Radio România Internațional

Tag: Carol I

  • Lascăr Catargiu

    Lascăr Catargiu

    Printre numele politice cele mai importante ale
    secolului al 19-lea a fost şi cel al lui Lascăr Catargiu. Descendent al unei
    mari familii boiereşti bogate din Moldova, Catargiu s-a născut în 1823, în
    plină epocă de modenizare şi edificare a statului român. A ocupat diferite
    funcţii în administraţia locală a Moldovei până în 1859. Conservator, a fost
    adept al unirii Moldovei cu Mutenia şi a luat parte activă la alegerea lui Alexandru
    Ioan Cuza ca domn în ambele principate. A fost unul dintre cei mai eficienți și
    hotărâţi politicieni români. În coaliţie cu liberalii, a acţionat pentru
    îndepărtarea lui Cuza în 1866 atunci când domnia acestuia punea în pericol
    existenţa statului român. A fost membru în locotenenţa domnească în 1866 şi a
    fost un activ susţinător al instaurării monarhiei constituţionale şi al
    dinastiei străine. Spirit împăciuitor, cu o mare putere de muncă, Lascăr
    Catargiu s-a impus ca lider al conservatorilor care au văzut în el factorul de
    echilibru al unităţii partidului.


    Lascăr
    Catargiu a fost unul dintre oamenii providenţiali din istoria României din a
    doua jumătate as ecolului al 19-lea. A salvat România în anul 1871 de la
    destabilizare, aşa cum a subliniat istoricul Sorin Cristescu. Rolul lui a fost absolut
    deosebit, la un moment dat a salvat domnia lui Carol I. Un moment dramatic a
    fost noaptea de 10/22 martie 1871, când acest om a făcut faţă unei situaţii
    dificile. Nu se poate şti dacă într-adevăr dacă era Carol hotărât să abdice,
    dar el a intervenit în forţă în vreme ce la Bucureşti avusese loc o
    manifestaţie organizată de liberali, menită să compromită colonia germană din
    Bucureşti şi pe domnitorul ţării. S-a prezentat la rege în calitatea sa de fost
    locotenent domnesc şi i-a spus că o să-i ofere un guvern tare de care ţara are
    nevoie dacă îl numeşte pe el prim-ministru.


    Ce l-a
    impus pe Catargiu drept lider al conservatorilor, un partid plin de
    personalităţi? Sorin Cristescu. Are
    un prestigiu foarte consolidat când vine Carol pentru că a fost pur şi simplu
    primul preşedinte al Consiliului de miniştri numit de Carol, pe 11 mai 1866. Va
    guverna până la 13 iulie 1866. Cum a ajuns acest om să-i conducă pe
    conservatori? Dacă ne gândim la cum erau conservatorii o să vedem că era un
    partid de personalităţi. Era un partid de oameni foarte cultivaţi, cei mai cunoscuţi
    în acest sens fiind Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Îl vedem pe Lascăr
    Catargiu fără pretenţii oratorice, fără pretenţii intelectuale, un om care nu
    era acid în conversaţii. Era modest spiritual, dar toată lumea se simţea bine
    lângă el, pe când într-o discuţie cu Petre P. Carp puteai fi pus imediat în
    inferioritate. Carp îşi afişa mereu superioritatea faţă de ceilalţi membri ai
    partidului. Acest lucru a făcut ca Lascăr Catargiu să fie foarte agreat şi
    întotdeauna preferat. Avea o modestie spirituală a făcut ca toată lumea să-l
    dorească pe el ca şef pentru că nu jignea pe nimeni.


    Lascăr
    Catargiu a fost prim-ministrul României de 4 ori. Guvernul condus de Lascăr
    Catargiu între 1871 şi 1876 a fost cel care a făcut ca România să meargă spre
    independenţă obținută în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. Dar
    ironia istoriei a făcut ca nu Catargiu să se bucure de laurii victoriei ci
    succesorul său, nu mai puțin celebrul politician liberal Ion C. Brătianu. Cu
    detalii despre ce a însemnat primul guvern Catargiu, istoricul Sorin Cristescu. Acel guvern a fost primul
    guvern de la unirea Principatelor care şi-a dus mandatul de 4 ani până la
    capăt. Aşa ceva nu se mai văzuse. A fost foarte eficient, a reglementat
    situaţia financiară dificilă. A fost atât de eficient încât a câştigat
    alegerile fără probleme. A hotărât un gest de independenţă prin sfidarea firmanului
    de domnie al lui Carol I dat de sultan, care interzicea României să semneze
    convenţii comerciale alte state. El a încheiat convenţia comercială cu Austria
    din 1875 arătând că România este practic independentă. Ar mai fi condus încă 4
    ani dacă în august 1875 nu izbucnea revolta creşltinilor din Bosnia şi
    Herţegovina. În câteva luni toată lumea a înţeles că va urma un război între
    otomani şi ruşi şi că România va trebui să participe la război.


    Aiasta
    nu se poate Maiestate este una dintre cele mai cunoscute zicale din epocă. Ea
    îi aparţine lui Lascăr Catargiu şi arăta fermitate, curaj şi inflexibilitate
    atunci când se atingea o limită, chiar şi de către regină. Sorin Cristescu cu
    detalii. La vremea
    respectivă, atunci când a făcut această afirmaţie, era ministru de interne în
    guvernul condus de un alt conservator, generalul Ioan Emanoil Florescu. A spus
    acest lucru ca pe o evidenţă. Era indamisibil ceea ce voia să facă regina, să-l
    căsătorească pe prinţul moştenitor Ferdinand cu domnişoara sa de onoare Elena
    Văcărescu. A exprimat cel mai bine atitudinea unei elite care dintr-o dată s-a
    coalizat în jurul unei propuneri.


    În
    1899, la 76 de ani, Lascăr Catargiu murea în urma unui atac de cord, chiar în
    ziua în care regele Carol I îl numea prim-ministru pentru a patra oară. În
    necrologul pe care i l-a făcut, istoricul şi filosoful Titu Maiorescu spunea: onest
    şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei. Acestor însuşiri şi
    curajului său le datoreşte autoritatea de care s-a bucurat în Partidul
    Conservator.

  • Rumänien feiert die Vereinigung der Fürstentümer Walachei und Moldau

    Rumänien feiert die Vereinigung der Fürstentümer Walachei und Moldau

    Diesmal jährt sich die Vereinigung der Rumänischen Fürstentümer Walachei und Moldau zum 161. Mal. Das Ereignis, das den Weg zur Schaffung des rumänischen Nationalstaates geebnet hat. Anlässlich dieses Feiertags finden eine Reihe von Veranstaltungen statt.



    Das Nationale Geschichtsmuseum beherbergt zum Beispiel eine Ausstellung mit dem Titel Kleine Spuren großer Ambitionen. Symbole der Vereinigung der Fürstentümer in Briefmarken und Münzen. Zu den Exponaten gehören ein Brief mit dem Sonderstempel Vereinigte Fürstentümer“ aus dem Jahr 1862, eine Briefmarke mit dem Bildnis des Herrschers Alexander Ioan Cuza aus dem Jahr 1865 und zwei kleine Münzen aus dem Jahr 1864 mit der Aufschrift Die Vereinigten Fürstentümer“. Das Nationalmuseum Cotroceni hat ebenfalls am 24. Januar eine Sonderausstellung organisiert. Ein Rundgang führt die Besucher in die Gemächer des Herrschers, wo sie einige persönliche Gegenstände der Familie Cuza sowie Originaldokumente und ein vom serbischen Fürsten Michael Obrenovic an Cuza geschenktes Zeremonialschwert sehen können.



    Am 24. Januar 1859 wurde Alexandru Ioan Cuza, der eine Woche zuvor zum Herrscher der Moldau gewählt worden war, von der Wahlversammlung in Bukarest einstimmig zum Herrscher der Walachei gewählt und damit der Vereinigten Fürstentümer ausgerufen. Dies bedeutete de facto die Vereinigung der beiden Rumänischen Fürstentümer. Drei Jahre später, am 24. Januar 1864, wurde die Union mit der entscheidenden Unterstützung des französischen Kaisers Napoleon III. auch international anerkannt, und der neue Staat erhielt den Namen Rumänien.



    In seiner siebenjährigen Regierungszeit baute Alexander Ioan Cuza durch eine Reihe radikaler Reformen die institutionellen Grundlagen des modernen Rumäniens auf. Das Zivil- und das Strafgesetzbuch wurden verabschiedet, beide nach französischem Vorbild, eine nationale Armee wurde geschaffen, die Grundschulbildung wurde obligatorisch und die ersten Universitäten wurden gegründet: die in Iasi im Jahr 1860, die heute den Namen Cuzas trägt, und die in Bukarest vier Jahre später. Im Zuge der Bodenreform erwarben eine halbe Million Bauernfamilien Land, das durch Beschlagnahme von Klosterbesitz entstand. Von den Bauern verehrt, aber von den politischen Parteien wegen seiner autoritären Exzesse abgelehnt, war der Herrscher 1866 gezwungen abzudanken und ins Exil zu gehen.



