de prima generație de studenți
    la Regie și la Operatorie după o pauză de un deceniu. Unele dintre aceste filme
    sunt realizate de cineaști ce aveau să confirme ulterior (Radu Gabrea, Ada
    Pistiner, Felicia Cernăianu, Iosif Demian, Timotei Ursu, Vivi Drăgan Vasile,
    Dan Pița, Mircea Veroiu, Nicolae Mărgineanu) și au în distribuție actori
    deveniți faimoși (Toma Caragiu, Mitică Popescu, Cornel Coman, Ilarion Ciobanu).

    Critic de film, universitar și director
    artistic al Festivalului de Film Documentar One World Romania, Andrei Rus este
    curatorul programului de filme din arhiva UNATC.

    Proiectul Arhiva Activă s-a născut dintr-o pasiune și preocupare mai
    veche pe care o am pentru arhive, dar și din interesul câtorva oameni din
    conducerea UNATC. În 2020, UNATC a împlinit 70 de ani de la înființare și
    Arhiva Activă a fost unul dintre proiectele gândite împreună cu rectorul actual
    al UNATC, Liviu Lucaci, care încearcă tot felul de proiecte pentru a revigora
    instituția. A fost și un moment în care ne-am pus întrebarea cât știm despre
    istoria acestei instituții. Pentru că n-a existat niciodată o preocupare reală
    de a face cercetare legată de trecutul UNATC, care se numea la înființare
    Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Iar aceasta este instituția
    care a generat majoritatea profesioniștilor din domeniu atât în teatru cât și
    în film, cel puțin până în anii ’90, și care a marcat, până la urmă, norma.
    Adică anumite principii de a face teatru și cinema și anumite norme stilistice au
    provenit din această perioadă de studiu.

    Eu am început să vizionez în ordine
    cronologică filmele studențești începând cu anii 60 , iar anul trecut am
    prezentat la TIFF (Festivalul Internațional de Fillm Transilvania) o colecţie
    de nouă scurtmetraje din arhiva Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi
    Cinematografică. Când a venit invitația de la TIFF văzusem vreo 200 de
    scurtmetraje dintre 1966 și 1971. Și am avut o surpriză extraordinară de a descoperi filme
    aproape experimentale, filme care nu seamănă prea mult cu lungmetrajele
    românești din acea perioadă. Astfel că am făcut o selecție cu filme care ies
    din normă, filme care, cred eu, pot să reîmprospăteze curiozitatea pentru
    cinema-ul marginal românesc. Și în momentul actual filmele studențești sunt
    marginalizate față de cinema-ul oficial de ficțiune, singurul cât de cât disponibil
    pe diverse canale TV.

    La fel, filmele documentare sau de animație sunt foarte
    puțin accesibile. Vreau să spun că, de fapt, nu există un singur tip de a face
    cinema în România, există, ca să spun așa, cinematografii românești. Și este foarte
    important să începem să explorăm toate aceste cinematografii marginale, iar
    esențial, înainte de a le explora, este să le conservăm, să avem grijă de ele,
    să le digitalizăm și apoi să le facem accesibile pentru cercetare. Una dintre
    constatări, văzând filmele din arhivă, a fost că mare parte din avangarda din
    România se afla în singura instituție unde se studia teatru și film în perioada
    comunistă, ceea ce pot spune că a fost o descoperire pentru mine.


    În următorii ani, Arhiva Activă va revizita și va
    demara un amplu proces de digitalizare și de restaurare a întregii arhive de
    filme studențești pe suport de 16 și 35mm, cuprinzând aproximativ 2000 de
    titluri. Proiectul își propune, de altfel, să identifice și să accesibilizeze
    mai multe tipuri de materiale de arhivă aflate în patrimoniul UNATC:
    fotografii, schițe de scenografie, lucrări de licență sau disertații, materiale
    care documentează spectacolele studențești realizate de-a lungul celor șapte
    decenii de existență, precum și documente administrative ce reflectă evoluția
    pedagogică în domeniile artelor spectacolului și ale cinematografiei.

    Andrei
    Rus, curatorul programului de filme din arhiva UNATC: Scurtmetrajul e un
    tip de cinema mai putin costisitor decât lungmetrajul, de aceea se realizau mult
    mai multe scurtmetraje. Chiar și în anii ’70, ani foate buni pentru
    cinematografia românească, nu se făceau anual mai mult de 20 lungmetraje, în
    timp ce doar scurmetrajele de la Studioul cinematografic Sahia-Film treceau de
    200. De asemenea, exista studioul Animafilm, unde se făceau filme de animație,
    din păcate mai deloc disponibile. Existau și câteva sute de cinecluburi și sunt
    sigur că printre filmele realizate în cadrul lor trebuie să fi existat multe experimente,
    dar, din păcate, acele filme nu ajungeau la publicul larg.

    Sper ca acum, în
    acest nou context de la UNATC, în care departamentul de cercetare se coagulează
    și există un mare interes pentru zona de arhive, să redeșteptăm interesul
    oamenilor, să reușim să atragem inclusiv arhive personale. Asta e o problemă foarte
    mare a culturii din România, nu doar a cinema-ului sau a teatrului. Se întâmplă
    foarte des ca artiștii să nu aibă cui să-și lase arhivele personale. Multe
    dintre aceste arhive ajung la moștenitori sau la diverși prieteni din domeniu,
    dar ele nu sunt accesibile, nu sunt neapărat deshise cercetării. Și este foarte
    important să existe centre care să se ocupe de aceste arhive, sunt atâtea
    exemple de muzee sau instituții de învățământ superior celebre care explorează
    arhivele.

  • Rumänisch-italienische Choreographin zählt auf emotionale Tiefe nach der Pandemie

    Rumänisch-italienische Choreographin zählt auf emotionale Tiefe nach der Pandemie

    Valentina de Piante-Niculae ist Choreographin und lebt in Rumänien seit mehr als 20 Jahren. In ihrer Heimatstadt Udine hat unsere Gesprächspartnerin klassische Philologie sowie klassischen und zeitgenössischen Tanz studiert. 1998 hat sie sich für Rumänien entschieden. In Bukarest hat sie die Nationale Hochschule für Kino und Theater (UNATC) I.L. Caragiale“ absolviert, wo sie derzeit unterrichtet. Valentina de Piante Niculae ist Künstlerin und Forscherin, sie unterstützt unabhängige Tanzprojekte und ist die erste Expertin in Rumänien, die die körperorientierte Feldenkrais-Methode in ihrer Pädagogik anwendet. Einige ihrer Projekte hat die Choreographin den Kindern mit kognitiver und Sehbehinderung gewidmet. Die dreifache Mutter erzählt wie sie in Isolation die Arbeit mit der Mutterrolle verbindet.



