Radio România Internațional

Tag: comunism

  • „Mai puțin decât dragostea”, un nou roman semnat Bogdan Crețu

    „Mai puțin decât dragostea”, un nou roman semnat Bogdan Crețu

    Critic, istoric literar și
    profesor la Facultatea de Litere a Universității
    Alexandru Ioan Cuza din Iași, Bogdan Crețu este și romancier. Iar recent
    editura Polirom i-a publicat cartea Mai puțin decât dragostea, roman
    caracterizat pe scurt ca o poveste de tip Romeo și Julieta în care dușmănia
    dintre familii pleacă de la cruzimea comunismului. Iată cum descrie chiar
    autorul geneza cărții sale.

    Bogdan Creț : Am
    pornit de la ideea unui personaj care nu se poate desprinde de trauma unei
    rupturi. Am pornit și de la mirarea mea, dacă un om poate să rămână consecvent
    unei suferințe vreme foarte îndelungată, dar și de la la întrebarea dacă nu
    cumva s-a atașat mai mult de durerea lui decât de iubita pierdută, dacă nu
    cumva e și ipocrizie, în toată această încăpățânare de a rămâne blocat în
    trauma unei rupturi.

    De aici a pornit totul : de la o poveste de
    iubire și după aia mi-am seama că trebuie să pun ceva între ei, să arunc ceva
    urât între ei, să îi despart într-un fel. Ce puteam să arunc ? Dacă tot
    începuse povestea în anii 1980, am vrut să-i plasez la capetele opuse ale
    regimului de atunci, poate pentru că s-au adunat în mine niște teme și niște
    lecturi de felul acesta.

    Am citit foarte mult în zona asta și despre tot ceea
    ce înseamnă experiențele din lagărele naziste și din lagărele comuniste. Și noi
    am ieșit dintr-o perioadă în care au fost cantități inimaginabile de suferință
    și suferința au produs-o oamenii. E adevărat că au produs-o și sistemele, dar
    au produs-o oamenii, căci trebuie să fie o mână care ridică o bâtă și lovește
    sau strivește. Și de acolo a pornit. Și am mers mai departe, caruselul a pornit
    și povestea aproape că a curs de la sine.

    Eu nu sunt foarte disciplinat, scriu
    cum am niște idei, îmi văd personajele, deja le simt. Dar vine momentul ăla în
    care personajele astea au propria realitate cu care eu nu mă pot certa, adică
    nu pot să le duc într-o direcție, dacă ele clar trebuie să se ducă dincolo.



    Dar ce
    impresie a produs literaturizarea unei părți dureroase a istoriei noastre
    experților ? Răspunde Clara Mareș, istoric și cercetătoare a arhivelor
    fostei Securități: Pentru mine, cartea lui Bogdan este pasul
    următor cărților mele. De fapt, când scrii istorie îți dai seama că poveștile
    pe care tu le întâlnești la prima mână în dosare ajung în niște texte care
    rămân în cercul unor specialiști. Bogdan a făcut pasul următor. A luat aceste
    povești, a scuturat notele de subsol, adică ceea ce făcea lucrurile să fie grele,
    și ele au devenit transmisibile. Practic, aceste povești pe care Bogdan le-a
    pus în cartea lui sunt, de fapt, poveștile trăite de părinții și de bunicii
    noștri.

    Este istoria recentă a României. Sunt foarte multe întrebări pe care și
    noi ni le punem încă. Pentru mine a fost foarte interesant să văd această
    performanță a literaturii de a readuce în prim plan niște întrebări
    tulburătoare pentru societate pe care, la nivel macro și la nivel oficial, nu
    ni le mai punem.

    Comunismul a fost condamnat în 2006 și gata, s-a terminat. Am
    pus piatra pe mormânt, dar suferința, nedreptatea, victimele au rămas, continuă
    să sufere. Există printre noi. Poveștile lor ni s-au transmis dincolo de
    justificările pe care toți le-au luat în brațe: partidul a dat ordine, Securitatea
    a executat, noi doar am respectat ce ni s-a spus. În final, este un om care
    ridică mâna asupra unui alt om.


    Dar
    farmecul și tragismul unei iubiri marcate de comunism cititorii îl pot afla
    doar citind romanul lui Bogdan Crețu Mai puțin decât dragostea.


  • Copii în tumultul istoriei

    Copii în tumultul istoriei

    Regimurile politice tiranice, războaiele, genocidurile, strămutările, pandemiile, catastrofele naturale au fost cele mai mari încercări la care istoria a supus individul și, împreună cu el, societatea. Istoria secolului 20 este campioană în a abuza individul în toate felurile. În confruntarea cu vitregiile timpului, cel mai puternic au suferit copiii, cele mai sensibile și neajutorate ființe. Istoria României nu face excepție de la regulă, în secolul 20 ea înregistrând toate tipurile de brutalitate amintite. Copiii din România, inocenți asemenea copiilor din întreaga lume, au plătit istoriei tiranice un preț prea mare.



    Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat mărturii tulburătoare ale suferințelor copiilor în vremuri de restriște. În anii celui de-al doilea război mondial, în Transilvania de Nord ocupată de Ungaria, populația evreiască a fost trimisă în lagărele de concentrare. Grigore Balea, preot greco-catolic, în 1997 își amintea cum a fost martor la scene teribile atunci când evreii au fost îmbarcați în trenuri. Mama sa a încercat să ofere o găleată cu apă unei familii de evrei cu 9 copii care așteptau deportarea.



    ”Unul dintre soldaţii maghiari care păzeau i-a dat mamei un pumn după cap. N-am s-o uit niciodată pe mama cum avea durere în suflet când a văzut o populaţie luată fără nici o vină. La Vişeu n-am mai fost prezent nici eu, nici mama, dar am aflat că acolo i-ar fi separat. I-au pus pe peron pe copiii mici, deoparte, mamele deoparte şi acolo urma tragedia! Copii plângeau pe peron și ţipau, mamele de altă parte plângeau și ele.”



    Ileana Covaci era din Moisei, locul unde armata maghiară a masacrat în octombrie 1944 câteva zeci de etnici români nevinovaţi. Ea își amintea cum a fost deportată în Austria de autoritățile maghiare în urma unei anchete penale în care nu avea niciun amestec.



    ”Or venit noaptea cenderii [jandarmii] ungurești şi ne-or luat din pat. Eram minore, eu mai mare, soră-mea mai mică, şi ne-or luat obligatoriu şi ne-or dus la Consiliu şi ne-or închis până dimineaţă! Şi am plâns. Fără să ne spună ce-i baiul, ce-am făcut. Și au plâns şi tata şi mama, au spus că fetele or fost duse la lucru, că ele nu fură. După ce ne-or eliberat la Consiliu ne-or spus că ne duc pe trei luni de zile în Austria.”



    Ana Darie din Săliștea de Sus, Maramureș, povestea cum fiicele sale au avut de suferit din cauză că tatăl lor fusese opozant al regimului comunist, instaurat pe 6 martie 1945.


    ”Pe fete le-au aruncat afară din şcoală, doar una a putut învăţa. Asta dată afară s-a împrietenit cu o profesoară de română de la Baia Mare, s-a ţinut de ea şi i-a zis că ”înveţi cu mine, până termini”. Şi am avut greutăţi destul de mari. Când s-a dus la liceu, aceştia de la Sfatul Popular au ameninţat-o, i-au zis că dacă taică-său o fost deţinut politic, ea nu putea să înveţe. Şi directorul de la şcoală ne-a ajutat şi a învăţat până a terminat liceul.”



    Încarcerat pentru 13 ani în închisoarea comunistă de la Aiud, Sima Dimcică lăsase acasă trei copii minori. La întoarcere, reîntâlnirea a fost reciproc stânjenitoare.


    ”Am ajuns acasă unde lăsasem trei copilaşi mici: unul era numai de 6 luni, mijlociul avea 3 ani şi cel mai mare era de 5 ani jumătate, aproape 6. Acum, ăla mare avea 19-20 de ani, mijlociul avea 16 ani, cel mai mic 13-14 ani. Mi-a fost ruşine, mie-mi era ruşine de ei, lor le era ruşine de mine. “Unde-i mama?” îi întreb. “La Aiud! Ieri a venit şeful de post din sat cu o telegramă şi i-a spus mamei ca, de urgență, să se prezinte la penitenciarul Aiud”. Vine seara, ne culcăm. Credeți că am dormit? Toată noaptea mă gândeam ce să fie? Când am ajuns eu acasă la Sinoe, nevasta mea a ajuns la Aiud. Pentru ce motiv nu ştiu nici acum. Au făcut aşa dinadins, să ne pună, cu şocuri și cu emoții, pe drumuri.”



    Ion Preda a ajutat grupul de partizani anticomuniști conduși de Toma Arnăuțoiu. Încarcerat și șicanat tot restul vieții de poliția politică a regimului comunist, în anul 2000 își evalua consecințele propriilor decizii.


    ”Îmi pare rău că copiii au suferit de pe urma mea ani de zile. Fata mai mică a fost dusă la orfelinat, a stat câţiva ani acolo. Când am venit eu acasă mi-au dat-o înapoi, a continuat liceul, s-a căsătorit cu un aviator. Îmi pare rău că am pierdut anii tinereţii, cei mai frumoşi ani din viaţa oricărui om. Dar, pe de altă parte, a rămas crezul meu pe care l-am avut pentru ţară cum fusese ea: liberă, cinstită, democrată, nu dictatură, nu ca omul să fie să fie sclav.”



    Copii au suferit, alături de părinții lor, mult mai apăsător vitregiile istoriei. Ființe mici cu suflete fragile, destinele multora ar trebui să fie motive suficiente ca umanitatea să se gândească mai bine atunci când are planuri inumane.