    König Carol I. aus dem deutschen Fürstenhaus Hohenzollern-Sigmaringen folgte ihm der spätere König Carol I. Die lange Regierungszeit von Carol I. sollte dazu führen, dass Rumänien seine staatliche Unabhängigkeit vom Osmanischen Reich erlangte und nach dem russisch-rumänisch-türkischen Krieg von 1877 die südöstliche Schwarzmeer-Provinz Dobrudscha zurückeroberte. 1918 wurde unter König Ferdinand, der den Beiname Der Einiger“ erhielt, die Schaffung des rumänischen Nationalstaates abgeschlossen, als Siebenbürgen, das Banat, Crisana, die Maramures, die Bukowina und Bessarabien, historische Provinzen mit einer mehrheitlich rumänischen Bevölkerung, mit Rumänien vereint wurden.


  • Les Roumains fêtent l’union des Principautés roumaines

    Les Roumains fêtent l’union des Principautés roumaines

    Le 24 janvier 1859, les Principautés roumaines
    de Moldavie et de Valachie s’unissaient pour former un seul Etat. En 2020, les
    Roumains célèbrent les 161 ans écoulés depuis cet événement majeur qui a
    anticipé la création de l’Etat national roumain. Des événements culturels, ainsi
    que des cérémonies religieuses et militaires, marquent, comme chaque année, ce
    moment de l’histoire roumaine.


    Le Musée national d’histoire propose l’exposition
    « Petits signes de grandes aspirations. Symboles de l’union des
    Principautés dans la philatélie et la numismatique. » Parmi les pièces exposées
    l’on compte une lettre portant une marque postale de l’émission « Les
    Principautés Roumaines » de 1862, un timbre poste avec le portrait du
    prince régnant Alexandru Ioan Cuza de 1865 ou encore deux pièces de monnaie de
    1864 qui portent l’inscription « Les Principautés Roumaines ». Le
    Musée national Cotroceni sera également ouvert le 24 janvier. Dans les
    appartements occupés autrefois par le prince régnant Alexandru Ioan Cuza peuvent
    être admirés les objets personnels qui ont appartenu à la famille Cuza, des
    documents de l’époque, mais aussi un sabre de cérémonie offert par le prince de
    Serbie Michel Obrenović.


    Le 24 janvier 1859, Alexandru Ioan Cuza -
    désigné prince régnant de Moldavie moins de trois semaines auparavant – a été
    élu, à l’unanimité, prince régnant de la Valachie par l’Assemblée élective de
    Bucarest. Alexandru Ioan Cuza devenait ainsi le dirigeant des deux
    principautés. Cet acte a signé, de facto, l’union des deux régions habitées par
    des Roumains. Trois ans plus tard, le 24 janvier 1862, grâce au soutien
    précieux de l’empereur français Napoléon III, l’union des Principautés a été
    reconnue au niveau international et l’Etat nouvellement formé a reçu le nom de
    Roumanie. Alexandru Ioan Cuza est resté sept ans au pouvoir et son règne a
    posé, à travers des réformes radicales, les bases institutionnelles de la
    Roumanie moderne.


    C’est à ce moment-là qu’ont été adoptés le
    Code civil et le Code pénal, les deux calqués sur les textes français
    correspondants, qu’une armée nationale a été créée et que l’enseignement
    primaire est devenu obligatoire. Les premières universités sont fondées à la
    même époque, en 1860 celle de Iaşi, qui porte aujourd’hui le nom du prince
    Cuza, et, quatre ans plus tard, celle de Bucarest. En plus, une réforme
    agricole a accordé des terres à près d’un demi-million de familles paysannes
    suite à la sécularisation des avoirs des monastères.


    Charismatique, aimé par les paysans et par les
    pauvres des villes, mais détesté par les partis politiques à cause de ses
    tendances autoritaires, Alexandru Ioan Cuza a été obligé, en 1866, à abdiquer
    et à s’exiler. Le roi Carol Ier, de la famille Hohenzollern-Sigmaringen, lui a
    succédé au trône. Son long règne allait apporter à la Roumanie l’indépendance
    de l’Empire ottoman et réintégrer la Dobroudja (la région du sud-est du pays) au
    royaume en 1877, après la guerre russo-turque.


    En 1918, sous le roi Ferdinand, surnommé
    l’Unificateur, le processus de constitution de l’Etat national roumain a été
    finalisé. A ce moment-là, toutes les provinces historiques à population
    majoritaire roumaine, qui faisaient partie jusqu’alors des empires voisins, se
    sont unies avec la Roumanie : la Transylvanie (dans le centre), le Banat, la
    Crişana et le Maramureş (allant de l’ouest au nord), la Bucovine (dans le
    nord-est) et la Bessarabie (dans l’est). (Trad. Elena Diaconu)

  • Jurnalul unui secretar regal, Louis Basset

    Jurnalul unui secretar regal, Louis Basset

    Printre
    persoanele importante ale Casei Regale a României de la începutul și până spre
    jumătatea secolului XX, s-a numărat și elvețianul Louis Basset. Cu toate
    acestea, opinia publică îl cunoaște prea puțin pe cel care a început prin a fi
    secretarul particular al regelui Carol I și a rămas administrator
    al Casei Regale vreme de mai bine de 60 de ani. Louis Basset s-a născut în
    1846, a fost absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității din
    Neuchâtel și a intrat în slujba domnitorului Carol I în anul 1869.Recent, editura Humanitas i-a publicat un jurnal inedit,
    cuprinzând perioada 23 august 1916 – 3 mai 1921, jurnal intitulat Războiul unui
    slujitor devotat. Volumul îmbogățește imaginea pe care o avem asupra primului
    război mondial, dar și asupra familiei regale, prin comentarii și observații,
    uneori, neobișnuite, aflăm de la istoricul Georgeta Filliti.

    Are o situație oarecum incertă, căci pe durata Primului
    Război Mondial, deși este secretar particular al regelui Carol I, mai întâi,
    apoi al regelului Ferdinand, el nu se află în țară. Basset avea acest avantaj
    că, aflându-se în Elveția, se putea informa. Putea să citească atât presa
    favorabilă Puterilor Centrale, cât și pe cea favorabilă antantiștilor. În plus,
    comunica, evident, destul de mult cu țara. Asta nu-l făcea să nu fie și
    subiectiv. Una din sursele mustoase, miezoase și foarte interesante legate de
    Primul Război Mondial este jurnalul lui Louis Basset. Din întreaga lectură a
    jurnalului se degajă, totuși, o reținere. Nu se poate spune că ar ti complet
    germanofil, dar nici vreun antantist plin de abnegație. Își permite, de pildă,
    diverse caracterizări care, pe moment, pot să sperie. Pacea lui Georges
    Clemenceau – amintit fiindcă după Primul Război Mondial, el și președintele SUA
    Wilson au fost principalii artizani ai păcii – o consideră un fel de pace cu
    sabia în mână. Toate aceste gânduri ale lui, scrise foarte fluent și foarte
    calm, fără patimă, ne dau de gândit. Volumul rămâne, de aceea, extraordinar de
    interesant


    Extrem de
    interesant este și autorul jurnalului: un elvețian împământenit în România,
    foarte atașat de țara de adopție, dar implicat în câteva evenimente critice ale
    familiei regale. Alina Pavelescu, traducătoarea și editoarea cărții Războiul
    unui slujitor devotat de Louis Basset, vorbește despre două dintre episoadele
    de acest tip. Alina Pavelescu. Este vorba de faimoasa rupere a logodnei
    dintre Ferdinand și, poate singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat, Elena
    Văcărescu, din păcate o opţiune care nu a fost acceptată din punct de vedere
    politic. Iar al doilea episod a fost cel în care a fost îndepărtat de la curtea
    regală preceptorul principelui Carol, viitorul Carol al II-lea, tot un elveţian
    pe nume Arnold Mohrlen. De altfel, iniţial Basset îl recomandase şi
    fusese printre cei care-l sprijiniseră ca să ajungă preceptorul viitorului
    rege. (…) Contribuise, aşadar, la îndepărtarea preceptorului favorit al lui
    Carol pe care-l îndrăgea, de altfel, şi sora lui, principesa Elisabeta. În
    ciuda acestor chestiuni mai delicate, membrii familiei regale, inclusiv Carol
    al II-lea, au delicateţa de a-l susţine până la capăt pe bătrânul Basset şi de
    a-l acoperi de onoruri în virtutea serviciilor aduse şi devotamentului arătat
    casei regale a României


    Devotamentul
    acesta poate îl intuise Carol I când și l-a ales secretar. Dar, pe atunci, un
    alt aspect părea a fi esențial: naționalitatea lui Basset. Alina Pavelescu. La începuturile instalării lui Carol I în România, el avea o problemă
    şi anume aceea că era în egală măsură dator politic şi Germaniei, prin familia
    din care provenea, dar şi Franţei, căci fusese sprijinit de Napoleon al
    III-lea. Cele două puteri au avut grijă ca, în primii ani de domnie în România,
    să-şi planteze pe lângă viitorul rege fiecare din ele omul său care să nu fie
    doar un secretar. Un exemplu este germanul Friedlander care era şi secretar,
    dar şi un mic spion al familiei de Hohenzollern, un fel factor de presiune
    care-i transmitea lui Carol cam ce doreau rudele sale din Germania să facă el
    în România.