    Ich bin sehr froh, dass ich meine Gedanken mit Ihnen teilen darf. Ich nutze vor allem die Bewegung als wichtiges Wahrnehmungsmittel, weil ich an der Hochschule für Theater und Film in Bukarest Komposition und Tanztechnik unterrichte, und der Tanz erlaubt mir, meine Stimmung und meine Gedanken durch Bewegung zum Ausdruck zu bringen. Die Zukunft kann man weder kontrollieren noch vorhersagen, was wir aber tun können, ist, kreative Lösungen für jede Situation zu finden. Was die Familie angeht, glaube ich, dass man sich ohne Disziplin nicht organisieren kann. Meistens machen wir uns abends den Plan für den nächsten Tag und ich glaube, dass sich auch unser Zeitmanagement unter den aktuellen Umständen geändert hat. Jetzt müssen wir nicht mehr ständig aktiv sein, den ganzen Tag hin und her laufen, um in verschiedenen Kontexten präsent zu sein. Meine Mutterrolle musste ich natürlich auch vorher erfüllen, ich mache also nichts Neues, es handelt sich bei mir eher um eine Umorganisierung der Aufgaben, die ich als Umorganisierung der Gedanken betrachten möchte. Ich mache alles, einschlie‎ßlich der Hausarbeit, sehr gerne.“




    Nach Italien zu reisen, war in dieser Zeit unmöglich, und Valentina de Piante konnte einen Teil ihrer Familie, die in Italien lebt, auch nicht zu Ostern besuchen:



    Die Familienfeier zu Ostern war leider unmöglich. Dieses Fest trägt für meine Familie eine besondere Bedeutung. Für mich stellt es vor allem die Wiedergeburt des Menschen dar, aber dieses Jahr mussten wir eine Umorganisierung des Alltags erleben. Mal sehen, was in den kommenden Monaten passiert. Meine Familie in Italien ist sehr gro‎ß, und dort habe ich auch viele Freunde. Der Tod gehörte leider zum Alltag in meinem Heimatland. Ich bete für mein Land und für mein Volk, dass es diese gro‎ße Herausforderung bewältigen kann. Das italienische Gesundheitssystem ist hoffnungslos überfordert. Diese Pandemie wird ohne Zweifel die Gesellschaft verändern.“




    Die Kreativität spielt in Zeiten der Krise eine grö‎ßere Rolle als zuvor und Künstler gehen auch mit schmerzhaften Themen wie Krankheit und Tod um. Für welche Themen wird sich die Choreographin Valentina de Piante-Niculae nach dieser Erfahrung entscheiden?



    Dass wir unser Leben und das Leben der anderen schätzen müssen, dass die Familie sehr wertvoll ist. Es gibt so viele Themen, die einen neuen Suchmotor darstellen können, so zum Beispiel die soziale Interaktion, ohne zu viel zu sagen, denn unser Körper sagt mehr als tausend Worte. Ich freue mich darauf, meine Gedanken und Gefühle in der Isolation durch Tanz zum Ausdruck zu bringen. Ein weiteres Thema wären die negativen Emotionen, die wir meistens ignorieren, selbst wenn sie auch ein starkes Gefühl darstellen. Ich bin mir der vielfältigen Nuancen und der emotionalen Tiefe des Menschen bewusst und ich wei‎ß, dass wir, je mehr wir unsere Emotionen wahrnehmen, desto besser verstehen, was die anderen fühlen, weil wir die jeweiligen Stimmungen bei uns erkennen. Der Mensch sollte meiner Meinung nach in jeder Situation im vollen Bewusstsein da sein und fühlen, dass er selber über sein Leben entscheiden kann. Wir können uns entscheiden, auch unter den aktuellen Umständen glücklich zu sein und dieses Gefühl mit den anderen zu teilen.“

  • Din pasiune pentru scenă şi sunet

    Din pasiune pentru scenă şi sunet

    Alina Tofan are
    25 de ani şi este absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică,
    Facultatea de Actorie, şi masterandă în cadrul aceleiaşi universităţi, în Terapie
    prin Teatru şi Artele Spectacolului. Aşa cum declară ea însăşi, scopul său este
    acela de a reuşi să îşi dezvolte cât mai multe mijloace artistice de exprimare
    şi să folosească arta ca formă de terapie, prin creaţiile mele. Alina Tofan are
    multe domenii de interes în sfera artelor audiovizuale. Cum se identifică,
    însă, cel mai mult? În primul rând, ca performer, pentru că mi
    se pare modalitatea prin care învăţ cele mai multe lucruri şi locul în care pot
    să îmi folosesc şi pasiunea pentru jurnalism, în care pot să îmi folosesc vocea
    foarte mult şi din care pot să iau frânturi din viaţă şi să le expun cumva, din
    punctul meu de vedere. Mi se pare arta care mă îmbogăţeşte cel mai mult, care
    îmi dă pulsul real al vieţii şi din care, apoi, pot să migrez către actorie, jurnalism
    şi să ofer foarte mult.


    Pentru Alina
    Tofan, teatrul de astăzi nu mai satisface nevoile psiho-afective ale societăţii
    în care trăim. Eu sunt destul de supărată pe teatru, aşa
    cum este în forma actuală. De multe ori, merg la teatru şi nu mai găsesc
    motivele pentru care eu mi-am ales această profesie. Uneori, mi se pare depăşit
    şi că ne face să trăim într-o comoditate falsă. Dar teatrul adevărat, cel spre
    care tind eu, este cel care într-adevăr ne aduce împreună şi ne face să trăim
    aceeaşi experienţă, care ne îmbogăţeşte şi aduce o emoţie reală. Cum ar
    revoluţiona scena Alina Tofan? Prin cât mai multe spectacole, care să
    aibă decoruri cât mai reale şi în care să se pună cât mai mult accentul pe
    umanitatea personajelor, pe ceea ce trăieşte personajul şi pe faptul că binele
    are foarte multe valenţe, la fel şi răul. Un om nu poate fi doar rău.
    Situaţiile determină foarte mult comportamentul. De fapt, de asta mergem la
    teatru. Să ne înţelegem pe noi mai bine şi să îi înţelegem şi pe ceilalţi. De
    multe ori, lucrul ăsta simt că se pierde.


