Radio România Internațional

Tag: Carol I

  • Sărbători tru meslu mai

    Sărbători tru meslu mai

    Istoria ndreapsi tră ateali ditu soni trei dzăli ditu prota decadă a meslui mai evenimente importante tră lumea tută, tră Europa și tră români. Acăţamu arada alliumtrea di triţeari a kirolui, număsită cronologie, și himu tru anlu 1950, la 9 mai, cându Robert Schuman, ministrul francez de externe, ghivăsi legendara Declarație cari băgă thimeallili a instituțiilor ti unificarea europeană. Tru declarație să zburaşti ti “Europa” ca simbol a unitatilleli continentu, tru ună zodie a iriñillei. Pripunirli a Declarației Schuman ditu 1950 apufuseaşti un proiect concret, un program cu jgllioati limbidi di unificari efectivă a activitatillei economică. Fu thimilliusită Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prima instituție europeană supranațională, la cari loa parti șasi țări: Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg. S’băga sum viglleari și ună reglementare unică, a statilor participante, producția di cărbune și cileki, atea cari avea data armati a olimlui ţi tamam s’avea bitisită.



    V4siliili ţi avea faptă prota jgllioata, ditu videala ali Declarație Schuman ditu 9 mai 1950, s’avea ampulisită cabaia tru aestă a doua conflagrație mondială. Polimlu s-avea bitisită cu 5 ani și ună dzuuă ninti ca ministrul francez s’pripună planul construcției europene. Capitularea ali Germanie, cari nsimna bitisita a polimlui, cunuscu momente nilimbidz. Prota ki prota, Germania capitulă la Rheims, tru Franța, noaptea, tru protili sihăţ a dzuuăllei di 7 di mai. Sovietiţlli caftă ună capitulare la Berlin, și dinintea a forțelor al Stalin. S’duc și aesti negocieri cari apufusescu dănăsearea alumtiloru la oara 23 a dzuuăllei di 8 di mai. Ama după oara ali Moscovă eara dzuua di 9 di mai 1945, aesta hiinda Dzuua ali Victorie tră Uniunea Sovietică. Aestă dzuuă easti sărbătorită și tru aestu kiro, tru Piața Roșie, acă, atumţea, tru 1945, alumtili a Doilui Polimu Mondial s’dusiră ninti contra ali Japoniei, cari avea s’capituleadză tamam tu meslu agustu, după bombardamentele atomiţi de la Hiroshima și Nagasaki. Iara adză, Rusia sărbăturiseasti Dzuua ali Victoriei sovietică, la 9 di mai, hiinda ună văsilie tru mplin polimu di fuvirseari, cata cum aţelu nkisitu di Hitler.



    Tră români, 9 și 10 di mai au semnificații ahăndoasi și speciale, pi ningă ateali internaționale și europene ma nsusu arădăpsiti. Nă minduimu prota ş-prota la anlu 1877, cându un nău poimu şidea s’nkisească anamisa di dauă imperii, aţelu arus și aţelu otoman, pisti caplu a românilor ama tru văsilia a lor. Bucureștiul simneadză un tratat cari da izini a rușilor să-și treacă askerili tru sudul a Dunării, tru condiții stricte, tră atea că și atumţea askerili aruse avea adetea s’yina ama s-nu mata s’toarnă. Parlamentarii caftă limbidzări și agiung s’voteadză, tru ateali dauă camere parlamentare, la 9 mai 1877, ună moțiune cari declară independența ali Românie. A daua dzuuă s’umplea 11 ani de la alinarea pi tron a v4sillelui Carol I, prot;lu văsille a românilor. Ase, la 10 mai 1877, văsillelu andrupasti acțiunea parlamentară simnânda declarația adoptată de alepţălli a farăllei. Ase, dzuua a monarhiei ditu România, 10 Mai, aminta fortumaa istorică a proclamarillei independenței. Tru scurtu kiro, askerili aruse, cari duţea un polimu greu, tru sudul Dunării, contra a turţăloru, s-vidzură tru impas și căftară agiutoru a românilor, direct a văsillelui Carol I. Românii llia parti giuneaşti la alumti, llia nica si apala di pridari di la șeflu a askeriloru otomane, Osman Pașa.



    Ase, independența României fu amintată cu curbani eroică, pi câmpul di alumtă. 10 mai eara ditu 1866 dzuua națională a Principatelor Române Unite. Atumţea, tru aţea dzuuă, principele Carol, ţi fu aleptu di mărli puteri europene ale momentului să’lki llia loclu al Alexandru Ioan Cuza, intra București. Tru 1859, Moldova și Muntenia alidzea idyea persoană pe tronul de la Iași și aţelu di București, realizându-se unirea de facto a atiloru dauă state românești. Ama aesta unire eara multu crehtă asi că românii aflară ceareia ti aduţeari pi tron a unui principe xenu. Sum domnia al Carol, România amintă apufusitu cătă modernizare. După epopeea independențăllei, ditu 1877, România agiundzi regat iar domnitorlu Carol easti ncurunat, la 10 mai 1881, ca văsille ali României. Puțăne coincidențe aflamu tu aestă prezentare, multe date comune, ama, dusiră la ascumbusearea a energiilor tră băgarea tru lucru a niscăntoru realizări istorice. Tute, tru ateali ditu soni trei dzăli a protăllei decadă a meslui mai.



    Autoru: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala







  • Sărbători în luna mai

    Sărbători în luna mai

    Istoria a aranjat pentru ultimele trei zile din
    prima decadă a lunii mai evenimente importante pentru lumea întreagă, pentru
    Europa și pentru români. Mergem în ordinea inversă a trecerii timpului, numită
    cronologie, și ne aflăm în anul 1950, la 9 mai, când Robert Schuman, ministrul
    francez de externe, a citit legendara Declarație ce a pus bazele instituțiilor
    unificării europene. În declarație se vorbește despre Europa ca simbol al
    unității continentului, într-o zodie a păcii. Propunerile Declarației Schuman
    din 1950 stabilește un proiect concret, un program cu pași clari de unificare
    efectivă a activității economice. A fost creată Comunitatea Europeană a
    Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prima instituție europeană supranațională, la
    care participau șase țări: Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi
    Luxembourg. Se puneau sub un control și o reglementare unică, a statelor
    participante, producția de cărbune și oțel, cea care oferise arme războiului ce
    tocmai se încheiase.

    Țările ce au făcut primul pas, în lumina Declarației
    Schuman din 9 mai 1950, se războiseră cu încrâncenare în această a doua
    conflagrație mondială. Războiul se încheiase cu 5 ani și o zi înainte ca
    ministrul francez să propună planul construcției europene. Capitularea
    Germaniei, care înseamnă sfârșitul războiului, a cunoscut momente neclare.
    Întâi, Germania a capitulat la Rheims, în Franța, noaptea, în primele ore ale
    zilei de 7 mai. Sovieticii cer o capitulare la Berlin, și în fața forțelor lui
    Stalin. Se duc și aceste negocieri care stabilesc încetarea focului la ora 23 a
    zilei de 8 mai. Dar după ora Moscovei era deja ziua de 9 mai 1945, aceasta
    fiind Ziua Victoriei pentru Uniunea Sovietică. Această zi este sărbătorită și
    în prezent, în Piața Roșie, deși, atunci, în 1945, luptele Celui de al Doilea
    Război Mondial au continuat împotriva
    Japoniei, care avea să capituleze tocmai în luna august, după bombardamentele
    atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Iar astăzi, Rusia sărbătorește Ziua
    Victoriei sovietice, la 9 mai, fiind o țară în plin război de agresiune, precum
    cel declanșat de Hitler.

    Pentru români, 9 și 10 mai au semnificații profunde și
    speciale, pe lângă cele internaționale și europene mai sus evocate. Ne gândim
    în primul rând la anul 1877, când un nou război stătea să izbucnească între
    două imperii, cel rus și cel otoman, peste capul românilor dar în țara lor.
    Bucureștiul semnează un tratat care permite rușilor să-și treacă trupele spre
    sudul Dunării, în condiții stricte, pentru că și atunci trupele ruse aveau
    obiceiul să vină dar să nu mai plece. Parlamentarii cer lămuriri și ajung să
    voteze, în cele două camere parlamentare, la 9 mai 1877, o moțiune care declară
    independența României. A doua zi se împlineau 11 ani de la urcarea pe tron a
    regelui Carol I, primul rege al românilor. Astfel, la 10 mai 1877, regele
    susține acțiunea parlamentară semnând declarația adoptată de aleșii nației. Astfel,
    ziua monarhiei din România, 10 Mai, primea încărcătura istorică a proclamării
    independenței. În scurt timp, trupele ruse, care duceau un război greu, în
    sudul Dunării, împotriva turcilor, s-au trezit în impas și au cerut ajutorul
    românilor, direct regelui Carol I. Românii participă eroic la lupte, primesc
    chiar spada predării de la șeful trupelor otomane, Osman Pașa.

    Astfel,
    independența României a fost obținută cu jertfe eroice, pe câmpul de luptă. 10
    mai era din 1866 ziua națională a Principatelor Române Unite. Atunci, în acea
    zi, principele Carol, ce fusese ales de marile puteri europene ale momentului
    să îl înlocuiască pe Alexandru Ioan Cuza, intra în București. În 1859, Moldova
    și Muntenia alegea aceeași persoană pe tronul de la Iași și cel de la
    București, realizându-se unirea de facto a celor două state românești. Dar
    această unire era foarte fragilă astfel că românii au găsit soluția în aducerea
    pe tron a unui principe străin. Sub domnia lui Carol, România a evoluat hotărât
    spre modernizare. După epopeea independenței, din 1877, România devine regat
    iar domnitorul Carol este încoronat, la 10 mai 1881, ca rege al României.
    Puține coincidențe găsim în această prezentare, multe date comune, însă, au
    generat mobilizarea energiilor pentru înfăptuirea unor realizări istorice.
    Toate, în ultimele trei zile ale primei decade a lunii mai.

