Radio România Internațional

Tag: comunism

  • Automobilul în România socialistă

    Automobilul în România socialistă

    Am devenit atât de familiari astăzi cu automobilul încât este aproape imposibil să ne imaginăm o lume fără această mașină. Ca orice invenție, automobilul a fost la început prezent în viața celor bogați. Popularitatea sa a făcut ca el să devină accesibil tuturor și să nu mai fie un semn al apartenenței sociale. În România anilor 1945-1989, automobilul a parcurs câteva etape. De la cea restrictivă, când a fost folosit exclusiv de stat și de nomenclatura partidului communist la perioada în care oamenii obișnuiți și l-au dorit. A fost un proces denumit de democratizare a automobilului, începând cu anii 1960, așa cum l-a descris Șerban Cornaciu, vicepreședintele Retromobil Club România. Democratizarea automobilului a fost începută de puținii oameni care și-au permis să-și dorească un asemenea obiect.



    Dacă vorbim de democratizare putem să vorbim despre importurile de automobile din Occident. Oamenii aceia au fost niște privilegiați pentru că au fost oameni care au avut curajul să se înscrie pe niște liste și cumva aveau meserii mai liberale, de tip avocat, medic, artist. Ei s-au înscris pe liste pentru a-și comanda un Fiat 850 sau un Renault 16, modele disponibile înainte de începerea producției la Dacia. Existau modele de la Fiat foarte scumpe, de exemplu Fiat 1800. Nu puțini au fost cei înscriși pe lista pentru Fiat 1800 și venea Securitatea la ușă și să-I întrebe de unde aveau banii în anii 1960.



    Economia României, asemenea economiilor țărilor din Europa Centrală și de Est, se refăcea greu după război. La urmările războiului se adăuga reorganizarea sa după sistem sovietic centralizat. În plus, nu fusese lăsată să beneficieze de planul Marshall și redresarea era lentă. Abia la sfîrșitul anilor 1960, la Pitești se construia o fabrică de automobile care fabrica două modele Renault, 8 și 12, sub numele Dacia 1100 și Dacia 1300. Aceea era perioada în care se dinamiza comerțul cu automobile prin producția proprie și prin importul de automobile din celalte țări socialiste.



    Șerban Cornaciu. Când a început perioada de producție la Dacia Pitești, te puteai înscrie pe o listă, făceai un împrumut și îți venea mașina într-un orizont de timp acceptabil. Erau câteva opțiuni, din 1974 erau 3 versiuni de echipare la Dacia 1300, nu foarte diferite. Puteai să-ți alegi dintr-o gamă variată de culori, culori vesele până la generația de Dacia 1310 din 1984. Mai existau și importurile de mașini din blocul est-european, cele din blocul capitalist fuseseră total sistate când a început producția la Dacia Pitești. Din 1971-72 nu s-au mai importat modele produse din Occident, acum uităm de Fiat și Renault. Se putea comanda o Lada 1200, un Moskvici, se putea comanda un Trabant. Trabantul venea destul de repede, dar el a început să ajungă, din 1988, după o perioadă de așteptare de 3 ani.



    Însă criza de sistem a regimului comunist de la sfârșitul anilor 1970 a dus, inevitabil, și la o criză a automobilului. Șerban Cornaciu: În anii 1980, s-au schimbat modelele produse la Dacia Pitești, importurile au devenit din ce în ce mai greoaie. Înscrierile pe listele pentru importuri nu se mai puteau face la magazine. Opțiunile pentru populație au început să se reducă din anii 1981-1982. Dacia începea să aibă probleme de livrare pe piața internă pentru că exporturile erau forțate. În anii 1980 se așteptau 5 ani pentru o mașină și nu se știa când venea. Mașina venea, nu conta culoarea, nici măcar aceasta nu mai era o opțiune. Se foloseau 2-3 culori, un an erau albastre, verzi și albe, anul următor se mai făceau bej, culorile vii dispăruseră.



    Restricțiile apăreau una după alta pentru șoferi. În 1978, șeful comunist Nicolae Ceaușescu ordonă ca demnitarii și instituțiile să folosească drept mașini de serviciu numai automobilul de producție românească Dacia. La jumătatea anilor 1980 criza se adâncea, cele mai puternice lovituri fiind raționalizarea benzinei, interdicția de circulație pe timpul iernii și limitarea circulației în zilele de duminică. Astfel, mobilitatea pentru care oamenii plătiseră scump era serios redusă. L-am întrebat pe Șerban Cornaciu cum funcționa piața automobilelor second hand.



    Mașinile se vindeau de la unii proprietari la alții, piața de mașini second hand a crescut considerabil ca preț în anii 1980. Prețurile deveniseră din ce în ce mai mari, dar cumva restricțiile de circulație nu au pus o presiune atât de mare pe preț. Cineva își cumpăra o mașină, dar când venea zăpada se dădea decret prezidențial prin care nu mai circula nicio mașină. Circulau numai tovarășii cu numere galbene, cele cu numere scurte, cele speciale de tip corp diplomatic sau transport consular și cele de tip 12 B, numere pentru străinii rezidenți în România. De exemplu, regizorul Sergiu Nicolaescu, pentru a filma filmele din anii 1980, circula cu mașini înregistrate cu numere de tip 12 B pentru a nu fi oprit de miliție ori pentru a circula duminicile.



    După 1989 va urma adevărata democratizare a automobilului în România. Schimbarea regimului politic va însemna, logic, și schimbarea radicală a relației dintre automobil și posesor.


  • Revoluția română și xanamintarea ali dimocrație

    Revoluția română și xanamintarea ali dimocrație

    Revoluția ditu andreu 1989 va rămâne cel mai important eveniment al istoriei României ditu a doua jumătate a secolului XX. Atât di mari au fost transformările produse di energiile discătușate atunci trucât nimic n-a mai fost ca truainte. Și nici nu avea cum să fie altfel dioarece tru trutreaga Europă Centrală și di Est evenimentele au dicurs la fel, tru gradi diferite di violență și di tranziție di la tirania comunistă la dimocrație.



    Regimlu comunist s-kinduri tru Europa Centrală și di Est, dimi și tru România, tru un kiro multu şcurtu, di aproapia 3 ani. Până tru 1948, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria eara sum controlu a născăntoru guverne a partidiloru comuniste, tuti hiinda fapti di prezența ali askeri sovietică tru ofensivă contra nazismului. Istoriţllii spusiră că doilu polimu mondial fu ună șansă fără nădie tră regimlu sovietic ta s’llia silă după ţi, ahurhinda cu anlu 1918, avea faptă politici economico-sociale catastrofale. Ma s’nu eara doilu polimu mondial, nai ma probabil, după moartea al Stalin ditu 1953 Uniunea Sovietică vrea s’acaţă calea a născăntoru reforme. Ama cum giudicarea a tricutlui nu s’faţi cu “ţi vrea s’facă cara..”, putem s’aprukemu tricutlu ţi fu. Dimi instalarea a unui regim extrem di sertu cari curmă ndrepturile și libertățile di thimelliu a omlui anamisa di 1945/48 și 1989. Ama lipseaşti să spunemu că tirania comunistă avu ună predecesoari, dictatura fascistă ditu kirolu a polimlui. Ti amărtie ti ună giumitati ditu Europă, bitisita-a polimuui nu nsimnă bitisita-a regimurilor brutale că maş duţearea ninti a lor.



    Tru România, regimlu al Nicolae Ceaușescu avea adusă la lăhtărseari ateali 22 di miliuni di români. La criza di sistem a regimlui s’adăvga ambiția irațională al Ceaușescu ta s’păltească borgeaa externă a Româniillei. Aesta avea dusă la ună fortumă nica ma mari a populației, la ună aspărdzeari nica ma mari a bănaticlui. Evenimentele ditu a doua giumitate a meslui andreu 1989 sunt ghini cunuscute. Pi 16 di andreu 1989 Timișoara, bănătorlli căsăbălui ișiiră pi geadei tra s’mută capu căţe eara avinatu pastorlu Laszlo Tokes. Protestile criscură, iara forțele di repisiune apăndăsiră pritu aminarea tufeki di vătămară ndauă sute di dimonstranți. Pi 21 andreu, la București, dupu unu miting organizat di Nicolae Ceaușescu, participanțălli hurhescu s’lu aurlă și duñeaua s’ar4spăndeaşti. Seara, dimonstranțălli armași pi geadei organizeadză baricadi iara forțile di represiune intervin idyea ca la Timișoara și tufikisescu oamini. Pi 22 andreu, un miting babageanu di protest organizat di mărle platforme industriale duţi la fuga al Nicolae Ceaușescu cu elicopterul di pi casa a Comitetului Central al PCR. Acăţatu, Ceaușescu și nicukira a lui sunt giudicați tru regim di urgență și tufikisiţ tu 25 andreu 1989. Aproapea 1200 di români s’feaţiră curbani ti xanaamintarea a democrațiillei române.