  • Acum 34 de ani, Revoluţia română

    Acum 34 de ani, Revoluţia română

    Sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 au fost
    marcate de prăbușirea regimurilor comuniste atât în Europa Centrală și de Est,
    cât și în alte părți ale lumii. În România, Decembrie 1989 a
    fost momentul când oamenii au luptat pentru libertate și au obținut-o! România a fost singura ţară în care trecerea
    de la comunism la democraţie s-a făcut prin violenţă, prin proteste şi lupte de
    stradă şi în care conducătorii vechiului regim au fost executaţi. Au trecut 34
    de ani de atunci. Revolta,care
    a spulberat în câteva zile aproape patru decenii de dictatură comunistă, a
    izbucnit pe 16 decembrie la Timișoara, când oamenii s-au adunat să demonstreze
    faţă de o decizie judecătorească prin care pastorul reformat László Tokés urma
    să fie evacuat şi mutat în altă localitate. Pe fondul scăderii dramatice a
    nivelului de trai al populaţiei, precum şi al destrămării sistemului comunist
    european în fostele ţări socialiste, a izbucnit o revoltă anticomunistă. Iar pe 20 decembrie, Timişoara a fost proclamată primul
    oraş liber de comunism din România.

    Revolta a cuprins
    apoi mai multe orașe ale țării, iar pe 21 decembrie a izbucnit și în București.
    În seara aceleiași zile, în centrul capitalei au murit primii bucureşteni care
    au avut curajul să ceară înlăturarea regimului dictatorial, eveniment ce avea să se petreacă o zi mai tîrziu, pe 22 decembrie.În violențele care au urmat și-au pierdut viața peste o
    mie de oameni şi circa trei mii au fost răniţi. Pentru a cinsti memoria lor, în
    aceste zile au loc manifestări de comemorare în întreaga tară. Sunt organizate
    ceremonii militare și religioase, reuniuni de omagiere şi depuneri de coroane
    în locurile semnificative pentru momentul istoric din Decembrie 1989. Martori
    ai Revoluţiei şi urmaşii victimelor s-au rugat şi au depus flori în orașele
    unde s-au dus cele mai grele lupte.

    Într-un mesaj cu ocazia Zilei Victoriei
    Revoluţiei Române şi a Libertăţii, președintele Klaus Iohannis aminteşte că
    Revoluţia din Decembrie 1989 ‘reprezintă momentul în care aspiraţia de zeci de
    ani a românilor pentru libertate a reuşit să doboare comunismul, dezvăluindu-i
    barbaria în faţa întregii lumi’. Șeful statului îi îndeamnă pe români să nu îi
    uite pe eroii ‘care s-au opus dictaturii pentru a reda întregii naţiuni române
    drepturile şi libertăţile de care a fost privată atâtea decenii’. Tinerii
    trebuie să ştie că libertatea pe care o au astăzi a fost plătită cu vieţile a
    mii de eroi, iar exprimarea liberă a opiniilor, opţiunea dialogului, fireşti şi
    necesare într-o democraţie, nu ar fi fost posibile fără înlăturarea regimului
    comunist opresiv    , a apreciat și prim-ministrul Marcel Ciolacu. În mesajul său, șeful
    Executivului subliniază că Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost momentul
    în care idealul libertăţii a învins teroarea puternic instaurată în rândul
    populaţiei. Iar ministrul de Interne, Cătălin Predoiu, a apreciat că pe termen
    lung, Revoluţia din decembrie 1989 a aşezat ţara pe un făgaş istoric care a
    condus-o salutar în lumea valorilor europene şi euroatlantice, în Uniunea
    Europeană şi NATO, în mijlocul ţărilor democratice, alături de parteneri
    strategici cu care ne sprijinim şi cooperăm reciproc în idealurile şi
    interesele noastre de dezvoltare şi securitate


  • Revoluția română

    Revoluția română

    În fiecare an, luna decembrie, ultima a anului, lună a bucuriei și a cadourilor, are și o componentă publică sensibilă pentru români. Este vorba despre luna în care, în 1989, dictatura comunistă brutală a lui Nicolae Ceaușescu se prăbușea și libertatea și democrația reveneau în România după aproape o jumătate de secol de absență. Chiar dacă au trecut 34 de ani de atunci, chiar dacă opinii extrem de diverse despre evenimentele de atunci și despre epoca comunistă și-au făcut loc în agora publică, ultimele două săptămâni ale lunii decembrie 1989 rămân un reper foarte puternic.



    Timp de 10 zile, între 16 și 25 decembrie 1989, între izbucnirea protestelor la Timișoara și execuția soților Ceaușescu, energiile negative ale unui popor ținut în lipsuri de tot felul s-au descătușat cu violență și emoție puternică. Așa s-a scris istoria ultimelor clipe ale unui regim ilegitim și criminal și istoria primelor secunde ale întoarcerii normalității.



    Pe 16 decembrie, demonstranți din Timișoara adunați în fața casei pastorului reformat Laszlo Tokes s-au opus Miliției care intenționa deportarea acestuia. În zilele următoare, protestele au luat amploare și forțele de represiune formate din trupe ale armatei, Miliției și Securității, la ordinul lui Ceaușescu personal, au deschis focul ucigând câteva sute de civili. Pe 18 decembrie, muncitorii de la întreprinderile timișorene intră în grevă generală. În centrul orașului, revoluționarii decupează stema comunistă de pe tricolor și încep să cânte Deșteaptă-te, Române!, vechi cântec revoluționar interzis, datând din anul 1848, actualul imn al României.



    Tot pe 18 decembrie, după lichidarea demonstrațiilor de la Timișoara, Ceaușescu încrezător în oamenii săi și în obediența aparatului de represiune, pleca în vizită în Iran. Întors după două zile, pe 20 decembrie, Ceaușescu apare la televiziune ținând un discurs în care condamnă acțiunile revoluționarilor timișoreni. Împreună cu camarila sa din Comitetul Politic Executiv, hotărăște organizarea, a doua zi, a unui miting de susținere a sa în București care ar fi fost și unul de înfierare a timișorenilor.



    Paul Niculescu-Mizil a fost demnitar comunist și a deținut câteva funcții politice foarte importante precum și pe cea de ministru al comerțului interior. A fost în anturajul lui Ceaușescu și în Comitetul Politic Executiv în decembrie 1989. După căderea lui Ceaușescu a fost judecat și condamnat în lotul foștilor demnitari comuniști la trei ani de închisoare. Intervievat în 1997 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Niculescu-Mizil a fost întrebat despre organizarea celebrului miting din 21 decembrie, despre cine i-a sugerat lui Ceaușescu să adune atâția oameni împreună în momente de tensiune maximă.



    În 89, nimeni din Comitetul Politic Executiv nu-i mai sugera lui Ceauşescu nimic! Cine putea să-i sugereze? Securitatea, armata şi poate unul sau doi dintre trepăduşii lui. În rest, nu se mai sfătuia cu nimeni. Eu i-am spus lui Ceauşescu că cea mai negativă parte a lui era că nu se sfătuia cu oamenii care spun lucrurilor pe nume. I-am spus: Tovarăşe Ceauşescu, dumneata te înconjori de oameni care intră în birou, deschid uşa, dumneata n-ai spus nimic şi de-acolo, din faţa uşii ei zic că aveți dreptate. Dumneavostră să vă înconjuraţi de oameni care vin şi spun că n-aveţi dreptate pentru că aceia care vă spun că aveţi dreptate vă vor înfige pumnalul în spate. De multe ori i-am spus textual acest lucru.




    Însă, spre stupefacția lui Ceaușescu și a soției sale, mitingul din 21 decembrie s-a transformat într-unul de manifestare deschisă a ostilității participanților împotriva lor. Oamenii l-au huiduit pe dictator și în seara aceleiași zile a început reprimarea manifestanților de la București. A doua zi, pe 22 decembrie, ministrul apărării generalul Vasile Milea s-a sinucis în biroul său, fapt care a pecetluit și soarta lui Ceaușescu.



    Paul Niculescu-Mizil: El avea credinţa că poporul român îl vrea, l-aţi văzut şi la proces. Şi dimineaţa, în jurul orei 7, primul om care l-a deşteptat pe Ceauşescu şi i-a raportat a fost Milea. Generalul Milea i-a spus că la Intercontinental sunt morţi. Şi Ceauşescu l-a întrebat: De ce, Milea? Cine ţi-a dat ordin să fie morţi? Ştiu precis că, ieşind din biroul lui Ceauşescu, Milea s-a dus într-un birou alăturat şi a dat telefon la Ministerul Forţelor Armate, la oamenii lui, şi a spus că era jale, Ceauşescu era supărat deoarece erau morți. Eu sunt în măsură să spun că teza potrivit căreia Milea s-a împuşcat pentru că n-a vrut să fie morţi nu este o teză reală. Dimpotrivă. Milea s-a împuşcat nu pentru că i-a omorât pe manifestanții din fața hotelului Intercontinental ci pentru că Ceauşescu i-a reproşat morţii de acolo.



    Zilele care au urmat au consfințit căderea lui Ceaușescu. Pe 22 decembrie 1989, mase mari de oameni de pe platformele muncitorești bucureștene au plecat în marș către centrul orașului, la sediul PCR. Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe clădire, a fost capturat, judecat și executat pe 25 decembrie. Finalul vieții unui conducător detestat a însemnat și finalul unei epoci.





  • Grup statuar Lovinescu-Ierunca, inaugurat, astăzi, în cartierul Cotroceni din București

    Grup statuar Lovinescu-Ierunca, inaugurat, astăzi, în cartierul Cotroceni din București

    O ceremonie de dezvelire a grupului statuar Lovinescu-Ierunca, realizat de sculptorul Virgil Scripcariu, s-a desfăşurat, duminică, în cartierul Cotroceni din București, la intersecţia dintre str. Dr. Grigore Romniceanu şi str. Dr. Petre Herescu.

    Filosoful Gabriel Liiceanu, preşedinte al Fundaţiei Humanitas, a elogiat personalitatea celor cărora le este dedicat ansamblul statuar Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cei care în anii comunismului ‘ne-au vorbit răspicat’ la Europa Liberă.

    Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia noastră umană, mai întâi ca voci. Ei deveniseră o funcţie. Erau răzbunarea părţii noastre care nu mai ajungea să se rostească. Ce cuplu formidabil au alcătuit ei cu noi. Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei. Ei ne înapoiau darul cuvintelor. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor. Să am curajul să întreb ce am fi fost fără ei? N-a venit oare momentul? Măcar acum, la centenarul naşterii Monicăi Lovinescu, să ne aducem aminte cât de mult le datorăm celor doi şi cât de puţin le-am onorat memoria. Înainte de 1990, au vorbit ei, în timp ce noi tăceam şi înghiţeam pe nemestecate cuvinte prostituate şi minciuni. Ploua cu ele peste noi, de dimineaţa şi până seara. Iar noi, singuri, nu le puteam opune nimic. Noi vorbeam în şoaptă, ei răspicat şi plăteau, din când în când, curajul lor. Doi oameni împotriva unei Securităţi de 14.000 de angajaţi. (…) Şi a venit rândul nostru să vorbim. Şi astăzi vom vorbi prin acest monument de for public.

    Scriitorul a dezvăluit faptul că una din figurile ‘harpiilor’ din pomul ce face parte din ansamblul statuar îl înfăţişează pe academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, cunoscut ca informator al Securităţii, celelalte fiind oameni din aparatul de represiune comunistă ‘care au avut de-a face cu infiltrarea Europei Libere’.

    Ministrul Culturii, Raluca Turcan, şi-a exprimat convingerea că tânăra generaţie trebuie să primească motivaţii de a înţelege ce a însemnat comunismul.

    Vă mărturisesc că şi fiului meu de 16 ani, aproape periodic, încerc să-i ofer argumente oportunităţi de a înţelege el, ca tânăr care va duce destinele la acestei ţări alături de generaţia lui, pentru a înţelege cât de nociv a fost pentru noi ca popor tot ceea ce s-a întâmplat în perioada comunismului şi cât de fragilă este democraţia pe fond. Şi pentru că sunt în funcţie publică de mult timp vă mărturisesc că am avut momente în care procese ireversibile de democraţie erau pe punctul de a fi distruse. De aceea cred cu tărie că tânăra generaţie trebuie să primească motivaţii de a înţelege ce a însemnat comunismul, să facă o trecere de la un simplu concept, de comunism, pe care ei nu l-au trăit, la o realitate pe care unii dintre noi am trăit-o şi am reuşit prin speranţă şi solidaritate s-o depăşim, a declarat Raluca Turcan, la evenimentul organizat de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, care a donat ansamblul statuar oraşului Bucureşti.

    Primarul general al Capitalei, Nicuşor Dan, a subliniat că importanţa iniţiativei ridicării monumentului rezidă în faptul că ‘istoria e importantă’.

    De ce e important acest gest? E important pentru că istoria e importantă şi e important ca fiecare dintre noi şi mai ales tânăra generaţie să înţeleagă ce a însemnat regimul comunist şi să înţeleagă că libertatea nu este de la sine înţeleasă, ceea ce multora li se pare. Important, de asemenea pentru că avem un exemplu de oameni care au pus un creez, o idee mai presus de viaţa lor şi asta, din nou, e o chestiune foarte actuală dacă ne gândim la războiul din Ucraina. Cred că e o întrebare pe care Occidentul şi-o pune în ansamblul lui. Am fi în stare?

    Despre simbolistica şi semnificaţiile ansamblului monumental a vorbit istoricul de artă Ioana Beldiman.

    Aş formula un aspect pe care am credinţa că acest monument este capabil să-l îndeplinească, aspectul pedagogic. Sperăm că înalta expresie artistică a prezentei creaţii, ideile ei să vorbească publicului din categorii sociale diferite şi de profesiuni diferite despre o formulă de existenţă din care nu pot lipsi valorile ce i-au însufleţit pe sculptor şi pe autorul comenzii. Monumentul se va preda conform uzanţelor clasice de viaţă urbană edililor Bucureştiului. Să-l respectăm şi să-i ascultăm vocea.

    Evenimentul, la care sculptorul Virgil Scripcariu a pledat pentru deschiderea autorităţilor spre arta monumentală de for public realizată de artişti plastici contemporani, a încheiat anul dedicat împlinirii a 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, ansamblu de evenimente iniţiat de Gabriel Liiceanu.

  • Radio Praga în limba română

    Radio Praga în limba română

    Comunicarea prin radiodifuziune i-a apropiat pe oamenii secolului 20 și a făcut ca lumea să pară mai mică. Brusc, ceea ce se întâmpla în societăți mai îndepărtate devenea mai familiar și percepțiile se modificau în funcție de similarități și deosebiri. Emisiunile în limba română ale posturilor de radio străine au făcut ca românilor alte societăți să le fie mai cunoscute, mai ales societățile europene. Una dintre conexiunile construite pe unde hertziene a fost cea dintre societățile cehoslovacă și cea română prin intermediul emisiunilor în limba română ale Radio Praga.



    Românii și cehoslovacii se cunosc de demult. Românii din Banat, Transilvania, Maramureș și Bucovina au făcut parte, împreună cu cehii și slovacii, din același stat, monarhia habsburgică. Românii și slovacii au luptat împreună pentru drepturi naționale în Austro-Ungaria înainte de 1918. La finele primului război mondial și formarea Cehoslovaciei și României Mari, cele două țări au construit alianțe regionale pentru stăvilirea revizionismului german și maghiar așa cum a fost Mica Antantă din anii 1920-1921.



    În timpul celui de-al doilea război mondial, prin radiodifuziune toate țările și-au trimis mesajele către exterior, un adevărat război purtându-se și pe calea undelor hertziene. După cel de-al doilea război mondial, și România și Cehoslovacia erau ocupate de trupele sovietice și cele două încercau să-și refacă legăturile prin radio. Astfel, în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii cehoslovace își făcea loc și serviciul român pe 1 octombrie 1946. Timp de o jumătate de oră, în direct, de la ora 19 la ora 19.30, din capitala Cehoslovaciei de pe strada Vinohradska, de la numărul 12, se auzea vocea acesteia în limba română.



    În anul 2000, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat un interviu cu Gerhard Bart, șeful serviciului român de la Radio Praga. El a fost întrebat despre sumarul zilnic al emisiunii în română.



    În fiecare zi aveam un sfert de oră de ştiri şi după aceea întotdeauna nişte comentarii. Bineînţeles că după război erau foarte multe delegaţii: cehii care plecau în România sau delegaţii române, fie comerciale, culturale şi aşa mai departe, politice veneau. Și întotdeauna căutam să înregistrăm interviuri cu aceste personalităţi şi să le transmitem pentru că doream tocmai să arătăm, mai ales după acest al doilea război mondial, prietenia intensă dintre ambele ţări.



    Redacția română era una restrânsă, mai precis formată din doi jurnaliști care erau și traducători. Gerhard Bart își amintea și de colega lui, o doamnă mai în vârstă decât el, având legături puternice cu România.



    La secţia Română eram eu cu încă o doamnă de naţionalitate cehă, Elena Ofciacikova, care s-a născut în România. Tatăl ei era delegat ceh în România şi abia la sfârşitul războiului ea s-a întors cu familia ei în Cehoslovacia. Vorbea o română foarte bună şi împreună cu ea făceam acestă jumătate de oră. Bineînţeles, noi nu eram numai redactori, eram şi translatori pentru că toate ştirile pe care le primeam trebuia traduse în limba română. Pentru că ne puteam şi îmbolnăvi sau eram undeva la înregistrarea unui interviu, erau foarte mulţi studenţi români care studiau aici şi pe ei îi luam crainici externi care citeau comentariile sau ştirile.



    Inevitabil, politizarea a fost și ea prezentă în emisiunile radiodifuziunii cehoslovace. Însă între anii 1946-1948, ea nu fusese ceva care să influențeze calitatea actului jurnalistic. Dar totul avea să se schimbe din anul 1948.



    Din punct de vedere politic, până la lovitura de stat din Cehoslovacia din 25 februarie 1948, totul era apolitic, să spun așa. Totul era bazat pe prietenie, pe aceste baze cu totul apolitice. Abia după 25 februarie 1948 începuse puţină politică pentru că doream să arătăm cum arată situaţia la noi, cum ştim noi să construim socialismul şi aşa mai departe. După 25 februarie 1948, Cehoslovacia a devenit o ţară popular-democrată cum de altfel era şi atunci România după abdicarea regelui Mihai. Bineînţeles că toate comentariile după aceea, sau aproape toate, ca să nu exagerez, comentariile aveau un nucleu politic sau idei politice.



    În 1949, durata emisiunii în limba română se reducea la un sfert de oră și, la scurt timp, a fost oprită din rațiuni politice. Gerhard Bart a detaliat motivele desființării serviciului român.



    Această încheiere a fost planificată deoarece România devenise o ţară populară, democrată. Noi, Cehoslovacia, eram o ţară democrată. Deci nu mai era nevoie de a convinge România să înceapă să meargă pe acelaşi drum pe care începeam să păşim şi noi. Deci aceasta s-a anunţat încă în iunie ’49 că, încetul cu încetul, aceste emisiuni, nu numai emisiunea în limba română, dar şi cele în ungară, polonă, bulgară, vor fi închise în schimbul măririi emisiunilor pentru Franţa, Anglia şi, mai ales, pentru America.



    Serviciul român de la Radiodifuziunea cehoslovacă a fost unul de scurtă durată și, din nefericire, influențat de politica modelului totalitar sovietic. Dar serviciul român a fost înființat pe baza unei relații bune, reconfirmată în 1968, și apoi după 1989, între Cehoslovacia și România.



  • Închisoarea Doftana

    Închisoarea Doftana

    Regimurile totalitare și oamenii lor, lideri și membri obișnuiți ai partidelor comuniste și fasciste, au strigat isteric lumii întregi suferința și persecuțiile la care ar fi fost supuși de regimul democratic. Dar când au ajuns să dețină puterea în stat, partidele totalitare au folosit trecutul lor mitologic pentru a instaura cu adevărat teroarea în societate. Marele maestru al terorii și minciunii a fost, fără dubiu, regimul partidului comunist. El a construit fortărețe mitologice cu privire la suferința propriilor săi lideri și membri, reprezentarea publică fiind muzee deschise în penitenciarele unde fuseseră încarcerați pentru infracțiunea de terorism.