  • Carmen Sylva, regina-scriitoare

    Carmen Sylva, regina-scriitoare

    Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut pe 29 decembrie 1843 în ducatul Nassau, astăzi landul Rhenania-Palatinat, din vestul Germaniei. Peste 26 de ani, în 1869, ea avea să devină regina României, o țară din estul Europei aflată sub influență otomană de aproape patru secole, o țară care își căuta drumul către modernizare. Căsătorită cu principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen la trei ani după ce acesta ocupa tronul României în 1866, Elisabeta s-a identificat total cu misiunea ei de suverană: a fost alături de soțul său și de națiunea română în toate momentele-cheie ale istoriei. S-a implicat în tratarea celor răniți pe frontul războiului de independență din 1877-1878, a înființat Societatea ”Regina Elisabeta”, cea care a pus bazele sistemului de caritate în România, a susținut programe sociale pentru cei defavorizați. Urmele implicării reginei se văd peste tot în istoria României din cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea și istoricii au scris cărți în care au arătat amploarea personalității ei.



    Regina Elisabeta a fost însă și o intelectuală în adevăratul sens al cuvântului. Nu numai că a fost o patroană a artelor în România, dar a fost scriitoare și traducătoare, influențată puternic de spiritualitatea creștină. A scris sub pseudonimul Carmen Sylva peste 1000 de poezii, 90 de nuvele adunate în patru volume, 30 de opere dramatice și patru romane. Opera ei a fost tradusă în limba română de mari nume ale literaturii române precum Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz, Adrian Maniu. Preocupările ei culturale și gândirea ei se potriveau cu prezența ei fizică. De la scriitorul francez Pierre Loti (1850-1923) ne-a rămas o descriere realistă a primei regine a României: ”regina este înaltă, ochii îi sunt albaștri și puțin nesiguri; caută îndeaproape privirile celorlalți spre a le ghici mai repede gândurile. Sprâncenele fin arcuite au o extraordinară mobilitate; gura armonioasă este obișnuită să zâmbească, lăsând să se zărească o dantură foarte albă și frumoasă. Sub această strălucire de inteligență, de bunătate, de sinceritate cu care-și întâmpină musafirii spre a-i face să se simtă mai bine, există umbra unei modestii profunde, o mirare ingenuă când răspunde apelativului ”Maiestate”… O uitare parcă a rangului, ceea ce scoate în evidență și mai tare sclipirea ce știe să și-o stăpânească.”



    Ultimele apariții editoriale ale operei reginei Elisabeta cuprind două tipuri de scriitură rămasă inedită. Este vorba despre corespondența purtată cu soțul ei Carol I, în două volume, intitulată ”Cu iubire tandră, Elisabeta … Mereu al tău credincios, Carol”, și cartea de reflecții și eseuri intitulată ”Cuvinte sufletești”. Scriitoarea Tatiana Niculescu a comentat volumul ”Cuvinte sufletești” și a punctat profunzimea spirituală a suveranei care i-a depășit imaginea pe care o avea: ”Eu, înainte să citesc cele două volume, aveam despre regina Elisabeta o imagine destul de statică, o imagine de regină-efigie, de femeie decorativă, așa cum vedem prin filme sau biografii de mare popularizare. Abia corespondența mi-a scos la iveală o femeie extraordinară, extrem de vie și de subtilă în tot ce scria. Corespondența, ca și ”Cuvintele sufletești”, sunt momente de reflecție personală. Este o carte de istorie, este o recuperare din gândirea esențială a reginei Elisabeta, dar este poate o carte de rugăciuni, o carte de gândire teologică sau un jurnal spiritual. Probabil că este toate acestea la un loc. Suntem în fața unei regine care la sfârșitul secolului al 19-lea avea deja o spiritualitate creștină atât de bine închegată și de vie, într-o lume în care erau tot felul de ezitări, de aproximări, de tatonări diverse în materie de teologie creștină și de gândire creștină.”



    La rândul ei, scriitoarea Tania Radu a arătat cum educația formativă religioasă a reginei Elisabeta au ajutat-o să fie persoana atât de bună și de apreciată de ceilalți: ”Avem în față o carte vindecătoare prin dimensiunea autenticității ei. Regina Elisabeta a ridicat foarte mult ștacheta trăirii spirituale a existenței, a vieții, mai cu seamă atunci când cineva se află într-un rol de conducere, într-o țară încă în formare. Regele Carol I a jucat acest rol în mod cu totul excepțional, și iată că acum aflăm mai în detaliu care a fost rolul reginei Elisabeta alături de el. Principesa Elisabeta a fost educată extrem de atent și mult peste ceea ce se obișnuia în casele princiare ale vremii. Un exemplu din metodele folosite era că orele de religie le făcea cu mama ei și se țineau la ora 6 dimineața, în fiecare zi. Această disciplină care pare austeră și apăsătoare a crescut până la urmă o ființă extraordinar de sensibilă, extraordinar de afectuoasă și de dăruită celorlalți păstrând fibra autoritară a aceluia care are un ghid spiritual și se conduce după el.”



    Regina-scriitoare Elisabeta a fost la înălțimea cerințelor timpurilor sale până la sfârșit. I-a stat alături regelui Carol I 45 de ani, până la moartea acestuia în 1914. Iar pe 18 februarie 1916 a plecat și ea în eternitate, la 72 de ani.





  • Sinaia, Drumul Regelui

    Sinaia, Drumul Regelui


    Astăzi vă invităm la Sinaia, staţiune situată la circa 120 km nord de Bucureşti. Când spunem Sinaia, spunem “Perla Carpaţilor” sau cea mai veche staţiune pentru sporturi de iarnă din România, pentru că încă de la începutul secolului trecut, aici se desfăşurau competiţii de bob sau schi. Sau reşedinţa de vară a regilor României moderne, aici Principele Carol I, ales domn al României în 1866, a hotărât construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc pe valea râului Peleș, de unde și numele castelului inaugurat oficial în 1883.



    Recent însă am descoperit în Sinaia o zonă de drumeţie deosebită: Poteca Regală, amenajată din piatră cubică şi balustrade din lemn, pe timpul lui Carol I, care şerpuieşte prin pădure. Traseul porneşte din zona parcului Dimitrie Ghica din Sinaia, după treptele care urcă pieptiş din faţa gării, continuă în serpentine pe strada Furnica, trece de Mănăstirea Sinaia, urmează drumul către Cota 1400 şi se desprinde la dreapta, marcaj bandă albastră, după Centrul de pregătire al Jandarmilor Montani. Drumeţia durează o oră – o oră şi jumătate şi îşi poartă vizitatorii, domol, către Poiana Regală sau Stâna Regală, numită astăzi Poiana Stânii, o pajişte alpină situată la 1270 de metri. Primăvara, pajiştea este plină de brânduşe, ghiocei şi lalele sălbatice, care se adaugă unicităţii date de priveliştea excepţională asupra masivului Bucegilor şi către abruptul Caraimanului. Aici se ţineau serbări câmpeneşti, la care participau şi înalţii oaspeţi ai regilor României cărora le erau astfel prezentate tradiţiile, obiceiurile, oamenii locului şi mâncărurile specifice. Zona a fost extrem de iubită şi de Regina Maria care a construit în pădurea de aici, în 1897, pe când era doar tânăra principesă Maria a României, o casă construită în copaci, “Cuibului Prinţesei”. Construcţia i-a fost încredinţată arhitectului regal, André Lecomte du Noüy, ajutat de Karel Líman, arhitectul castelului Peleș. Întreaga construcție a fost terminată în patru luni, era alcătuită din trei încăperi, un balcon larg și o galerie care se întindea de-a lungul unei laturi. Inaugurarea s-a făcut în iulie 1898. Construcția a rezistat până după Primul Război Mondial, când s-a prăbușit în timpul unei furtuni violente.



    În imediata apropiere a pajiştei, unde există şi o cabană, sunt şi stâncile Franz Joseph, uşor de recunoscut după amenajarea cu paltforme, scări şi balustrade. Stânca principală, aflată la 1299 metri altitudine, poartă numele împăratului Austro-Ungariei la dorinţa lui Carol I. Franz Joseph a vizitat Sinaia în 1896, făcând o mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi bogăţia Peleşului. Se pare că însuşi regele Carol I a venit aici cu împăratul pentru a-i arăta sălbăticia şi măreţia zonei. În vârful stâncii este amenajat unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere de pe Valea Prahovei. De aici poate fi observată întreaga vale, între Poiana Ţapului şi Sinaia. Alexandra are 38 de ani, a fost de curând pe acest drum cu un grup de prieteni şi ne-a povestit: Track: “Am ajuns la Poiana Stânii şi era soare, pajiştea era plină, plină de ghiocei şi am fost la stâncile lui Franz Joseph şi am văzut priveliştea, de sus, de deasupra lumii. Însă cred că ce mi-a plăcut cel mai mult a fost drumul în sine, fiindcă era presărat cu tot felul de copaci, care mai de care mai năstruşnici. Unii păreau să aibă nişte expresii deosebite, alţii aveau ciuperci care semănau cu nişte căsuţe de pitici şi pădurea era o lume cu totul şi cu totul fermecată. Şi în mintea mea s-au legat poveşti. A fost o experienţă deosebită.”



    Traseul poate fi continuat către Cascada Urlătoarea, trecând prin Poiana Ţapului, urmând marcajul cu punct albastru. Pe aici obişnuiau să se plimbe călare regele Carol I şi, mai târziu, Regina Maria. Cascada Urlatoarea se află la o altitudine de 1100 metri, pe pârâul Urlătoarea, în Munții Bucegi, iar traseul este accesibil tot timpul anului, fiind unul dintre cele mai uşoare trasee din zonă. Este una dintre cele mai frumoase şi spectaculoase căderi de apă din România, având o înălțime de 15 metri.




  • Culili Măldăreşti

    Culili Măldăreşti

    Adză vă călisimu la ună priimnari isihă, ună turnari tru istorie, ama şi discurmari tru ună gărdină multu mşeatu ndreaptă. Nkisimu la Culili Măldăreşti, ditu localitatea Măldărești, giudeţlu Vâlcea. Zborlu “culă” yini ditu limba nturţească (kule) şi nsimneadză piryu. Avânda şi funcţie di apărare, ama şi aţea di reşedinţă permanentă, cula easti ună construcţie analtă, semifortificată, speţifică ti secolili 18…19, hiinda andămusită nu maş tu Oltenia, ama ş’tru tutu spaţulu balcanic.



