În 1185, nervozitatea în rândurile contribuabililor Imperiului bizantin ajunsese la cote maxime. Administraţia centrală crescuse taxele pentru căsătoria împăratului Isac al II-lea Anghelos cu fiica regelui Ungariei, ceea ce dusese la nemulţumiri puternice. Doi fraţi, boierii români Petru şi Ioan Asan, lideri ai comunităţilor din nordul Bulgariei de azi, au prezentat curţii imperiale un protest formal împotriva acelor creşteri de taxe, protest respins cu violenţă. Întorşi la Veliko Târnovo, reşedinţa lor, cei doi fraţi declanşează răscoala antibizantină care se va finaliza cu apariţia statului româno-bulgar sau a celui de-al doilea ţarat bulgar, condus de dinastia Asăneştilor. Statul a funcţionat până în jurul anului 1260, când s-a fragmentat, în 1396 toate formaţiunile statale succesoare fiind cucerite de otomani.
Stat multietnic, ţaratul româno-bulgar a avut în componenţă cel puţin 3 etnii: români, bulgari şi cumani. Istoricul Alexandru Madgearu arată că pe baza surselor se poate construi cu greu o hartă a statului: “Sunt mai multe surse care îi menţionează concomitent, uneori în aceeaşi frază, şi pe vlahi, şi pe bulgari şi pe cumani. Se făcea o distincţie clară de natură etnică între participanţii la o campanie militară, la un asediu, sau la cei care făceau parte din populaţia zonei. Se mai face distincţie chiar între teritorii denumite Bulgaria şi Vlahia. Deci se pare că a existat o Vlahie. Însă nu era numele folosit de românii înşişi pentru că românii nu şi-au spus niciodată vlahi. Sursa respectivă, e vorba de unul dintre actele papei, dacă denumeşte Vlahia un anumit teritoriu în aceeaşi frază, asociat cu Bulgaria, înseamnă că statul avea nişte diviziuni, nişte terirorii care puteau beneficia de o anumită autonomie. Nu ştim mai nimic în privinţa aceasta. Ştim doar că exista o diferenţă net marcată între vlahi şi bulgari menţionată de sursele bizantine, Niketas Honiates, în special.”
Cu toate că naţiunea medievală avea un alt sens decât cea moedernă, Asăneştii erau conştienţi de propria lor origine. Dar separările etnice nu au fost însă un obstacol în coalizarea împotriva puterii centrale. Alexandru Madgearu: “Sigur că ei erau conştienţi de originea lor etnică, dar pentru acea perioadă trebuie să ne gândim că idea de etnie, de naţiune, nu avea aceeaşi semnificaţie precum o are începând de prin secolele 18-19. Avea mai mult o apartenenţă de grup, de religie, de stare socială. Nu avem direct de la ei decât această informaţie, care apare în mai multe locuri, din corespondenţa cu papa, unde se spune că “noi suntem de sânge roman”. De exemplu, la aceste revolte participarea a fost multietnică. Duşmanii nu erau grecii ca etnie greacă. Duşmanul era puterea de la Constantinopol reprezentată prin cei care luau dările. Pentru că toate au pornit de la motive de natură fiscală, economică, şi nu neapărat cei săraci au fost cei care s-au răzvrătit, ci cei bogaţi. Ei erau cei loviţi în principal şi atunci i-au antrenat pe oamenii de rând.”
Răscoala antibizantină a avut însă şi o componentă mistică, pe lângă motivaţia economică, pe care am fi tentaţi s-o neglijăm. Alexandru Madgearu arată că practicile mobilizării religioase în scopuri politice erau frecvente în Evul Mediu: “Iată cum i-au stârnit la revoltă pe români şi pe bulgari fraţii Asăneşti la Târnovo. Au imaginat o poveste întreagă, cu sfântul Dumitru care a plecat de la Salonic, care fusese cucerit de normanzi. Au zis aşa: sfântul i-a abandonat pe greci din cauza păcatelor lor şi a venit la noi, la Târnovo. Au făcut un fel de capelă la poalele cetăţii şi au adunat nişte indivizi care, după părerea mea, erau drogaţi cu ciuperci halucinogene, după manifestările care sunt descrise de Nikita Honiates. Nu e de râs. Asta a fost o practică milenară. Am făcut o comparaţie cu relatarea lui Marco Bandini de la 1650 din Moldova, unde descrie ceva similar. Nişte personaje aflate în stare de delir mistic au început să cânte şi să ţipe “sf. Dumitru e cu noi” şi “să pornim la luptă contra blestemaţilor de greci”. O asemenea acţiune de război psihologic, în termeni actuali, a fost decisivă pentru declanşarea revoltei. Ne spune Niketas Honiates că se cam codeau să pornească la luptă.”
Alexandru Madgearu a spus că principalul obstacol în identificarea mai multor caracteristici ale statului Asăneştilor este cantitatea restrânsă de surse. “Lipsesc izvoare, n-avem cum să ştim, într-un oraş, câţi erau bulgari, câţi erau români. Nici măcar nu avem cimitire care ar putea permite să se facă asemenea aprecieri. Atunci când aceşti conducători erau mai slabi, s-au declanşat mişcări separatiste, în timpul lui Borilă, pe urmă în timpul lui Constantin Asan. Depindea de cât de autoritar era ţarul. Dacă nu era, atunci erau grupări de boieri care, pe diferite teritorii, se declarau autonomi dacă nu cumva chiar independenţi.”
Primii trei suverani, Petru, Ioan Asan şi Ioniţă, au fost de origine română, după care dinastia se bulgarizează. Statul Asăneştilor va rămâne o entitate distinctă şi pe fondul prăbuşirii Bizanţului care, după cucerirea sa de către cruciaţi din 1204, nu va mai reprezenta o forţă. Apariţia Imperiului otoman în regiune, începând cu prima jumătate a secolului al 14-lea, va însemna inaugurarea unei noi formule politico-statale.