    În
    România, închisoarea Doftana a fost locul în care publicului i se spunea cât de
    greu o duseseră comuniștii. Situată în zona subcarpatică la aproximativ 120
    kilometri nord de București, închisoarea a fost deschisă în anul 1895. Deși
    este cunoscută drept închisoarea comuniștilor sau Bastilia românească, după
    un supranume care trimitea la Revoluția franceză, la Doftana au fost închiși și
    Corneliu Zelea Codreanu și Horia Sima, cei doi șefi ai Gărzii de Fier. Pe la
    Doftana au trecut nume sonore ale partidului comunist din prima generație formată
    din Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Stalinul României, Chivu Stoica, Alexandru
    Moghioroș, Gheorghe Apostol, dar și din a doua generație precum Nicolae
    Ceaușescu și Grigore Preoteasa.


    Aventura
    muzeală a penitenciarului de la Doftana începea în 1949. După instalarea
    guvernului prosovietic condus de Petru Groza pe 6 martie 1945, prin pumnul
    emisarului sovietic Andrei Vâșinski bătut în biroul regelui Mihai I, executivul
    a trecut la schimbarea României. Pentru reconstruirea închisorii-muzeu Doftana
    au fost alocate sume de bani foarte mari pentru acea vreme de mari lipsuri de
    după război. Asociația Foștilor Deținuți Politici Antifasciști din România,
    filială a Federației Internaționale a Foștilor Deținuți Politici Victime ale
    Fascismului, și Asociația Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică s-au
    implicat direct în proiect.

    Cristian Vasile este istoric la Institutul de
    Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române și studiază maniera în care regimul
    comunist a muzealizat propagandistic istoria României după 1945.

    Vine 10 noiembrie 1940, penitenciarul de la Doftana e pus la pământ,
    multe ziduri se prăbușesc și așa rămân până în 1948. Comuniștii au
    reconstruit acel muzeu aproape de la zero, așa cum voiau ei, nu chiar așa cum
    arăta înainte. Au investit milioane acolo, există fișe contabile cu câți bani
    s-au investit acolo.


    Doftana
    era istoria vie a comunismului românesc și propunea societății românești un
    trecut schimbător, pe măsura viitorului.

    Cristian Vasile: Până în 1965 se
    vorbea mult despre celula tovarășului Gheorghiu-Dej, după 1965 s-a vorbit
    despre celula tovarășului Ceaușescu. Era Doftana adevăratul muzeu național de
    istorie? Comparația cu Revoluția franceză s-a accentuat și mai mult începând cu
    martie 1948 la anunțul transformării Doftanei în muzeu național, căci fosta
    închisoare era numită Bastilia reacțiunii românești. Nu se
    punea la punct un muzeu național de istorie, ci se transforma în muzeu național
    un muzeu care vorbea despre represiunea la care fuseseră victime comuniștii. În plus, măcar
    în plan subliminal, se transmitea și mesajul că de fapt viitorul muzeu de la
    Doftana sau viitorul muzeu al partidului, cu Doftana una dintre filiale, ar fi
    adevăratul muzeu național de istorie. Cu timpul, această idee a fost trecută în
    plan secund, apoi abandonată.



    Doftana devenise loc
    de pelerinaj laic pentru regimul comunist. Erau duse în vizită școli și licee
    cu copii și tineri, ceremoniile de primire în organizațiile de pionieri erau
    organizate la fostul penitenciar. Cultul Doftanei ajunsese și în arta muzicală,
    creația corală Privesc din Doftana și poemul simfonic Prăbușirea Doftanei
    de Alfred Mendelsohn din 1950 fiind emblematice în acest sens. Cea mai
    popularizată figură de la Doftana era Ilie Pintilie, mort în urma cutremurului
    din 1940, muzealizat pentru că era etnic român și pentru că fusese membru al
    Comitetului Central al PCR. Mai mult decât atât, numele lui Ilie Pintilie a
    fost dat și unui bulevard.

    Cristian Vasile spune că rivalitățile, luptele politice
    și reglările de conturi din interiorul PCR au cântărit enorm în reprezentarea
    muzeală a comuniștilor încarcerați acolo. De exemplu, figurile lui Lucrețiu
    Pătrășcanu, Vasile Luca, Ana Pauker, adversari ai liderului Dej, au fost expuse
    la Doftana, apoi înlăturate.

    Pe Ștefan Foriș nici nu l-au luat în
    considerare. Pătrășcanu nu doar că e luat în considerare la expunerea muzeală
    inițială, el este în Comitetul Central al acelei Federații Antifasciste pentru
    Comitetul Muzeal al Doftanei, în 1947, e al patrulea acolo. Primul este Dej,
    este Teoharie Georgescu, este Luca și este Pătrășcanu, deci legendele muzeale
    concepute erau clare. Ca să vină februarie 1948 și Pătrășcanu să fie expulzat
    din comunitatea comunistă și orice legendă a lui să fie înlăturată. Pe urmă, în
    1952 este eclusă și Ana Pauker din expunerea muzeală, Luca dispare și el, la
    fel și Teohari Georgescu.


    Închisoarea-muzeu de
    la Doftana dispare în 1990. Pe lângă faptul că în acei ani existau bani puțini
    pentru a susține acel proiect, o minciună nu putea trăi veșnic.




  • Ceaușescu văzut de aproape

    Ceaușescu văzut de aproape

    Deschiderea, transparența și popularitatea unui dictator sunt printre cele mai puternice semnale pe care o propagandă le transmite. Însă cum în orice dictatură semnalele ei trebuie interpretate exact pe dos, și în regimul comunist figura lui Nicolae Ceaușescu era inversă decât în propagandă. Nu mulți români se pot lăuda că l-au văzut de aproape de Ceaușescu, și mai puțini că au dat mâna cu el. Mefient și, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai paranoic, Ceaușescu nu putea fi văzut de aproape decât în foarte puține ocazii.



    Unele dintre acele ocazii erau vizitele în străinătate la care se organizau conferințe de presă. Sorin Cunea a lucrat la Radio Europa Liberă din a doua jumătate a anilor 1960 și este jurnalistul român din stăinătate care l-a văzut pe Ceaușescu de aproape de cele mai multe ori. Intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1998, Cunea mărturisea că afla din presa comunistă când Ceaușescu efectua o vizită în străinătate. În total, a asistat la 12 vizite ale liderului comunist român. La una dintre ele, din Germania de Vest, își amintea și de prezența soției lui Ceaușeșcu și de comportamentul unuia dintre cei mai servili ziariști ai regimului.



    Eram la concernul Bayer pentru că tovarăşa, care era o chimistă de renume mondial, îşi exprimase dorinţa sau gazdele germane îi organizaseră o vizită la concernul Bayer de la Leverkusen. Cum Ceauşescu avea convorbiri oficiale la care nu aveam acces, Noel Bernard a hotărât să mergem şi noi la Leverkusen. S-au vizitat câteva secţii şi, la un moment dat, s-a intrat într-o sală de consiliu unde tovarăşei i s-au dat explicaţii şi răspunsuri la întrebări pe care le punea.


    L-am văzut atunci, cred că l-am văzut pentru prima oară, pe Adrian Păunescu care făcea parte din delegaţia de ziarişti care însoţeau pe cei doi. Bernard şi cu mine stăteam foarte retraşi şi foarte puţin interesaţi de întrebările pe care le punea Ceauşeasca. Şi mă uitam cum stătea Păunescu în faţa ei, la masa respectivă, şi îşi nota fiecare cuvânt, îi sorbea fiecare vorbă pe care o scotea şi, ostentativ, îşi nota, ca să se vadă ce interes avea pentru ceea ce spunea ea.



    Sorin Cunea, ca toți ceilalți jurnaliști ai Europei Libere, era urmărit și cunoscut de stafful lui Ceaușescu. În Turcia, la Ankara, a avut parte de un tratament neplăcut din partea delegației comuniste române.


    Când s-a anunţat că presa poate să intre, mi-am luat magnetofonul pe umăr şi am dat să intru. Toţi au intrat, pe mine m-a oprit un individ care mi s-a adresat în româneşte, deci ştia exact cine sunt. Şi mi-a spus pe un ton ca de la Securitate nu te mai băga cu microfonul ăsta aşa, în Tovarăşul. Lucrează mai discret, nu vezi că-l deranjezi? Eu nu i-am răspuns nimic, am intrat în sala unde avea loc dineul şi când Ceauşescu a vorbit, eu i-am pus microfonul cum am ştiut eu, ca să pot să am pe bandă şi să transmit un fragment din acest discurs. Trebuie să spun că în timp ce vorbea sorbea dintr-un pahar cu un lichid gălbui care cred că era ceai de muşeţel. Probabil că avea nevoie sau, mă rog, doctorii care l-au însoţit ştiau mai bine.



    Sorin Cunea a fost întrebat dacă a intrat în dialog cu Ceaușescu în timpul conferințelor de presă?


    I-am pus odată, la Bonn, o întrebare. Trebuie să spun că la conferinţele lui de presă mă aşezam în prima bancă pentru că ţineam neapărat să apar în jurnalele de ştiri la Bucureşti. Mi-a răspuns, în orice caz, la întrebare. La o conferinţă de presă de la Viena, a doua lui vizită, tot aşa, eram în frunte, şi i-am observat pe amândoi foarte atent. De câte ori răspundea unei întrebări puse de un ziarist, Ceauşescu, în timp ce răspunsul se traducea, se uita la Elena Ceauşescu, căreia îi cerea aprobarea. Şi o vedeam pe ea dând din cap, afirmativ, da, ai răspuns bine parcă spunea ea.



    Personalitatea capricioasă și agresivă a lui Ceaușescu răbufnea adesea și în public. Sorin Cunea își aducea aminte de un astfel de episod.