    Liliana Beu, director adjunct, Muzeul giudeţeanu Vâlcea nă feaţi ună căliseari: “Vă călisimu tuţ atelli cari aveţ oară, s’agiundzeţ la Complexul muzeal Măldăreşti, s’triteţ praglu a aţiloru trei obiectivi, s’vă hărsiţ di ună frăndză di istorie. Aproapea di Horezu easti Complexulu Muzeal Măldăreşti, unu complex cari ari tru patrimoniu trei obiectivi di sinferu naţional, unu ma muşeatu di alantu. Easti zborlu, prota ş-prota ti Cula Greceanu, deapoa di Cula fostă Măldărescu, actuală Duca, iara treilu obiectiv şi aţelu ditu soni ditu videală istorică, easti Casa memorială I.Ghe.Duca.


    Ansamblul easti interesant şi easti mşeati ti videari, di itia că easti un loc cari conservă multu ghini cu kirolu aspectul di culă tradiţională oltenească. Cula Greceanu easti nai ma muşeata, reprezentativă tră stilu aestu arhitectural. Ahurhita-a culăllei Greceanu di Măldăreşti easti băgată tru kiro, iuva nica ditu secolu XVI-lea, tru kirolu al Mihai Giunarlu, cându unu ditu capidañilli a lui cădzu tru prizoniearatu la tătari şi aprăftăsi s’ascapă şi după aesta s’turnă tru văsilie cu nicukirata aoa, iu vrea s’bagă thimeallili a farăllei Măldărescu. Ună altă tradiţie spuni că tută comunitatea poartă numa di Măldăreşti di la aestu capidanu cari vahi avu “măyuli ” di păradz. Importantu easti că ditu documente istoriţi şi ditu stilu arhitectonic cari easti reprezentativu tră zona a noastră, ahurhita-a secolului al XVIII-lea easti nai ma yilipsitoru tru ţi mutreaşti urnekea brâncovenească. Ahurhiti ca unu sturu di apărare, tru secolul al XVII-lea, deapoa, cula Greceanu s’hărsi di niscănti adăvdzeri, cari lli-deadiră aspectul ţivilu şi îlli conferă nota di adză, di pirifañi, di muşuteaţă şi stilu brâncovenesc u faţi s’lliarisească a oclliului.”



    Aestă culă s’veadi maş pi di nafoară, ama easti loclu iu fu filmatu ună parti ditu filmul Aferim, cari amintă “Ursa di asimi” Berlin, tru anlu 2015 şi fu pripunirea românească tră Oscar.



    La cula Duca ama, putem s’videmu organizarea aluştou edificii, cum şi obiectili di decor: icoane, covoare olteneşti, născănti orighinali. Liliana Beu şi-dusi ma largu prezentarea: “Doilu obiectiv ditu cadrul a Complexului muzeal Măldăreşti easti cula Duca, fostă Măldărescu, tră atea că şi aestu domeniu eara ali familiei Măldărescu, maş că tru ahurhita a secolului XX, omlu politic liberal, I. Gh. Duca ancupără armăsăturli a aliştei culi, culă cari fu adrată tru 1827, aşi cum să spuni şi stucatura ditu pridvorlu di la etaj, u znui şi mindui să u decoreadză şi să’lu ţănu ma largu stilu autentic di culă oltenească, ahurhinda cu interioarele, iu li ţănu idyili sobe tradiţionale cu cahle, deapoa mobilierlu pi cari lu-dună ditu locurlidi anvărliga, deapoa icoanili, deapoa scoarţili şi covoarili olteneşti, cari asiguripsea ună musuteaţă ti tutu edificiulu.


    Maş că hiinda ună o construcţie masivă, tră aţea că Culili fură adrati tu ahurhită ca pirguri di viglleari i locuri di apărari, I. Gh. Duca ahurheaşti ta ş’adară ună reşedinţă a lui işiş, ună reşedinţă di vacanţă, ună casă, pi cari ma s’yiniţ Măldăreşti, va s’videţ că nu ari ici ţiva ditu somptuozitatea a unei reşedinţi a unui om cari afu di ahâti ori ministru nica şi prim-ministrul ali Românie. Maş că loclu aestu easti mplinu di istorie tră aţea că aoa nu maş că s-ţănură niscănti casi easti importantu, ama şi atea că tru aestă ambianţă, pi hiotea a kirolui, tricură praglu mulţă oamiñi importanţă a dzuuăllei.”



    Văsiloañea Maria, Văsillelu Carol II, Cella Delavrancea, Gheorghe Tătărescu şi mulţă alţăllii ş-alăsară aduţerli aminti tru cartea di oaspiţ a casăllei Duca.



    Ună casă cari şi astădză li ţăni piesili orighinale tru marea a lor majoritati, obiecti simpli, ama cu multu bunu gustu. Vivlioteca tru limba franceză, tablouri simnati di Olga Greceanu, biroulu tru cari nica suntu pălăriili di veară ţi eara purtati di Nadia şi di I. Gh. Duca, iara pi pupitru putem s’videmu un jurnalu ditu 1933, salonlu a doamnăllei, abajururi ditu ceramică di Horezu.



    Autoru:Ana-Maria Cononovici


    Armânipsearea: Taşcu Lala

  • Culele Măldăreşti

    Culele Măldăreşti

    Astăzi vă invităm la un popas liniştitor, o coborâre în istorie, dar
    şi relaxare într-o grădină frumos amenajată. Mergem la Culele Măldăreşti, din localitatea
    Măldărești, judeţul Vâlcea. Termenul culă provine din limba turcă (kule) şi
    înseamnă turn. Având şi funcţie de apărare, dar şi cea de reşedinţă permanentă,
    cula este o construcţie înaltă, semifortificată, specifică secolelor 18 … 19,
    fiind întâlnită nu numai în Oltenia, ci în întreg spaţiul
    balcanic.


    Liliana Beu, director adjunct, Muzeul judeţean Vâlcea ne-a lansat o
    invitaţie: Vă invităm pe
    toţi cei care aveţi timp, să ajungeţi la Complexul muzeal Măldăreşti, să
    treceţi pragul celor trei obiective, să vă bucuraţi de o pagină de istorie. În apropiere de Horezu se află Complexul
    Muzeal Măldăreşti, un complex care deţine în patrimoniu trei obiective de
    interes naţional, unul mai frumos decât altul. Este vorba, în primul rând de
    Cula Greceanu, apoi de Cula fostă Măldărescu, actuală Duca, iar cel de-al
    treilea obiectiv şi cel mai recent din punct de vedere istoric, este Casa
    memorială I.Ghe.Duca.

    Ansamblul este interesant şi este frumos de văzut, pentru
    că este un loc care conservă foarte bine în timp aspectul de culă tradiţională
    oltenească. Cula Greceanu este cea mai frumoasă, reprezentativă pentru stilul
    acesta arhitectural. Începuturile culei Greceanu de la Măldăreşti sunt plasate
    în timp, undeva încă din secolul al XVI-lea, în timpul lui Mihai Viteazul, când
    unul dintre căpitanii săi a căzut în prizonierat la tătari şi a reuşit să
    evadeze şi după a revenit în ţară şi s-a stabilit aici, unde avea să pună
    bazele neamului Măldărescu. O altă tradiţie spune că întreaga comunitate poartă
    numele de Măldăreşti de la acest căpitan care ar fi avut maldăre de bani.
    Important este că din documente istorice şi din stilul arhitectonic care este
    reprezentativ pentru zona noastră, începutul secolului al XVIII-lea este cel
    mai evident în privinţa stilului brâncovenesc. Începute ca un punct de apărare,
    în secolul al XVII-lea, ulterior, cula Greceanu a beneficiat de nişte adăugiri,
    care i-au oferit aspectul civil şi îi conferă nota de astăzi, de eleganţă, de
    frumuseţe şi stilul brâncovenesc o face plăcută ochiului.


    Această culă nu se vizitează decât la
    exterior, dar reprezintă locul unde a fost filmată o parte din filmul Aferim,
    care a câştigat Ursul de argint la Berlin, în anul 2015 şi a constituit
    propunerea românească pentru Oscar.


    La cula Duca însă, putem admira
    organizarea acestor edificii, precum şi obiectele de decor: icoane, covoare
    olteneşti, unele originale. Liliana Beu şi-a continuat prezentarea: Cel de-al doilea obiectiv din
    cadrul Complexului muzeal Măldăreşti este cula Duca, fostă Măldărescu, pentru
    că şi acest domeniu a aparţinut familiei Măldărescu, numai că la începutul
    secolului XX, omul politic liberal, I. Gh. Duca a cumpărat ruinele acestei
    cule, culă care fusese construită în 1827, aşa cum arată şi stucatura din
    pridvorul de la etaj, a renovat-o şi a încercat să o decoreze şi să îi păstreze
    stilul autentic de culă oltenească, începând cu interioarele, unde a păstrat aceleaşi sobe tradiţionale cu cahle,
    apoi mobilierul pe care l-a adunat de prin împrejurimi, apoi icoanele, apoi
    scoarţele şi covoarele olteneşti, care asigurau o ambianţă plăcută întregului
    edificiu.

    Numai că fiind o construcţie masivă, pentru că culele au fost
    construite iniţial ca şi turnuri de supraveghere sau locuri de apărare, I. Gh.
    Duca începe să îşi construiască o reşedinţă proprie, o reşedinţă de vacanţă, o
    casă, pe care dacă veţi veni la Măldăreşti şi o veţi vizita, veţi constata că
    nu are nimic din somptuozitatea unei reşedinţe a unui om care a fost de atâtea
    ori ministru şi chiar prim-ministrul României. Numai că locul acesta este
    încărcat de istorie pentru că aici nu numai faptul că s-au conservat anumite
    clădiri este important, ci faptul că în această ambianţă, de-a lungul timpului,
    au trecut pragul numeroşi oameni importanţi ai zilei.


    Regina Maria, regele Carol II, Cella
    Delavrancea, Gheorghe Tătărescu şi mulţi alţii şi-au lăsat amintirile în cartea
    de oaspeţi a casei Duca.