    Colaborarea în
    proiecte internaţionale este deosebit de importantă pentru Alina Tofan. Astfel,
    crede ea, un artist îşi poate îmbogăţi propria creaţie. Am colaborat cu
    Claudia Bosse, când eram mai mică, în anul 2 de facultate, şi am participat la
    un atelier foarte interesant, în care s-a pus accentul pe impactul clădirilor
    asupra noastră. Cum comunică arhitectura cu noi şi cum ne face să ne mişcăm. A
    fost un proiect deosebit. Dumneaei este director la un teatru din Austria şi a
    venit cu metoda aceasta, care la momentul respectiv părea foarte departe de tot
    ceea ce se întâmpla în România. Făceam performance pe stradă, în mall-uri, în
    spaţii publice.


    Iar experienţa de
    jurnalist de radio i-a adus Alinei Tofan satisfacţia de a descoperi cât de
    importantă este vocea în transmiterea emoţiilor reale, prin interacţiunea la
    distanţă. Pentru ea, radioul este o artă. Cred că vocea este mijlocul de exprimare
    cel mai sincer şi cel mai autentic. De multe ori, fac exerciţiul acesta, când
    merg să văd un spectacol de teatru; las privirea în jos, ca să aud doar vocea.
    Cred că, prin voce, poţi descoperi cu adevărat omul, emoţiile pe care le
    transmite. Radioul este un mijloc superb de exprimare şi îl consider o artă.
    Este calea prin care cuvântul poate deveni imagine, pentru ascultători.


    Cum percepe Alina
    Tofan generaţia din care face parte? Eu spun de fiecare dată că mă consider
    norocoasă că trăiesc vremurile acestea de schimbare. Sunt mândră că fac parte
    din generaţia aceasta. Trăiesc cu sentimentul că pot face orice, la fel ca toţi
    tinerii din generaţia mea. Simţim că suntem liberi, că decidem noi pentru noi.
    Observ însă şi o problemă în generaţia mea. Cei care nu au pasiuni cu adevărat
    vocaţionale şi care nu ştiu exact ce vor de la ei înşişi se cam pierd în paleta
    aceasta mare de meserii pentru care nu suntem, de fapt, pregătiţi.


    Am întrebat-o pe Alina
    Tofan ce sfat ar oferi unui tânăr care şi-a propus să urmeze o carieră în
    domeniul artelor scenice. Să fie foarte sincer cu el şi conştient că
    lumea în care urmează să pătrundă ca artist este una care nu are nevoie de el.
    Trebuie să îşi facă singur un loc şi să demonstreze că locul lui este acolo.
    Şi, dacă nu îşi doreşte până peste măsură, se va pierde, pentru că este o
    meserie dură şi rezistă doar cei care îşi doresc cu tot sufletul să fie
    performeri. Dacă are o minimă îndoială, nu l-aş sfătui să facă asta.



    Printre realizările în plan artistic ale Alinei Tofan,
    se regăseşte un proiect de teatru legislativ, cu care a făcut primul spectacol
    de teatru bazat pe această metodă, având ca temă violenţa domestică, un video
    performance intitulat Singuri Acasă, în regia lui Jean-Lorin Sterian, dar şi
    alte proiecte performative la care lucrează în prezent.

  • La Fémis à Bucarest

    La Fémis à Bucarest

    Les Films de Cannes à Bucarest est avant tout un festival de cinéma qui fait venir les films primés à Cannes à Bucarest, mais aussi dans neuf autres villes de Roumanie. De surcroît, le programme du Festival comprend chaque année de plus en plus d’événements connexes.

    Un reportage d’Elena Diaconu sur la présence de La Fémis à Bucarest.



  • Patricia Caso Laviana din Spania

    Patricia Caso Laviana din Spania

    Patricia Caso Laviana
    vine din Spania, unde de trei ani studiază actoria la Escuela Superior de Arte
    Dramático (ESAD) din Principatul Asturias. Din februarie până în iunie 2019, e
    studentă Erasmus la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică
    I.L. Caragiale din București.



  • Festivalul Internațional de Documentar și Drepturile Omului One World Romania

    Festivalul Internațional de Documentar și Drepturile Omului One World Romania

    Cea
    de-a 12-a ediție a Festivalului Internațional de Documentar și Drepturile
    Omului One World Romania se desfăşoară la Bucureşti în perioada 15 și 24
    martie. Anul acesta, OWR sărbătorește 30 de ani de la Revoluție și de la căderea
    Zidului Berlinului, precum și de la primele alegeri libere din Cehoslovacia și
    Polonia. Filmele selectate pentru această ediție explorează teme precum totalitarismul,
    postsocialismul și tranziția la democrație. Cele aproximativ 80 de documentare
    selectate pentru ediţia din 2019 a One World Romania sunt împărţite în mai
    multe secţiuni tematice, în completarea temei principale. Filme din întreaga
    lume despre justiţie, refugiaţi, migranţi, familii ‘netradiţionale’, drepturile
    femeilor, ale persoanelor cu dizabilităţi sau despre condiţiile de muncă ale
    lucrătorilor din întreaga lume.

    Festivalul Internațional de Documentar și
    Drepturile Omului One World Romania are şi la această ediţie retrospective
    dedicate unor renumiţi cineaşti internaţionali: austriaca Ruth Beckermann,
    israelianul Avi Mograbi şi palestinianul Michel Khleifi. Cei trei realizatori de documentare vor fi prezenţi la Bucureşti pentru a
    discuta cu publicul român, la sfârşitul fiecărei proiecţii, despre miza temelor
    tratate şi impactul social şi istoric al filmelor lor.Vanina Vignal, regizoare de origine franceză,
    care a realizat selecția filmelor ediției actuale a Festivalului Internațional
    de Documentar și Drepturile Omului One World Romania alături de criticul Andrei
    Rus, ne-a vorbit despre filmul din deschidere.