    Cel de-al doilea secretar a fost Emile Picot care n-a rezistat în
    România decât până în 1869. Apoi s-a întors în Franţa unde a avut o carieră de
    filolog şi, ataşat fiind de cultură română, a fost primul francez care a ţinut
    la Sorbona un curs de limbă română. Emile Picot nu era doar spionul lui
    Hortense Cornu, surorii de lapte a lui Napoleon al III-lea, la curtea regală
    românească, ci a încercat să se amestece chiar în chestiuni de politică internă
    şi să determine anumite decizii ale guvernului. În aceste condiţii, în care se
    afla între ciocan şi nicovală, Carol I decide să renunţe la secretarii care
    tindeau să nu fie imparţiali şi apelează la secretari din ţările neutre.
    Iniţial, apelează la un belgian pe lângă care uceniceşte chiar Basset şi apoi
    Basset însuşi, recomandat de directorul poştei din Neuchatel care venise în
    România ca să-i consilieze pe români în organizarea propriilor servicii
    poştale


    Louis
    Basset, așadar, l-a ajutat pe Carol I în tot efortul de modernizare al
    României. Dar în timpul Primului Război Mondial a plecat din România și a stat
    la Geneva 4 ani, timp în care și-a redactat jurnalul. A murit în 1930, dar
    de-abia acum publicul românesc îi poate cunoaște ideile care nu sunt
    întotdeauna cele consacrate cu privire la consecințele Marelui Război, dar care
    au valoarea lor de adevăr și de profunzime.

  • 9 Mai – sărbătoare triplă în România

    9 Mai – sărbătoare triplă în România


    9 Mai este,
    mai întâi, Ziua Independenţei de Stat. Proclamată în Parlament, în 1877, şi
    apărată pe front, aceasta a marcat despărţirea de puterea suzerană din epocă,
    Imperiul Otoman, şi a devenit piatra de temelie a României moderne, pe care
    aveau s-o construiască regii Carol I şi Ferdinand. Dinastia şi-a legat destinul
    şi de victoria Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Istoricii spun că
    decizia ultimului rege, Mihai I, de a scoate, în ’44, România din alianţa cu
    Hitler şi de a o readuce alături de aliaţii tradiţionali, anglo-americanii, a
    scurtat cu cel puţin şase luni al doilea război mondial în Europa. Condamnaţi
    de comunismul postbelic la teroare, umilinţă şi sărăcie, românii pot acum, graţie revoluţiei din 1989 şi admiterii în Uniunea
    Europenă, în 2007, să celebreze, ca pe propria lor sărbătoare, Ziua Europei.
    Aceasta marchează, deopotrivă, capitularea nazismului, în 1945, şi declaraţia
    prin care, în 1950, ministrul francez de Externe, Robert Schumann, lansa proiectul
    Uniunii Europene de azi.


    La recepţia organizată miercuri, preşedintele Klaus Iohannis a deplâns faptul că sunt la Bucureşti politicieni
    care pun sub semnul întrebării rolul şi relevanţa Uniunii, omit cu bună ştiinţă
    beneficiile apartenenţei la acest proiect şi sugerează că României i-ar fi mai
    bine în afara familiei europene. Klaus Iohannis: Ceea ce nu spun însă aceşti
    politicieni este că fără democraţie, fără stat de drept, fără legi corecte nu
    există prosperitate şi bunăstare pentru majoritatea cetăţenilor. Ar exista doar
    privilegii pentru un grup restrâns aflat la putere.


    Într-un comunicat,
    şi premierul Viorica Dăncilă afirmă că România crede în proiectul european şi
    acţionează pentru susţinerea şi pentru dezvoltarea acestuia. Nivelul de trai al
    românilor a crescut constant după aderarea ţării la Uniune, acum 11 ani, spune şi
    şefa reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti, Angela Cristea. Ea adaugă,
    însă, că România trebuie să depună în continuare eforturi pentru ridicarea Mecanismului
    de Cooperare şi Verificare, prin care Bruxellesul monitorizează situaţia din
    justiţia românească.


    Angela Cristea: România a intrat în linie
    dreaptă, este pe sprintul de final până la închiderea acestui MCV, dar, sigur,
    contează foarte mult să continue progresele pe care le-a înregistrat în anii
    anteriori şi să nu se oprească. Un alt dosar care nu este închis este dosarul
    aderării la Zona Schengen. Aici România îndeplineşte toate condiţiile, este
    vorba de o decizie politică, deci, dacă vreţi, efortul pe care are nevoie să îl
    facă România este mai degrabă unul diplomatic. Şi al treilea dosar încă nefinalizat
    este cel al aderării la Zona Euro. Este şi dosarul cel mai complex şi salutăm
    desigur decizia României de a avea o dată ţintă pentru aderare, 2024.     Şefa
    reprezentanţei de la Bucureşti a precizat că executivul comunitar este hotărât
    să sprijine România, inclusiv cu fonduri europene, pentru aderarea la Zona
    Euro.

  • In Rumänien laufen letzte Vorbereitungen zur Beisetzung des Königs Mihai I

    In Rumänien laufen letzte Vorbereitungen zur Beisetzung des Königs Mihai I

    Am Mittwoch wurde der Sarg des Königs Mihai I für einige Stunden im Ehrensaal des Schlosses Peleş im Karpatenort Sinaia aufgebahrt. Dort wurde der letzte Monarch Rumäniens am 25. Oktober 1921 geboren. An den Trauerfeierlichkeiten im Schloss Peleş nahmen nur hohe Amtsträger teil: der Präsident Klaus Iohannis, rumänische und moldauische Regierungsmitglieder und Abgeordnete. Bis Freitag Abend können die Rumänen dem ehemaligen König die letzte Ehre erweisen, denn der Sarg des Monarchen soll im Anschlu‎ß in den Thronssal des Königlichen Palastes in der Hausptstadt Bukarest zur öffentlichen Aufbahrung gestellt werden. Tausende Bukarester legten beerits in den vergangegen Tagen Blumen und Kerzen beim Königlichen Palast und beim Elisabeta-Palast, der Bukarester Residenz der königlichen Familie, nieder.



    König Mihai soll am Samstag, den 16. Dezember in der Königlichen Gruft der orthodoxen Kathedrale Curtea de Argeş, im Süden des Landes, neben seine Frau, Königin Ana beigesetzt werden. In der königlichen Gruft der mittelalterlichen Kathedrale ruhen auch die ersten drei Könige des Landes: Carol I (Karl I), Ferdinand und Carol II (Karl II) aus der königlichen Dynastie Hohenzollern-Sigmaringen. Die Thronbesteigung von Carol I im Jahr 1866 sei laut Historikern mit dem Aufbau eines modernen Landes gleichzusetzen. Unter König Karl I gewann Rumänien 1877 seine Unabhängigket vom Osmanischen Reich und 1918, am Ende des Ersten Weltkriegs, erreichte das Land durch die Einverleibung aller mehrheitlich von Rumänen bewohnten Provinzen, seine grö‎ßte Ausdehnung.An der Beisetzungszeremonie im südrumänischen Curtea de Argeş werden laut dem Rumänischen Königshaus rund 100 ausländische Staats-und Regierungschefs sowie Mitglieder europäischer königlichen Familien erwartet.



    Die Behörden haben für den 14., den 15. und den 16. Dezember eine dreitägige Staatstrauer ausgerufen. Am Montag tagte auch das Parlament in einer feierlichen Sitzung in Gedenken an König Mihai. Der letzte Monarch Rumäniens bestieg den rumänischen Thron im Jahr 1940, sieben Jahre später wurde er von der herrschenden kommunistischen Partei zum Abdanken und ins Exil gezwungen. 1944 hatte der junge König seinen grö‎ßten politischen Auftritt: er beendete das Militärbündnis mit Deutschland und stellte das Land an die Seite der Allierten. In seiner Rede im Parlament sagte Präsident Klaus Iohannis am Montag, dass der König ein Symbol eines wiedergeborenenen und freien Rumäniens darstellte und für immer als gro‎ßer Staatsmann in Erinnerung bleiben werde. Das rumänische Volk habe eine Vaterfigur verloren, sagte ihrerseits die Kronprinzessin Margareta. Die Verwahrerin der rumänischen Krone erklärte im Anschlu‎ß, dass das Königliche Haus sich an der Seite der staatlichen Institutionen weiterhin für den Fortschritt des Landes in EU und NATO einsetzen werde.