    O casă care şi astăzi păstrează piesele originale în marea lor
    majoritate, obiecte simple, dar cu mult bun gust. Biblioteca în limba franceză, tablouri semnate de
    Olga Greceanu, biroul în care încă se găsesc pălăriile de vară ce au fost
    purtate de Nadia şi de I. Gh. Duca, iar pe pupitru putem vedea un ziar de la
    1933, salonul doamnei, abajururi din ceramică de Horezu.


  • 140 Jahre seit der Gründung der rumänischen Monarchie

    140 Jahre seit der Gründung der rumänischen Monarchie

    Im Jahr 1881 erschien das Königreich Rumänien auf der politischen Landkarte Europas, ein neues politisches Gebilde, mit einer gemeinsamen Vergangenheit von mindestens einem halben Jahrtausend aus der Sicht des kollektiven Geistes. Aber die gemeinsame politische Vergangenheit war alles andere als lang. Die Idee eines extrakarpatischen Staates war in den vorangegangenen Jahrhunderten sporadisch in etlichen mehr oder weniger realisierbaren Formen im Umlauf gewesen.



    Ende des 18. Jahrhunderts wurde die Idee von Dakien, die die beiden rumänischen Fürstentümer bezeichnete, in der Korrespondenz zwischen der Kaiserin von Russland Katharina der Gro‎ßen und des Kaisers von Österreich Joseph II. vage erwähnt. Aber erst in der Mitte des 19. Jahrhunderts wird diese Idee des rumänischen Staates Gestalt annehmen. Durch die hartnäckigen Bemühungen der Eliten aus den beiden rumänischen Fürstentümern, die die Masse der Bauern und Städter für das von Moldawien und Muntenien gebildete Staatsprojekt kooptierten, begann sich die Idee des Königreichs Rumänien immer mehr zu konkretisieren.



    Eine andere starke Idee unterstützte die rumänische politische Konstruktion, nämlich die Idee der paneuropäischen Donau, des freien Schifffahrtsweges auf dem ganzen Kontinent. In der Tat wurden die rumänischen Fürstentümer vor 1859, dem Jahr ihrer Vereinigung, als Donaufürstentümer benannt, mit Bezug auf die Bedeutung, die der gro‎ße Fluss Donau hatte. Und die Anwesenheit auf dem Thron des neuen Staates von Karl von Hohenzollern-Sigmaringen war es, die dem rumänischen Staat Konsistenz verlieh, die 1881 kulminierte, als der ehrgeizige und hartnäckige Prinz Karl zum König Karl I. und sein Land zum Königreich Rumänien wurde. Der 10. Mai, der Tag von Karls Ankunft 1866 in Rumänien, bedeutete für die rumänische Gesellschaft einen Neuanfang, einen guten Start nach einer langen und hektischen Zeit des Suchens, der Unsicherheit und der Enttäuschung.



    Die Herrschaft von Karl I. war eine lange und fruchtbare, zwischen 1866 und 1914. Aber das war keine Selbstverständlichkeit, denn die neue gute soziale und institutionelle Ordnung wurde mit gro‎ßen Schwierigkeiten erreicht. Der Historiker Alin Ciupală von der Universität Bukarest charakterisierte die ersten Jahre der Herrschaft des neuen Fürsten, zwischen 1866 und 1871, als eine Zeit des Übergangs, in der die Ankunft von Karl selbst mit Vorbehalt aufgenommen wurde:



    Au‎ßerhalb der politischen Klasse Rumäniens wird Karl von den Rumänen ziemlich gleichgültig empfangen, weil sie ihn nicht kennen, er ist ein deutscher, katholischer Fürst, also ein Fremder für die meisten von ihnen. Stattdessen empfängt ihn die politische Elite mit gro‎ßen Hoffnungen auf den zukünftigen König Karl I. Nach der Enttäuschung der Regentschaft von Alexandru Ioan Cuza muss man sagen, dass der regierende Prinz bei seiner Ankunft in Bukarest ein echter Schock hatte. Königin Elisabeth Rumäniens erzählt mit viel Humor die Episode von Karls Ankunft in Bukarest, nach einer langen, anstrengenden und riskanten Reise, an deren Ende, in Bukarest, Karl von den Realitäten, die er antrifft, ziemlich enttäuscht ist. Es war eine Stadt, die im Vergleich zu den deutschen Städten eher provinziell wirkte. Er ist überrascht, dass seine Residenz, die Golescu-Häuser in Bukarest, nicht wie eine fürstliche Residenz aussieht. Jenseits dieser momentanen Enttäuschungen wird sich Karl anpassen und es schaffen, diese schwierige Zeit des Anfangs zu überstehen.“



    Die Verfassung von 1866, eine der modernsten zu dieser Zeit, wurde nach dem belgischen Modell abgeschrieben, weshalb Rumänien auch Belgien des Ostens“ genannt wurde. Ein Schlüsselelement des neuen Staates, die Verfassung ist seit Beginn der neuen Herrschaft fertig. Mit weiteren Einzelheiten, Alin Ciupală:



    Bei der Ankunft im Land ist die Verfassung fast fertig. Die rumänischen Politiker hatten sich viel Mühe gegeben und ihre Differenzen beiseite geschoben. Die Verfassung wird von der verfassungsgebenden Versammlung verabschiedet und tritt in Kraft. Die Geschwindigkeit der Ausarbeitung dieser Verfassung erklärt sich aus zwei Gründen. Von Anfang an wollten die rumänischen Politiker dem zukünftigen König eine institutionelle und politische Realität vorsetzen, sie wollten die Situation vermeiden, die während der Herrschaft von Cuza entstanden ist. Zweitens werden die rumänischen Politiker von der internationalen Situation und den diplomatischen Komplikationen, die nach Cuzas Entthronung entstanden, unter Druck gesetzt. Nach dem 11. Februar 1866 forderten die Türkei und Österreich die Trennung der Fürstentümer und eine Rückkehr zur Situation vor 1859. Die rumänischen Politiker mussten diese interne Krise mit externen Komplikationen schnell lösen.“



    Der Höhepunkt der Übergangsschwierigkeiten war die dynastische Krise von 1871, als Prinz Karl kurz davor war, seine Abdankung zu unterschreiben. Doch mit dem Antritt der Regierung der Konservativen unter Lascăr Catargiu kommt Rumänien endlich entscheidend voran. Einige Historiker sagen, dass in der Tat die Überwindung des Moments von 1871 der entscheidende Wendepunkt im Leben des modernen Rumäniens war. Die Rumänen hatten den Krimkrieg von 1853-1856 genutzt, um sich den europäischen Mächten mit einem glaubwürdigen Staatsangebot zu präsentieren, was schlie‎ßlich zur Union von 1859 führen sollte. Angeführt von Karl I. lie‎ßen sie sich eine zweite Gelegenheit nicht entgehen, nämlich den Russisch-Türkischen Krieg von 1877-1878, in dem sie mit Entschlossenheit kämpften und an dessen Ende sie die Unabhängigkeit erlangten. Am 10. Mai 1881, also vor 140 Jahren, wurde der letzte Schritt getan, das Königreich Rumänien wurde zur Realität und zwar de jure und nicht nur de facto.



    Audiobeitrag hören:




  • 140 de ani de la fondarea monarhiei române

    140 de ani de la fondarea monarhiei române

    În 1881, pe harta politică a Europei apărea Regatul
    României, o structură politică nouă, cu un trecut comun de cel puţin o jumătate
    de mileniu din punctul de vedere al mentalului colectiv. Însă trecutul politic
    comun era departe de a fi unul îndelungat. Ideea unui stat extracarpatic
    circulase sporadic în secolele anterioare în mai multe forme mai mult sau mai
    puţin realizabile. La sfârşitul secolului al 18-lea, ideea de Dacia, care
    desemna cele două principate române, era vag menţionată în corespondenţa dintre
    împăraţii Rusiei Ecaterina cea Mare şi al Austriei Iosif al II-lea. Însă până
    la jumătatea secolului al 19-lea acea idee a statului român va prinde contur.
    Prin efortul tenace al elitelor din cele două principate române care au cooptat
    masa de ţărani şi orăşeni la proiectul statului format din Moldova şi Muntenia
    ideea de Regat al României a început tot mai clar să devină realitate.

    O altă
    idee-forţă a susţinut construcţia politică română şi anume ideea Dunării paneuropene,
    a căii libere de navigaţie pe întregul continent. De altfel, Principatele
    Române erau denumite înainte de 1859, anul unirii lor, şi ca Principatele
    Danubiene, cu trimitere la forţa de expresivitate pe care o exercita marele
    fluviu Dunărea. Iar prezenţa pe tronul noului stat a lui Carol de
    Hohenzollern-Sigmaringen a fost cea care a dat consistenţă statului român
    culminând cu anul 1881 când ambiţiosul şi tenacele prinţ Carol va deveni regele
    Carol I iar ţara sa Regatul României. Pe 10 mai, ziua sosirii în 1866 a lui
    Carol în România, era marcată semnificaţia noului început pentru societatea
    românească, un început bun după o lungă şi agitată perioadă de căutări,
    incertitudini şi dezamăgiri.


    Perioada
    de domnie a lui Carol I a fost una lungă şi fructuoasă, între 1866 şi 1914. Dar
    aceasta nu a fost un dat natural, noua aşezare socială şi instituţională bună
    fiind obţinute cu mare greutate. Istoricul Alin Ciupală de la Universitatea
    Bucureşti a caracterizat primii ani de domnie ai noului principe, între 1866 şi
    1871, ca pe o perioadă de tranziţie, venirea lui Carol însuși fiind primită cu
    rezervă.

    În afara
    clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către
    români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un
    străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu
    foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în
    viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să
    spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc.
    Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui
    Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia,
    la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le
    întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial.
    Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu
    seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va
    adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului.


    Constituţia
    din 1866, una din cele mai moderne la acea dată, a fost copiată după modelul
    belgian, motiv pentru care România fiind denumită Belgia
    orientului. Element-cheie al noului stat, constituţia a fost gata încă de
    la începutul noii domnii.