    Petru Creția fu filosof, eseist, traducător și editor al Platon tru limba română. Marcat di evenimenti, el ngrăpsi un manifest tru dzuua di 21 andreu 1989, ninti di cădearea al Ceaușescu, difuzat la Radio Europa liberă. Manifestul al Petru Creția easti yilipsitoru tră tragediile secolului XX, tră nivelu nai ma di nghiosu pi cari subumanlu lu agiumsi maxusu tu comunism. Zboarăli al Creția, adză vahi dipu emoționale, ciudusescu ună tragedie a curi efecte si estompeadză unăoară cu treaţirea a kirolui. Ama eale nu va s’keară vărnăoară ditu memoria documentelor căţe easti imposibil să s’așteargă ditu istorie ună ahtari grozăvie. Boaţea al Creția u avemu ditu arhiva Centrului di Istorie Orală ditu Radiodifuziunea Română și spusili a lui suntu yilipsitoari tră mira bănată di ndauă bărnuri di români, ama și ună timbihi tră yinitor.


    “Easti bitisită di veac tru România și, unăoară cu el, bitisita-a inevitabilă a unlui greu kiro românescu. Purtă numi ahît di mincinoase căţe easti duri s’li aşuţ ta s’greştă averlu. S-bitisi cu kindinlu și tru sândzulu a aluştui bitisită di etă demoniţili regnuri cari zdrunţinară nu maş planeta, că și difiniția a umanluui. Marea criză a speciillei umane, cari ș’află expresia tru hitlerism, stalinism și maoism, seadi tora s’treacă, cumu ţi s’hibă cilăstăsearea a loru clirunumsită ta s’arămână tru tut ma puțăni locuri a lumillei. Și oricât di mulți ar mai fi imitatorii și epigonii asiatiţ, africani, sud-americani baş europeni a marilor urnecki blăstimati. Elli tuț s’aducu unu alantu, spun și fac idyili lucri, tuț sunt caricaturi fără hazi, mizearabile marioneti ti mira a națiunilor. Iara tora, tru locurile iu s’apufuseaşti mira a planetei, și ceasul a lor aşuiră. Aești autocrați di mâna a dzatea, acești pontifi a născăntoru false religii, agiumsiră anacronici. Val li ţănemu minti maş tru numa a morților, al trăñipsiţloru și anaţiloru pi foamiti ţi eara cari trapsiră sumu sceptrul a lor di tiniche și tru slava lor găunoasă.”



    Tru 1989 s-bitisi un secol greu,nai mai greu ditu istorie tamam tră atea că ș- pripusi s’hibă nai ma bun. Cadealihea arăiaţa nu va s’keară. Ama idyea a unui vaccin, cari nu vindică, matima a tricutului barimu poate s’veaglle vără turlie ună nauă lăngoari ideologică.




    Autoru: Steliu Lambru


    Armânipsearia: Taşcu Lala




  • 32 di añi di la cădearea al Ceaușescu

    32 di añi di la cădearea al Ceaușescu

    Tru 16 di andreu 1989, Timișoara nkisiră protili protesti contra a regimlui comunist, cari s-teasiră deapoa tru tuţ căsăbadzlli a văsiliillei. București, revolta avu kipita, tu 22 di andreu, cu fuga a dictatorlui Nicolae Ceauşescu şi a nicukirăllei a lui, Elena, cu elicopterlu, di pi casa-a Comitetlui Central a PCR. Cama amănatu, elli fură acăţaţ şi executaţ tamam tru dzuua di Cărciun, după ună giudicată minutişu faptă. Tru andreu 1989, tru România, muriră cama di 1.100 di oamiñi, iara naima pţănu 3.000 fură pliguiţ, Cunuscuta antribari grită aoa şi 32 di añi – “21 – 22, cari amină tu noi noi?”, easti ma largu fără apandisi. Ancheta a procurorlor nică nu fu bitisită si stipsiţlli nu fură pidipsiţ. Nu să știe căţe numirlu a aţiloru tufikisiţ criscu după 22 di andreu, cându regimlu eara avinatu. Nu fură aflati tuti forțili militare ică ţivile partiţipanti la reprimarea a manifestanțălor, nu fu recuperată bărutea cu cari s’amină. Acă SRI adră unu document lărguriu mutrinda evenimentili di atumţea, aesta nu s’veadi tru dosar. Tutunăoară, nu fură căftati documenti multu importanti ditu arhivili a MApN.



    România fu condamnată ma multi ori arada, la CEDO, tră amanarea-a cazlui. Protili condamnări definitive fură dati tăş tru anlu 2000, cându generalii Mihai Chițac și Victor Stănculescu fură condamnaț la 15 di añi di hăpsani, ama elibearaț dupu recursu. Ncllişi tru 2008, Chițac muri tru 2010 acasă, iara Stănculescu fu elibeara tru 2014 și muri doi ani ma amănatu tru un azil di lux. Meslu ţi tricu, Analta Curte di Casașie și Justiție apufusi pitriţearea diznău la Parchetlu Militar a dosarlui Revoluţiillei tru cari fostul prezidentu Ion Iliescu şi fostul viţeprim-ministru Gelu Voican Voiculescu şi generalu (r.) Iosif Rus, fostu şef ali Aviaţie Militară, sunt stipsiţ că feaţiră născănti infracţiuni contra uminitatillei.



    Simfunu cu rechizitoriulu, tru hăvaia aspărdzearillei ligăturli anamisa di România şi URSS, după momentul “Praga 1968”, ama şi di itia a caatandisillei di niifharistuseari ahănda, cabaia mari ditu societate, s-nclligă şi criscu ună parei dizidentă cari avu protu scupo avinarea-a fostului dictator Nicolae Ceauşescu, ama cari mutrea ţănearea ali Românie tru sfera di influenţă a URSS. Procurorlli militari spunu că pareia ţi eara anvărliga di Ion Iliescu lucră abilu şi cu hăiri ti priloarea a putearillei politiţi şi militare tru andreu 1989. Ma multu, fu criscută psihoza mutrinda aşi spusili ică existenti parei di terorişti. Tută forţă militară a Româniillei s-băgă la dispoziţia a Consiliului Frontului Salvarillei Naţionale (CFSN) – organ provizoriu a putearillei di stat, cari ma amănatu agiundzi partid politic – FSN, cumăndusitu di Ion Iliescu, fostu membru a nomenclaturălleii comunisti. Tru mai 1990, sunt organizati protili alidzeri libire și el easti aleptu prezidentu cu un scor ti nipistipseari: 85% ditu voturi. Ma amănatu, avu nica dauă mandate, anamisa di 1992-1996 şi 2000-2004. Pi hiotea a kirolui, FSN s’alăxeaşti tru PDSR, deapoa tru PSD, aestu ditu soni hiinda la guvernare, tru aestu kiro, tru România.




    Autor: Mihai Pelin

    Armânipsearia: Taşcu Lala








  • 32 de ani de la căderea lui Ceaușescu

    32 de ani de la căderea lui Ceaușescu

    Pe 16 decembrie 1989, la Timișoara au
    izbucnit primele proteste împotriva regimului comunist, care s-au extins apoi
    în toate oraşele ţării. La București, revolta a culminat, pe 22 decembrie, cu
    fuga dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena, cu elicopterul, de pe acoperișul
    clădirii Comitetului Central al PCR.     Ulterior, ei au fost prinşi şi executaţi chiar în
    ziua de Crăciun, după o judecată sumară. În decembrie 1989, în România, au
    murit peste 1.100 de oameni, iar cel puţin 3.000 au fost răniţi, Celebra întrebare
    rostită acum 32 de ani – 21 – 22,
    cine-a tras în noi?, este în continuare fără răspuns.     Ancheta procurorilor încă nu
    a fost finalizată si vinovatii nu au fost pedepsiti. Nu se știe de ce numărul
    celor împuşcaţi a crescut după 22 decembrie, când regimul era deja înlăturat. Nu au fost identificate toate forțele militare
    sau civile participante la reprimarea manifestanților, nu a fost recuperată
    muniția cu care s-a tras. Deși SRI a întocmit un document amplu referitor la
    evenimentele de atunci, acesta nu se regăsește în dosar. De asemenea, nu au
    fost cerute documente extrem de importante din arhivele MApN.