  • Unabhängigkeitskrieg 1877: erster Schritt in der Entstehung des modernen Rumänien

    Unabhängigkeitskrieg 1877: erster Schritt in der Entstehung des modernen Rumänien

    Nach dem Krieg zwischen Russland und der Türkei von 1877-1878, an dem auch die rumänische Armee stark beteiligt war, wurde die Unabhängigkeit Rumäniens erklärt. Der Historiker Sorin Cristescu von der Bukarester Universität Spiru Haret“ skizziert den europäischen Rahmen in den Jahren vor dem russisch-türkischen Krieg:



    Der internationale Rahmen war schon einige Jahre vorher bestimmt worden, und zwar 1875 durch den Aufstand gegen die osmanische Macht in Bosnien-Herzegowina, weil die Steuern viel zu hart geworden waren. Der Aufstand wurde grauenvoll niedergeschlagen, und das führte dazu, dass in sukzessiven Etappen die Gro‎ßmächte Europas Garantien gewährten und Russland dem Osmanischen Reich den Krieg erklärte. Es war von Anfang an klar, dass Russland den Krieg gewinnen würde, aber ein wichtiges Ziel Russlands war dabei, die drei Kreise Cahul, Bolgrad und Ismail im südlichen Bessarabien zurück zu gewinnen. Die rumänische Regierung, welche die drei Landkreise abtreten sollte, ging dabei das Risiko ein, von der Opposition als ‚Volks- und Landesverräterin‘ angeklagt zu werden. Diese Situation war für Rumänien besonders kompliziert. Der rumänische Literaturkritiker, Schriftsteller, Philosoph und Politiker Titu Maiorescu sagte damals, dass nur die liberale Regierung einen solchen Tumult durchstehen konnte und nur die Liberale Partei stark genug war, um das Ganze unbehelligt überstehen zu können.“




    Rumänien hat weder eine geschriebene Unabhängigkeitserklärung, noch wurde die Unabhängigkeit Rumäniens formell ausgerufen. Wie kam es dazu, dass Rumänien keine Gründungsurkunde hat? Sorin Cristescu antwortet:



    So haben sich die damaligen Politiker die Regie der Unabhängigkeitserklärung ausgedacht. Am 9. Mai 1877 sollte die Regierung auf einen Antrag im Parlament antworten. Alles wurde ganz schön geregelt, es gab einen Antrag im Senat und einen zweiten Antrag in der Abgeordnetenkammer, und der damalige Au‎ßenminister, Mihail Kogălniceanu, der den Verlust der drei Landkreise im Süden Bessarabiens auf sich nehmen sollte, musste dabei Rede und Antwort stehen. Am nächsten Tag, den 10. Mai, jährte sich zum 11. Mal die Ankunft des Fürsten Karl I. in Bukarest, und zu diesem Anlass wurde auch die Unabhängigkeit Rumäniens erklärt — es war eigentlich eine offizielle Feier zur Erklärung der Unabhängigkeit Rumäniens von der osmanischen Herrschaft. Später versuchte die kommunistische Geschichtsschreibung den 9. Mai vom 10. Mai zu trennen, so dass der 9. Mai als Tag der Unabhängigkeit zum separaten Feiertag wurde. Zweifelsohne wurde aber die Unabhängigkeit Rumäniens am 10. Mai 1877 erklärt und gefeiert.“




    War Rumänien auf den darauffolgenden Krieg vorbereitet? Sorin Cristescu dazu:



    Wenn wir die Ereignisse aus der heutigen Perspektive betrachten, waren die Kriegsvorbereitungen äu‎ßerst schwierig für ein Land mit einem begrenzten Potential und einem begrenzten Budget — 100 Millionen Lei Einnahmen und 100 Millionen Lei Ausgaben. Die Unabhängigkeit Rumäniens war aber von Anfang an das Hauptziel des Fürsten Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, schon seit seiner Ankunft in Bukarest. Es wurden Kriegsvorbereitungen getroffen, es wurden Krupp-Kanonen aus Deutschland gebracht. Die ersten Kanonen bezahlte Fürst Karl mit Geld aus seinem persönlichen Vermögen. Es ist aber klar, dass man nicht von grundsätzlichen, echten Kriegsvorbereitungen sprechen kann. Es herrschte aber eine allgemeine Begeisterung, die das ganze Volk beseelte. In den österreichisch-ungarischen Berichten wurde vermerkt, dass Fürst Karl wie ein Kampfross sei, das ungeduldig mit den Hufen scharrt; er wolle in den Kampf ziehen, um sich die königliche Krone zu erkämpfen. Auf die Aufforderung des österreichisch-ungarischen diplomatischen Vertreters, Rumänien solle an der Seite der Türken gegen die Russen kämpfen, antwortete Fürst Karl entschlossen, dass so etwas nicht möglich sei. Seitdem er in Rumänien angekommen sei, hätten sich die Türken sehr schlecht gegenüber den Rumänen verhalten. Die Entscheidung, an der türkischen Seite zu kämpfen, wäre gegen den Willen der Rumänen; wenn er aber beschlie‎ßen würde, gegen die Türken zu kämpfen, hätte er das ganze Land an seiner Seite, betonte Fürst Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Rumänien befand sich, wie gesagt, in einem speziellen Begeisterungszustand.“




    Nach dem Russisch-Türkischen Krieg von 1877-1878, in dem Rumänien an der Seite Russlands gegen die türkische Herrschaft kämpfte, wurde Rumänien durch den Vertrag von Berlin 1878 als unabhängig anerkannt. Als Territorium wurde dem Land die Dobrudscha hinzugefügt, gleichzeitig musste es aber die drei Kreise Cahul, Bolgrad und Ismail im südlichen Bessarabien im Bereich der Donaumündung an Russland abtreten (dies entsprach etwa einem Viertel der Moldau, zu dem das Gebiet bis dahin gehörte). Das Fürstentum proklamierte sich am 26. März 1881 zum Königreich Rumänien, Fürst Karl wurde als Carol I. der erste König von Rumänien. Der neue Staat, eingezwängt zwischen dem Osmanischen Reich, Österreich-Ungarn und Russland mit slawischen Nachbarn an drei Seiten, schaute nach kulturellen und administrativen Vorbildern in Richtung Westen, insbesondere nach Frankreich. Sorin Cristescu ist der Meinung, dass Rumänien doch im Vorteil war:



    Rumänien musste die drei Kreise im südlichen Bessarabien abtreten und erhielt dafür die Dobrudscha. Man hätte auch mehr bekommen können, wenn die rumänischen Machthaber unterschrieben hätten, dass sie mit dem Austausch einverstanden waren. Man hätte noch den Cadrilater (die südliche Dobrudscha) und einige Festungen am rechten Ufer der Donau bekommen können. Da die rumänischen Verantwortlichen den Austausch nicht bestätigen wollten, erhielt Rumänien nur die heutige Dobrudscha. Man konnte aber nicht schriftlich bestätigen und unterschreiben, dass Rumänien mit dem Abtreten der drei Kreise im Süden Bessarabiens einverstanden war. Hätten die rumänischen Machthaber mit ihren Unterschriften bestätigt, dass sie mit dem Abtreten der drei Kreise, die das Land 1856 beim europäischen Kongress in Paris erhalten hatte, einverstanden waren, dann hätte Rumänien keinen Anspruch mehr auf das gesamte Territorium zwischen dem Pruth und dem Dnjestr gehabt, das von Russland 1812 annektiert worden war, das hei‎ßt auf das gesamte Bessarabien. Rumänien war doch im Vorteil, da es eine Region mit Zugang zum Meer erhielt, wodurch die Wirtschaft und die Politik Rumäniens sich zum Besseren ändern sollten. So betrachtet war der Krieg von 1877-1878 ein Erfolg und eine unvermeidliche Etappe in der Geschichte Rumäniens.“

  • Romania proclaims its independence

    Romania proclaims its independence

    The country’s independence was obtained due to a favourable turn of events at international level and was also the result of more than 50 years of sustained efforts by the Romanian society. Romania’s independence was achieved following the Russian-Turkish war of 1877-1878 that the Romanian army took part in. Historian Sorin Cristescu with the Spiru Haret University of Bucharest, tells us more about the international context in the years preceding the war.



    Sorin Cristescu: “The international context had been sketched years before, in the sense that a revolt against the Ottoman rule, that had imposed heavy fiscal burdens, broke out in 1875 in Bosnia-Herzegovina, and later in Bulgaria. The revolt was quelled in a terrible manner, which made Europe’s superpowers take some safety measures, in several stages, and prompted Russia to start a war against the Ottoman Empire. The Russians were expected to win the war, as they were the favorites, but one of Russia’s goals was also to take back the three counties in southern Bessarabia. The opposition accused the Romanian Government of treason for being willing to give up the three counties. The situation was very complicated for Romania. Titu Maiorescu said that the Liberal government was the only one able to overcome such difficult times in a position of strength.”



    Romania does not have a written Declaration of Independence, or a formal Proclamation in this respect. Historian Sorin Cristescu tells us why.



    Sorin Cristescu: “This is how the people in power decided to handle things. On May 9th an interpellation in Parliament was scheduled both at the Senate and the Chamber of Deputies. Mihail Kogalniceanu, a foreign minister at the time, the one who had signed the Romanian-Russian Convention and who had to take upon himself the blame for Romania’s losing the three counties, answered the questions. The second day, on May 10, marking 11 years since Carol’s coming to Bucharest, the country’s independence was officially proclaimed and celebrated. At a later date, communist-written historiography separated May 9th from May 10th and made the latter a holiday. So Romania’s independence was proclaimed and celebrated on May 10th, 1877.”



    Was Romania prepared for the ensuing war? Sorin Cristescu again at the microphone.



    Sorin Cristescu: “Putting things in perspective, the war was hard to imagine for a country with a limited potential and budget. But independence had been Carol’s goal since he came to the throne in Bucharest. A series of preparations had been made, German Krupp artillery had been purchased, the first of which had been paid for by Carol himself, with his own money. But of course, we can hardly speak of proper preparations for the war. The general atmosphere, however, was very special, as the Austrian-Hungarian reports show. They spoke of Carol I like being like a horse striking the ground with his hoof, anxious to go to war and eager to be crowned king. When the Austrian-Hungarian diplomatic representative asked Romanian to fight on the side of the Turks, against the Russians, Carol answered that such thing was impossible. The Turks had been treating Romanians badly ever since Carol came to the country. Under the circumstances, a decision to fight alongside the Turks would have been highly unpopular, while fighting against them would have ensured Carol the nation’s full support. So there was a special state of mind across the country.”