    Este
    vorba de filmul regizorului chinez Wan Bing, de fapt cel mai recent documentar
    al lui, de opt ore şi jumătate, Suflete moarte/Dead Souls. Wang Bing realizează
    un nou film despre represiunea declanșată în China de Mao Zedong în anii ’50,
    când acesta i-a aruncat în închisori pe toţi cei consideraţi de dreapta, mai
    ales pe tineri și profesori – definiți ca intelectuali. Cei mai mulţi dintre
    aceştia au murit în centrele de reeducare aflate în deșertul Gobi, care s-au
    dovedit veritabile centre ale morții. Un film care ne aduce aminte de situaţia
    anilor 50 din România, după instalarea regimului stalinist în fruntea căruia
    s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej, care trimitea dușmanii de clasă la Canal.
    Am ales acest film în deschiderea festivalului gândindu-mă că, de obicei,
    filmele de deschidere din festivaluri sunt mai degrabă uşurele, nu sunt gândite
    pentru nişte fani ai cinema-ului, ci pentru marele public. Aşa că,
    raportându-mă la experienţa mea de spectator, eu ocolesc mai întotdeauna acest
    filme de deschidere. Şi vorbesc şi din experienţa mea de cineast, la una din
    proiecţiile în Franţa cu filmele mele documentare, a venit la mine un ţăran de
    90 de ani, care nu văzuse prea multe filme în viaţa lui, dar a fost foarte
    mişcat de filmul meu şi l-a înţeles perfect. Şi de atunci mi-am dat seama că
    oamenii sunt foarte inteligenţi şi că ar fi păcat să-i subestimezi şi să nu le
    dai filme inteligente.

    11
    proiecte documentare realizate în România în ultimii doi ani vor fi prezentate
    în cadrul festivalului Internațional de Documentar și Drepturile Omului
    One World Romania. Filmul Adinei Pintilie Touch Me
    Not, distins anul trecut cu Ursul de Aur la Berlinală, va fi lansat oficial în
    cinematografele din România în cadrul festivalului One World Romania. Lansarea
    va fi însoţită şi de o serie de evenimente speciale legate de acest film
    neconvenţional, la graniţa fluidă dintre realitate şi ficţiune, care invită
    privitorul să-şi pună sub semnul întrebării ideile preconcepute despre
    intimitate, sexualitate, corp. Tot în cadrul acestei ediţii One World Romania,
    va fi proiectat şi un fragment din filmul la care lucrează Andrei Ujică -
    Things We Said Today. Proiectul lui Ujică reconstituie weekendul 13-15 august
    1965, în New York, când The Beatles au dat primul lor concert pe Shea Stadium,
    în timp ce la Los Angeles avea loc revolta din cartierul de culoare Watts.

    Festivalul prezintă în 2019 şi filme ale unor realizatori aflaţi la început de
    carieră. Unul dintre aceştia este Victor Bulat, cu proiectul Casa noastră, povestea
    unei familii din Bălţi, Republica Moldova. Victor Bulat Am început să exersez filmând
    oameni în diverse contexte pentru că la UNATC aveam de făcut un astfel de
    exerciţiu. Era vorba de nişte filmări pe care noi le numeam observaţionale. Aşa
    am ajuns să filmez şi acasă, pentru că mi-era cel mai la îndemână, nu riscam să
    mă tragă cineva la răspundere când mă vedea cu camera. Am filmat timp de doi
    ani, dar filmul acesta la care încă mai am de lucru este făcut din material
    filmat în vacanţa de iarnă 2016-2017. După ce am revăzut materialul, mi s-a
    părut că poate ieşi ceva, şi atunci am început să montez şi să-i caut o
    structură. În cazul acestui film, pentru mine au fost foarte importante
    reacţiile familiei, aşa că i-am întrebat dacă sunt de acord să arăt ce am
    filmat şi altora, dacă sunt de acord să trimit ce am filmat în festivaluri. Au
    fost de acord, dar mă tot întrebau ce e atât de interesant în cazul lor. Dar
    acum, recent, am vorbit cu sora mea mai mare, care apare şi ea în documentar.
    Şi-a adus aminte cum mă ironiza când filmam, dar acum mi-a spus că îi place să
    vadă filmul, cu toate momentele pe care le-am surprins.

    Evenimentele din cadrul
    festivalului vor avea loc în cinci locaţii principale – Cinema Elvire Popesco -
    Institutul Francez, ARCUB, Cinemateca Eforie, POINT şi #Pavilion 32 -
    Goethe-Institut Bucureşti şi POINT, care va fi locaţia principală şi locul unde
    vor avea loc întâlnirile informale de dimineaţă cu cineaştii, dezbaterile pe
    tema principală a ediţiei, workshop-uri şi proiecţii. (

  • Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, ediţia 30

    Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, ediţia 30

    A 30-a ediție a
    Festivalului de Teatru Piatra Neamț, care se desfășoară între 20 septembrie și
    1 octombrie, are loc în anul în care Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ împlinește
    60 de ani de existență. Fiind vorba despre primul festival de teatru organizat
    în afara Capitalei – a debutat în 1969 – şi primul festival dedicat copiilor şi
    tinerilor, este, aşadar, o ediţie aniversară specială.


    Tema din acest
    an, Arhivele insecurității, este o formulă ironică, dar serioasă, care face
    trimitere la istoria festivalului, dar și la prezentul lui. Regizorul şi
    dramaturgul Gianina Cărbunariu, director al Teatrului Tineretului şi curator al
    festivalului, argumentează propunerea Fiind a 30-a ediţie, aniversară, am
    revizitat arhivele foarte generoase ale Teatrului Tineretului. Am descoperit
    lucruri foarte interesante. Am intrat în profunzime pe anumite teme pe care
    doream să le explorăm, deci am fost arhivari o perioadă. Pe de altă parte,
    spectacolul de teatru conectat la realitatea în care trăim e un fel de arhivă a
    momentului. În acelaşi timp, trăim vremuri foarte interesante, nu uşoare… Şi
    atunci, festivalul, aducând împreună aceşti creatori cu spectacolele lor şi cu
    alte evenimente – discuţii, ateliere – , devine el însuşi o arhivă. Ne dorim ca
    accentul să cadă pe temele investigate de foarte mulţi dintre artiştii
    invitaţi, şi anume, dorinţa noastră, astăzi, să arhivăm propriile frici,
    propriile ambiţii, aspiraţii, neputinţe. Facem asta prin toate mijloacele de
    comunicare.