    Cu detalii Alin Ciupală. La sosirea în ţară, Constituţia este aproape
    încheiată. Oamenii politici români făcuseră un efort considerabil şi lăsaseră
    deoparte divergenţele. Constituţia va fi votată de Adunarea Constituantă şi va
    intra în vigoare. Rapiditatea elaborării acestei Constituţii se explică prin
    două cauze. În primul rînd, politicienii români au dorit de la bun început să-i
    pună în faţă viitorului rege o realitate instituţională şi politică, au vrut să
    evite situaţia apărută în timpul domniei lui Cuza. Au dorit să creeze sistemul
    monarhiei constituţionale de la bun început, sistem care fixa cu foarte mare
    precizie atribuţiile instituţiei monarhice. În al doilea rînd, politicienii
    români sunt presaţi de conjunctura internaţională şi de complicaţiile
    diplomatice apărute după detronarea lui Cuza. Marile puteri recunoscuseră în
    final unirea celor două principate româneşti, Muntenia şi Moldova doar pe
    timpul domniei lui Cuza. După 11 februarie 1866, Turcia şi Austria au cerut
    separarea Principatelor şi revenirea la situaţia de dinaintea anului 1859.
    Politicienii români trebuia să rezolve rapid această criză internă cu
    complicaţii externe.


    Punctul
    culminant al dificultăţilor tranziţiei a fost criza dinastică din 1871, când
    principele Carol a fost pe punctul de a-şi semna abdicarea. Dar venirea la
    cârma guvernului a conservatorilor conduși de Lascăr Catargiu va face ca
    România să pășească, în sfârșit, cu hotărâre către atingerea obiectivelor
    propuse. Unii istorici spun că, de fapt, depăşirea momentului 1871 a fost punctul
    de cotitură decisiv în viaţa României moderne. Românii profitaseră de războiul
    Crimeii din anii 1853-1856 pentru a se prezenta în fața puterilor europene cu o
    ofertă statală credibilă ceea ce va duce în final la unirea din 1859. Conduși
    de Carol I, ei nu vor rata nici a doua ocazie, cea a războiului ruso-turc din
    1877-1878, unde vor lupta cu determinare și la capătul căruia vor obține
    independența. Pe 10 mai 1881, acum 140 de ani, ultimul pas era făcut, Regatul
    României devenind o realitate și de jure nu numai de facto.


  • Der 10. Mai in der Geschichte Rumäniens

    Der 10. Mai in der Geschichte Rumäniens

    Am 10. Mai 1866 hat der Prinz Carol I. von Hohenzollern-Sigmaringen den Thron in Bukarest bestiegen. Seine Hingabe an sein neues Land und seine 48-jährige Herrschaft, die längste in der Geschichte Rumäniens, ermöglichten es Carol, den kleinen Staat in der Nähe des Balkans durch gründliche Reformen zu einem europäischen Land zu machen. Der 9. Mai ist in erster Linie der Unabhängigkeitstag. Als solcher 1877 vom Parlament proklamiert, markierte er die Abtrennung der Dobrudscha, einer südöstlichen Provinz an Donau und Schwarzem Meer, vom Osmanischen Reich und ihre Eingliederung in das künftige Königreich, die ebenfalls am 10. Mai 1881 proklamiert wurde.



    Carols Erbe, Ferdinand, hat den Prozess der nationalen Einigung am Ende des Ersten Weltkriegs vollendet, als Bessarabien (im Osten), die Bukowina (im Nordosten), Siebenbürgen (im Zentrum), Banat, Crisana (im Westen) und Maramures (im Nordwesten des Landes), Provinzen mit mehrheitlich rumänischer Bevölkerung, die zuvor unter der Besatzung des zaristischen und habsburgischen Reiches standen, unter der Autorität Bukarests zusammengeführt wurden.



    Die Hohenzollern-Sigmaringen Familie verknüpfte ihr Schicksal auch mit dem Sieg über Nazi-Deutschland. Historikern zufolge verkürzte die Entscheidung des letzten rumänischen Königs Mihai I., das Land 1944 aus dem Bündnis mit Hitler auszusteigen und wieder an die Seite der traditionellen Verbündeten, den Anglo-Amerikanern, zu stellen, den Zweiten Weltkrieg in Europa um mindestens sechs Monate und rettete somit Hunderttausende Menschenleben. Der rumänische König wurde vom sowjetischen Diktator Iosif Stalin mit dem Viktoria-Orden dekoriert, er wurde aber kurz danach mit der Undankbarkeit der neuen Verbündeten konfrontiert. Als das Land 1947 unter der Besatzung der sowjetischen Truppen stand, die eine Marionettenregierung einsetzten, war König Mihai I. gezwungen, abzudanken und ins Exil zu gehen. Er kehrte erst in den 90er Jahren nach Rumänien zurück, als er seine rumänische Staatsbürgerschaft, die ihm zuvor von den Kommunisten entzogen worden war, sowie eine Reihe von Besitztümern zurückerhielt.



    Nachdem sie durch den Nachkriegskommunismus zu Terror, Demütigung und Armut verurteilt wurden, konnten die Rumänen nach der Revolution von 1989 und dem EU-Beitritt ihres Landes im Jahr 2007 den Europatag wie einen eigenen Feiertag feiern. Der Europatag feiert den Frieden und die Einheit Europas und erinnert an den Untergang des Nationalsozialismus im Jahr 1945 und an die Erklärung, mit der der französische Au‎ßenminister Robert Schumann 1950 das Projekt der heutigen Europäischen Union ins Leben rief.


  • The day of May 10th, a landmark in Romania’s modern history

    The day of May 10th, a landmark in Romania’s modern history

    The day of May 10th was marked
    and celebrated as the national day of Romania until 1948. It was a symbol of
    Romania’s independence and unity. Also, the day was inseparably connected to the
    monarchy, providing a fine opportunity for public celebration.

    The story of the day of May 10th began in 1866, when Carol of Hohenzollern-Sigmaringen
    arrived on the territory of the then Romanian Principalities of Wallachia and
    Moldavia. Shortly after his arrival, Carol became the new ruling prince of the Romanian
    principalities, in the wake of the coup that forced ruler Alexandru Ioan Cuza
    to abdicate. All that happened at a time when the diplomatic context was a very
    sensitive one; we recall that, at European level, the union of the Romanian
    Principalities had been recognised only during Alexandru Ioan Cuza’s reign. The
    Ottoman Empire was, at that time, the suzerain power of the Romanian
    Principalities. Consequently, in February 1866, the Ottoman Empire called for a
    decision to be taken by the European powers to rescind the union. What happened
    afterwards?

    Historian Alin Ciupala:


    At that time,
    the ruling political class had to be quick in finding a solution to overcome
    the crisis. So Ion Bratianu and other high-ranking politicians who belonged to
    the generation of the 1848 revolution traveled to Paris, since such a solution
    could only be provided by Europe’s strongest man at that time, the Emperor of
    France. So Napoleon the 3rd suggested this solution, which turned out to be a
    very good one, longer term. Strictly speaking, the significance of the day of
    May the 10th, 1866, was not marked in a festive manner. Apart from the ceremony
    staged on that occasion, so serious was the political crisis, that all energies
    were directed towards it. Carol I did arrive in the country, but that was not
    enough. He had to enjoy recognition by the suzerain power, since at that time
    the Romanian Principalities had still been under Ottoman suzerainty. So people
    did not make much of the day of May 10th, in terms of public celebration.

    Events took a totally different
    turn 15 years later, when Romania, having gained its independence in the wake
    of the Russian-Turkish war of 1877-1878, was officially proclaimed a kingdom.
    Carol I was crowned as its king on May 10th, 1881.

    Alin Ciupala:


    From that moment
    onward, the day of May 10th would gain
    a totally different scope. A set formula would even be devised, to mark the
    moment. The day of May 10th proper was
    teeming with all sorts of celebratory events. It began with the mass held at
    the Patriarchal Cathedral, with members of the Royal House and members of the
    government attending, joined by representatives of foreign diplomatic missions
    to Bucharest. The momentum of the day was provided by a public pageantry, the
    most important manifestation of the shared joy as the Royal family and
    Romania’s citizens stood together for the military parade, led by King Carol I.
    As soon as the military parade was over, a festivity followed, held at the
    Promenade, which can quite aptly be described as a popular one. The day closed
    with a ball offered by the Royal family at the Palace, where the rank and
    fashion and members of the government were invited, as well as members of the Parliament
    or members of the foreign diplomatic missions to Bucharest. So given what it’s
    taken, it was an eventful, very well-organised day.


    The ritual instated by Carol I to
    mark the importance of May 10th was continued by his successor, King Ferdinand, all the more so as the day became
    even more important, after World War One and the Great Union of 1918.

    Alin Ciupala:


    It stood for the
    moment of reunification, for all Romanians. In Bucharest, after 1918, the
    territories would be officially represented, that were united with the Old
    Kingdom of Romania after World War One. Furthermore, Queen Mary, in the
    inter-war years and up until the 1930s, played a crucial role in staging
    festivities on May 10th. As for her public presence, which was highly popular
    among Romanians, it emphasised the fact that it was an out-and-out public
    festivity. But the one who turned the event of May 10 into an opportunity to
    speak more about his personality, rather transforming into into an opportunity
    to aggrandise the sovereign, it was King Carol II. During his reign, he
    was very keen on shaping up a certain form of personality cult. As for the day of
    May 10th, it provided a fine opportunity to achieve that, an opportunity he did
    not miss. Proof of that is aplenty, including cinema productions. Newsreels of
    that time have been preserved to this day, capturing the May 10th festivities
    in the time of King Carol II. Actually, it is well worth mentioning that the
    first cinema newsreel that was edited marked the May 10th festivities of 1914.
    Unfortunately, it was not kept in mint condition.


    Romania’s entering World War Two did
    not favour the May 10th festive celebrations any longer, and that’s for sure.
    In 1947, King Michael was forced to abdicate. Communism was fully instated in
    the country, and another day was picked for the national celebration. Moreover,
    the communists were very particular about deleting mentions of May the 10th
    from the mainstream historical sources of information. The day was inseparably
    linked to monarchy…So blatant was the communists’ historical counterfeit that
    even the day when the independence of Romania was proclaimed, on May 10th,
    1877, was celebrated on May 9th, during the communist regime.