    Following the war of 1877-1878, Romania earned its independence and reclaimed the province of Dobruja. Historian Sorin Cristescu believes that, all in all, Romania won more than it lost.



    Sorin Cristescu: “Dobruja was received in exchange for the three counties in southern Bessarabia. Romania could have obtained more, had the Romanian leaders signed off on the exchange. Romania could have also got Southern Dobruja, and several areas on the right bank of the Danube. But since the Romanian leaders did not sign, Dobruja was all that the country got. Signing off for the three counties in southern Bessarabia was not possible. Had Romania laid no claim on the three counties it received in 1856 at the European Congress in Paris, what right would it have had to claim the whole territory between the rivers Niester and Prut that Russia seized in 1812, that is the whole of Bessarabia? Romania definitely won something important by obtaining Dobruja, a rather arid and less fertile area, but which offered it access to the sea, which would completely change Romania’s economic and political history. From this point of view, the war was a win for Romania and a stage in the country’s history that could not have been avoided.”



    In 140 years of independence, Romania went through significant changes; it experienced both democratic and totalitarian regimes and also several types of economic development. The independence won with great sacrifice in the last quarter of the 19th century continues to be a milestone in the country’s history.


  • Independenţa României, după 140 de ani

    Independenţa României, după 140 de ani


    Pe 10 mai 1877, România îşi proclama independenţa, fiind una dintre cele 20 de ţări de pe harta Europei cu acest statut. Independenţa a fost efectul unei conjuncturi internaţionale, dar şi al eforturilor de mai mult de 50 de ani pe care întreaga societate românească le-a depus. Ea a venit în urma unui război, a celui ruso-turc din 1877-1878, la care a participat din plin şi armata română. Împreună cu istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea “Spiru Haret” din Bucureşti am refăcut cadrul internaţional, european, al anilor de dinainte de război: “Cadrul internaţional a fost trasat de mai multă vreme în sensul că în 1875 a izbucnit o răscoală în Bosnia-Herţegovina, şi ulterior în Bulgaria, împotriva stăpânirii otomane, devenită foarte dură prin fiscalitatea ei. Înăbuşirea cumplită a răscoalei a determinat, prin etape succesive, luarea de garanţii din partea marilor puteri ale Europei şi a îndemnat Rusia să pornească războiul împotriva Imperiului otoman. Se ştia foarte bine că acel război se va termina cu victoria ruşilor, ei erau favoriţii, dar pentru Rusia unul din obiective era recuperarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Iar guvernul român care urma să le cedeze îşi asuma din partea opoziţiei acuzaţia de “trădător de neam şi ţară”. Aici era situaţia cea mai complicată pentru România. Titu Maiorescu spunea că numai guvernul liberal era în stare să treacă printr-o asemenea tulburare şi partidul liberal să rămână unul puternic.”



    România nu are o Declaraţie de Independenţă scrisă şi nici o Proclamaţie formală. L-am întrebat pe Sorin Cristescu de ce nu are România un astfel de act fondator? “Aşa au gândit regia cei de atunci. Pe 9 mai trebuia să se răspundă la o interpelare în Parlament. Totul a fost frumos aranjat, a fost o interpelare la Senat, una la Camera Deputaţilor, iar ministrul de externe urma să răspundă interpelărilor, cel care şi semnase Convenţia româno-rusă, Mihail Kogălniceanu, cel care urma să-şi asume tot acel oprobriu al pierderii celor trei judeţe. A doua zi, pe 10 mai, ziua în care se împlineau 11 ani de la venirea lui Carol la Bucureşti, a avut loc proclamarea oficială a independenţei, de fapt o sărbătorire oficială a independenţei. Ulterior, istoriografia comunistă s-a legat de acel 9 mai pentru a-l separa de 10 mai şi să devină o sărbătoare de sine-stătătoare. A fost cea mai durabilă realizare a acelei istoriografii, “durabil” în sens negativ. Fără dubii, independenţa a fost proclamată şi sărbătorită pe 10 mai 1877.”



    A fost România pregătită pentru războiul care a urmat? Sorin Cristescu: “Judecând evenimentele în perspectivă, sigur că era o pregătire greu de imaginat pentru o ţară cu un potenţial şi un buget limitate, 100 de milioane de lei venituri şi 100 de milioane de lei cheltuieli. Dar independenţa fusese obiectivul lui Carol încă de la venirea lui pe tronul de la Bucureşti. Avuseseră loc o serie de pregătiri, se cumpăraseră tunuri nemţeşti Krupp, prima baterie de tunuri a cumpărat-o domnitorul din banii lui, din caseta personală. Dar, în mod clar, cu greu putem vorbi despre o pregătire temeinică, reală. Însă era o stare de spirit cu totul ieşită din comun, cu totul deosebită, aşa cum observă rapoartele austro-ungare. Ele spuneau despre Carol I că era ca un cal care dădea cu copita în pământ, nerăbdător să pornească la luptă, şi că visa la coroana de rege. La cererea reprezentantului diplomatic austro-ungar ca România să lupte de partea turcilor împotriva ruşilor, Carol a răspuns că era cu neputinţă aşa ceva. Turcii se purtaseră urât cu românii de când venise el în România. Decizia de a lupta de partea turcilor ar fi fost impopulară, pe când în luarea unei decizii de a lupta împotriva turcilor ar fi avut toată ţara de partea lui. Deci, starea de spirit era cu totul specială.”



    România a obţinut independenţa în urma războiului din 1877-1878 şi provincia Dobrogea. Sorin Cristescu crede că, per total, România a ieşit câştigată: “Dobrogea a fost primită la schimb, contra celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Se putea primi mai mult dacă liderii români ar fi dat cele trei judeţe cu semnătură că erau de acord cu schimbul. S-ar fi primit şi Cadrilaterul şi unele cetăţi de pe malul drept al Dunării. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, s-a primit numai Dobrogea de azi. Însă nu se putea da semnătură pentru cele trei judeţe din sudul Basarabiei: dacă România ar fi recunoscut că nu mai avea treabă cu cele trei judeţe primite în 1856 la Congresul european de la Paris, ce drept ar mai fi avut să revendice întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru răpit de Rusia în 1812, adică toată Basarabia? Categoric, România a ieşit bine obţinând o regiune, e drept că aridă, mult prea puţin fertilă, dar cu o deschidere la mare care avea să schimbe complet istoria economică şi politică a României. Din acest punct de vedere, războiul din 1877-1878 a fost o reuşită şi era o etapă de neevitat, fără alte opţiuni, în toată istoria României.”



    În 140 de ani de independenţă, România a trecut prin perioade importante de transformări: a cunoscut regimuri politice democratice şi totalitare şi a experimentat câteva modele de dezvoltare economică. Independenţa câştigată cu mari sacrificii în ultimul sfert al secolului al 19-lea rămâne încă o valoare de referinţă a statului român, juridică şi simbolică.




  • 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial

    100 de ani de la intrarea României în primul război mondial

    Intrarea s-a făcut la presiunea Franţei, aliatul principal şi tradiţional al României, şi a fost legat de situaţia frontului, de bătălia de la Verdun şi de ofensiva armatei ruse. Sub deviza ”acum ori niciodată”, România accepta să participe la război după ce obţinuse promisiunea ca la încheierea păcii teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria să se unească cu regatul României. Tergiversarea intrării României în război a avut o dublă explicaţie.



    Prima a fost dorinţa regelui Carol I ca România să lupte alături de Germania, dorinţă respinsă de clasa politică, iar a doua a fost neîncrederea armatei române în alianţa cu Rusia după nefericita experienţă din războiul din 1877-1878. În doi ani de conflict, România a pierdut 535.700 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi, adică 71% din efectivul armatei cu care a intrat în război, fiind pe locul 4 într-un clasamentul negru după Austro-Ungaria, care a pierdut 90% din efective, Rusia, 76% şi Franţa, 73%. La acestea pierderi se adaugă moartea a 300.000 de civili, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari, din cauza tifosului exantematic. La sfârşitul războiului însă România primea teritorii şi România Mare se forma cu preţul acelor imense sacrificii umane.



    Istoria acelui război a suferit şi ea schimbări care au influenţat percepţiile publice asupra acelor ani. După război, victimele, urmaşii lor, invalizii şi supravieţuitorii au beneficiat de atenţia principală. Istoria era mai puţin triumfalistă, şocul pierderilor de vieţi umane încă marca refacerea psihologică şi materială a ţesutului social. Istoria a devenit militantă, pe măsură ce timpul a trecut, iar ideologiile politice au făcut ca dimensiunea umană să fie treptat pusă în umbră în detrimentul patriotismului şi al interesului naţional. Tragediile primului război mondial au început să nu mai fie văzute ca tragedii ale umanităţii ci drept sacrificii în folosul patriei. Tot aşa a fost şi cazul României care a trecut prin fazele istoriei militante, totul culminând cu regimul comunist care a deformat grav semnificaţiile evenimentelor de acum 100 de ani.