    România a fost
    condamnată în repetate randuri, la CEDO, pentru tergiversarea cazului.
    Primele condamnări definitive au fost date abia în anul 2000, când generalii
    Mihai Chițac și Victor Stănculescu au fost condamnați la 15 ani de închisoare,
    dar eliberați în urma recursului. Încarcerați în 2008, Chițac a murit în 2010
    acasă, iar Stănculescu a fost eliberat în 2014 și a murit doi ani mai târziu
    într-un azil de lux. Luna trecută, Înalta Curte de Casașie și Justiție a
    decis retrimiterea la Parchetul Militar a dosarului Revoluţiei în care fostul
    preşedinte Ion Iliescu şi fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu
    şi generalul (r.) Iosif Rus, fost şef al Aviaţiei Militare, sunt acuzaţi
    de săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii.

    Conform rechizitoriului, pe
    fondul degenerării relaţiilor dintre România şi URSS, după momentul Praga
    1968, dar şi ca urmare a stării de nemulţumire profundă şi generală din
    societate, s-a coagulat şi a evoluat o grupare dizidentă care a avut drept scop
    înlăturarea fostului dictator Nicolae Ceauşescu, dar care urmărea menţinerea României
    în sfera de influenţă a URSS. Procurorii militari susţin că gruparea din jurul
    lui Ion Iliescu a acţionat abil şi eficient în preluarea puterii politice şi
    militare în decembrie 1989. În plus, a fost amplificată psihoza privind
    pretinsa existenţă a unor terorişti. Întreaga forţă militară a României s-ar fi
    pus la dispoziţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) – organ
    provizoriu al puterii de stat, care ulterior devine partid politic – FSN,
    condus de Ion Iliescu, fost membru al nomenclaturii comuniste. În mai 1990,
    sunt organizate primele alegeri libere și el este
    ales preşedinte cu un incredibil scor: 85% din voturi. Ulterior, a mai avut
    două mandate, între 1992-1996 şi 2000-2004. Pe parcursul timpului, FSN se
    transformă în PDSR, apoi în PSD, ultimul aflându-se la guvernare, în acest
    moment, în România.


  • Revoluția română și refondarea democrației

    Revoluția română și refondarea democrației

    Revoluția din decembrie 1989 va rămâne cel mai important
    eveniment al istoriei României din a doua jumătate a secolului XX. Atât de mari
    au fost transformările produse de energiile descătușate atunci încât nimic n-a
    mai fost ca înainte. Și nici nu avea cum să fie altfel deoarece în întreaga
    Europă Centrală și de Est evenimentele au decurs la fel, în grade diferite de
    violență și de tranziție de la tirania comunistă la democrație.


    Regimul
    comunist s-a instalat în Europa Centrală și de Est, deci și în România, într-un
    răstimp extrem de scurt, de aproximativ 3 ani. Până în 1948, Albania, Bulgaria,
    Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria erau sub controlul unor
    guverne ale partidelor comuniste, toate fiind impuse de prezența armatei
    sovietice în ofensivă împotriva nazismului. Istoricii au afirmat că al doilea
    război mondial a fost o șansă nesperată pentru regimul sovietic de a se
    revigora după ce, începând cu anul 1918, dusese politici economico-sociale
    catastrofale. Dacă nu ar fi existat cel de-al doilea război mondial, cel mai
    probabil, după moartea lui Stalin din 1953 Uniunea Sovietică ar fi mers în
    direcția unor reforme. Dar cum judecarea trecutului nu se face cu ce-ar fi
    fost dacă…, putem aprecia trecutul care a fost. Adică instalarea unui regim
    extrem de dur care a lichidat drepturile și libertățile fundamentale ale omului
    între 1945/48 și 1989. Însă trebuie spus că tirania comunistă a avut o predecesoare,
    dictatura fascistă din timpul războiului. Din nefericire pentru o jumătate din
    Europă, sfârșitul războiului nu a însemnat sfârșitul regimurilor brutale ci
    continuarea lor.


    În
    România, regimul lui Nicolae Ceaușescu adusese la exasperare cele 22 de milioane
    de români. Crizei de sistem a regimului i se adăugase ambiția irațională a lui
    Ceaușescu de a plăti datoria externă a României. Aceasta dusese la o împovărare
    și mai mare a populației, la o degradare și mai mare a condițiilor de viață.
    Evenimentele din a doua jumătate a lunii decembrie 1989 sunt bine cunoscute. Pe
    16 decembrie 1989 la Timișoara, locuitorii orașului au ieșit în stradă pentru a
    protesta împotriva evacuării pastorului Laszlo Tokes. Protestele s-au
    amplificat, iar forțele de repesiune au răspuns prin deschiderea focului
    ucigând câteva sute de demonstranți. Pe 21 decembrie, la București, în urma
    unui miting organizat de Nicolae Ceaușescu, participanții încep să-l huiduie și
    mulțimea se împrăștie. Seara, demonstranții rămași pe străzi organizează
    baricade iar forțele de represiune intervin ca la Timișoara și împușcă oameni.
    Pe 22 decembrie, un miting uriaș de protest organizat de marile platforme
    industriale duce la fuga lui Nicolae Ceaușescu cu elicopterul de pe clădirea
    Comitetului Central al PCR. Capturat, Ceaușescu și soția sa sunt judecați în
    regim de urgență și împușcați pe 25 decembrie 1989. Aproximativ 1200 de români
    au plătit cu viața refondarea democrației române.


    Petru
    Creția a fost filosof, eseist, traducător și editor al lui Platon în limba
    română. Marcat de evenimente, el a scris un manifest în ziua de 21 decembrie
    1989, în preziua căderii lui Ceaușescu, difuzat la Radio Europa liberă.
    Manifestul lui Petru Creția este ilustrativ pentru tragediile secolului XX,
    pentru nivelul cel mai de jos pe care subumanul l-a atins mai ales în comunism.
    Cuvintele lui Creția, astăzi poate prea emoționale, surprind o tragedie ale cărei
    efecte se estompează odată cu trecerea timpului. Dar ele nu vor dispărea
    niciodată din memoria documentelor deoarece este imposibil să se șteargă din
    istorie o asemenea grozăvie. Vocea lui Creția provine din arhiva Centrului de
    Istorie Orală din Radiodifuziunea Română și spusele sale sunt relevante pentru
    soarta trăită de câteva generații de români, dar și un avertisment pentru
    viitor.

    Este sfârșit de veac
    în România și, odată cu el, sfârșitul inevitabil al unei vitrege vremi românești.
    A purtat nume atît de mincinoase încât este de ajuns să le întorci pe dos ca să
    rostești adevărul. S-au sfârșit în chinul și în sângele acestui sfârșit de veac
    demonicele regnuri care au zdruncinat nu numai planeta, ci și definiția
    umanului. Marea criză a speciei umane, care și-a găsit expresia în hitlerism,
    stalinism și maoism, stă acum să treacă, oricât s-ar strădui crâncena lor
    moștenire să mai rămână în tot mai puține locuri ale lumii. Și oricât de mulți
    ar mai fi imitatorii și epigonii asiatici, africani, sud-americani chiar
    europeni ai marilor modele blestemate. Ei toți seamănă între ei, spun și fac
    aceleași lucruri, toți sunt caricaturi fără haz, mizerabile marionete ale
    destinului națiunilor. Iar acum, în locurile unde se hotărăște soarta planetei,
    și ceasul lor a sunat. Acești autocrați de mâna a zecea, acești pontifi ai unor
    false religii, au devenit anacronici. O să-i ținem minte numai în numele morților,
    al torturaților și al înfometaților care au pătimit sub sceptrul lor de
    tinichea și în slava lor găunoasă.


    În 1989
    s-a încheiat un secol greu, cel mai greu din istorie tocmai pentru că și-a
    propus să fie cel mai bun. Răul cu siguranță că nu va dispărea. Dar asemenea
    unui vaccin, care nu vindecă, lecția trecutului măcar poate proteja într-o bună
    măsură de o nouă molimă ideologică.


  • Obiecte banale din comunism

    Obiecte banale din comunism

    Doi români pasionați de istorie, Ionuț Oprea și
    Codruț Consantinescu au decis, la 32 de
    ani de la Revoluția Română, să arate lumii cum trăiau oamenii simpli într-un
    oraș de provincie în perioada comunismului.
    Ei expun la o librărie din Câmpina obiecte, astăzi banale și desuete dar
    care atunci erau repere obligatorii în existența cotidiană.