    (Translation by Eugen Nasta).















  • Europatag und Königstag unter aktuellen Umständen nicht gefeiert

    Europatag und Königstag unter aktuellen Umständen nicht gefeiert

    Der 9.Mai wurde in diesem Jahr wegen der erheblichen Einschränkungen angesichts der Coronavirus-Pandemie nicht mit besonderen Zeremonien gefeiert. In diesem Jahr, in dem den 70. Jahrestag der Erklärung von Robert Schuman gefeiert wird, mit der die Grundlagen der Europäischen Union gelegt wurden, wurde der 9. Mai durch Botschaften geprägt, in denen zur Einheit und Solidarität in diesen schwierigen Zeiten aufgerufen wurde. Die Europäische Union muss gestärkt aus der COVID-19-Krise hervorgehen, haben die Staats- und Regierungschefs des Europäischen Parlaments, des Europäischen Rates und der Europäischen Kommission in einem gemeinsamen Brief erklärt. Laut europäischen Verantwortungsträgern wird Europa nach der Pandemie nicht mehr zu seinem früheren Zustand zurückkehren und das sollte es auch nicht.



    Nur ein starkes Europa wird in der Lage sein, das gemeinsame Erbe und die Wirtschaften der Mitgliedsstaaten zu schützen. Solidarität und Zusammenhalt sind der Schlüssel für die Zukunft des europäischen Projekts, die der Verbindung zu den Bedürfnissen und Erwartungen der Bürger zugrunde liegen, sagte der rumänische Präsident Klaus Iohannis in einer öffentlichen Botschaft anlässlich des Europatages. Präsident Iohannis wies darauf hin, dass wir die schwierigste Zeit nach dem Ende des Zweiten Weltkriegs durchleben, die unsere Widerstandsfähigkeit, Einheit und Menschlichkeit auf die Probe stellt. Politische Führer in Bukarest und Abgeordnete des Europäischen Parlaments haben ähnliche Botschaften übermittelt. Der 10. Mai wurde in Rumänien von 1866 bis 1947 als Nationalfeiertag begangen. Der auch als Königstag bekannte Feiertag konnte aufgrund des Ausnahmezustands in diesem Jahr nicht gefeiert werden. An diesem Tag im Jahr 1866 betrat Prinz Carol I. Bukarest und begann seine 48-jährige Herrschaft. Ein Jahr später proklamierte der rumänische Senat die Unabhängigkeit des Landes vom Osmanischen Reich..



    Der 10. Mai ist auch ein Tag, an dem wichtige Ereignisse stattfanden, die zur Schaffung des modernen rumänischen Staates führten. In diesem Jahr sagte das rumänische Königshaus die diesem Tag gewidmeten Veranstaltungen wegen der COVID-19-Pandemie ab. Die Kustodin der Königskrone Margareta erklärte, die Königsfamilie sei allen dankbar, die das Königshaus, unsere gemeinsame Geschichte und unser Streben nach Freiheit, Fortschritt und Demokratie feiern. Prinzessin Margareta übermittelte allen Rumänen eine Botschaft der Hoffnung und des Vertrauens. Darüberhinaus haben mehrere Universitätsprofessoren aus Cluj (Klausenburg) die Behörden aufgefordert, den 10. Mai zum Nationalfeiertag Rumäniens zu erklären, nach dem Vorbild Polens, das zwei nationale Feiertage hat.

  • Orders and decorations of Romania

    Orders and decorations of Romania

    States,
    institutions and organizations in general are used to expressing their
    recognition for people’s special service by awarding distinctions. Romania has
    always rewarded those who have distinguished themselves through special
    personal merit with orders and medals. Phaleristics is the auxiliary science of
    history and numismatics that studies medals, orders and other decorations. A
    quick overview will tell us more about their history in Romanian space. Thus,
    Romanian distinctions are broken down in national decorations, commemorative
    decorations, military decorations in times of peace, military decorations in
    times of war, civilian decorations for various fields of activities and
    honorifics.


    The first
    Romanian decoration ever to be documented appears in the second half of the 19th
    century, after the unification of the Principalities of Moldavia and Wallachia.
    Under the reign of the first ruler of the Romanian United Principalities,
    Colonel Alexandru Ioan Cuza, the Romanian State made its first attempts at
    establishing orders and decorations. In 1860, Cuza founded the Military Virtue
    Medal (Pro Virtute Militari) to
    reward the firefighters who had fought the Ottomans on Dealul Spirii battle of
    September 13, 1848. In 1864, Cuza wanted to establish the Order of the Union
    (Ordinul Unirii), which would mark 5 years since the Union of the
    Principalities, but eventually gave up the idea, fearing it might stir up
    tensions with the Ottoman Empire. Another two medals, the Military Virtue
    (Virtutea militară) and Devotion and Courage (Devotament și Curaj), were meant
    to reward acts of bravery in the field of battle, a battle that resulted in a
    great loss of lives during the War of Independence of 1877-1878. In 1864, two
    years before stepping down, Cuza created the Romanian Star (Steaua României)
    national order, which was to become the highest distinction of the Romanian
    state. Floricel Marinescu, an expert in phaleristics, talked more about the
    first decorations of Romania.


    As bestowing
    orders is a prerogative of sovereign states only, Romania did not have a
    national order before the proclamation of independence, in May, 1877. Cuza’s
    previous attempts at creating a distinction were met with opposition by the
    Ottoman Empire and the Austrian Empire, which saw this undertaking as Romania
    earning some rights that only sovereign states were entitled to. Hence the
    decorations Cuza commissioned remained unbestowed at the royal palace.


    Cuza’s
    successor, Prince Carol I of Hohenzollern-Sigmaringen, helped build a
    full-fledged modern state. Romania’s prerogatives as a sovereign state became
    transparent gradually during his rule, and were confirmed after the War of
    Independence. Although coerced by the Ottomans not to bestow any distinctions,
    Carol played a smart game, steering the country towards independence. He
    carried over his predecessor’s attempts at establishing decorations and actually
    saw them through. One of these decorations with be the Military Virtue
    (Virtutea MIlitară). The proclamation of independence of May 10, 1877 marked
    the establishment of the first Romanian order, the Romanian Star (Steaua
    României), which had five ranks: knight, officer, commander, commanding officer
    and the Great Cross. The Romanian Star was an echo of the Order of the Union
    Cuza had failed to create as an official distinction of the Romanian modern
    state. New distinctions emerged after the independence: the Crossing of the
    Danube (Trecerea Dunării) Cross, the Elizabeth Commemorative Cross, named
    after Queen Elizabeth, also known as the Mother of the Wounded, wife to King
    Carol I, the Defenders of the Independence (Apărătorii Independenţei) Medal
    and the Faithful Service (Serviciul Credincios) Medal. Also worth mentioning
    is that Russia, Romania’s ally in the war against the Ottoman Empire, gave
    distinctions to Romanian soldiers, such as the Russian Medal for the Turkish
    War of 1877-1878 and the Saint George Cross. Russian military were in turn
    decorated with the Crossing of the Danube Cross. Professional distinctions
    included the Fruit of Labor in Education Medal, awarded to teaching staff,
    while in 1906 the Fruit of Labor for the Church was created, offered to the
    clergy. The Bravery and Faith Medal was created in 1903, awarded to police
    officers. Over 1912-1913 new medals were introduced: the Commercial and
    Industrial Merit Medal, the Military Service Reward Medal, for reconscripted
    soldiers, the Glory of the Country medal for military who had taken part in
    the second Balkan war of 1913 and the Health Merit Cross. Floricel Marinescu
    says Romania developed a genuine system of distinctions after gaining the
    independence:


    Other orders
    come into being over the years: in 1991, the ‘Romanian Crown’, then in 1906 the
    King Carol I’ order. Like other orders in the world, their number was strictly
    limited to members in the country. During the First World War and under the
    rule of Carol I, a whole series of orders, medals and crosses was created,
    which made up a well-rounded system. You could be rewarded for any type of
    activity, with a wide range of ranks. All these decorations disappeared in
    1948, with the abolishment of the monarchy.


    After the Second
    World War, Romania switched to the Soviet system of distinctions, from their
    form and names to the fact that they could be bestowed infinitely. The value of
    medals was therefore lost, due to the large number of those actually wearing
    them, and to the ideology and propaganda circulated. The most prominent
    distinctions in communism were the Star of the Socialist Republic of Romania
    and the Hero of Socialist Labor in the Socialist Republic of Romania Award.
    These too vanished after the anti-communist revolution of 1989. Romania’s
    current system of national orders was reintroduced in 1997 and, to a certain extent,
    restored the system used up until 1989.


    (Translated by
    V. Palcu)



  • Fürst Alexandru Ioan Cuza: Träger der Vereinigung mit Hang zum Autoritarismus

    Fürst Alexandru Ioan Cuza: Träger der Vereinigung mit Hang zum Autoritarismus

    Am 20. März 1820 wurde in der moldauischen Stadt Bârlad, im Osten des heutigen Rumänien, der spätere Oberst Alexandru Ioan Cuza geboren. Als erster Herrscher der vereinigten Fürstentümer Moldau und Walachei verkörperte Alexandru Ioan Cuza die zukünftige Staatsstruktur, die von den beiden rumänischen Fürstentümern gebildet wurde. Cuza war der richtige Mann zur richtigen Zeit, aber nach nur sieben Jahren wurde es klar, dass seine Regierungszeit in der Art und Weise, wie sie in den Dokumenten der europäischen Gro‎ßmächte festgelegt wurde, die der Vereinigung zugestimmt hatten, nur vorübergehend sein würde.



    Am 24. Januar 1859 schlossen sich die rumänischen Fürstentümer Moldau und Walachei zusammen, um den neuen Staat Rumänien zu bilden, und durch die Wahl von Alexandru Ioan Cuza zum Fürsten gleicherma‎ßen der Moldau und der Walachei wurde die Vereinigung verwirklicht. Unterstützt von der Mehrheit der politischen Akteure und der Eliten, die für die nationale Selbstbestimmung und Modernisierung gekämpft hatten, führte Cuza wichtige Reformen durch: die Säkularisation von Klostervermögen, die Steuerreform und die Agrarreform.