    Intrarea României în ”Marele Război” trebuie privită, crede istoricul Răzvan Pârâianu de la Universitatea ”Petru Maior” din Târgu Mureş, ca o restituire a înţelesurilor şi trăirilor originale ale oamenilor de atunci. ”Nu putem privi inocenţi trecutul. Înţelesurile, semnificaţiile, semantica celor mai banale cuvinte sunt altele. Multă lume va spune că este relativism. Nu este relativism, este înţelegerea faptului că noi înţelegem altfel decât părinţii noştri, bunicii noştri şi străbunicii noştri ideea de naţiune, ideea de popor. Bernard Paqueteau, sociolog francez care a venit în România în anii 1990, a scris un articol despre congelatorul ideilor false. Era perioada în care Robert Kaplan scrisese despre fantomele Balcanilor. Articolul lui Paqueteau era o reacţie la opinia că regimul comunist băgase fantomele trecutului într-un frigider şi le îngheţase şi după 1989 cineva scosese frigiderul din priză, iar fantomele reveniseră şi reîncepuseră să bântuie societăţile. Paqueteau spune foarte clar că fantomele nu sunt aceleaşi şi că nu a existat niciun frigider. Regimul comunist a alterat radical nu numai înţelesurile cuvintelor, ci şi societatea însăşi, cea care înţelege semnificaţiile.”



    Se spune că vorbele atrag realitatea, adică semnificaţia lor este atât de puternică încât devine decisivă în formarea unor opinii. Răzvan Pârâianu crede că istoricul trebuie să formuleze interpretări credibile ale primului război mondial fără să se lase influenţat de ideologii. “Nu putem privi inocenţi la primul război mondial, între 1916 şi 2016 există o prăpastie uriaşă care alterează înţelesurile cuvintelor şi faptelor. Istoria conceptuală a lui Reinhard Koselleck arată că semantica este în relaţie cu schimbările care se produc în societate, cu schimbările pe care le aduce viaţa politică. Nu este vorba despre o schimbare imediată. Înţelesurile au o întârziere şi trebuie să fim atenţi la schimbări. Istoricul olandez Frank Ankersmit afirmă că limbajul narativ nu este un limbaj-obiect. Ankersmit vrea să spună că arheologul găseşte obiecte vechi, le dezgroapă, dar obiectul rămâne obiect. Noi nu lucrăm numai cu obiecte, noi lucrăm cu înţelesuri, cu rolul pe care aceste obiecte l-au avut la vremea lor. Dacă ne închipuim că în mileniul 3 un arheolog va săpa şi va găsi o sticlă, ar putea crede că noi beam vin din acea sticlă. Dar poate acea sticlă era o lampă. Sau poate acea sticlă a fost folosită drept cocktail Molotov. Ce penibil ar fi ca o lampă să fie confundată cu un cocktail Molotov pentru că forma este aceeaşi, dar rolurile lor sunt complet diferite?”



    Citirea presei, a jurnalelor, scrisorilor şi însemnărilor personale din anii primului război ne arată un spirit care a însoţit plecarea a sute de mii de români către un drum necunoscut, diferit de cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru foarte mulţi dintre ei, drumul a fost unul fără întoarcere. La sfârşitul războiului, România Mare a fost răsplata sacrificiului lor, unul pe care cei dragi să-l fi considerat prea mare.

  • Secolul românesc al primului război mondial

    Secolul românesc al primului război mondial

    Intrarea
    României în război, primul război mondial, acum un secol, nu a fost o decizie
    uşoară sau rapidă. Mai complicat fusese cu doi ani înainte, în 1914, când
    România a hotărât să nu se implice în valul de intrări în război. Bătrânul rege
    Carol l, primul rege al României, s-a supus sistemului pe care l-a creat, cel
    în care primează interesul ţării şi al naţiunii. Fiind german, dintr-o familie
    regală, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi-ar fi dorit ca ţara pe care o
    conducea de mai bine de 4 decenii să lupte alături de ţara sa de origine.
    Politicienii ţării, însă, se gândeau la soarta românilor din Transilvania,
    aflată sub ocupaţia austro-ungară şi la alianţa tradiţională a României cu
    Franţa.

    În 1914 s-a optat pentru un compromis, România nu intra în război nici
    de partea Triplei Alianţe şi nici alături de Antantă, ci rămânea neutră, aşa
    cum hotărâse, prin vot, un dramatic Consiliu de coroană. Bătrânul rege Carol a
    murit la scurt timp, se spune că de mâhnire că nu lupta alături de Germania dar
    supunându-se dorinţei ţării. Noul rege, nepotul său de frate, Ferdinand, era de
    mult timp prinţ moştenitor iar primii săi ani de domnie au fost ani de
    pregătire pentru intrarea în război alături de anglo-francezi. Un nou Consiliu
    de coroană, în 1916, decide trecerea Carpaţilor, intrarea României în război,
    direct în luptă, fapt petrecut în noaptea de 27 spre 28 august. A fost un
    entuziasm uriaş, legendar. Armata regală română a intrat triumfătoare în
    primele localităţi transilvane dar în scurt timp frontul s-a stabilizat. În
    lipsa ofensivei franceze din sud şi pe fondul situaţiei din Rusia, armata
    română s-a văzut prinsă între trupele germane şi austro-ungare din Transilvania
    şi cele bulgare şi turce din sudul Dunării.

    În 1917, Bucureştiul este ocupat de
    inamic iar familia regală, guvernul şi armata s-au retras în Moldova. Cu greu
    şi cu sacrificii enorme, ofensiva inamică a fost oprită la
    Oituz-Mărăşti-Mărăşeşti şi salvată partea neocupată a României. Cei doi ani de
    război au fost pentru România momente tragice şi eroice, cu uriaşe sacrificii
    şi pierderi. Căderea regimului ţarist a permis românilor din Basarabia, care
    corespunde în linii mari cu Republica Moldova de astăzi, să-şi decidă propria soartă.
    Iar Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, a decis unirea cu Regatul României.

    La
    sfârşitul aceluiaşi an, 1918, populaţia din Bucovina şi cea din Transilvania
    decid, în cadrul unor mari adunări publice, să se unească cu Regatul României.
    Astfel, perioada neagră a primului război mondial se încheie pentru români cu
    şansa istorică a regăsirii în graniţele propriei ţări. Totuşi, pentru români nu
    era sortit să lase armele, atunci, în noiembrie 1918. La fragila frontieră
    vestică, unde Ungaria încerca să îşi găsească un viitor post-imperial, se
    auzeau din nou loviturile de tun. La Budapesta se instalase un guvern sovietic,
    de tipul celui de la Moscova. Cum intenţia comuniştilor era de a face fuziunea
    peste România şi Ucraina, regimul ungar al sovietelor a atacat pur şi simplu
    România, în aprilie 1919. Lupta a fost scurtă astfel că sfârşitul republicii
    sovietice ungare a venit odată cu ocuparea Budapestei de către armata regală
    română. În acest timp, luptele grele dar nu armate s-au mutat în saloanele
    Versailles-ului, unde se negocia pacea de după primul război mondial.

    Drumul
    început acum 100 de ani, prin intrarea directă a soldaţilor români în luptele
    primului război mondial, se încheia, astfel, cu edificarea celei mai frumoase
    perioade din istoria românilor, cu marile provincii reunite în aceleaşi
    graniţe, cu o puternică înflorire economică şi spirituală a societăţii.

  • 150 de ani de istorie a monarhiei în România

    150 de ani de istorie a monarhiei în România

    În prima jumătate a secolului al 19-lea, românii au căutat să aplice ideile modernităţii şi să construiască prosperitatea şi democraţia. Ele s-au încarnat în persoana principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a cărui venire, pe 10 mai 1866, va inaugura cea mai bună perioadă din istoria României. Fondatorul Carol I era primul din cei 4 regi pe care i-a avut România, după părerea multora şi cel mai bun dintre ei. Istoricul Alin Ciupală a arătat că, la început, Carol şi românii s-au confruntat cu dificultăţi de acceptare reciprocă, dar şi cu speranţă. “În afara clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc. Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia, la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial. Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului.”



    Succesorul lui Carol I, nepotul său Ferdinand I, avea să se ridice la înălţimea ilustrului lui unchi. Împreună cu soţia sa, regina Maria, ei deveneau ctitorii României Mari în 1918. Istoricul Alin Ciupală a ţinut să remarce extraordinara vitalitate a reginei pe care a insuflat-o tuturor, în acele momente cumplite ale primului război mondial, dar şi în consolidarea ulterioară a statului. “Regina Maria şi-a asumat şi un alt rol, pe lângă acela de infirmieră, de organizatoare, de persoană care alină suferinţele răniţilor şi ale civililor din spatele frontului. Ea a avut şi un rol politic. Chiar dacă sistemul monarhiei constituţionale de atunci nu permitea reginelor să aibă atribuţii politice, ea va depăşi aceste bariere. Bogata ei corespondenţă ne demonstrează eforturile politice pe care regina Maria le-a făcut pe care România să obţină sprijinul atât de necesar pe plan internaţional. Memorialistica epocii ne vorbeşte de faptul că regina nu şi-a asumat doar un rol social şi cultural, ci şi unul politic. În momentele extrem de dificile de la începutul anului 1918, regina este printre puţinii lideri ai românilor care mai crede în victorie, care încearcă să menţină viu idealul naţional. Din punct de vedere moral, această atitudine fermă a reginei merită o atenţie deosebită.”