  • 32 de ani de la Revoluţia de la Timişoara

    32 de ani de la Revoluţia de la Timişoara

    Au trecut 32 de ani de la Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989. În toţi aceşti ani, multe speranţe s-au pierdut, iar procesul evenimentelor rămâne una dintre marile restanţe ale sistemului de justiţie de la noi din România. La Timişoara, primul oraș liber de comunism, sunt organizate în aceste zile manifestări comemorative. Joi, aici a fost prezent şi fostul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, Adrian Zuckerman, care şi-a exprimat recunoştinţa pentru sacrificiul eroilor şi respectul pentru valorile libertăţii şi democraţiei. Nu în ultimul rând, primul ministru, Nicolae Ciucă, a transmis un mesaj de unitate la împlinirea a 32 de ani de la izbucnirea revoluţiei de la Timişoara. Acest oraș și-a caștigat libertatea cu prețul vieții unor oameni care au murit aici, după ce forțele de represiune au deschis focul asupra manifestanţilor care au ieşit pe străzi scandând ‘Libertate’ şi Jos Ceauşescu.


    Pe 16 decembrie, au izbucnit primele proteste împotriva regimului, care s-au extins apoi în toate oraşele ţării.Pe 21 decembrie, revolta anticomunistă s-a extins şi la Bucureşti şi a culminat, pe 22 decembrie, cu fuga dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena. Ulterior, ei au fost prinşi şi executaţi chiar în ziua de Crăciun, după o judecată sumară. În decembrie 1989, în România, au murit peste 1.000 de oameni, iar cel puţin 3.000 au fost răniţi. România devenea singura ţară din Blocul Estic unde schimbarea regimului s-a făcut violent şi în care liderii săi au fost executaţi prin împuşcare.



    La 32 de ani de la Revolutie, ancheta procurorilor încă nu a fost finalizată si vinovatii nu au fost pedepsiti. Luna trecută, Înalta Curte de Casașie și Justiție a decis retrimiterea la Parchetul Militar a dosarului Revoluţiei în care fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu şi generalul (rtr.) Iosif Rus, fost şef al Aviaţiei Militare sunt acuzaţi de săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii.

    Conform rechizitoriului, pe fondul degenerării relaţiilor dintre România şi URSS, după momentul Praga 1968, dar şi ca urmare a stării de nemulţumire profundă şi generală din societate, s-a coagulat şi a evoluat o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului dictator Nicolae Ceauşescu, dar care urmărea menţinerea României în sfera de influenţă a URSS.

    Procurorii militari susţin că gruparea din jurul lui Ion Iliescu a acţionat abil şi eficient în preluarea puterii politice şi militare în decembrie 1989. Astfel, întreaga forţă militară a României s-ar fi pus la dispoziţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) – organ provizoriu al puterii de stat, care ulterior devine partid politic – FSN, condus de Ion Iliescu, fost membru al nomenclaturii comuniste. În 1990 el a fost ales preşedinte al României. Ulterior, a mai avut două mandate, între 1992-1996 şi 2000-2004. Pe parcursul timpului, FSN se transformă în PDSR, apoi în PSD, ultimul aflandu-se la guvernare în acest moment, în Romania.



  • Omagiu conducătorului iubit!

    Omagiu conducătorului iubit!

    Cultul personalității liderilor politici se întâlnește în toate epocile istorice. Lingușirea liderilor este ceva care face parte dintr-un mecanism psihologic uman profund, acela al dorinței individului de a primi recunoaștere peste măsură ca semn al puterii sale, și al dorinței altui individ de a face carieră de multe ori nemeritat. Mai presus însă de această practică veche de când lumea stă cultul personalității liderilor politici în fascism și în comunism. Regimul comunist în România nu a făcut excepție de la regulă, între anii 1965 și 1989 conducătorul Nicolae Ceaușescu fiind personajul în jurul căruia se va construi cel mai deșănțat cult al personalității.



    Acea preamărire excesivă a liderului politic era de fapt o expresie a brutalității regimului. În practică, omagierea liderului însemna articole de presă hiper-elogioase, spectacole grandioase pe stadioane, parade, spectacole de televiziune și radio, ceremonii oficiale de zilele de naștere. O parte semnificativă a cultului personalității era și acordarea de cadouri. Ele veneau din toate straturile sociale, din partea entităților economice și meșteșugărești, din partea unor personalități culturale și științifice, din străinătate. În decursul anilor, cadourile primite de Elena și Nicolae Ceaușescu au constituit o colecție specială, varietatea lor fiind spectaculoasă. Numai tablourile și sculpturile în sine reprezintă o colecție unică de lucrări în care pictori și sculptori s-au întrecut în a-și prezenta omagiile celor doi conducători.



    În 2019, la împlinirea a 30 de ani de la revoluția din decembrie 1989 prin care regimul Ceaușescu a fost înlăturat, Muzeul Național de Artă Contemporană din București a publicat un album în format mic de 440 de pagini cu reproduceri ale tablourilor și altor opere de artă dedicate celor doi Ceaușești. Albumul se situează cumva în continuarea albumului Un portret pentru tovarășu de Cornel Ilie, cu reproduceri după obiecte aflate în colecția Muzeului Național de Istorie a României, publicat cu un an înainte, în 2018. Călina Bârzu, muzeograf la Muzeul Național de Artă Contemporană la Arhiva de Fotografie și curator al expoziției cu obiecte de artă omagială, a ținut să remarce și organizarea unei expoziții paralele cu obiecte de atunci din colecția deținătorilor de automobile din clubul Retromobil. Integrarea expoziției cu obiecte de viață cotidiană în expoziția omagială este o manieră de a înțelege spiritul timpului în care a decurs viața a două generații de români, între 1945 și 1989.



    Expoziția este realizată în baza catalogului din 2019 care a marcat 30 de ani de la Revoluție. Este o selecție din lucrările omagiale din colecția muzeului. Expoziția aduce în fața privitorilor și vizitatorilor lucrări realizate de artiști consacrați și din partea oamenilor simpli, a colectivelor de muncă, care s-au regăsit prin moștenire în colecția muzeului. Expoziția a început în decembrie 2019, a avut mai multe episoade sau serii de obiecte din colecție care au fost expuse. Am făcut o colaborare cu Retromobil România, ei s-au alăturat pe această tematică și au venit cu o serie de obiecte din colecțiile membrilor, cu exponate cu tematică auto. Obiectele Retromobil variază de la permise de conducere, publicații cu tematică auto, hărți, reviste și carnete de bord. Avem și un frigider care se putea monta în portbagaj și un televizor care, de asemenea, se putea și el monta la acumulatorul mașinii. Avem o serie de numere de înmatriculare și fiecare are o poveste, cum sunt ele cotate în funcție de clasa socială. Mai avem obiecte auto care puteau fi luate în călătorie. Mai avem o selecție de imagini de arhivă în care sunt cuprinse imagini cu mașini.



    Deși în format mic, catalogul cu obiecte omaginale de la Muzeul Național de Artă Contemporană reușește să remarce forța propagandistică a lucrărilor artistice omagiale. Unul dintre cei mai bine cotați pictori a fost Sabin Bălașa (1932-2008), prezent în album cu tabloul Epoca Ceaușescu, realizat în 1988, ulei pe pânză cu dimensiunile de 120 x 150 centimetri. Lucrarea înfățișează 4 mineri privind înainte, pe un fundal albastru semiîntunecat. Am întrebat-o pe Călina Bârzu ce exponate speciale din colecția de cadouri a cuplului Ceaușescu a expus muzeul:



    Speciale din colecția noastră avem machete de felicitări din partea poporului și a întreprinderilor care făceau aceste cadouri. Un obiect este mai deosebit și arată multă ingeniozitate, performanță și calitate, acest cadou din partea Întreprinderii de Avioane din Bacău, care are și o dedicație pentru cei doi. Este un avion-machetă care simbolizează munca celor din fabrică. O parte din obiectele noastre sunt din colecția originală de la Muzeul Partidului Comunist Român și de la Muzeul de Artă. E aceeași manieră de a pune conducătorul în centru. Obiectele trebuia să ilustreze realizările fabricii, pe de-o parte, dar și ale lui personal, pe de alta, despre cum reușise să aducă întregul progres tehnologic și cum i se datorau toate rezultatele economice și ale muncii poporului. Totul era datorită lui că reușise să ajute la dezvoltarea și bunăstarea poporului. Majoritatea obiectelor sunt într-o stare bună de conservare.



    Expoziția omagială de cadouri primite de cuplul Ceaușescu de la Muzeul de Artă Contemporană are un mesaj simplu pentru generația de azi: arta în dictatură, chiar dacă executată cu talent, este în afara spiritului liber.