    Tot la Bonn, răspunzând la o întrebare în legătură cu Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate, şi-a terminat răspunsul şi traducătorul venit de la Bucureşti a tradus şi a completat Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa. La care, mitocanul, s-a întors spre acel traducător venit de la Bucureşti şi i-a replicat Eu nu am spus nimic de Europa! Omul nu făcuse decât să spună titulatura completă a conferinţei internaţionale și l-a repezit. Nu mai spun că înainte de a intra la o festivitate sau conferinţă de presă el avea un pieptene în buzunar şi îşi aranja frizura. Avea grijă întodeauna de aspectul lui exterior.



    Ceaușescu văzut de aproape nu era altceva decât un om simplu, cu o prestație modestă, departe de ce vedeau oamenii la televizor. Dar istoria îl făcuse mult prea mare pe acest om mult prea mic.

  • Moarte și succesiunea la putere în PCR

    Moarte și succesiunea la putere în PCR

    Puterea a tentat întotdeauna și în drumul către luarea ei oamenii au recurs la tot arsenalul de posibilități. Se cunosc în istorie războaie pentru putere, asasinate, recompense, falsificări de documente și de genealogii, manipularea și chiar deturnarea votului popular. În accederea la putere în timpul regimul comunist, principalii actori au folosit tot ce inventase umanitatea până la ei.



    Înființat pe 8 mai 1921, Partidul Comunist Român funcționa în afara legii și a urmat tradiția celorlalte partide comuniste în a-și alege liderii. Instalați la conducerea României de trupele sovietice în martie 1945, comuniștii și-au lichidat tovarășii de idei pentru a deține controlul în partid ori au fost înlăturați chiar de la Moscova care controla partidele comuniste prin Comintern. Trei dintre cei șapte președinți ai PCR de dinainte de 1945, Elek Köblőș, Vitali Holostenko și Alexander Ștefanski, au fost uciși în timpul marilor epurări staliniste ale anilor 1930. Un alt caz de notorietate a fost cel al președintelui PCR Ștefan Foriș, ucis cu lovituri de rangă în cap în 1946 la comanda rivalului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej.



    După 1945, pentru comuniștii români, moartea a rămas singura posibilitate de a accede la conducerea partidului, însă cu posibilitatea pentru liderul în funcție de a-și desemna succesorul. În 1965, Gheorghiu-Dej, Stalin al României, înceta din viață și numirea succesorului său Nicolae Ceaușescu a fost concurată de numirea lui Gheorghe Apostol, care de fapt era favoritul. Janoș Fazekaș a fost vechi demnitar comunist și într-un interviu din 1997 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a vorbit despre impactul morții lui Dej.



    Noi am simţit ca pe o tragedie naţională, o tragedie de partid, a întregului partid. Eu, personal, am fost în relaţii foarte bune cu Gheorghiu-Dej, cu toate că îl criticam de multe ori, dar pe mine nu m-a dat afară, avea o simpatie faţă de cadrele tinere. Când a murit Gheorghiu-Dej, Lica, fiica lui, cu care eu eram în relaţii bune, m-a ajutat să ajung la casa lor. El a murit acasă nu la spital, în patul lui, şi erau acolo toţi membrii Biroului Politic şi supleanţii. Ceauşescu luase măsura să nu-mi dea voie să intru pentru că eram doar ministrul industriei alimentare, nu mai eram secretar al Comitetului Central. Şi acolo s-a stabilit o listă, dar eu am aveam o relație cu Lica şi mi-a ajutat să pot pătrunde şi să asist când a murit Dej.



    Moartea lui Dej și succesiunea la conducerea PCR deveneau o mare problemă pentru cei rămași. Mai tânăr decât ceilalți, Ceaușescu își ia destinul în mâini. Janoș Fazekaș: La patul morţii lui Dej, Ceauşescu ia cuvântul şi face un jurământ faţă de el că vom lupta pentru unitatea partidului, vom lupta pentru construcţia socialismului, vom lupta pentru creşterea nivelului de trai al poporului, de cultură, de civilizaţie. Adică el însuşi prin aceasta aducea deja la cunoştinţa noastră ce voia el să fie. Am fost acolo. Ceaușescu ştia ceva că noi nu-l voiam, adică Ceauşescu ştia că Maurer, Apostol, Fazekaş, toţi eram pentru candidatura tovarăşului Apostol. Iniţial, Dej l-a propus pe Maurer să fie prim-secretar şi Maurer nu a acceptat, a spus că prim-secretar trebuie să fie un român, un cetăţean de naţionalitate română. El a răspuns că mama lui era franţuzoaică iar tatăl lui era german și nu era bine. Şi atunci, Dej a ridicat problema lui Gheorghe Apostol, și Maurer a zis că Gheorghe Apostol era foarte bun.



    Aflat în poziția mai slabă pentru a-i succeda lui Dej, Ceaușescu reușește în cele din urmă să răstoarne opinia celorlalți în favoarea sa. Janoș Fazekaș: După înmormântarea lui Dej, vin Maurer şi cu Bodnăraş la partid ca să convoace Biroul Politic care să convoace plenara Comitetului Central. Şi soseşte Maurer, noi eram deja în sala plenarei, și cere convocarea membrilor Biroului Politic pentru a hotărî alegerea lui Gheorghe Apostol. Şi atunci a sărit Ceauşescu de pe scaun şi a început să urle că nu e de acord să fie Gheorghe Apostol. Dar înainte de înmormântare fusese de acord. Tovarăşul Maurer și-a pierdut răbdarea, a devenit foarte nervos faţă de aceste minciuni ale lui Ceauşescu și îi spune că voia să fie el însuși prim-secretar. Păi atunci să fii tu prim secretar i-a spus Maurer. Sigur că un om politic nu are voie în probleme politice mari să-și piardă răbdarea. El nu trebuia să-şi piardă răbdarea faţă de şmecheria lui Ceauşescu, dar pentru asta trebuia să existe o tradiţie democratică în partid. Și în partidele comuniste, din păcate, nu a existat, nici la noi, nici la celelalte partide



    Aparent liberal și cu proiecte noi și ambițioase, Ceaușescu a devenit, prin moartea lui Dej, liderul de necontestat al României, ultimul lider al României socialiste. Din păcate pentru el și din fericire pentru români, moartea ca mijloc de acces la putere a liderilor politici a fost, în cazul său, ultima pentru existența unui regim criminal.


  • Igiena rasială și condamnarea ei simbolică în România

    Igiena rasială și condamnarea ei simbolică în România


    Atitudinea oamenilor față de semenii lor de-a lungul timpului este un subiect de discuție extrem de sensibil în istoriografia de azi. Multe voci cer justiție pentru crimele și abuzurile din trecut, chiar dacă actul de justiție este unul tardiv pentru victime și fără efecte pentru cel vinovat. Atitudinea de forță a celor puternici față de cei slabi, a statului față de cetățean, a celor sănătoși față de cei bolnavi, a majoritarilor față de minoritari au generat discuții din cauza efectelor pe care ele le-au produs, cele mai oribile fiind genocidurile, Holocaustul, uciderea ori persecutarea unui mare număr de oameni pe diferite criterii.



    Nazismul și comunismul au dus pe cele mai înalte culmi ale maleficului gândirea și tratamentul la care omul și-a supus semenii. Ambele regimuri cu o puternică natură represivă și genocidală, dar deosebite din punctul de vedere al grupurilor-țintă pe care le vizau, nazismul și comunismul adesea și-au împrumutat ideile și metodele de a face rău. Ele au fost inspirate de apariția și vehicularea nesăbuită, în interiorul societăților democratice, a unor idei și practici criminale precum înlăturarea posibilităților de naștere a persoanelor cu dizabilități prin sterilizare, așa cum a fost cazul politicilor sistematice, sau prin lichidare fizică, așa cum a fost cazul lagărelor de concentrare.



    În multe dintre țările europene și nord-americane au existat propuneri și chiar aplicări ale unor politici de sterilizare a celor cu dizabilități, și nici România nu a făcut excepție de la regulă. Însă politicile de sterilizare nu s-au restrâns numai la persoanele cu dizabilități, ele au devenit propuneri și pentru alte categorii de oameni cum ar fi evreii, romii, persoane cu orientări homosexuale. Iar responsabili pentru aceste idei și politici au fost în egală măsură oamenii de șiiință precum medici, biologi, antropologi, cât și activiștii politici. Eugenia a fost știința care a fost promotoarea înlăturării celor “cu defecte” în numele însănătoșirii speciei umane.



    La Palatul Parlamentului din București a fost organizat un proces simulat pentru unul dintre cei mai importanți eugeniști din perioada regimului nazist din Germania. A fost punerea în scenă a procesului care a avut loc la sediul Organizației Națiunilor Unite pe 31 ianuarie 2023 organizat de The Social Excellence Forum pentru un grup de lideri tineri cu vârste între 15 și 22 de ani din câteva țări, între care și România. A fost vorba despre judecarea lui Ernst Rüdin, psihiatru, genetician și eugenist elvețian de limbă germană, care a trăit între anii 1874 și 1952, considerat părintele igienei rasiale naziste, supus unei anchete privitoare la acțiunile și reponsabilitățile lui. A fost o judecată simbolică și educativă a ideilor care au dus la omucideri, o judecată la care au participat elevi de la câteva licee din România.



    Marius Turda, profesor de istoria medicinei la Universitatea “Brooks” din Oxford, Marea Britanie, unul dintre cei mai reputați istorici ai eugeniei, a răspuns la întrebarea dacă Germania nazistă a fost prima și singura țară care a dus o politică de sterilizare a celor considerați “defecți”:



    “Legi de sterilizare au existat în multe țări în acea vreme. Statele Unite ale Americii a fost țara care a avut cele mai multe sterilizări obligatorii, înaintea Germaniei lui Adolf Hitter. Cu siguranță, diferența este că nu exista o lege federală în Statele Unite. Fiecare stat aplica legea în felul în care își dorea. Până în 1933 au exista 30 de state care au introdus sterilizarea obligatorie. Se aproximează că între 1910 și 1980, aproape 80.000 de oameni au fost sterilizați în Statele Unite.”



    Marius Turda a fost întrebat dacă medicii români au jucat un rol în mișcarea eugenică mondială și care au fost contribuțiile lor la politicile de sterilizare.