    Cel de-al treilea rege, Carol al II-lea, a fost o personalitate dificilă şi controversată. Istoricii îl consideră, şi din cauza tulburilor ani 1930 când a domnit, ca unul de numele căruia se leagă începutul sfârşitului pentru democraţia română. Istoricul Florin Muller. ”Carol al II-lea este un personaj politic extrem de complex pe care eu l-aş pune în legătură mai mult cu urmaşi ai săi ca Ion Antonescu sau cu liderii comunişti decît cu România regilor Carol I şi Ferdinand I. Carol este un rege în timpul căruia procesele de modernizare a României intră într-o etapă nouă şi el înţelege să se implice efectiv în ele. Modernizarea românească a fost un proces în care principiile morale şi constituţionale au fost trecute în plan secundar. Pentru Carol, ceea ce a contat a fost mai degrabă o manieră cvasi-fascistă de mobilizare a resurselor naţionale şi un stil de lucru în totală contradicţie cu stilurile austerului Carol I şi cel al tatăl său, cumpătatul Ferdinand I. Tipul său de comportament politic a lăsat o amprentă foarte puternică asupra românilor. De exemplu, regimul comunist datorează foarte mult stilului personalizat de putere aşa cum l-a impus Carol. El pregăteşte România pentru totalitarismul care urmează.”



    Ultimul suveran, Mihai I, în anii de după război, când s-a opus comunizării României şi a făcut mari eforturi pentru renaşterea democraţiei, se aşează în tradiţia glorioasă a primilor doi suverani. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 2008, suveranul, acum în vârstă de 95 de ani, trecut prin multe greutăţi, îi sfătuia pe români cum să se poarte unii cu ceilalţi. “Să te comporţi omeneşte cu ceilalţi, pe cât se poate să nu dispreţuieşti pe nimeni, omenia şi câteva lucruri foarte greu de explicat. Bunătate, în general, dar nu bunătate până la infinit, câteodată mai trebuie să strângi şurubul, cum se spune. Am văzut atâtea lucruri teribile care se întâmplau în ţară cu oamenii şi când vezi că autorităţilor nu le pasă şi aproape că îi aruncă pe jos, ţi se face scârbă când vezi aşa ceva. Eu sunt învăţat altceva: tocmai asta, omenia, şi să te porţi cu omul de rând, sărac, la fel, tot oameni suntem. Este foarte greu câteodată când îi întâlnesc pe câte unii care nu au această mentalitate şi dau în oamenii ăştia săraci, îi aruncă acolo ca pe gunoi, este ceva infernal asta!”



    Pe 30 decembrie 1947 monarhia română era înlăturată de regimul comunist şi România aruncată în ghearele tiraniei de care va scăpa abia în 1989. Modelul monarhiei este, la 150 de ani, unul care înseamnă normalitate.

  • The Cult of National Heroes

    The Cult of National Heroes

    In 2014, Europe celebrated the centennial of the start of WWI, an event that deeply scarred the 20th century. It was a century that put into practice ideas from the 19th century, ideas that themselves formed in late 18th century, around the French Revolution. Socialism and nationalism, generous ideas that aimed to emancipate individuals and society, had moved away from their original aim and had gone radical. Through the world war of 1914-1918, humanity had spent bloodily the raging energies of radicalism, but much of that energy was not spent, and would erupt in the Second World War.



    Modern heroes are the product of wars that raged across Europe in the first half of the 20th century. Men and women of various social categories went to war with enthusiasm for their ideas. Romanians were no exception, and proof of that are the hundreds of thousands who died. In 1918, when the peace treaties were signed, the descendants of the 10 million dead left by the 4 years of conflict wanted to honor their sacrifice. This was the beginning of the cult of heroes in its grandiose, monumental form.



    Historian Daniel Gheorghe: “After WWI, the Versailles peace treaty established the cult of heroes as a measure of reconciliation and rapprochement between the nations that had fought in the war that left tens of millions dead, politically, socially and morally. Romania was one of the first European countries that had taken on the responsibility of paying homage both to its heroes and to those of other nations that had fallen on Romanian soil fighting against Romanians. Hero day was created by decree by King Ferdinand I on May 4, 1920, one month before the treaty of Trianon, which endorsed the Union of 1918, after 3 years of fighting on the frontline, and two years of diplomatic struggle. In Paris, Queen Marie played a crucial role in the recognition of the union.”



    All communities feel a need to celebrate their heroes. This cult in its modern state form was the result of the traumas inflicted by WWI. Here is Daniel Gheorghe:


    “The cult of heroes also worked during the reign of Carol I, when the heroes of the 1877-1878 War of Independence were honored, as well as the heroes of the Battle of Dealul Spirii of 13 September 1848. In WWI, Romania lost around 960,000 citizens, mostly as a result of disease, epidemics and hardship. At least 350,000 Romanians died weapon in hand, 30,000 in the Battle of Marasesti alone, in July-August 1917, when, on the hottest day, 6,000 Romanians died. The sacrifice was immense, and the cult of heroes was the way of paying homage to them.”



    In the years that followed the war, the cult of heroes manifested in various forms. The most important constructions, in addition to countless cemeteries, crypts, monuments and roadside crosses are the Mausoleum in Marasesti, the monument of the nameless hero in Bucharest, and the ensemble called Heroes’ Path built by sculptor Constantin Brancusi in Tg. Jiu.



    Here is Daniel Gheorghe: “The cult was under the patronage of the Royal House and the Orthodox Church. There was a Society of Heroes’ Tombs, presided over by Metropolitan Miron Cristea. Romania had hundreds of tombs of Romanian heroes, but also those of other nationals, German, Russian, English, American, French, Hungarians, Bulgarians, Poles who died in the first and second world wars. The Society of Fallen Heroes, under Queen Marie’s high patronage, took care of the tombs. Queen Marie had been the head of the Romanian Red Cross, and the member of the Royal House most sensitive to the suffering of Romanian heroes on fields of battle.”



    Heroes’ Day is today a day for all Romanian heroes who fell in battle against the enemies of democracy and freedom. December is a special month, full of symbolism, as it is the month when Romanians freed themselves from communism:



    “Heroes’ Day was set on the day of the Lord’s Ascension, a day dedicated to all those who have given their lives for country and freedom, the heroes fallen in the two world wards, the martyrs in communist prisons, the heroes in the anti-communist armed resistance, and the heroes of December 1989. The significance was that of the sacrifice that redeems, that liberates, the sacrifice that uplifts. Patriotism was the fundamental value. There was even a generation of the national ideal of 1918, politicians like the Bratianu brothers, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga, and others.”



    The cult of heroes is the last homage by which descendants value the sacrifice of people who left for the frontline not to die, but for ideas in interesting and exceptional times. But, as Chinese leader and reformer Deng Xiao Ping said, living in interesting times can be a curse.

  • Lascar Catargiu

    Lascar Catargiu

    Descendant dune grande famille de boyards aisés de Moldavie, Catargiu est né en 1823, à une époque dédification de lEtat roumain moderne et de modernisation. Il a occupé différentes fonctions dans ladministration locale de Moldavie jusquen 1859. Bien que conservateur, il a été ladepte de lunion de la Moldavie avec la Munténie et a pris une part active à lélection dAlexandru Ioan Cuza en tant que prince dans les deux principautés roumaines.



    Lascăr Catargiu a été un des hommes politiques les plus fermes. En coalition avec les libéraux, il a agi pour écarter Cuza lorsque son règne mettait en danger lexistence de lEtat roumain. Il a été membre de la lieutenance princière qui sest ensuivie, en 1866, après que Cuza eut été détrôné, et a été un supporter actif de linstauration de la monarchie constitutionnelle et dune dynastie étrangère. Esprit consensuel, avec une grande capacité de travail, Lascăr Catargiu sest imposé comme dirigeant des conservateurs, qui ont vu en lui le facteur déquilibre de lunité de leur parti.



    Lascăr Catargiu a été un des hommes providentiels de lhistoire de la Roumanie de la seconde moitié du XIXe. Il a sauvé la Roumanie de la déstabilisation en 1871, comme le soulignait lhistorien Sorin Cristescu : « Son rôle a été tout à fait à part ; à un moment donné, il a sauvé le règne de Carol Ier. La nuit du 10/22 mars 1871 a été un moment dramatique ; cet homme a fait face à une situation difficile. On ne peut pas savoir si Carol était effectivement décidé à abdiquer, mais il est intervenu en force alors quune manifestation organisée par les libéraux avait eu lieu à Bucarest, censée compromettre la colonie allemande de Bucarest et le souverain. Il sest présenté chez le roi en tant quancien membre de la lieutenance princière et lui a dit quil lui offrirait un gouvernement puissant dont le pays avait besoin sil le nommait premier ministre ».



    Comment Lascar Catargiu est-il arrivé à simposer en tant que leader du Parti conservateur si riche en personnalités publiques ? Sorin Cristescu répond : « Il jouit dun fort prestige au moment de lavènement du roi Carol au trône du pays puisquil fut le premier président du Conseil des ministres qui a gouverné le pays du 11 mai jusquau 13 juillet 1866. Comment ce personnage est-il arrivé à la tête des conservateurs ? Disons dabord que le Parti conservateur réunissait de grandes personnalités de lépoque, des gens très cultivés tels Petre P. Carp et Titu Maiorescu. Or, on se trouve devant un homme dépourvu de qualités oratoires ou intellectuelles et qui navait pas de talent à entretenir une conversation. Il était modeste sur le plan spirituel et du coup, on se sentait à laise près de lui, tandis que la compagnie dune personnalité comme Petre P. Carp était souvent écrasante. Carp ne ratait aucune occasion dafficher sa supériorité envers les autres membres du parti. Une attitude qui na fait quamplifier la vague de sympathie face à quelquun comme Lascar Catargiu dont la modestie spirituelle lui a apporté le soutien de ses collègues qui lont voulu à leur tête ».