    În contextul în
    care au loc festivaluri în multe dintre oraşele din România care au un teatru,
    şi nu numai din România, există nevoia, spune Gianina Cărbunariu, de a ne pune în situaţia de a gândi direcţiile în
    care vrem să mergem şi de a ne găsi un loc foarte clar în acest context. Cred că suntem încă într-o perioadă de tatonare a ceea ce înseamnă
    festivalul. Şi cred că acesta este mai degrabă un lucru bun. Pentru că acest
    festival s-a reinventat de-a lungul timpului, păstrând nişte direcţii. Dar
    interesant mi se pare că, pe direcţiile iniţiale – originalitate, dramaturgie
    contemporană, tineri creatori, crearea unui public tânăr – , care sunt piatra
    de temelie a festivalului, curatorii au adus de fiecare dată lucruri noi, au
    reinventat de fiecare dată conceptul festivalului. În ceea ce priveşte
    festivalul de anul acesta, avem mai multe secţiuni. În primul rând, secţiunea
    Tineri creatori. Condiţia pentru participare a fost ca cel care semnează
    spectacolul – regizorul, autorul – să aibă sub 30 de ani. Ne-am dorit să
    promovăm artişti aflaţi la început de drum.


    Ligia Ciornei a
    studiat regie şi producţie de film în cadrul UNATC, în 2017 fiind prezentă la
    Festivalul de Film de la Cannes cu scurtmetrajul Vintage. A venit la
    Festivalul de Teatru Piatra Neamţ cu spectacolul Grounded, de George Brant,
    produs de Asociaţia Culturală DOCTOR’S STUDIO din Bucureşti. Spectacolul, care
    o are în distribuţie pe talentata actriţă Isabela Neamţu, reprezintă debutul
    Ligiei pe scenă. Personajul din Grounded este o femeie-pilot de bombardier, care
    devine mamă şi soţie, dar, când se întoarce din concediul de maternitate şi îşi
    doreşte să zboare din nou, sistemul o reciclează şi o trimite să piloteze
    drone în deşert. Ligia Ciornei Eu am la activ trei sau patru
    scurtmetraje în care vorbesc despre femei puternice. Ultimul meu documentar
    este despre Roxana Tudose, campioană internaţională la tir cu arma. Practic,
    zona aceasta de armată şi duritate şi feminitate se regăseşte şi în
    scurtmetrajele mele. Din textul original, Ligia Ciornei a ales să păstreze
    temele relevante pentru publicul român track:
    Tema familiei, tema locului de muncă,
    care nu este unul normal şi cumva şi asta ne-a atras, pentru că e pilot de F16,
    relaţia dintre slujbă şi acasă….


    Ediţia din acest
    an a Festivalului de Teatru Piatra Neamţ include şi o secţiune naţională, în
    care au fost invitaţi artişti de vârste diferite, urmărindu-se conectarea la
    realitate, la teme importante din societatea românească şi din societatea
    contemporană în general. Un criteriu important de selecţie a fost acela ca
    spectacolele să propună teme de dialog.


    Iniţiată la
    începutul anilor 90, secţiunea internaţională a fost reintrodusă de managerul
    şi curatorul Gianina Cărbunariu. Au fost invitate spectacolele Le Petit
    Chaperon Rouge, text şi regie Joel Pommerat, Antonio şi Beatrix, coproducţie
    Companhia de Teatro de Braga, Theatro Circo şi Teatrul Tineretului şi Work in
    progress, un spectacol de Gianina Cărbunariu, produs de Emilia Romagna Teatro
    Fondazione. Bazat pe o intensă documentare, spectacolul investighează
    condiţiile de muncă ale lucrătorilor în Europa, temă care o preocupă de mai
    mulţi ani pe creatoarea Gianina Cărbunariu Se întâmplă nişte lucruri, începând
    chiar cu vulnerabilizarea lucrătorilor prin contracte de muncă pe durată din ce
    în ce mai scurtă. Pe de altă parte, sunt foarte multe lucruri care ţin de
    condiţii noi în societate. Se delimitează din ce în ce mai greu timpul de lucru
    de timpul liber. În momentul în care ai închis uşa biroului, nu eşti liber.
    Telefonul sună în continuare, mailuri… Am făcut interviuri cu aproximativ o
    sută de persoane din oraşul Modena şi din jurul oraşului, persoane între 25 şi
    35-40 de ani care lucrează sau care îşi caută de muncă, cu oameni în grevă, cu
    oameni care au emigrat în Italia, cu celebrele badante… Temele sunt europene, pentru că schimbările
    de pe piaţa muncii au în spate mecanisme globale, care se reflectă, evident,
    într-o regiune, dar ele ţin de aceste schimbări uneori dramatice în ceea ce
    priveşte stabilitatea, siguranţa chiar a condiţiilor de muncă, a felului în
    care oamenii îşi desfăşoară orele de lucru.


    Festivalul
    de Teatru Piatra Neamţ se doreşte a fi un moment de gândire asupra teatrului şi
    un spaţiu al întâlnirilor. Gianina Cărbunariu, directorul general al Teatrului
    Tineretului Fiind curator de festival, încerc să atrag
    atenţia asupra faptului că un festival nu înseamnă doar o selecţie de
    spectacole. Un festival presupune întâlnirea între artişti şi public, a
    artiştilor între ei, confruntarea unor practici teatrale… Dincolo de
    selecţie, un festival e un moment de gândire despre teatru şi despre lumea în
    care trăim. E un moment de socializare, de schimb de idei şi chiar un moment în
    care putem să ne simţim împreună. Şi să ne simţim bine împreună. Şi ca breaslă,
    şi ca spectatori.