    “Da, au jucat. În 1935, Societatea Română de Eugenie și Studiul Eredității, fondată și condusă de celebrul savant Gheorghe Marinescu, a fost unul din membrii fondatori ai Federației Internaționale Eugenice a Societăților Latine. Au promovat și ei sterilizarea. Deja în 1912, ginecologul Constatin Andronescu sugerează introducerea certificatelor prenpuțiale și sterilizarea bolnavilor debili mintal. În 1921, Ioan Manliu, un alt doctor, foarte influențat de modelul german și american al sterilizării eugenice, a sugerat sterilizarea tuturor degeneraților din România. În 1931, același om, același doctor, sugerează că trebuie să sterilizăm cinci sau șase milioane de români pentru ca îmbunătățirea rasei să aibă efect. În 1931, Congresul Neurologic, Psihologic, Psihiatric și Endocrinologic, care a fost condus de către doctorul Constantin Parhon, a propus ministrului sănătății să introducă o lege a sterilizării voluntare. În sfârșit, la începutul anului 1940, minoritatea romă a fost atacată și s-a propus sterilizarea ei.”



    Tribunalul din plenul Parlamentului României l-a condamnat simbolic pe Ernst Rüdin la închisoare pe viață, fiind găsit vinovat pentru trei din cele patru capete de acuzare. Odată cu el au fost condamnate și ideile care au produs atâta suferință multor sute de mii de persoane cu dizabilități.






  • „Phoenix. Har/Jar”, un documentar ti legendara trupă Phoenix

    „Phoenix. Har/Jar”, un documentar ti legendara trupă Phoenix

    Dupu 60 di ani di la thimilliuseari, membrilli a leghendarăllei trupă rock Phoenix s-adunară, tru premieră, tru filmul documentar Phoenix. Har/Jar”, cari avu premiera tru cinematografe pi 20 yinaru. Filmul regizat di Cornel Mihalache, un proiect realizat tru 2022 di Televiziunea Română pritu Casa di Producție TVR, adună mărturii emoționante ti membrii a formațillei timilliusită tru 1962, la Timișoara.



    Aţeali nai ma spectaculoase albume ale formație Phoenix fură compuse tru perioada 1971-1977, di Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Costin Petrescu, Valeriu Sepi: “Atelli ţi nă deadiră numa” (1972), “Meşterul Manole” (1973), “Mugur di fluier” (1974), “Cantafabule” (1975). Multe ditu melodiile incluse tru aesti albume beneficiază di textele scrise di doi multu talentaț artiști, Șerban Foarță și Andrei Ujică. Phoenix. Har/Jar adună membrilli a formațillei ditu perioada di năinti tra s’fugă ditu România comunistă, tru 1977, și cundilleadză momentele importante ditu cronologia tumultuoasă a trupillei, di la primile apariții ditu 1962 sum numa di Sămţăllii”, până tru aestu kiro. Documentarul prezintă, tru premieră, lucărli pritu cari tricură muzicienii tru văsilie, ligătura cu Securitatea, momentulu a fugăllei ditu România și activitatea trupăllei ninte și după Revoluția ditu ’89. Claudia Nedelcu Duca, producătoare și coscenaristă a documentarlui Phoenix. Har/Jar”:



    “Easti ună pirmituseari cari ș-pripusi s’facă luñină tru tute leghendile cari nsuțără trupa tu kirolu a aţiloru 60 di ani, un film tru cari tuț membrilli a trupăllei suntu prezență. Mini și Cornel Mihalache nă pripusimu, cu agiutorul a Casăllei di Producție TVR, să spunem aestă pirmituseari, cari easti ună multu mşeată. Cancanurle și niakicăserli cari umplură paginile a ziarelor di senzație suntu lucri secundari, minutişuri cari nu știrbescu valoarea babageană pi cari aești oameni u reprezentară și u reprezintă tră muzica rock ditu România. Vinimu tru film ahât cu perioada di năinti di 1977, când membrii a trupillei apufusescu s’fugă ditu România, ama și tute cilăstăserli di ma amantu tra să s’adună, cari adună la concerte ma largu public interesat, public cari fredonează melodiile Phoenix. Filmul nu ș-pripune dicât s’bagă tru valoare niște oameni cari fură tutunăoară victime și eroi a aţillei perioadă. Aestu easti lucrul pi cari nă lu-pripusimu, s’realizăm ună pirmituseari cari s’hibă spusă di tuț membrii trupăllei, și aprăftăsimu s’lă domu zborlu a tutulor aţiloru cari tricură pritu Phoenix și cari suntu tru bană. Cum spuşu, minduim snu alăsămu ici ţiva nanăparti, să lom pi napandica tut ţi s’feaţi cu trupa și după anii 90. Mini ăñi pari că filmul are extrem di multă emoție, easti ca un puzzle pi cari noi, deadunu cu Roxana Elekes, cari semnează montajul, lu adramu ditu videala a artiștilor pi cari îlli videț tru documentar. Practic, avem ună pirmituseari pi cari membrii trupii Phoenix reușesc să u creeadză, ună pirmituseari emoționantă, multu ghini articulată dramaturgic. Tru opinia mea, easti un film cari nu lipseaşti s’hibă ratat.”



    Mircea Baniciu, fostu solist vocal ali formație Phoenix și membru fondator al trupălleii Pasărea Colibri, fu cooptat tru Phoenix tru 1971, când eara studentu tru primlu an la Facultatea di Arhitectură. Fu momentul tru cari bana a lui s-alăxi radical. Zburămu cu Mircea Baniciu ti perioada di glorie a trupăllei, añilli 1971-1977:



    “Voi să spun că momentele bune, nai ma bune, le datorăm și alăntor artiști și soţ cu cari colaborămu. Nu voi să s’akicăsească că Phoenix s-rezumă maş la noi, la membrilli a formațiillei, avum dinăpoi ună parei mari. Va-lli aduc aminti, prota ş-prota, pi aești textieri di mare valoare, Șerban Foarță, Andrei Ujică, Victor Cârcu, Victor Șuvăgău. Am avut, di asemenea, tru preajma noastră și alți artiști și cu toți acești prieteni am colaborat mereu, ei ne-au ajutat foarte mult, ne-au fost foarte aproapi. Trupa Phoenix avea ună mentalitate di club, nă vidam multi ori și triţeamu cabaia kiro deadunu, fură lucri cari nă adună un kiro. Spunu ti momentele noastre importante, ama și ti vacanțe, și minduescu că multu important fu că bănamu Timișoara, un căsăbă cosmopolit nica și tru kirolu a comunismului. Și atmosfeara di aclo nă adusi ma aproapea un-alantu. Ma multu, să știe că perioada atea comunistă nu ță dişcllidea dipu multi posibilităț. Tră noi, tru perioada di ahuhrită, Phoenix nsimnă ună multu mari haraua. Eara momenti di extaz pi scenă și energia aţea agiumsi la spectatori, la atelli cari spusiră vreari tră noi ti atea ti adrămu.”



    Premiera a filmului fu dublată di lansarea a cartillei Phoenix. Har/Jar ţi conțăne interviuri ditu perioada 1962-1989 plus inserturi grafice ditu Arhivele Securității, țănute di Consiliul Național tră Studierea Arhivelor Securitatillei. Textile prezentate tru carte conțăn transcrierea integrală a interviurilor realizate tru studiourile TVR și tru alte locații ditu țară și xiinătati.


    Autoru: Corina Sabău


    Armânipsearea: Taşcu Lala























  • „Phoenix. Har/Jar”, un documentar despre legendara trupă Phoenix

    „Phoenix. Har/Jar”, un documentar despre legendara trupă Phoenix

    La 60 de ani de la înființare, membrii legendarei trupe rock Phoenix s-au reunit, în premieră, în filmul documentar Phoenix. Har/Jar, care a avut premiera în cinematografe pe 20 ianuarie. Filmul regizat de Cornel Mihalache, un proiect realizat în 2022 de Televiziunea Română prin Casa de Producție TVR, adună mărturii emoționante despre membrii formației înființată în 1962, la Timișoara.



    Cele mai spectaculoase albume ale formației Phoenix au fost compuse în perioada 1971-1977, de Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Costin Petrescu, Valeriu Sepi: Cei ce ne-au dat nume (1972), Meşterul Manole (1973), Mugur de fluier (1974), Cantafabule (1975). Multe dintre melodiile incluse în aceste albume beneficiază de textele scrise de doi foarte talentați artiști, Șerban Foarță și Andrei Ujică. Phoenix. Har/Jar reunește membrii formației din perioada de dinaintea plecării din România comunistă, în 1977, și punctează momentele importante din cronologia tumultuoasă a trupei, de la primele apariții din 1962 sub numele de Sfinții, până în prezent. Documentarul prezintă, în premieră, întâmplările prin care au trecut muzicienii în țară, relația cu Securitatea, momentelul plecării din România și activitatea trupei înainte și după Revoluția din 89. Claudia Nedelcu Duca, producătoare și coscenaristă a documentarului Phoenix. Har/Jar:



    “E o poveste care și-a propus să facă lumină în toate legendele care au însoțit trupa pe parcursul celor 60 de ani, un film în care toți membrii trupei sunt prezenți. Eu și Cornel Mihalache ne-am propus, cu ajutorul Casei de Producție TVR, să spunem această poveste, care este una foarte frumoasă. Cancanurile și neînțelegerile care au umplut paginile ziarelor de senzație sunt lucruri secundare, amănunte care nu știrbesc valoarea uriașă pe care pe care acești oameni au reprezentat-o și o reprezintă pentru muzica rock din România. Am surprins în film atât perioada de dinainte de 1977, când membrii trupei hotărăsc să plece din România, dar și toate încercările ulterioare de a se reuni, încercări care adună la concerte în continuare public interesat, public care fredonează melodiile Phoenix. Filmul nu-și propune decât să pună în valoare niște oameni care au fost totodată victime și eroi ale acelei perioade. Acesta este lucrul pe care ni l-am propus, să realizăm o poveste care să fie spusă de toți membrii trupei, și am reușit să le dăm cuvântul tuturor celor care au trecut prin Phoenix și care sunt în viață. Cum am mai spus, am încercat să nu omitem nimic, să surprindem ce s-a întâmplat cu trupa și după anii 90. Mie mi se pare că filmul are extrem de multă emoție, e ca un puzzle pe care noi, alături de Roxana Elekes, care semnează montajul, l-am creat din perspectivele artiștilor pe care îi vedeți în documentar. Practic, avem o poveste pe care membrii trupei Phoenix reușesc să o creeze, o poveste emoționantă, foarte bine articulată dramaturgic. În opinia mea, este un film care nu trebuie ratat.