    Der Historiker Alin Ciupală, Professor an der Universität Bukarest, sagte, Alexandru Ioan Cuza sei der Mann gewesen, dessen Mut Rumänien in der Übergangszeit der Vereinigung der Fürstentümer Moldau und Walachei brauchte:



    Alexandru Ioan Cuza war in erster Linie ein sehr mutiger Mann. Er hatte den Mut, eine Rolle und eine Mission in einer sehr heiklen Zeit zu übernehmen, in einer Ära der Unsicherheit, aber auch in einer Ära der sehr gro‎ßen Hoffnungen. Cuza hatte den Mut, eine kohärente Modernisierung der rumänischen Gesellschaft, der Vereinigten Fürstentümer, zu fördern, er war derjenige, der ein modernes institutionelles System einführte, um die rumänische Gesellschaft auf den Weg nach Europa zu bringen.“




    Die beste Zeit der Herrschaft von Alexandru Ioan Cuza war von 1859 bis 1863; es war die Zeit der Reformdynamik und des Aufbaus eines neuen Staates nach westeuropäischem Vorbild. Ab 1863 änderte sich aber Cuzas Persönlichkeit, er begann sich dem Autoritarismus zuzuwenden. Mit der Unterstützung einer profitgierigen Höflingspartei gefährdete er die bis dahin erreichten Fortschritte. Dazu sagte der Historiker Alin Ciupală:



    Gleichzeitig müssen wir sagen, dass die Herrschaft von Alexandru Ioan Cuza auch eine dunkle, weniger positive Seite hat. Fürst Alexandru Ioan Cuza hat sich irgendwann entschlossen, die Modernisierung Rumäniens allein zu fördern. Nach dem Staatsstreich vom 2. Mai 1864 blieb Cuza praktisch isoliert, er entlie‎ß fast alle seine Mitarbeiter, vor allem die Vertreter der Revolution von 1848, die seine Wahl zum Herrscher der Rumänischen Fürstentümer ma‎ßgeblich mitbestimmt hatten. Diese ganze Ära muss in einem gewissen Gleichgewicht betrachtet werden, wir müssen die Verdienste des Herrschers anerkennen und gleichzeitig über seine Versäumnisse sprechen. Seine erzwungene Abdankung erfolgte im gegenseitigen Einvernehmen der gesamten politischen Klasse, denn Cuza verwandelte sich langsam von einem Anhänger der Modernisierung in einen autoritären Herrscher, der die Modernisierung blockierte. Alexandru Ioan Cuza machte einen gro‎ßen politischen Fehler: Er verstand nicht, dass Modernisierung ohne Liberalismus nicht möglich war.“




    Die Reaktion der rumänischen Elite auf Cuzas neue politische Haltung lie‎ß nicht lange auf sich warten. Am 11. Februar 1866, sieben Jahre nach seiner Wahl am 24. Januar 1859, drang eine konspirative Gruppe von Militärs in den Palast ein und zwang den Fürsten, abzudanken. In den folgenden Tagen wurde er über die Grenze au‎ßer Landes geführt. Nun war der Platz frei für den Nachfolger Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der am 26. März 1866 offiziell zum neuen Fürsten erhoben wurde. Fürst Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der zukünftige König Karl I. (rum. Carol I.), machte es möglich, dass Rumänien sich auf einer soliden Basis etablierte. Alin Ciupală ist der Ansicht, dass die Zeit von Cuza und die Zeit von Karl I. in Kontinuität nacheinander und nicht in Konkurrenz zueinander betrachtet werden sollten:



    Die Kontinuität ist wichtig, denn nach der erzwungenen Abdankung von Alexandru Ioan Cuza haben Fürst Karl und die ihm nahestehenden Politiker nichts unternommen, um die während der Cuza-Zeit getroffenen Ma‎ßnahmen aufzuheben. Alle Initiativen, alle Projekte, die Cuza begonnen hatte, wurden in der zweiten Hälfte des 19. Jahrhunderts fortgesetzt. Darüber hinaus müssen wir sagen, dass Fürst Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der später als König Carol I. in Rumänien herrschte, keine Anstrengungen unternommen hat, um das öffentliche Bild seines Vorgängers zu tilgen. Im Gegenteil, Carol I. baute sich sein eigenes öffentliches Image nach dem Bild Cuzas auf. Wenn wir die Geschichtsbücher lesen, werden wir viele Fakten und Ereignisse entdecken, die Cuza in den Mittelpunkt der öffentlichen Wahrnehmung bis hin zur Zeit des Ersten Weltkriegs bleiben lie‎ßen. Natürlich gab es auch ein politisches Interesse. König Karl I. wollte sich eine Kontinuität mit den gro‎ßen Woiwoden der Rumänen sichern und nahm in seinen dynastischen Diskurs auch Alexandru Ioan Cuza ein — das zeugt von ganz klaren politischen Interessen. Während der Herrschaft des Königs Carol I. und in der Zwischenkriegszeit wurde die Figur von Cuza nicht in den Schatten gestellt, Fürst Alexandru Ioan Cuza blieb in der Geschichte der Rumänen. Und wir sehen, wie die damaligen Historiker nach und nach die negativen Seiten der Herrschaft von Cuza vergessen und nur noch über seine Erfolge zu sprechen beginnen.“




    Vor 200 Jahren erschien Fürst Alexandru Ioan Cuza auf der Bühne der Geschichte als eine der vielversprechendsten Figuren in der Geschichte Rumäniens. Trotz seiner menschlichen Fehler und Misserfolge hat er seine Mission erfüllt, nämlich das neue Rumänien in eine moderne, europäische Richtung zu lenken.

  • Le prince régnant Alexandru Ioan Cuza, deux cents ans après sa naissance

    Le prince régnant Alexandru Ioan Cuza, deux cents ans après sa naissance

    C’est le 20 mars 1820, dans la petite ville moldave
    de Bârlad, située dans l’est de la Roumanie d’aujourd’hui, que voyait le jour
    celui qui allait devenir le colonel Alexandru Ioan Cuza, premier voïvode de la
    Moldavie et de la Valachie, réunies sous sa couronne. Cuza a sans doute été le
    personnage politique que les élites et la nation roumaine attendaient de pied
    ferme à ce moment de l’histoire nationale.

    En
    effet, c’est le 24 janvier 1859, que la Moldavie et la Valachie allaient unir
    leurs destinées, en élisant le même homme, Alexandru Ioan Cuza, sur leurs
    trônes respectifs. Cette élection, désirée par une importante majorité des
    élites politiques des deux principautés, les mêmes qui avaient bataillé ferme
    pour obtenir l’émancipation nationale et la modernisation, allait donner le
    coup d’envoi à une formidable série de réformes, vitales pour l’Etat roumain
    nouvellement constitué, et dont la sécularisation, la réforme fiscale et la
    réforme agraire constituèrent le point d’orgue. L’historien Alin Ciupală, professeur
    à l’Université de Bucarest, pense que c’est bien du courage et de la
    détermination d’un personnage tel que celui d’Alexandru Ioan Cuza dont avait
    besoin la nouvelle Roumanie pendant cette période de transition post-union.
    Alin Ciupală : « Alexandru Ioan Cuza a été avant tout un homme extrêmement courageux.
    Il a eu ce courage d’assumer un rôle et une mission difficiles pendant une
    époque délicate et marquée d’incertitudes, mais également de grands espoirs. Il
    a eu le courage de mener tambour battant l’œuvre de modernisation de la société
    roumaine, des Principautés Unies, c’est lui qui fonda l’Etat roumain moderne,
    c’est lui qui mit la société roumaine sur les rails qui l’ont menée vers
    l’Europe. »


    La période située entre 1859 et
    jusqu’en 1863 a représenté l’époque de l’élan réformateur et de la constitution
    de l’Etat roumain, bâti d’après le modèle européen. Mais dès 1863, quelque
    chose se gâte dans la dimension de la personnalité de Cuza, que l’on voit
    glisser vers un régime personnel, autoritaire, entouré d’une camarilla mue par
    l’intérêt du profit et de l’enrichissement personnels, et qui mettait par cela en
    danger les acquis obtenus jusqu’alors. Alin Ciupală : « Il nous faut
    reconnaître cette partie moins brillante du règne d’Alexandru Ioan Cuza. Car, à
    partir d’un certain moment, il prit la décision de faire cavalier seul, de
    patronner tout seul ce processus de modernisation de l’Etat. Après le coup
    fomenté le 2 mai 1864, Cuza demeure pratiquement isolé, éloignant ses plus proches
    collaborateurs, dont notamment les représentants de la génération révolutionnaire
    de 1848, les mêmes qui avaient œuvré à son élection. Et il faut pouvoir jauger de cette époque de manière objective,
    reconnaissant à la fois les mérites du personnage, mais également ses dérives.
    Finalement, le coup de palais qui a mis un terme à son règne a été l’œuvre de
    l’ensemble de la classe politique de l’époque. Car Cuza était devenu non plus
    le promoteur de la modernisation, mais plutôt son principal obstacle. Il y a eu
    erreur de jugement de sa part. Il n’avait pas compris que la modernisation est
    impossible en l’absence d’un régime politique démocratique libéral. »