  • Cristian Şofron, noul manager al Teatrului Odeon din Bucureşti

    Cristian Şofron, noul manager al Teatrului Odeon din Bucureşti

    După peste un deceniu în care la
    conducerea Teatrului Odeon din Bucureşti s-a aflat cunoscuta şi îndrăgita
    actriţă Dorina Lazăr, de la începutul acestui an scaunul de manager este ocupat
    de actorul Cristian Şofron. Cunoscut publicului larg în special pentru rolul
    marinarului Mihu din serialul Toate pânzele sus, Cristian Şofron a fost vreme
    de cinci ani directorul Centrului Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu.


    La început de mandat, managerul
    Cristian Şofron este preocupat de o mai mare promovare a Teatrului Odeon şi în
    afara ţării, instituţia fiind deja una dintre cele mai vechi şi importante
    scene din România Lucru pe care eu mi-l doresc pentru Teatrul
    Odeon este ca tot ce se întâmplă aici, spectacole, evenimente conexe şi alte
    evenimente, să poată fi încadrat sub deviza Totul la nivel de excelenţă.
    Teatrul Odeon este unul dintre cele mai importante teatre din România, îmi
    doresc ca el să devină unul dintre cele mai bune teatre din Europa şi, de ce
    nu, din lume. Teatrul Odeon a ieşit, iese în nenumărate locuri, dar poate că ar
    trebui să ne canalizăm energiile către festivalurile cu adevărat importante din
    ţară şi din afara ţării, să încercăm să aducem specialişti care să ne vadă
    munca, să ne aprecieze spectacolele… Sigur că nu se poate face în câteva
    luni, dar sunt convins că, încet, încet, Teatrul Odeon va fi din ce în ce mai
    cunoscut şi în afara ţării.


    Noul director al Odeonului consideră
    că excelenţa este dată şi de numele regizorilor invitaţi. Astfel, în perioada
    următoare va monta aici regizorul Alexandru Dabija, unul dintre cei mai iubiţi
    şi apreciaţi creatori români, care va semna spectacolul Povestea unui
    necunoscut după Povestiri de Cehov. Numele lui Alexandru Dabija este legat
    de istoria Teatrului Odeon, unde a montat mai multe spectacole şi al cărui
    manager a fost în perioadele 1991-1994 şi 1996 – 2002. Tot la Odeon va începe
    repetiţiile în lunile următoare şi Dragoş Galgoţiu, regizor angajat al
    teatrului, care va pune în scenă Hamlet-ul lui Shakespeare într-un spectacol
    ce se doreşte a fi un eveniment. Mai tinerii regizori Andrei şi Andreea Grosu,
    fondatorii teatrului independent Unteatru, revin la Odeon să monteze Jocul
    de-a vacanţa, de Mihail Sebastian. Tot până la sfârşitul acestei stagiuni,
    regizorul Zoltan Balazs, directorul teatrului independent Maladype din
    Budapesta, este invitat în cadrul proiectului european Fabulamundi.
    Playwriting Europe să pună în scenă piesa Gardenia , al tinerei dramaturge
    poloneze Elżbieta Chowaniec.


    Dincolo de regizorii invitaţi,
    managerul Cristian Şofron mai are şi alte planuri pentru Teatrul Odeon, începând
    cu Galeria Odeon Există un spaţiu destinat expoziţiilor în
    Teatrul Odeon. Mi-am propus ca această galerie să poată fi vizitată pe tot
    parcursul zilei. Este un pic anormal ca lucrările minunate de acolo să fie
    vizionate doar de către spectatorii care intră la spectacolele de la Sala
    Studio şi care nu pot fi mai mult de 100 – 120 de persoane. Avem multe proiecte
    legate de tinerii noştri spectatori. Aceştia pot vizita teatrul nostru în orele
    în care se montează decorul, pentru a vedea munca din spatele scenei. Avem
    chiar în perioada următoare, prin Şcoala Altfel, un proiect asemănător, în care
    vor veni grupuri de copii şi vor asista la montarea decorurilor, eventual la
    repetiţiile actorilor dinaintea începerii spectacolului. De curând am iniţiat un
    proiect, pe care l-am denumit deocamdată Seara tânărului creator, în cadrul
    căruia UNATC să îşi poată prezenta cele mai valoroase spectacole pe scena
    Teatrului Odeon. Cred că trebuie să ne gândim la cei care vin după noi.


    Angajat al Teatrului Odeon, coregraful
    şi, de ceva vreme, şi regizorul Răzvan Mazilu, artist cunoscut pentru
    contribuţia la ceea ce înseamnă teatru-dans şi musical în România şi pentru
    sprijinirea tinerilor coregrafi, va organiza, ca în fiecare an, o Gală a
    dansului pe 29 aprilie, de Ziua Internaţională a Dansului. De asemenea, se află
    în discuţie şi punerea în scenă a unui spectacol despre viaţa actriţei Judy
    Garland.


    Clădirea în care se află Teatrul Odeon
    din Bucureşti este un monument-bijuterie, inaugurat la
    sfârşitul anului 1911. Are o istorie extrem de bogată şi este singurul teatru
    cu scenă italiană din Europa al cărui tavan glisează. Situată pe Calea
    Victoriei, aproape de Universitate, construcţia este una dintre cele mai
    importante atracţii turistice ale Bucureştiului. Cu o clădire refăcută total la
    exterior, consolidată şi reornamentată după proiectele iniţiale din 1911,
    luminată corespunzător, Teatrul Odeon poate atrage spectatori şi din rândul
    turiştilor străini, cu condiţia să asigure traducerea spectacolelor. Managerul
    Cristian Şofron Teatrul Odeon are şi instalaţia, are şi
    traducerile în limba engleză pentru mai toate spectacolele, avem şi personalul
    calificat, care poate face acest lucru. Aşadar, aşteptăm la spectacolele
    noastre şi spectatori din alte ţări. Ne preocupă foarte mult acest lucru. Ba
    mai mult, am în gând nişte provocări pentru agenţiile de turism. Spun acest
    lucru în premieră… După părerea mea, un pachet turistic complet pentru
    străini ar trebui să cuprindă şi un eveniment cultural, un spectacol de
    teatru… Şi sunt convins că atunci când voi putea să duc această propunere
    către agenţiile de turism, ele vor avea un răspuns pozitiv.