  • Chipurile deţinuţilor politici de la Ploieşti (1948 – 1964)

    Chipurile deţinuţilor politici de la Ploieşti (1948 – 1964)

    În jur de 350 de deţinuţi politici
    documentaţi din surse oficiale apar în arhive având legătură cu oraşul
    Ploieşti, important centru industrial şi petrolier, mai ales în prima jumătate
    a secolului XX. Cei mai mulţi dintre ei au fost arestaţi, încarceraţi, judecaţi
    şi torturaţi în clădiri emblematice ale oraşului, pe lângă care locuitorii
    obişnuiţi au trecut de-atâtea ori fără să bănuiască nimic. Pornind de la
    memoria locului, dar şi de la nevoia de cunoaştere a tragediilor prin care a
    trecut oraşul său natal, istoricul Lucian Vasile a scris lucrarea Cei pe care
    i-am uitat. Represiunea comunistă din Ploieşti (1948 – 1964). Cei incluşi în
    carte au fost selectaţi potrivit legăturii lor cu oraşul prahovean: la momentul
    arestării fie locuiau în Ploiești și aparțineau practic organic acelei
    comunități, fie au fost anchetaţi de Securitatea locală şi închişi acolo. Însă
    indiferent de asta, tragedia lor este aceeaşi ca în cazul tuturor victimelor
    regimului comunist dornic să-şi anihileze duşmanii reali sau închipuiţi, pe
    baza unor învinuiri, la rândul lor, adevărate sau inventate. Cine erau aceşti
    oameni, aflăm acum de la istoricul Lucian Vasile:

    Au fost din absolut
    toate categoriile. Asta mi s-a părut mie cel mai interesant că aproape jumătate
    dintre deținuții politici aveau origine socială muncitorească sau erau țărani
    săraci sau mijlocași, adică exact categoriile pe care regimul clama că le
    reprezintă. Asta arată, de fapt, care era gradul de respingere sau de atașament
    al comunității românești față de regimul impus după cel de-al Doilea Război
    Mondial. Iar referitor la vârstă, majoritatea erau tineri pentru că ei erau cei
    mai dispuși să facă ceva. Nu aveau obligații familiare şi nu aveau copii pentru
    că asta am văzut că a schimbat foarte mult raportarea oamenilor la presiuni:
    protejarea familiei.


    Acuzaţiile
    nefondate, arestările abuzive, fără inculpare oficială sau chiar proces, dar
    mai ales, tortura şi condiţiile inumane de detenţie i-au făcut pe mulţi
    supravieţuitori ai închisorilor reticenţi în a vorbi despre ce-au păţit. Pentru
    o parte din cei de la Ploieşti, Lucian Vasile a fost cel care şi-a asumat
    scrierea poveştii lor, iar una dintre persoanele cele mai impresionante a fost
    Martha Koppes care, la începutul anilor 1950, a avut o întâlnire extrem de
    interesantă cu Securitatea.

    Lucian Vasile: E vorba de Martha Koppes care a fost, în
    opinia mea, cea mai curajoasă femeie pe care am întâlnit-o în cercetarea mea.
    Nu a fost singura, dar ea a fost de departe impresionantă ca personalitate. Nu
    a făcut închisoare, dar provenea dintr-o familie mixtă româno-olandeză, tatăl
    său era un important industriaș ploieștean, iar în anii 40, pe când locuia în
    București cu soțul său, a fost contactată de Securitate și i s-a pus pe masă
    colaborarea cu Securitatea. A fost constrânsă cu soarta părinților săi care
    erau deja în vârstă și vroiau să plece din țară şi care deja avuseseră o serie
    întreagă de șicane. Marta, mai ales, nu trebuia sa spună nimănui de acest
    lucru. Ea trebuia să ofere informații din cadrul Ambasadei olandeze unde lucra de
    doi ani de zile, dar a reușit să facă să pară că face jocul Securităţii fără să
    facă jocul, de fapt, ca să reuşească să-i scoată pe părinții săi din țară. Dar
    o întorsătură absolut banală și stupidă a sorții a adus-o în brațele
    Securității și literalmente disperată a trebuit să semneze un soi de angajament
    foarte atipic, scris şi aplicat în termenii săi şi de care apoi s-a dezis. În cele din urmă a reușit să plece din țară. Şi părinţii la fel.
    Din păcate, n-a putut câștiga toată partida, soțul său a rămas în România
    captiv și, fiindcă ochii care nu se văd se uită, au trebuit să se despartă.

    Cum mulţi dintre
    deţinuţii politici ploieşteni din primii ani ai comunismului erau tineri sau
    studenţi, n-au prea avut cum să scape de cea mai dură experienţă de-atunci:
    reeducarea de la penitenciarul din Piteşti, fenomen răspândit apoi şi în alte
    centre de detenţie. Deţinuţii erau fortaţi să se tortureze reciproc, să-şi
    denunţe toate credinţele anterioare şi persoanele apropiate. Asta li s-a
    întâmplat la sfârşitul anilor 40 unor studenţi ploieşteni care avuseseră
    îndrăzneala tinerească de a tipări manifeste anti-comuniste.

    Ce li s-a
    întâmplat odată încarceraţi la Piteşti, ne povesteşte Lucian Vasile:

    Totul se răstoarnă de atâtea și atâtea ori încât nu mai știi ce e
    normal şi ce e anormal ghici, cine e victima şi cine e agresorul, cine te
    salvează și cine te umilește. Dar dincolo de asta e și o poveste a
    supraviețuirii și a încrederii pentru că și în acele condiții absolut aberante
    cei patru prieteni au avut în continuare încredere unul în altul şi au refuzat
    să se lovească unul pe celălalt, chiar dacă au ajuns în niște ipostaze greu de
    surprins în cuvinte fiind salvati printr-un efort supraomenesc de cei care îi
    aduseseră în pragul morții. Sunt niște răsturnări de situație absolut
    impresionante și foarte greu de înțeles.


    Eliberaţi
    odată cu decretul de graţiere din 1964, majoritatea deţinuţilor din Ploieşti,
    şi nu numai, au continuat să fie supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate până
    la căderea regimului comunist. Dar întâmplările din această perioadă vor
    constitui conţinutul altei cărţi.




  • Zidul Berlinului – 60 de ani

    Zidul Berlinului – 60 de ani

    Povestea începe cu uimirea oamenilor din Berlin când, în dimineața zilei de 13 august 1961, au văzut că soldații est-germani ridicaseră un gard de sârmă ghimpată pe acolo pe unde li se spusese că ar începe o altă țară. Ca de obicei, fotografiile spun mult mai mult: oamenii râd, tinerii sunt puși pe glume, un jurnalist filmează, alții fotografiază. În fața lor, dincolo de gard, soldații estici par ceva mai serioși, dar nu foarte mult. Chiar așa, cum să faci o graniță prin mijlocul unui oraș, peste noapte?! Frontiera exista, însă, de la sfârșitul ultimului război mondial, când armata sovietică ocupase Berlinul, dând lovitura finală jocului nebun al lui Hitler.



    Capitala inamicului avea să fie împărțită în patru sectoare, pentru cei patru învingători: sovieticii și americanii, britanicii și francezii. Odată încheiate luptele, s-a declanșat războiul rece, pentru stăpânirea ideologică a lumii. Astfel, în timp ce partea Germaniei aflată sub stăpânirea celor trei puteri vestice, nord-atlantice, s-a constituit într-un stat capitalist, părții estice, unde se afla Armata Roșie, i s-a rezervat comunismul, ca întregului Est european. În esență, este confirmarea principiului agreat de Stalin și Churchill, privind împărțirea Europei încă dinaintea încheierii războiului.



    Cele două state germane se constituiseră, de facto, încă din 1949, iar timp de 12 ani Berlinul scăpase de divizarea efectivă. Totuși, Berlinul de Vest a fost de la început o enclavă în spațiul est-german și trecuse printr-o blocadă, la scurt timp de la război. Ridicarea unui zid, ca o graniță ce poate fi trecută doar prin locuri autorizate, a fost, se pare, ideea liderilor est-germani, care se plângeau că se scurg pe acolo alimentele subvenționate de regimul comunist. Prin Berlin se desfășurau și tot felul de schimburi informale dar pe sovietici se pare că nu îi deranja acest aspect.



    La 13 august 1961, gardul de sârmă ghimpată nu părea amenințător dar, treptat, el a ajuns un sistem îngrozitor de izolare strictă. Zidul efectiv a ajuns să fie o placă de beton rezistent, de vreo trei metri înălțime, având partea de sus rotunjită, pentru a împiedica mâna omului să se agațe de marginea sa. Până la acest zid, însă, era imposibil de ajuns. El era urmat, în paralel, pe toată lungimea sa, de mai multe benzi de siguranță, cu nisip sau alte materiale în care s-ar fi imprimat orice urme, un rând de proiectoare aprinse tot timpul, un rând de turnuri de observație, zone de patrulare, cu câini sau în mașini militare, alte rânduri de sârmă ghimpată sau grilaje, și iar o zonă de protecție imposibil de trecut. Granița trasă prin mijlocul orașului a tăiat străzi, case, biserici și cimitire, dar mai ales a zdrobit vieți și destine.