    Mircea Baniciu, fost solist vocal al formației Phoenix și membru fondator al trupei Pasărea Colibri, a fost cooptat în Phoenix în 1971, pe când era student în primul an la Facultatea de Arhitectură. A fost momentul în care viața lui s-a schimbat radical. Am vorbit cu Mircea Baniciu despre perioada de glorie a trupei, anii 1971-1977:



    “Vreau să spun că momentele bune, cele mai bune, le datorăm și altor artiști și prieteni cu care am colaborat. N-aș vrea să se înțeleagă că Phoenix s-a rezumat doar la noi, la membrii formației, am avut în spate o întreagă echipă. Îi voi menționa, în primul rând, pe acești textieri de mare valoare, Șerban Foarță, Andrei Ujică, Victor Cârcu, Victor Șuvăgău. Am avut, de asemenea, în preajma noastră și alți artiști și cu toți acești prieteni am colaborat mereu, ei ne-au ajutat foarte mult, ne-au fost foarte aproape. Trupa Phoenix avea cumva o mentalitate de club, ne vedeam foarte des și petreceam foarte mult timp împreună, au fost lucruri care ne-au unit la un moment dat. Mă refer la momentele noastre importante, dar și la vacanțe, și cred că foarte important a fost că locuiam la Timișoara, un oraș cosmopolit chiar și în timpul comunismului. Și atmosfera de acolo ne-a adus mai aproape unii de ceilalți. În plus, se știe că perioada aceea comunistă nu-ți oferea prea multe posibilități. Pentru noi, în perioada sa de început, Phoenix a însemnat o foarte mare bucurie. Au fost momente de extaz pe scenă și energia aceea a ajuns la spectatori, la cei care ne-au iubit și au apreciat ceea ce am făcut.



    Premiera filmului a fost dublată de lansarea cărții Phoenix. Har/Jar ce conține interviuri din perioada 1962-1989 plus inserturi grafice din Arhivele Securității, deținute de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Textele prezentate în carte conțin transcrierea integrală a interviurilor realizate în studiourile TVR și în alte locații din țară și străinătate.





  • Bucureștiul din cutie

    Bucureștiul din cutie

    Istoria Bucureștiului de la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80 a fost
    marcată de transformări care au lăsat urme adânci în amintirile celor care au
    fost martori oculari. Intervenția brutală a lui Nicolae Ceaușescu și
    modificarea orașului prin demolări inutile a făcut ca o bună parte a vechiului
    București să se piardă. Este adevărat că în mod natural orașele se schimbă,
    deci o parte mai mare sau mai mică a lor inevitabil se pierde. Însă
    transformările graduale ale orașelor, controlate, nu creează probleme sociale
    așa cum a fost problema spațiului locativ, apărută în urma demolărilor din
    București. Uranus, unul dintre cele mai frumoase cartiere ale capitalei
    românești, dispărut în proporție de 90%, a fost un exemplu de demolare inuitilă
    care a creat o problemă de spațiu locativ.


    Acel București care nu mai există astăzi decât în
    fotografii sau în alte documente de arhivă atrage pe cei care doresc să
    retrăiască trecutul pierdut. Se știe că imaginile au o forță de atracție mai
    mare asupra oamenilor, însă nu mai puțin fascinante sunt reconstituirile prin
    cuvinte. Este cazul volumului Orașul găsit în cutie. O cronică afectivă a
    Bucureștiului, semnat de arhitecta Gabriela Tabacu. Cartea Gabrielei Tabacu
    aduce în atenția cititorului român un București al anilor 1960 prin ochii unei
    fetițe de aproximativ 10 ani, care sosește în capitala României din Oradea, din
    nord-vestul României. Scriitoarea Tatiana Niculescu a comentat volumul semnat
    de Gabriela Tabacu și a spus ce a găsit citind textul.

    Găsim tot felul de locuri precum ștrandul de la Lido,
    magazinul Polar, magazinul Unic, de înghețata Parfait și, minunea minunilor de
    atunci, profiterolul care tocmai intrase în cofetăriile mai simandicoase din
    centrul capitalei. Mi-aduc aminte și eu bine când am mâncat primul profiterol,
    mi s-a părut ceva epocal, nemaipomenit, a fost bucuria vieții mele de copil de
    atunci. În plus, aprozarele, desigur, și trecerea de la lumea de altădată, pe
    care părinții acestui copil au trăit-o, la lumea prezentă, la lumea de
    dinainte. Nu se știe exact, rămâne mister ce era cel dinainte, și lumea din
    prezent, care e o lume care seamănă cumva cu lumea de după decembrie 1989, e și
    acolo o lume o a tranziției, a tranziției către ceva, nu se știe încă spre ce.


    Orașul se transforma, însă nu așa cum ar fi fost
    firesc într-o perioadă de normalitate. Cu toate acestea, acei ani aspri nu pot
    fi șterși din memoria personală și afectivă a individului, așa cum a spus și
    Tatiana Niculescu.

    Se
    schimbă numele străzilor, sunt date jos statuile și sunt puse alte statui, se
    schimbă scenografia spațiului în care acest copil descoperă lumea. Lumea pe
    care o descoperă de-a lungul celor 12 ani este lumea Bucureștiului. E un
    București al inocenței, dar nu-i un București nostalgic. Lucrul acesta merită
    subliniat și asta face și valoarea documentară, memorialistică a acestei cărți:
    că nu e o nostalgie după acele vremuri. E pur și simplu o descriere și o
    descoperire a lumii pe care a trăit-o. Mi-am amintit, citind cartea Gabrielei
    Tabacu, de un poet, săracul, care a murit nedrept de tânăr, de Cristian Popescu
    vorbesc. Îmi spunea la un moment dat că detesta epoca Ceaușescu, nu voia să
    audă de ea, fusese cea mai groaznică perioadă din istoria noastră. Dar, în
    același timp, în perioada aia eu mi-am trăit tinerețea. Ce mă fac, la tinerețea
    mea nu pot renunța! De aceea, am să văd totdeauna epoca aia cu ochii tinereții
    mele. Și, într-adevăr, asta face această carte în care se scrie din perspectiva
    unei fetițe care crește pe măsură ce crește și orașul din jurul ei.


    Ochii fetiței de atunci care refac în 2023 memoria
    Bucureștiului anilor ’60 sunt ochii adultului, ai arhitectului de acum, care
    retrăiește, știe și explică imaginile întipărite în mintea copilului de atunci.
    Astfel, cartea avea nevoie și de fotografii.

    Tatiana Niculescu: În a doua parte, care e plină
    de poze, cartea este una cu poze. Arhitecta Gabriela Tabacu, deja o altă voce a
    cărții, scrie o istorie rece, distantă, arhitecturală, a clădirilor despre care
    povestește copilul din prima parte. Am citit-o, eu m-am străduit s-o citesc cu
    mai mulți ochi, cu ochii generației de azi care n-a prins acel București.
    Pentru generația anilor ’80, care a trăit grozăvia de după tezele din iulie și
    toată oroarea anilor ’80, va fi redescoperire a acestei insule de relativă
    normalitate, de acalmie ideologică din cei 12 ani scurși între 1959 și 1971.
    Iar pentru cei care au trăit de-a binelea această epocă, se va citi din nou
    cartea asta cu îndoită curiozitate se vor regăsi în ea în fel și chip.


    Orașul găsit în cutie. O cronică afectivă a
    Bucureștiului este un București din cutia minții noastre din copilărie peste
    timp. Este, în egală măsură, o amintire palpabilă și o utopie.


  • Opearațiunea Villages Roumains

    Opearațiunea Villages Roumains

    Regimul comunist al Nicolae Ceaușescu ș-pripusi să s’alăxească urbanistic România ahănda, proiectu număsitu, ipocrit, “sistematizarea a căsăbadzloru și a horloru”. Aesta nsimnă dimolarea a niscăntoru importante cartiere ditu căsăbadzlli ali Românie și ditu capitala București, marea majoritate a aţilor dimolări hiinda inutilă. Teasă și pritu hori, sistematizarea al Ceaușescu eara idyealui inutilă: ambiția a lui eara tra s’aspargă aproximativ 7-8.000 di hori ditu ateali pisti 13.000, furñia ufiţială hiinda tra s’da ti agricultură ma multi agri ti siminari. Atea ţi tru teorie aşuira ghini, dimecu şi tră dizvoltare echilibrată a teritoriului, tru practică eara un fănico. Regimlu avea spusă că nu eara axi s’kivernisească ună economie hipercentralizată hori avea mari kireari ttru lucru. Cu ahât ma mult el nu avea axia tra s’ducă pănu tru capu un proiect ahâtu livendu.


    Cara românii ditu văsilie nu reacționară la sistematizare di itia a aparatlui represiv, atelli ditu diaspora nu alăsară că lucărli să s’dizvărtească aşi cum vrea Ceaușescu. Sistematizarea eara atea ditu soni kicută cari avea umplută kelkea a uruteloru. Ase, tru sătămâñilli ditu soni a anului 1988, tru Belgia s’thimilliusea asociația Opearațiunea Villages Roumains cari ş-pripunea s’ascapă di la kireari aţeali pisti 13.000 di hori românești. Tru un kiro multu şcurtu fitrusea filiale ale asociație tru Franța, Olanda, Elveția, Suedia, Marea Britanie, Italia, Spania, Norvegia, Danemarca. S’feaţi ună solidaritate la nivel european formidabilă ti apărarea tradițiillei și a ndrepturlor a omlui. Personalitățli române nai ma activi ale Villages Roumains eara avocatul și hăpsinaticlu politic Dinu Zamfirescu, jurnalista, traducătoarea și activista tră ndrepturile a omului Ariadna Combes, hillea a opozantei anticomuniste Doina Cornea, și istoricul Mihnea Berindei. Ama elli eara niacumtinatu ndrupăţ di un nucleu multu cilăstisitoru adratu ditu jurnalisti, fotografi, avocați, arhitecți, graficieni belgieni și francezi, aţelli cari băgară thimellilu a Operațiunillei Villages Roumains, pi şcurtu OVR.



