Yislu al Costa
di Nicolae Batzaria
puizie di Toma Enache
Doarme Costa-n protlu somnu: –
Ma pi-aghalea, nu strigaţ ;
Doarme Costa mintimenlu,
Ma mutriţ s-nu-l diştiptaţ.
Doarme Costa şi-nyiseadzâ,
Că din ţer taha s-dipuse
Aghiul Petru, hrisusitlu,
Şi la Costa ndreptu s-duse.
Aghilu l’i dzâţe : “Ţâne, Costa ;
Ia dişcl’ide mâna ghine.
Nau’ flurii ţ-aduc pişchese,
Ca di vrearea ţi-am tri tine”.
“Nica unâ”, Costa greaşte ;
“S-facâ dzaţe, aghisite.
Nu ti mâcă pi pâzare,
Dzaţe suntu uidusite”.
“Nu, nu-am alte, ma ţ-agiungu;
Noauâ, Costa, nu-s puţâne”.
“Bre ţi şcl’inciu”, faţe Costa;
“Nu ti şteam aşi pri pâne”.
Bre că s-faţe, că nu s-faţe,
Cu Sân-Chetru cum zburaşte,
Cum tot caftâ, cum s-âncace,
Costa somnul ayuneaşte.
Şi s-dişteaptâ, veade-n mânâ:
Di flurii nu-i niţi urmâ.
Ca pâlit arsare Costa
şi asudoare greauâ l-curmâ.
“Bre, ţe-adrai!” ’şi strigâ singur;
“Fui chirut şi giumitate:
Lu nâirii pi Sântul -Petru
Şi-ñi-li lo fluriili toate.
Stăi că-l fac ca s-vinâ iara;
Hai, sâ-ñi da cât l’i-easte vrearea.
Noauâ dzâţe? Noauâ s-hibâ.
Maşi s-nu aspardzim noi pâzarea”.
S-culcâ Costa, ncl’ide ocl’il’i
Şi s-prifaţe că durñi.
Timse mâna şi cu dulţeame
’N somnu Costa aşi gri:
“Adu pradzl’i, Sânte Petru;
Noauâ s-hibâ, nu-i ţiva.
S-treacâ unâ di la mine;
Hai, si s-faca vrearea ta”.
Visul lui Costa
Doarme Costa ca buşteanul;
Linişte dar, nu vorbiţi!
Doarme Costa, om mintos
Luaţi seama că-l treziţi!
Doarme şi visează, dragul,
Cum că a coborât de sus
Sfântul Petru, preaslăvitul,
Şi taman la el s-a dus…
Şi-i zice: “Ia, ţine, Costa,
Darul ăsta de la mine
Nouă lire zimţuite,
Că mult Imi eşti drag… E bine?”
Costa: “Vai, vai, luminate,
Mai pune, să fie zece…
Nu fi, Doamne, cărpănos,
De la tine poate trece…”
“Nu mai am… Dar ce n-ajunge?
Nouă lire-s de colea?…
“Ce calic – mârâie Costa-,
Zău, nu te ştiam aşa!”
Ba mai dă-mi, ba îţi ajunge —
Cu Sânchetru se tocmeşte,
Şi nu-ş cum, mintosul Costa
Iacă-ţa că se trezeşte.
Se trezeşte şi, spăimit,
Se uită în palmă-i drept.
Şi-a ţâşnit ca ars de gloanţe-
Să-i stea inima în piept!
Vai de mine ce făcui?
Că nătâng am fost — oi, oi!!
Supărai pe Sfântul Petru
Şi-şi luă lirele-napoi…
Stai-aşa, că-l aduc iar…
Fie, deie-mi doar atât !
Vrea el nouă –fie nouă –
Şi-nchei târgul, nu fac gât…”
Și din nou se culcă Costa, –
Ochii-nchide, a dormire…
Ntinde palma și grăiește,
Dulce, până peste fire:
“Bine, Sfinte, haide, dă-le
Cele lire, nu mai sta…
Nouă, zici? Nouă să fie,
Facă-se, dar, voia ta!”
(Transpunere de Hristu Cândroveanu)