    Et, en
    effet, la réaction des élites roumaines face à ces dérives autoritaires n’a pas
    tardé. Le 11 février 1866, 7 ans presque jour pour jour après son élection du 24
    janvier 1859, Alexandru Ioan Cuza sera écarté du pouvoir par ses anciens
    partisans, soutenus pour l’occasion par l’Armée. Il sera suivi au trône par le
    prince Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, le futur roi Carol 1er, et
    dont le long règne achèvera d’arrimer la Roumanie aux valeurs et aux
    institutions européennes. L’historien Alin Ciupală voit d’ailleurs les deux
    règnes comme un continuum : « C’est bien la continuité qui caractérise les deux règnes. Après l’évincement
    d’Alexandru Ioan Cuza du pouvoir, le prince Carol et ses proches conseillers
    n’ont rien fait contre les mesures adoptées pendant son règne. Au contraire
    même, toutes ses initiatives, tous les projets démarrés au temps de Cuza seront
    poursuivis tout au long de la seconde moitié du 19e siècle. Aussi,
    ni le roi Carol 1er, ni la classe politique de son époque n’ont-ils
    nullement tenté de diminuer les mérites et l’image publique du prédécesseur.
    L’on peut même constater que le roi Carol I a bâti son image dans la continuité
    de celle laissée par Alexandru Ioan Cuza. Et, d’ailleurs, si l’on regardait les
    manuels scolaires, les livres d’histoire de l’époque, l’on constate aisément
    que l’image de Cuza était omniprésente, se trouvant au centre des événements,
    et cela a été vrai jusqu’à la Première guerre mondiale. L’on peut sans doute
    deviner l’intérêt qu’avait le roi Carol 1er, prince issu d’une
    dynastie étrangère, de s’asseoir dans la continuité de grandes lignées
    voïvodales, de souche. Mais, ce qui est certain c’est que durant les 48 années
    de règne de Carol I, et ensuite pendant l’entre-guerre, Alexandru Ioan Cuza est
    demeuré une personnalité centrale de l’historiographie roumaine. Ce n’est
    qu’après que les historiens ont d’abord commencé en catimini, suivis par la
    suite par les autres acteurs, à mettre également en évidence les zones d’ombre
    du règne et de la personnalité d’Alexandru Ioan Cuza. »


    En
    dépit de tous ces déboires, il n’en reste pas moins que, voilà deux cents ans, Alexandru
    Ioan Cuza entrait en scène, pour marquer du sceau de sa personnalité bien
    trempée l’histoire moderne de la Roumanie. (Trad. Ionuţ Jugureanu)

  • Lascăr Catargiu: konservativ, standhaft, monarchistisch

    Lascăr Catargiu: konservativ, standhaft, monarchistisch

    Lascăr Catargiu wurde am 13. November 1823 in Iaşi, Moldau (heute ein Teil Rumäniens), geboren und starb am 11. April 1899 in Bukarest. Er war ein bedeutender rumänischer Politiker, viermal Premierminister (1866, 1871–76, 1889, 1891–95), der in den ersten Jahren der Unabhängigkeit des Landes eine führende Rolle in den nationalen Angelegenheiten spielte.



    1858 war Lascăr Catargiu Mitglied des moldauischen Diwans (repräsentative Kommission), der gebildet wurde, um die zukünftige politische Organisation der Donau-Fürstentümer Moldau und Walachei zu bestimmen, und 1859 war er der konservative Kandidat für den Thron der Moldau. Nach der Vereinigung der rumänischen Fürstentümer unter der Herrschaft von Alexandru Ioan Cuza plante er in Koalition mit den Liberalen im Jahr 1866 den Sturz des ersten Fürsten des Vereinigten Rumäniens, als dessen Herrschaft die Existenz des rumänischen Staates gefährdete. Lascăr Catargiu setzte sich aktiv für die Errichtung der konstitutionellen Monarchie in Rumänien ein. 1866 wählte die Koalition der Konservativen und Liberalen Fürst Karl von Hohenzollern-Sigmaringen zum Herrscher Rumäniens. Im Jahr 1881 wurde Fürst Karl als Carol I. zum ersten König Rumäniens gekrönt. Von Februar 1866 bis zur Thronbesteigung von Carol I. im Mai 1866 war Lascăr Catargiu Mitglied der dreiköpfigen Regentschaft und leitete von Mai bis Juli 1866 als Premierminister sein erstes Kabinett. Als friedlicher Geist mit einer gro‎ßen Arbeitskraft trug Lascăr Catargiu dazu bei, die Konservative Partei als politische Kraft zu etablieren, und sorgte damit für ein Gleichgewicht gegenüber der Liberalen Partei.



    Während der antidynastischen Agitation von 1871 wurde Lascăr Catargiu zur Bildung einer weiteren Regierung berufen, die bis 1876 dauerte. In der Folge führte er in der Opposition die Konservative Partei bei Angriffen gegen die regierenden Liberalen an. Nach dem Sturz der Liberalen im Jahr 1888 war er noch zweimal als Premierminister tätig — kurzzeitig im Jahr 1889 und später von 1891 bis 1895.



    Lascăr Catargiu war einer der wichtigsten Politiker in der Geschichte Rumäniens in der zweiten Hälfte des 19. Jahrhunderts. 1871 rettete er Rumänien vor der Destabilisierung, erläutert der Historiker Sorin Cristescu:



    Lascăr Catargiu spielte eine besondere Rolle in der Geschichte Rumäniens, er rettete die Herrschaft von Fürst Karl I. Ein dramatischer Moment war die Nacht vom 22. März 1871, als Catargiu in eine sehr schwierige Situation geraten war. Wir wissen nicht, ob damals Fürst Karl zur Abdankung entschlossen war, aber Catargiu griff mit voller Kraft ein, während in Bukarest eine von den Liberalen organisierte Kundgebung stattfand, die darauf abzielte, die deutsche Kolonie in Bukarest und den Herrscher des Landes zu kompromittieren. Lascăr Catargiu stellte sich dem Fürst Karl I. als Mitglied der dreiköpfigen Regentschaft vor und sagte, er werde dem Herrscher eine starke Regierung bieten, die das Land brauchte, wenn Fürst Karl I. ihn zum Premierminister ernennt.“




    Was machte Catargiu zu einem Führer der Konservativen, einer Partei mit vielen starken Persönlichkeiten? Der Historiker Sorin Cristescu antwortet:



    Lascăr Catargiu hatte eine sehr solide, respektierte Position, als Fürst Karl von Hohenzollern-Sigmaringen zum Herrscher Rumäniens wurde. Catargiu war der erste Präsident des Ministerrats, der am 11. Mai 1866 von Fürst Karl ernannt wurde und bis zum 13. Juli 1866 regierte. Wie hat es dieser Mann geschafft, die Konservativen zu führen? Damals war die Konservative Partei eine Partei mit starken Persönlichkeiten, eine Partei von höchst gebildeten Politikern — die bekanntesten waren Petre P. Carp und Titu Maiorescu. Petre P. Carp zeigte immer seine Überlegenheit gegenüber allen Parteimitgliedern. In diesem Kontext war Lascăr Catargiu ein Politiker ohne gro‎ßen rednerischen und intellektuellen Anspruch, ein Mann, der in seinen Gesprächen nicht spitzfindig oder überheblich war. Jeder fühlte sich wohl bei einem Gespräch mit Lascăr Catargiu, während man in einer Diskussion mit Petre P. Carp sich sofort unterlegen fühlte. Folglich wurde Lascăr Catargiu sehr beliebt, er hatte eine gewisse Bescheidenheit, die dazu führte, dass alle ihn als Chef wollten, weil er niemanden beleidigte.“




    Lascăr Catargiu war viermal Premierminister Rumäniens. Die von Lascăr Catargiu von 1871 bis 1876 geführte Regierung führte Rumänien zur Unabhängigkeit, nach dem Sieg Russlands und Rumäniens im Krieg gegen das Osmanische Reich in den Jahren 1877–1878. Durch die Ironie der Geschichte wurde aber nicht Lascăr Catargiu mit den Lorbeeren des Siegers gekrönt. Es war sein Nachfolger, der nicht weniger bedeutende liberale Premierminister Ion C. Brătianu, der diese Anerkennung genoss. Der Historiker Sorin Cristescu bringt weitere Details über die Bedeutung des ersten Catargiu-Kabinetts:



    Seit der Vereinigung der rumänischen Fürstentümer im Jahr 1859 war dies die erste Regierung, die ihr vierjähriges Mandat zu Ende führte. Die Catargiu-Regierung war sehr effizient, sie regelte die schwierige finanzielle Situation Rumäniens. Diese Regierung war so wirksam, dass sie die Wahlen ohne Probleme gewann. Lascăr Catargiu entschied sich für eine Geste der Unabhängigkeit, er widersetzte sich dem Ferman (Erlass) des Sultans an Fürst Karl I., einer Anordnung, die Rumänien verbieten sollte, Handelsabkommen mit anderen Staaten zu unterzeichnen. Lascăr Catargiu schloss 1875 ein Handelsabkommen mit Österreich ab und zeigte damit, dass Rumänien praktisch unabhängig war. Das Catargiu-Kabinett hätte weitere 4 Jahre regiert, wenn im August 1875 der Aufstand der Christen in Bosnien und Herzegowina nicht ausgebrochen wäre. In wenigen Monaten wurde es klar, dass es einen Krieg zwischen den Osmanen und den Russen geben würde und dass Rumänien sich an diesem Krieg beteiligen müsse.“




    Das darf nicht sein, Eure Majestät!“ ist einer der berühmtesten geflügelten Wörter zur Zeit Lascăr Catargius. Der Spruch stammt von Lascăr Catargiu und damit zeigte er Festigkeit, Mut und Unbeugsamkeit, wenn eine Grenze erreicht wurde, sei es sogar durch die Königin. Historiker Sorin Cristescu mit Details:



    Als er diese Worte sagte, war Lascăr Catargiu Innenminister in einer Regierung, die von einem anderen Konservativen, General Ioan Emanoil Florescu, geführt wurde. Er sagte dies als etwas Unwiderrufliches. Es war inakzeptabel, was die Königin Elisabeth vorhatte, nämlich die Heirat des Erbprinzen Ferdinand mit ihrer Hofdame Elena Văcărescu. Mit den Worten »Das darf nicht sein, Eure Majestät!« drückte Catargiu damals am besten die Haltung einer Elite aus, die sich gegen die Absicht der Königin zusammenschloss.“




    Im Jahr 1899 starb Lascăr Catargiu im Alter von 76 Jahren an einem Herzinfarkt, genau an dem Tag, an dem König Carol I. ihn zum vierten Mal zum Premierminister ernannte. In seinem Nachruf sagte der Literaturkritiker, Schriftsteller und Philosoph Titu Maiorescu über Lascăr Catargiu: Er war ehrlich und leistete eine unermüdliche Tätigkeit in den Details der Verwaltung. Diesen Eigenschaften und seinem Mut verdankte er die Autorität, die er in der Konservativen Partei genoss.“