    Tentrul di Istorie Orală ditu Radiodifuziunea Română lu intervievă pi Dinu Zamfirescu tru 2003, refugiat tru Franța tru 1975, fost membru al Partidului Național Libearal, jurnalist al secției române di la BBC. Anamisa di subiectele abordate fu și implicarea a lui tru Opearațiunea Villages Roumains. “Earam angrenaţi di doi ani tru chestiunea a horilor, tru chestiunea Villages Roumains. Nă videam tru cadrul a grupului românilor liberi cu petiţii, cu memorii, că altceva nu s’făţea. Noi, trei români, Mihnea Berindii, Ariadna Combes şi cu mine, alăgămu pritu Franţa şi Europa kiro di doi ani maş cu aeastă chestiune. Vinimu şi tru Ungaria şi lom parti, tamam tru 89, tru cirisaru, la renhumarea al Imre Nagy şi a soţloru a lui, cari fură asasinaţi di comunişti. Tru Franţa earau căsăbadz iu tăneamu cata șase conferinţe tru ună dzuă, dimi tru lenu turlii di foruri: tru şcoli, tru public, pisti tut. Nă duţeam ditu Franţa tru Anglia, tru Belgia, tru Italia. Şi arăspăndimu aestă acţiune piste tut. Ariadna ştiu că eara şi tru Norvegia, tru Danemarca earamu mini. Earam multu di multu căftaţ. Eara un centru la Paris, tru jurul unui organism francez, Médicins du Mondi, hori eara sprijinit di unii oameni ditu guvernul francez di atunci, socialist. Ei ne-au sprijinit şi cu acest sprijin ne şi puteam diplasa și reprezentam şi Liga tră Apărarea Drepturilor Omului ditu România.”



    Dinu Zamfirescu fu dedicat ti minarea di contestare a aspărdzearillei hoara românesc până tru aţeali ditu soni momente di bana a regimului comunist, tru andreu 1989. Nica neasimu ma largu și după cădearea a regimului, anda yineamu tru România cu agiutoare nică ditu primele dzăli di libertate. “Tru văsilie, tru cadrul alistei acţiuni Village Roumain, ne-am angrenat imediat tru măsuri di ajutorare a românilor. Şi nkisimu cu un prim lot di agiutoare cu Ariadna Combes şi Mihnea Berindii cu un avion militar francez, cari ateriză tru Bulgaria pi 26 ili 27 di andreu. Şi mini viñiu tru 28 ili 29 di andreu, cu protlu avion Air France cari a putu s’dipună pi Otopeni, că aeroportul eara ncllisu. Earam deadunu cu ună ziaristă franceză cari făţea parte şi ea ditu Liga tră Apărarea Drepturilor tru România cari eara specialistă tru probleme româneşti. Agiumşu, tatăl a meu eara tru văsilie, lu hbărisiiu pritu un telefon tra s’nu facă ună criză di inimă cara vrea s’agiundzeamu pi napandica. Ștea că yin şi nersu cu ziarista aesta ndreptu la el. Nu şteam ţiva yineamu după ahănţa ani tru România. Aveam paşaport franţuzesc, tră atea că am dublă cetăţenie. Aesta discllidea tuti cordoanele cari eara atumţea, paşaportul băgatu dininti. Lumea eara tru urale, eara suţăllea româno-franceză, lucruri di aestă turlie.”



    Operațiunea Vilages Roumains fu un exemplu di solidaritate europeană dinintea a abuzurilor unui regim politic abuziv tru tute arkili. Horle românești fură apărati tru añilli ditu soni a tiraniei comuniste, cu vocație și perseverență, di ună mână di oameni cari, tu bitisita amintara.


    Autoru: Steliu Lambru


    Armânipsearia: Taşcu Lala









  • Operațiunea Villages Roumains

    Operațiunea Villages Roumains


    Regimul
    comunist al lui Nicolae Ceaușescu și-a propus să transforme urbanistic România
    în profunzime, proiect denumit, în mod ipocrit, sistematizarea orașelor și a
    satelor. Aceasta a însemnat demolarea unor importante cartiere din orașele
    României și din capitala București, marea majoritate a acelor demolări fiind
    inutilă. Extinsă și în mediul rural, sistematizarea lui Ceaușescu era la fel de
    inutilă: ambiția sa era de a demola aproximativ 7-8.000 de sate din cele peste
    13.000, motivul oficial fiind de a da agriculturii mai mult teren arabil. Ceea
    ce în teorie suna bine, și anume dezvoltare echilibrată a întregului teritoriu,
    în practică era un dezastru. Regimul dovedise deja că era incapabil să
    gestioneze o economie hipercentralizată care producea pierderi uriașe. Cu atât
    mai mult el nu avea capacitatea de a duce la final un proiect atât de îndrăzneț
    și să-l facă să funcționeze.


    Dacă românii din țară nu au
    reacționat la sistematizare din cauza aparatului represiv, cei din diaspora nu
    au lăsat ca lucrurile să se desfășoare după bunul plac al lui Ceaușescu.
    Sistematizarea era ultima picătură care umpluse paharul amărăciunilor. Astfel,
    în ultimele săptămâni ale anului 1988, în Belgia se constituia asociația
    Operațiunea Villages Roumains care își propunea să salveze de la pieire cele
    peste 13.000 de sate românești. Într-un timp foarte scurt apăreau filiale ale
    asociației în Franța, Olanda, Elveția, Suedia, Marea Britanie, Italia, Spania,
    Norvegia, Danemarca. A fost o solidaritate la nivel european formidabilă pentru
    apărarea tradiției și a drepturilor omului. Personalitățile române cele mai
    active ale Villages Roumains au fost avocatul și deținutul politic Dinu
    Zamfirescu, jurnalista, traducătoarea și activista pentru drepturile omului
    Ariadna Combes, fiica opozantei anticomuniste Doina Cornea, și istoricul Mihnea
    Berindei. Dar ei au fost în permanență susținuți de un nucleu foarte activ
    format din jurnalisti, fotografi, avocați, arhitecți, graficieni belgieni și
    francezi, cei care au pus bazele Operațiunii Villages Roumains, prescurtat OVR.


    Centrul de Istorie Orală din
    Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Dinu Zamfirescu în 2003, refugiat în
    Franța în 1975, fost membru al Partidului Național Liberal, jurnalist al
    secției române de la BBC. Între subiectele abordate a fost și implicarea sa în
    Operațiunea Villages Roumains. Eram
    angrenaţi de doi ani în chestiunea satelor, în chestiunea Villages Roumains. Ne
    vedeam în cadrul grupului românilor liberi cu petiţii, cu memorii, că altceva
    nu se făcea. Noi, trei români, Mihnea Berindei, Ariadna Combes şi cu mine, am
    bătut Franţa şi Europa timp de doi ani numai cu această chestiune. Am venit şi
    în Ungaria şi am participat, chiar în ’89, în iunie, la reînhumarea lui Imre
    Nagy şi a prietenilor lui, care au fost asasinaţi de comunişti. În Franţa erau
    oraşe unde ţineam cam șase conferinţe într-o zi, adică în tot felul de foruri:
    în şcoli, în public, peste tot. Ne duceam din Franţa în Anglia, în Belgia, în
    Italia. Şi am împrăştiat această acţiune peste tot. Ariadna ştiu că a fost şi
    în Norvegia, în Danemarca am fost eu. Eram foarte-foarte mult solicitaţi. Era
    un centru la Paris, în jurul unui organism francez,     Médecins du Monde, care era sprijinit de unii
    oameni din guvernul francez de atunci, socialist. Ei ne-au sprijinit şi cu
    acest sprijin ne şi puteam deplasa și reprezentam şi Liga pentru Apărarea Drepturilor
    Omului din România.


    Dinu Zamfirescu a fost dedicat
    mișcării de contestare a distrugerii satului românesc până în ultimele momente
    de viață ale regimului comunist, în decembrie 1989. Ba chiar a mers mai departe
    și după căderea regimului, venind în România cu ajutoare încă din primele zile
    de libertate. În ţară, în
    cadrul acestei acţiuni Village Roumain, ne-am angrenat imediat în măsuri de
    ajutorare a românilor. Şi am plecat cu un prim lot de ajutoare cu Ariadna
    Combes şi Mihnea Berindei cu un avion militar francez, care a aterizat în
    Bulgaria pe 26 sau 27 decembrie. Şi eu am venit în 28 sau 29 decembrie, cu
    primul avion Air France care a putut ateriza pe Otopeni, că aeroportul era
    închis. Eram împreună cu o ziaristă franceză care făcea parte şi ea din Liga
    pentru Apărarea Drepturilor în România care era specialistă în probleme româneşti.
    Am venit, tatăl meu era în ţară, l-am anunţat printr-un telefon ca să nu facă o
    criză de inimă dacă apăream direct. Știa că vin şi m-am dus cu ziarista asta
    direct la el. Nu ştiam nimic, picam după atâţia ani în România. Aveam paşaport
    franţuzesc, pentru că am dublă cetăţenie. Asta deschidea toate cordoanele care
    erau atunci, paşaportul pus în faţă. Lumea era în urale, era prietenia
    româno-franceză, lucruri de felul accesta.


    Operațiunea Vilages Roumains a fost
    un exemplu de solidaritate europeană în fața abuzurilor unui regim politic
    abuziv în toate privințele. Satele românești au fost apărate în ultimii ani ai
    tiraniei comuniste, cu vocație și perseverență, de o mână de oameni care, la
    final, au câștigat.