    Prima victimă a venit la numai 10 zile de la fatidica zi de 13 în care s-a născut Zidul, și după alte două zile un om a fost împușcat pentru că încerca să treacă înot în Vest. Tocmai fusese semnat ordinul de împușcare a celor care mai încercau să treacă Zidul Berlinului. Se apreciază că peste 5 mii de oameni au reușit, totuși, să treacă în Berlinul de Vest iar aproape 200, copii sau chiar mai în vârstă, au fost omorâți. Memoria reține cazuri de mare dramatism, într-o perioadă în care țările Estului european, printre care și România, erau izolate cu forța de restul lumii, mai ales de Occident.



    Zidul Berlinului a fost un simbol al Războiului Rece, o imagine clară și vie a ce însemna regimul comunist pentru popoarele aflate sub dominația acestei ideologii. A fost un simbol puternic, reprezentând lumea împărțită între două mari puteri, de ideologii diferite. Practic, orice frontieră a unui stat comunist era un zid impenetrabil, orice cetățean est-european sau sovietic era înconjurat de un Zid al Berlinului care îl ținea izolat de tot ce se întâmpla în lume.



    Zidul Berlinului a căzut în 1989, când s-a prăbușit și sistemul comunist din Estul Europei. A fost momentul căderii acestor ”ziduri al Berlinului” ce au ținut închiși în țările lor, sute de milioane de oameni din Estul Europei. La 9 noiembrie 1989, Zidul de la Berlin a fost luat cu asalt de germanii din ambele părți, marcând sfârșitul diviziunii și al regimului comunist în Germania. Românii mai aveau de trecut o lună și o Revoluție pentru a scăpa de comunism.




  • România în arena internațională în anii 60-70

    România în arena internațională în anii 60-70

    În anii 1960-1970, România își căuta o poziție în politica
    internațională. Căzută după 1945 în sfera de influență a Uniunii Sovietice
    împreună cu întreaga Europă de Est, ea a fost obligată să-și schimbe modelul
    politic și modelul de dezvoltare economico-socială. Inevitabil, politica
    externă a avut și ea de suferit, ruperea relațiilor cu lumea occidentală fiind
    prima directivă dată de Moscova. După 1948, când regimul comunist se instalează
    total, și până la începutul anilor 1960, izolaționismul și adversitatea față de
    Occident, de lumea capitalistă, au fost liniile politicii externe românești.
    Moartea lui Stalin din 1953, condamnarea crimelor sale de către Hrușciov,
    intervenția URSS împotriva revoluției ungare din 1956 au fost repere importante
    ale schimbărilor de relații internaționale în interiorul lagărului socialist.
    Uniunea Sovietică începea să-și diminueze controlul asupra statelor pe care le
    ocupase după 1945 iar conducerile comuniste ale acestora încercau să-și refacă
    relațiile afectate după război.


    România încerca și ea să-și refacă o identitate
    internațională. Ministerul de Externe simțea nevoia unui lider reformator și
    acesta a fost găsit în persoana lui Corneliu Mănescu, ambasadorul României în
    Ungaria. În 1961, Mănescu era chemat la București și i se aducea la cunoștință
    că era numit ministru de externe al României chiar de către Gheorghe
    Gheorghiu-Dej, șeful statului.În acel an 1961, România avea relații diplomatice cu aproximativ 30 de
    state. Lui Corneliu Mănescu acest fapt i s-a părut ridicol iar primul pas a
    fost deschiderea către ONU unde România a găsit prieteni. Unul dintre ei a fost birmanezul U Thant, cel
    de-al treilea secretar general al organizației. Astfel, România era admisă în
    ONU în 1955.

    În 1994, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română a discutat cu Corneliu Mănescu, atunci în vârstă de 78 de ani.

    U
    Thant a fost un mare prieten al României. U Thant ne-a ajutat să devenim un
    membru onorabil al ONU, cu ajutorul lui, deşi cerut foarte târziu. U Thant ne-a
    ajutat pentru înfiinţarea Centrului ONU la Bucureşti şi pentru altele. Omul
    ăsta a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să ne ajute. Şi, o spun în treacăt,
    în ’68, când România a fost ameninţată cu invazia, U Thant, primul om cu care
    am luat legătura la New York, s-a angajat să convoace o conferinţă
    internaţională extraordinară a ONU pentru a ne sprijini. Aşa că, întotdeauna,
    acest om ar merita să se bucure de stima şi recunoştinţa noastră.


    Corneliu
    Mănescu a făcut ca România să-și refacă relațiile cu Occidentul. Prima a fost
    Franța. În
    ’61, când am preluat Ministerul de Externe, relaţiile României se limitau
    aproape numai la statele care făceau parte din Pactul de la Varşovia. Cu
    statele occidentale, cu care fusesem în aceeaşi linie în lupta împotriva
    armatelor hitleriste, fusesem după 1945 aproape într-o stare de război.
    Relaţiile fuseseră aproape îngheţate. Începând cu ’61, sistematic relaţiile noastre
    s-au extins. În primul rând, am reluat relaţiile cu ţări ca Franţa. În ’61,
    relaţiile noastre cu Franţa fuseseră reduse aproape de zero. Pe ministrul de
    externe francez Couve de Murville, în ’61, în primul meu an ca ministru de
    externe, l-am întâlnit la New York şi m-a invitat în Franţa. I-am dat pe loc
    răspunsul afirmativ. Asta era, din partea mea, un gest nu prea obişnuit. Şi nu
    era acceptat ca cineva să ia pe cont propriu asemenea hotărâre. Bineînţeles că,
    ulterior, mi-a venit aprobarea din ţară.


    O
    altă țară occidentală către care România s-a îndreptat a fost Italia. România a avut faţă de
    organizaţiile internaţionale o atitudine de neiertat, le respingea, respingea
    ajutoare. Pentru mine a fost de neuitat discuţia avută cu premierul Italiei
    Amintore Fanfani la Bucureşti, atunci când i-am spus că România ar avea nevoie
    de ajutorul ţărilor industriale, al Italiei de pildă. Și el a spus bine, dar
    acum veniţi voi cu o astfel de cerere? V-am aşteptat demult dar voi n-aţi venit.
    Noi am dat acest ajutor cui l-a cerut şi în special Iugoslaviei Acestea au
    fost cuvintele lui Fanfani.


    În
    1967 avea să fie făcut pasul cel mare, legăturile cu RFG. În această perioadă am acordat un interviu unui reporter de
    la Christian Science Monitor, îl chema
    Rossi, lucra la New York. A discutat cu mine problema atitudinii noastre faţă
    de RFG, dacă dorim sau nu relaţii, dacă credem că ar fi bine să existe o
    legătură care să aibă un caracter formal, stabil. Și mi-a mai pus o întrebare:
    dacă eu credeam că Germania era fascistă. La care am răspuns: categoric, nu! Acest
    interviu a stârnit o nemaipomenită nemulţumire din partea tuturor colegilor din
    Pactul de la Varşovia. Vârful de lance a fost Germania Democrată care a
    protestat vehement. Îmi reproșau cu ce drept mă pronunţasem în acel fel Degeaba,
    lucrurile fuseseră clarificate. Era ceva care trebuia făcut.


    Corneliu
    Mănescu avea să fie un ministru de externe de succes beneficiind de sprijin politic
    de la cel mai înalt nivel. Avea să fie ales pe 19 septembrie 1967 președinte al
    celei de-a 22-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, prima dată când un
    reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție. Iar România
    avea o imagine externă excelentă de care se va folosi în tot deceniul al
    optulea al secolului 20.


  • Supravegherea politică în lumea rurală românească

    Supravegherea politică în lumea rurală românească

    Supravegherea politică în România între anii 1945 și
    1989, în timpul regimului comunist, a fost unul dintre pilonii terorii pe care
    s-a bazat funcționarea acestuia. Securitatea, Miliția și rețelele de
    informatori au format un triunghi al răului care a condamnat oameni nevinovați la
    detenție și pe alții i-a persecutat numai pentru opiniile lor politice și numai
    pentru că își apărau avutul din care își câștigau existența. Aparatul de
    supraveghere politică și represiune a fost ubicuu și a comis toate tipurile de infracțiune
    la adresa persoanei, inclusiv omucidere.


    Despre supravegherea politică din
    comunism s-a vorbit mai mult cu referire la orașe. În marile aglomerări urbane,
    acolo unde condițiile de viață erau mult mai greu de suportat și potențialul
    exploziv mai mare, regimul a concentrat mai multe resurse. Întrucât orașul era
    locuit de oameni de o diversitate mai mare, inclusiv muncitori care aveau o
    capacitate de solidarizare crescută, supravegherea se simțea mai acut. Dar nici
    lumea rurală nu a fost scutită de prezența aparatului de supraveghere și
    represiune.