    En place entre 1871 et 1875, le gouvernement de Lascar Catargiu a inscrit la Roumanie sur la voie de lindépendance. Sorin Cristescu : «Cétait pour la première fois depuis lunion des Principautés roumaines quun gouvernement roumain menait à bien un mandat de 4 ans. Cétait incroyable. Ce cabinet sest avéré très efficace, il a su régler la situation financière du pays, si difficile à lépoque, et son efficacité sest reflétée dans le résultat des élections quil a remportées haut la main. Dans un geste dindépendance, il a décidé de défier le soutien accordé par le sultan au roi Carol, en échange duquel la Roumanie se voyait interdire toute convention commerciale avec dautres pays. Or, le gouvernement Catargiu a conclu une convention commerciale avec lAutriche, en 1875, pour démontrer au Sultan son indépendance. Peut-être que ce gouvernement aurait dirigé le pays encore 4 ans si la révolte des chrétiens néclatait pas en août 1875, en Bosnie Herzégovine. Au bout de quelques mois, la menace dune guerre russo-turque sétait transformée en certitude, tout comme la participation imminente de la Roumanie. Quel que fût le dénouement, la Roumanie comprenait très bien quelle allait céder trois territoires dans le sud de la Bessarabie : Cahul, Ismail et Bolgard. Or, aucun gouvernement ne voulait attacher son nom à une telle perte. Du coup, les conservateurs ont décidé dabandonner le pouvoir ».



    « Ceci nest pas possible, Votre Majesté » est une des répliques les plus connues de lépoque. Elle appartenait à Lascar Catargiu, étant synonyme de fermeté, de courage et dinflexibilité, alors quune limite était franchie, même par la reine. Sorin Cristescu : « A lépoque de cette réplique, il était ministre de lIntérieur dans le gouvernement dirigé par un autre conservateur, le général Ioan Emanoil Florescu. Pour lui, cette expression symbolisait lévidence. Ce que la reine voulait faire, à savoir marier sa demoiselle de compagnie Elena Vacarescu au prince héritier Ferdinand, était inadmissible. Catargiu a exprimé le mieux lattitude dune élite qui sest coalisée du coup autour dune proposition. Le mariage de Ferdinand à Elena Vacarescu na pas partagé lélite roumaine en deux camps. Aucun boyard roumain na soutenu ce mariage, même les membres les plus proches de la famille dElena Vacarescu, constatait-elle avec amertume. Cest lexpression de Lascar Catargiu qui a plu le plus à tout le monde ».



    En 1899, à lâge de 79 ans, Lascar Catargiu décédait des suites dun infarctus du myocarde, le jour même où le Roi Carol Ier le nommait premier ministre pour la quatrième fois. Dans sa nécrologie, lhistorien et philosophe Titu Maiorescu affirmait : « honnête et infatigable dans les détails de ladministration. Cest grâce à ces traits de caractère et à son courage que Lascar Catargiu a obtenu son autorité au sein du Parti conservateur. »

  • Prinţul Nicolae Doilu

    Prinţul Nicolae Doilu

    Monarhia ari, tru România, una istorie di un secol ş-giumitati şi, si 4 vasil’eadz. Carol l, timil’iusitorlu ali dinastie, eara dit fumeal’ea Hohenzollern-Sigmaringen, cu multi capiti alinati pi tron, ama el işisi nu s-aştipta s-hibă varaoară vasil’e. Dumni aproapea una giumitate di veac, aducândalui România tru arada a vasiliilor europene moderne, etimi tra secolu XX. Vini pi scamnu deapoa Ferdinand, hil’ilu a fratilui a lui, căte nas nu avu clirunomi. Dit ahurhita, dinastia vasilikeasă românească avu probleme cu succesiunea. Succesorlu al Carol eara fratili a lui, Leopold, ama aestu trapsi mana di la tronlu ali Românie tru favoarea a hil’ilui a lui ma mari, Wilhelm. Tru 1886, Wilhelm tradzi mana di la Coroana ali Românie prit una carti urneki di introspecţie, namuzi, responsabilitate şi tin’ie.




    Aşi că la succesiuni vini fratili a lui, Ferdinand, cari alina scamnul dupu protlu vasil’e ali Românie, Carol l. Ferdinand fu aleptu clirunom a tronlui tru 1888, ama agiumsi vasil’e tru 1914, tru kiro greu dit ahurhita a Primlui Polim Mondial. Tru aest kiro s-ndreapsi pan di mardzina şi cu maximă seriozitate tra marli borgi ti li avea dininti. Dumni până tru 1927 şi easti supranumasit Intregitorlu, cate alăsă una Românie tru cari bana tra prima oara nai ma mulţa ditru români. Andicra di lala-su Carol l, Ferdinand avu ma mulţa cilimean’i ditru cari, atel ma mari, Carol, eara aleptu să-l’i l’ia torlu pi tron. Di furn’ia a nascantor aventuri galante cari alu fac pi Carol să-şi abandoneadza borgili di yinitor vasil’e ali Românie, Ferdinand lu dizmuneaşti pi hil’lu atel mari, lu da nanaparti di la succesiunea la tron tru 1925.




    Ferdinand moari dupu masi 2 ani, ase că pi tron alina nu Carol, ca hil’ilu a lui, nipotlu al Ferdinand, Mihai, cari avea masi 5 ani tru oara cându al’i bagara caruna. Agiumsim, ama, pi isapea, că istoria ti succesiunea regala tru România nu easti ici simplă. Tru 1930, Carol, cu agiutorlu a nascantor vartosi oamin’i politit, lu detroneadză hil’ilu cari avea umpluta 8 an’i, şi si agiundzi vasil’elu Carol ll-lu, cu una dunil’e neconvenţională di tamama 10 an’i. Abdică tru 1940, alăsândalui tronlu a hil’lui a lui, Mihai, cari avea tora 19 di ani, şi România fuvirsita di cata tuti părţale şi cu un irec dit teritoriu chirut prin ultimatumuri. Mihai dumni tra a daua oară, tut la una ilikie tiniă, tru un kiro infernal atel a Doilui Polim Mondial, sum dictatura pro-fascistă a mareşalui Ion Antonescu, cari s-avea proclamata Cumandar a statlui, cu armata angajată tru polimlu cu una Uniune Sovietică pan di mardzina şi inepuizabilă.




    Tru 1947, cându al’i si baga zori s-abdica di catra naua puteari comunistă adusă di tancurli sovietiti, tinirlu vasil’e Mihai I ali Românie nu eara ncurunat, nu avea succesor la tron. Vini deapoa nica una altă perioadă di aproapea giumitati di secol tru cari tru România dumni comunismul. După revoluţia anticomunistă dit Andreu 1989, tru cari tinirl’ii ş-deadira bana tra libirtati, a vasil’elui Mihai nu al’i si deadi izini tra s-veada diznau patrida cate ma ninti al’i si avea bagata zori s-fuga dit ea. S-toarna, legal, prima oara, tru 1992 şi yini deadun cu nipotlu a lui, Nicolae, hil’ilu a featil’ei ma n’ica di dauli ti li avea. Prinţul di atumtea eara un cilimean englez di 7 ani cari aminta inimile a românilor cari avura ma nijnti un prinţu cu aesta numa, Nicolae, frati a vasil’elui Carol ll-lu.




    Tru 2010, vasil’elu Mihai, şef a Casal’ei Regala dit România, lu aleapsi tinirlu Nicolae ndreptul clirunom a Carunal’ei, după prinţesa moştenitoare Margareta, hil’ea a l’ei ma mari. Tuti eara canda bagati pi arada şi cursiv, tinrlu prinţu lucra cu hairitra s-aminta kirolu pi cari nu lu avea ndreapta tra nobila şi istorica misiune, atea tra s-agiunga, după tetă-sa, Margareta, şeflu Casal’ei regala di România. Tru prima dzuua a alustui mes, ama, vasil’elu Mihai lo una apofasi dimandata amanat, cari na pitricu la pildile a istoriilei tra monarhia româna, tru cari, aşi cum spuneam, niti vuna succesiune nu fu afirita di probleme. Vasil’elu al’i trapsi a prinţului Nicolae titlurli princiari şi lu scoasi şi dit linia di succesiune la tronlu ali Românie.




    Ca un kirit pi ter sirin cadzu aesta habari! Explicaţiile cari vinira deapoa eara di len turlii, di la stepsuri personale, la stenarii ditru nai cama ndilicati şi subversive. Prima declaraţie a prinţului na da, ama, şi explicaţia tra aesti evoluţii, una normală, firească, uminească. La 30 di ani, toar ayon’ea umplui, Nicolae akicasi că borgea tra cari s-ndreadzi easti multu greaua, cabaia greauâ, iara inima a lui nu easti lşoară tra s-lu aiba aestu rol. S-cundil’em maturitatea tru mindueari, puterea tra s-l’ia aesta apofasi istorica şi borgea ahoryea ti u spusi dininti di apufusi aestu lucru.




    Autor: Marius Tiţa


    Armanipsearea: Tascu Lala