    O prima iniţiativă a noului director
    al Teatrului Odeon a fost lărgirea trupei artistice a teatrului, prin angajarea
    câtorva actori tineri, dar şi a unor nume consacrate, precum Adrian Titieni şi
    Andi Vasluianu, cunsocuţi şi în afara ţării datorită rolurilor din filme.

  • Gala der jungen Schauspieler 2016: Theaterabsolventen haben unterschiedliche Berufschancen

    Gala der jungen Schauspieler 2016: Theaterabsolventen haben unterschiedliche Berufschancen

    Der rumänische Theaterverband UNITER organisierte Anfang September im Schwarzmeer-Resort Costineşti die 19. Gala des Jungen Schauspielers HOP 2016. Der Schauspieler und Professor Miklós Bács, Kunstdirektor der Gala, erklärte, der Zweck dieser Gala sei, über die Kunst des Schauspielers zu sinnieren. Die Schauspielerin Dorina Chiriac, Jurymitglied, meint, die jungen Absolventen würden ihre Kunst zwar gut beherrschen, es fehle aber an Identifikation mit dem Beruf und an Selbstsicherheit im Auftritt:



    Ich habe gemerkt, dass die jungen Schauspieler für die Bühne unvorbereitet sind. Ich beziehe mich nicht auf ihre Fähigkeiten, auf ihre Begabung, ihr Geschick — da sind sie sogar besser und vielfältiger als zu meiner Zeit. Was schlicht fehlt, ist etwas an der Stellung dem Beruf gegenüber. Ich bin fest überzeugt, dass die Schule schuld daran ist. Ich glaube, es ist ein Generationsmerkmal. Bei den guten frischgebackenen Schauspielern bemerke ich etwas, was nicht Unsicherheit, sondern eine Art Unwissenheit ist. Es hat etwas mit der Unterrichtsart zu tun. Ein Professor muss mit vielen Studenten arbeiten. Die Professoren haben keine Zeit für jeden einzelnen. Die Studienzeit ist heutzutage kürzer. Das Bologna-System ist zurzeit, meiner Meinung nach, für Rumänien gar nicht geeignet. Wir verfügen nicht über das nötige Personal. Wir brauchen Professoren, die speziell dafür ausgebildet sind.“




    Für die Gewinner der HOP-Gala 2016 bedeutet das Beherrschen der Kunst des Schauspielens, sich nie zufrieden zu geben mit dem, was man schon erreicht hat, immer besser zu sein wollen, die Phantasie zu gebrauchen. Alexandru Voicu absolvierte die Bukarester Hochschule für Theater- und Filmkunst UNATC im Jahr 2015 und hat den Gro‎ßen Preis der Gala gewonnen:



    Der Mechanismus, den ich immer gebrauche, egal was ich spiele, ist, dass ich immer versuche, von Null anzufangen, so, als ob ich das noch nie getan hätte. Ich versuche neue Sachen, egal ob ich das schon gemacht habe, sie sollen aber in dem Moment neu sein. Ich beherrsche sie technisch, die Fertigkeiten gibt es, aber ich versuche mich zu überlisten, damit ich sie in jenem Moment neu rüberbringe. Ich glaube, das hängt gleichzeitig vom Spiel und Spielen und von der Freude daran ab.“




    Alina Rotaru absolvierte die UNATC 2012 und ist die Gewinnerin des Preises für die beste Schauspielerin:



    Ich habe im letzten Studienjahr die Idee des Spielens entdeckt. Alles, was dieses Wort bedeutet. Ich habe mir gedacht, wenn ich auf der Bühne spiele, egal, welche Gestalt ich verkörpere, könnte ich grö‎ßere Chancen haben, bis ans Ende echt zu wirken. Die Kunst eines Schauspielers bedeutet für mich, dass mir der Zuschauer glaubt, dass ich für ihn echt bin und dass er mich versteht. Wichtiger als deine Begabung und dein Charme ist, wie du eine neu Rolle angehst.“





    Die Wahrheit auf der Bühne zu sagen, ist für die Schauspielerin Dorina Chiriac sehr bedeutend:



    Ich kehre immer zu Grotowski zurück, der behauptet: Ungeachtet des Genres oder Epoche muss der Schauspieler auf der Bühne die Wahrheit sagen. Das war ein Bewertungskriterium der Jury — der Schauspieler, der auf der Bühne steht, muss die Wahrheit sagen. Es gibt danach weitere Differenzierungskriterien wie Kraft, Begabung, Tragweite — alles Fähigkeiten, die angeboren sind, aber auch erworben werden können. Alle haben aber nur dann Sinn, wenn sie dem Ziel dienen, die Wahrheit weiterzugeben. Einige Schauspieler ziehen nur eine Show auf, andere sind tiefgründiger. In diesem Jahr haben wir junge Schauspieler gesehen, die sich mit ihrer Kunst geistig auseinandersetzen; sie haben ein tiefes Universum, sie können bedeutende Texte angehen, mit vielen Nuancen und Tiefsinn, aber ohne das Geheimnisvolle zu zerstören. Absolventen, die diese Qualitäten hatten, haben in diesem Jahr gewonnen.“




    Die Schauspielerin Dorina Chiriac erwähnte in unserem Gespräch die gro‎ße Anzahl von Studenten und die Überforderung der Professoren. Kunstdirektor Miklós Bács meint, es gebe mehrere Ansätze, um dieses Problem zu lösen:



    Ich bin der Meinung, dass die Schauspiel-Hochschulen dieses Thema gemeinsam besprechen müssten. Wie sollte der Hochschulunterricht in diesem Bereich sein? Was bedeutet diese gro‎ße Anzahl von Studenten für eine Kunstuniversität? Wir sind nicht gegen die hohe Anzahl, wir müssen nur Kompromisslösungen finden. Es ist gut, dass es viele Studenten gibt, aber nicht jeder muss ein Diplom erhalten und Theater auf der Bühne spielen. Das sollte eine Spezialisierung sein. Man könnte verschiedene Varianten finden wie Ausbildung in Psychodrama, Psychopädagogik bis hin zur Befähigung zum Unterrichten im Gymnasium. Wir könnten den Jugendlichen Arbeitsplätze sichern. Natürlich wünscht sich jeder, auf die Bühne zu kommen. Jeder hat diesen Traum. Wenn man das Theater liebt, kann man dem Theater auch anderswie dienen, nicht nur aus der Sicht des Schauspielers. Das hängt von der Strategie der Universitäten ab. Es ist einfach nicht möglich, dass eine Gesellschaft den 200 — 300 Absolventen im Jahr einen Arbeitsplatz sichert.“