    De fapt, istoria supravegherii și represiunii comuniste începe în
    mediul rural și nu încetează niciun moment până în 1989. Formarea rezistenței
    armate anticomuniste din militari și țărani care se opuneau colectivizării a
    făcut ca statul comunist să instituie teroarea mai întâi la țară. Acolo era
    nevoie de informatori pentru a afla cine erau partizanii din munți, cine erau
    țăranii din sate și comune care îi ajutau și care erau rețelele prin care
    partizanii, țăranii și cei din oraș comunicau. Astfel încât, supravegherea în
    mediul rural avea o importanță uriașă. Istoria rezistenței anticomuniste
    menționează activitatea informatorilor drept cauză principală a lichidării
    grupurilor de partizani. Gropile comune descoperite au scos la iveală zeci de
    țărani împușcați pe câmp, la marginea pădurilor ori în locuri îndepărtate.


    Istoricul
    Gheorghe Miu a cercetat aparatul de supraveghere și represiune din zona
    Buzăului. El consideră că maniera de funcționare a aparatului poate fi extins
    la scara întregii Românii. Aceste structuri militarizate ale regimului communist au acționat în mediul
    rural, în satele socialiste, folosind rezidențe în posturile de miliție care au
    funcționat în comunele rurale. Aceste rezisdențe ale Securității aveau rețele
    informative bine puse la punct, cu case conspirative, cu agenți informatori, o
    structură informativă pe care am descoperit-o în mai multe documente. O
    rezidență a Securității era o sursă de informații. Ea supraveghea și superviza
    rețelele de informatori. Rezidentul, de cele mai multe ori, se identifica cu
    șeful postului de miliție, practic se substituia ofițerului de securitate care
    răsundea de zona respectivă. El lua legătura cu sursele informative transmițând
    informațiile către ofițerul de securitate care purta de regulă denumirea de
    lucrător operativ de securitate.


    Un
    aparat de supraveghere și represiune nu putea funcționa fără informatori.
    Aceștia erau recrutați din toate mediile și o făceau din motive variate. Unii
    cedau șantajului dar alții, conform arhivelor, beneficiau de avantaje
    materiale: ei sau membrii familiilor lor erau erau angajați în slujbe râvnite,
    alții primeau locuințe mai bune, salarii mari și alte recompense financiare,
    altora li se permitea să călătorească în străinătate. Însă în mediul rural
    recompensele erau absente și informatorii furnizau informații despre cel vizat de
    teama repercusiunilor. Gheorghe Miu spune că ei proveneau din toate mediile
    sociale care se puteau întâlni în mediul rural.

    Am descoperit nenumărate surse de informații care purtau
    pseudonime. Ele proveneau din diverse medii sociale. În general, erau
    recomandate mediile apropiate obiectivului, celui vizat de Securitate și
    Miliție: erau vecini, țărani cooperatori, deci de aceeași condiție socială. Dar
    am descoperit și surse care erau cadre didactice. Dar am descoperit și cazul
    unui funcționar de CEC care era trimis pentru a populariza binefacerile
    CEC-ului printre țărani. Însă el avea și o sarcină precisă de la agentura
    Securității. Nu am descoperit avantaje materiale propriu-zise. Miliția și
    Securitatea au funcționat în mediul rural folosind aceași metodă a terorii, au
    indus frică. Acești oameni erau chemați la postul de miliție și dădeau
    informații de frică dar și cu acceptul lor.


    Istoricul
    Gheorghe Miu are și un exemplu de țăran care a suferit de pe urma opiniilor
    sale. Este vorba chiar despre bunicul său patern. Un studiu de caz îl vizează pe bunicul meu, Vasile Miu, un
    țăran care s-a opus colectivizării. El a rămas necolectivist până în 1989 însă
    a suportat consecințele. El a avut deschis un dosar de verificare și un dosar
    de anchetă penală. Bunicul meu era un țăran mijlocaș cu 9 hectare de pământ,
    catalogat ca reacționar, dușmănos pentru regimul comunist. Folosindu-se ca
    pretext o scrisoare pe care Vasile Miu a trimis-o președintelui Consiliului
    Popular al comunei Padina Gigel Stoicescu, unul dintre artizanii colectivizării
    din comuna Padina, județul Buzău, organele de Securitate i-au întocmit un doar
    de verificare și un dosar de anchetă penală. A urmat un calvar. Deși țăranul
    Vasile Miu nu a fost încadrat ca deținut politic, el a fost închis 3 luni
    pentru că vânduse la târg un cal sechestrat de fiscul comunist ca urmare a
    datoriei la plata cotelor agricole.


    Aparatul
    de supraveghere și represiune din anii comunismului a funcționat cu aceeași
    brutalitate în mediul rural ca și în cel urban. Și numeroși țărani au încă amintiri
    despre ce activități au avut la țară Securitatea, Miliția și informatorii.

  • שני מוזיאונים המוקדשים לזיכרון יוקמו ברומניה

    שני מוזיאונים המוקדשים לזיכרון יוקמו ברומניה

    שני מוזיאונים המוקדשים לקידום זכרם של קורבנות השואה והקומוניזם יוקמו ברומניה, בתוכנית ההחלמה והחוסן הלאומית של האיחוד האירופי. ההודעה נמסרה על ידי חבר הפרלמנט אלכסנדרו מורארו, הנציג המיוחד של הממשלה לקידום מדיניות זיכרון, מאבק באנטישמיות ושנאת זרים. הוא ציין כי מדובר במוזיאון הלאומי להיסטוריה של היהודים והשואה ברומניה ובאנדרטת כלא השתיקה ברמניקו סאראט (מזרח).



    במקרה של המוזיאון הלאומי להיסטוריה יהודית והשואה ברומניה, נקבע הפרויקט הזוכה בתחרות הפתרונות לעיצוב התערוכה הקבועה. המוזיאון יפעל בבניין באנלוק-גודריך, הממוקם במרכז בוקרשט, בקאלה ויקטוריי. חשוב להזכיר את המאמץ שעשה המכון הלאומי לחקר השואה ברומניה אלי ויזל, כדי לקדם מטרה זו. בעקבות הצעדים שיזם חבר הפרלמנט מורארו, ההשקעה הזו, המוערכת בכ -38.7 מיליון יורו, תיכלל בתוכנית הלאומית להתאוששות והחוסן. המוזיאון יהווה כרטיס ביקור של רומניה שתזכה בכבוד , תהיה אירופית יותר וכנה יותר כלפי אזרחיה אם היא תקבל את ההיסטוריה שלה כפי שהיא, לטוב ולרע, אמר מורארו



    לגבי אנדרטת “כלא השתיקה” ברמניקו סאראט, אלכסנדרו מורארו אמר כי זה יעלה 10 מיליון יורו. הכלא ברמניקו סראט (מזרח) היה אחד נקודות הדיכוי החשובות של המשטר הקומוניסטי. יש לנו כבר דוגמאות במדינות אירופה בהן בוצעו פרויקטים דומים להפיכת בתי כלא לשעבר ומחנות עבודות כפייה לאנדרטאות, אומר מורארו. בין השנים 1955-1963, מפקד הכלא היה ALEXANDRU VISINESCU, שהורשע בשנת 2015 בפשעים נגד האנושות.

  • Scriitorul si disidentul I.D.Sîrbu

    Scriitorul si disidentul I.D.Sîrbu

    Printre
    intelectualii disidenți din timpul regimului comunist, Ion Desideriu Sîrbu
    ocupă un loc aparte: a scris cu adevărat literatură de sertar prin cărțile
    sale nepublicate de teama cenzurii, dar care au văzut lumina tiparului după
    căderea dictaturii și a constituit modelul personajului Victor Petrini din
    romanul Cel mai iubit dintre pământeni scris de Marin Preda. Exact ca
    Petrini, I.D.Sîrbu era un filosof care a fost condamnat la închisoare în anii
    1950 pentru a refuzat să-și denunțe profesorul, pe dramaturgul, poetul și
    filosoful Lucian Blaga. Despre ratarea vocației sale filosofice, dar despre recuperarea
    sa ca scriitor, dar mai ales ca persoană cu o moralitate exemplară, ne vorbește
    acum Dana Jalobeanu, la rândul său cadru didactic la Facultatea de Filosofie
    din București.