  • Iniţiativă pentru introducerea teatrului în şcoală

    Iniţiativă pentru introducerea teatrului în şcoală

    Asociația Teatrul Vienez de Copii — “Copiii joacă teatru” și Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale doresc să introducă arta teatrală ca obiect de studiu opţional în şcolile şi liceele din România. Iniţiatorii proiectului susţin că educaţia artistică, în general, şi cea teatrală, în particular, s-a demonstrat că poate facilita deopotrivă învăţarea şi motivaţia şcolară. Educaţia prin tehnici împrumutate din teatru stimulează inventivitatea copiilor şi îmbunătăţeşte memoria. Teatrul poate construi, în școală, o colectivitate de elevi care învaţă să fie uniţi, care învaţă că doar laolaltă produc schimbări. Liliana Preoteasa, subsecretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale, a spus că apreciază acest proiect, pe care ministerul l-a susţinut de la început şi că speră că se va finaliza printr-o propunere de disciplină opţională care să fie pusă la dispoziţia tuturor şcolilor: “Mă bucur foarte mult că există acest proiect, MEN l-a susţinut de la început şi-l va susţine în continuare. Eu sper că el se va finaliza printr-o propunere de disciplină opţională care să fie pusă la dispoziţia tuturor şcolilor. Va fi o disciplină opţională pe care o vom aproba la nivel naţional. În acelaşi timp, cred că de abia de aici încolo va începe munca importantă, pentru că nu este important să avem doar un curriculum scris şi pus pe site, disponibil pentru toate şcolile, trebuie să avem şi cadre didactice care sunt capabile să facă acest lucru. Cred că formarea cadrelor didactice este o componentă cheie pe care va trebui să o rezolvăm în continuare discutând cu universităţile sau discutând cu Casele Corpului Didactic, care pot face şi un alt tip de formare continuă pentru cei care deja sunt în sistem. Cred că teatrul, pe lângă faptul că ne dă acea deschidere culturală, răspunde şi unei alte nevoi şi anume faptul că elevii de astăzi au nevoie de alte metode de predare învăţare. Această integrare în cadrul teatrului cred că este una la care ei răspund imediat, cu mare entuziasm şi, în urma aplicării tehnicilor teatrale, cred că lucruri fundamentale rămân în mintea şi în sufletul lor”.



    Teatrul Vienez de Copiii are o experienţă de peste 20 de ani în Austria şi de peste 8 ani în România, în formarea specialiştilor care lucrează în teatrul cu copii. Fondatoarea acestui teatru, actriţa şi producătoarea Sylvia Rotter a declarat că îşi doreşte să ofere copiilor din România şansa de a schimba lumea în care trăiesc. Cu această ocazie a fost distribuită şi cartea “Sus cortina… pentru viaţă”. Prin folosirea unor tehnici de respiraţie şi exerciţii de ritm, improvizând şi lucrând în echipă, copiii vor învăţa să fie mai încrezători în ei înşişi şi să interacţioneze unii cu alţii, să-şi dezvolte expresia lingvistică şi fizică, într-o atmosferă de auto-descoperire: ”Este o mare șansă să începem această inițiativă educațională..Ceea ce dorim să oferim este un supliment practic pentru predarea teoretică. In cei 20 de ani de experiență am dezvoltat o metodă pentru a face predarea mai ușoară și mult mai eficientă. Deci vrem să învățăm să predăm bine. Metoda noastră se bazează pe joacă, pe jucarea de jocuri. Tinerilor le place să joace jocuri iar joaca este baza pentru învățare. După cum spune renumitul psiholog Brigitte Sindelar “cea mai fericită uniune este între joacă și învățare”. Iar pe această temă, Albert Einstein a spus “am rămas copilul etern”.



    Dr. Laura Mateescu, medic neurolog la Clinica de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din cadrul Spitalului Al. Obregia din Bucureşti, a subliniat că este nevoie de aşa ceva în condiţiile în care copiii din ziua de azi îşi petrec mai tot timpul în faţa ecranelor. Acest lucru, în opinia specialiştilor, duce la grave probleme de sănătate, dar şi la o capacitate redusă de a comunica: ”Lumea copiilor de astăzi s-a schimbat. Ei nu se mai joacă în noroi, nu mai aleargă pe uliţe la bunici sau să se afle toată ziua pe stradă… Aceşti copii simt, se dezvoltă, se stimulează motor, tactil, se stimulează mirosul, vederea. Pe când în ziua de astăzi ei stau…la calculator. Gândiţi-vă ce stimuli primeşte creierul acestor copiii? O simulare repetitivă şi stereotipă. In schimb, ce stimuli primea creierul copilului care se juca pe câmp sau în noroi, în interacţiune cu alţi oameni, cu alţi copii de aceeaşi vârstă?… Nu este zi să nu văd la spital un copil despre care părinţii să-mi spună că a stat cam mult la televizor chiar de la vârsta de un an.. şi are şi tabletă… Si ne întrebăm ce se întâmplă în creierul lui!….”



    Aproximativ 120 de cadre didactice din 10 judeţe din ţară urmează să fie pregătiţi pentru a preda arta teatrală în şcoli. Una dintre universităţile implicate în acest proiect este UNATC care are o secţiune dedicată pedagogiei teatrale. Anul acesta au absolvit această ramură 8 studenţi care vor putea profesa în viitor. Proiectul are o perioadă de implementare de 4 ani ( 2014-2017). Chiar dacă nu a fost introdus ca şi materie, teatrul este jucat opţional în şcoli şi licee acolo unde tinerii sunt pregătiţi pentru anumite evenimente.