    A făcut un doctorat în filosofie, a fost
    elevul și discipolul filosofilor Lucian Blaga și Liviu Rusu, ambii de la
    universitatea din Cluj. La un anumit moment, la 28 de ani, ajunsese să fie cel
    mai tânăr conferențiar din Facultatea de Filosofie de la Cluj. Ca mult mai
    târziu să ajungă, potrivit spuselor lui, cel mai bătrân vagonetar din mina de
    la Petrila, la 44 de ani. I.D.Sîrbu a fost un om al cărui destin a fost cu
    putere călcat în picioare de cizmele tropăitoare la istoriei secolului XX. Dar
    a supraviețuit făcând literatură, răzbunându-ne în felul acesta pentru că n-a
    fost lăsat să facă filosofie. Imediat după 1990, romanul său Adio, Europa a
    fost considerat unul exploziv, mie nu-mi venea să cred că se putea scrie așa
    ceva în comunism. Dar n-a fost publicat doar romanul acesta, au apărut apoi un
    volum de corespondență, Scrisori către bunul Dumnezeu și Jurnalul unui
    jurnalist fără jurnal. În anii 90, așadar, l-am descoperit cu uluire pe acest
    autor despre care unii știau deja, căci în comunism îi apăruseră niște texte și
    piese de teatru. În plus, exista un folclor în lumea literară pe marginea
    personalității lui I.D.Sîrbu. Dar și cei care-l cunoșteau s-au minunat de forța
    literaturii lui


    Arestat în 1956 și condamnat politic, întâi la un an,
    apoi pedeapsa crescându-i la șapte ani, I.D.Sîrbu a lucrat, după eliberare, câteva
    luni într-o mină. Zona nu îi era necunoscută, căci el însuși era fiu de miner,
    născut în 1919 în colonia minieră Petrila de la marginea orașului Petroșani. În
    1964, a fost trimis la Craiova cu domiciliu forțat unde a reușit, într-un
    târziu, să se angajeze la Teatrul Național
    din oraș ca secretar literar, deși se afla constant sub supravegherea Securității
    locale si centrale. Totuși, și-a păstrat verticalitatea morală, după cum
    remarcă și criticul literar Cosmin Ciotloș.

    E un om care prin
    oricâte încercări a trecut, oricâți ani de închisoare nedreaptă a făcut a
    refuzat să toarne, la rândul lui, către Securitate. A refuzat să devină un
    delator și despre asta el chiar a scris. N-a fost informator inclusiv din
    motivul că provenea dintr-o comunitate minerească, din Petrila, unde nimic nu
    era considerat mai josnic decât să te transformi într-un pârâcios, cum scria
    chiar Sîrbu. Era pragul moral ultim sub care putea să cadă cineva. Scriitorul
    chiar a spus, la un moment dat: Nu mă judecați după ce-am făcut, ci pentru
    cele pe care nu le-am făcut, am refuzat să le fac, deși aș fi putut să le fac.
    Acesta este un prim refuz. Un alt episod este povestit de el din ceea ce-și
    amintea că s-a petrecut în închisoare. Acolo erau reprezentate toate
    confesiunile creștine, iar Sîrbu a reușit să-i convingă pe deținuții de lângă
    el să serbeze o noapte pascală, acolo, în închisoare, în aceeași zi. E un gest,
    evident, ecumenic. Dar pentru mine e mult mai mult decât un gest ecumenic. Văd
    un om care s-a zbătut pentru a pune laolaltă sensibilitățile religioase ale mai
    multor oameni. Pentru el, obiectivul acelui moment a fost ca acești oameni să
    se salveze împreună, sufletește


    În prezent, la Petrila,
    locuința unde s-a născut I.D.Sîrbu a devenit Casă Memorială și centru cultural
    sub îngrijirea caricaturismului Ion Barbu care l-a și cunoscut pe scriitor. Ion
    Barbu. Pe I.D.Sîrbu, concitadinul meu, l-am întâlnit pentru prima și ultima
    dată într-o din vara anului 1988. Venise într-o vizită în Valea Jiului, căci în
    orașul Petroșani locuia sora lui, Irina Sîrbu. Și, într-o după-amiază, a
    hotărât să facă drumul pe jos de la casa surorii până la casa părintească din
    Petrila, însoțit de fratele meu, Mihai Barbu. Distanța, de vreo 4 kilometri, a
    fost parcursă pe jos, cu dese opriri și cu foarte multe povești despre ce era
    odată Valea Jiului.

    Când am ajuns la casa părintească, din colonia minieră
    Petrila, a trecut prin cimitir, pe la mormintele părinților, iar ultima haltă a
    făcut la școala din localitate unde eu făceam muncă voluntară cu niște copii.
    Îndrumam un cerc de desen care executa o istorie a literaturii române prin
    portrete ale scriitorilor făcute de elevi. Unul din ei i-a luat măsurile
    domnului Sîrbu și i-a făcut portretul care apoi a fost vernisat în cadrul unei
    expoziții la Muzeul Literaturii Române din București. De la școală, ultima
    oprire am făcut-o în apartamentul meu unde am stat câteva ore bune. La final,
    ne-am dat mâna și de atunci mă laud că am fost ultimul om din Petrila cu care a
    dat mâna. Cred că era cel mai cald om pe care l-am întâlnit în viața mea, care spunea
    niște povești uluitoare și care mi-a provocat o admirație veșnică


    Mort în septembrie 1989
    din cauza cancerului de esofag, Ion D. Sîrbu n-a mai apucat să vadă căderea
    regimului comunist care a avut loc trei luni mai târziu.

  • Timişoara – 31 de ani

    Timişoara – 31 de ani

    Zi
    de doliu, joi, la Timişoara – orașul din vestul României unde, acum 31 de ani,
    pe străzi, au murit pentru libertate primii revoluţionari anti-comuniști! Ce
    s-a întâmplat, atunci, în orașul de pe malul Begăi a reprezentat scânteia ce a
    dus,câteva zile mai târziu, la
    căderea regimului dictatorial condus de Nicolae Ceaușescu în urma celei mai
    sângeroase Revoluții din sud-estul Europei. În memoria eroilor care au luptat,
    cu prețul vieții, pentru democrație, în Timişoara au fost programate evenimente
    comemorative: slujbe religioase şi depuneri de coroane de flori, tradiţionala
    şedinţă specială a Consiliului Local, o lansare de carte sau o expoziţie. Din
    cauza pandemiei, însă, ele sunt lipsite de anvergura celor organizate în
    trecut. Chiar și așa, 17 decembrie 1989 va rămâne pentru totdeauna în memoria
    timişorenilor drept cea mai neagră zi din istoria recentă a oraşului. Atunci,
    forţele de represiune au deschis focul asupra manifestanţilor care au ieşit pe
    străzi scandând ‘Libertate’ şi Jos Ceauşescu. În Revoluţia de la
    Timişoara şi-au pierdut viaţa aproape 100 de persoane, iar circa 350 au fost
    rănite.

    La mai bine de 3 decenii, la întâlnirea de miercuri cu aleşii locali,
    reprezentanţii asociaţiilor de revoluţionari au evocat sacrificiul martirilor
    anti-comuniști, după cum nu au ezitat să îşi exprime nemulţumirea faţă de
    neîmplinirile actuale ale societăţii româneşti. Din păcate, vedem că se fac paşi mici atât în separaţia puterilor, în
    administraţie, cât și în reforma justiţiei sau din învăţământ şi, de fiecare
    dată, în 16 decembrie le reamintim scopurile pentru care am făcut Revoluţia şi
    le cerem să facă paşi înainte.

    Sunt cinstiţi eroii Timişoarei de către
    timişoreni, de către unele oficialităţi când vin aici în aceste momente
    aniversare şi comemorative. Ar trebui să conteze şi prin ceea ce facem noi în
    fiecare zi, dacă noi în fiecare zi trăim acele idealuri ale Revoluţiei sau nu
    le trăim, dacă le înfăptuim sau nu.

    Asociaţia Memorialul Revoluţiei a
    organizat Ziua Porţilor Deschise, iar vizitatorii au retrăit sau aflat istoria
    zilelor fierbinţi din Timișoara, din decembrie 1989. În opinia reprezentanților
    acestei Asociații, cel mai grav este că, nici la 31 de ani de la Revoluţia
    anti-comunistă, lucrurile, din punct de vedere juridic, nu sunt clare, adevărul
    urmând, poate, să fie cunoscut peste ani. Pe rolul instanței există un dosar al
    Revoluției: potrivit rechizitoriului, începând cu 22 decembrie 1989, când
    Revoluția s-a extins în toată țara, ar fi fost declanşată o amplă şi complexă
    acţiune de dezinformare şi diversiune care a dus la instaurarea unei psihoze a
    terorismului, aceasta fiind principala cauză a numeroaselor pierderi de vieţi
    omeneşti.