Radio România Internațional

Tag: Expat în România

  • Daniel van Soest (Ţările de Jos)

    Daniel van Soest (Ţările de Jos)

    Daniel van Soest este cetățean olandez, antropolog de meserie cu studii de psihologie și un mare iubitor al României. Este pasionat de istoria României și vorbește foarte bine limba română. Este stabilit în România, în județul Suceava, în comuna Cârlibaba, unde a deschis o pensiune. Mai întâi, părinții săi și-au deschis aici o afacere în 2003, ocazie cu care a ajuns Daniel van Soest în România prima oară.



    A făcut studii de antropologie la Utrecht, la Amsterdam și Leiden și mai târziu a ajuns în România, unde a lucrat în restaurare și construcție între anii 2010 și 2020. În 2020 s-a decis să-și lanseze propria afacere și a deschis pensiunea de la Cârlibaba. Este pur și simplu îndrăgostit de România, străbate țara în lung și în lat și încearcă să îi descopere laturile mai puțin turistice. Cum a fost întâlnirea cu România, petrecută în urmă cu 20 de ani?



    Am încercat să salvez PECO, afacerea părinților mei, în mai multe rânduri. În 2003 am fost prima dată în Cârlibaba, am lucrat la PECO și de atunci am tot venit în România. Dar era greu și pentru părinții mei, care stăteau în Olanda, era greu să facem o afacere la distanță. M-am implicat din ce în ce mai mult și, la un moment dat, mi-am dat seama că trebuie să mă mut în România. Era un moment potrivit să plec din Olanda, copiii mei erau mari, independenți. Și chiar voiam să încep o altă afacere, fiindcă aveam un loc foarte frumos la Valea Stânii și în Cârlibaba. În Cârlibaba avem Cabana de pe Stâncă și în Valea Stânii mai avem două căsuțe tradiționale. Acolo deținem un teren unde mai vrem să construim altă căsuță ca să ne extindem, dar astea-s planuri de viitor. Sunt mulți olandezi care au fost în România, dar marea majoritate nu cunosc destul. Sunt atâtea locuri frumoase care sunt necunoscute încă. Eu încerc să aflu toate lucrurile frumoase ca să dau mai departe, să explic care sunt locurile care trebuie vizitate. Sunt în Transilvania locuri nedescoperite, satele săsești și zona de munte de la noi merită o vizită. Încerc să mă informez și eu și încerc să dau informații mai departe despre ce țară frumoasă e România.



    Daniel van Soest scrie periodic pe site-ul Republica.ro, unde își expune ideile, părerile despre turismul românesc. Într-un articol scrie: ce frumos este să simți într-un loc toată istoria cu diversitatea ei și cât de important este să folosim tot ce a rămas tangibil de-a lungul vremurilor ca să arătăm esența locului. Cum ar prezenta România cuiva care nu o cunoaște?



    Dacă e vorba de istorie și turism cultural, aș alege Transilvania și orașele medievale din Transilvania. România are atâtea locuri unde istoria este – așa cum am scris- tangibilă. Clădirile nu s-au renovat, nu s-au modernizat, încă se vede în satele acestea – cum e cel unde vine regele Charles, Viscri, dar și în toate satele din jur și în Sibiu, în Sighișoara – așadar poți să-ți imaginezi cum era în urmă cu 100 de ani. Istoria devine foarte tangibilă. În Germania, în schimb, satele s-au modificat, s-au modernizat, s-au industrializat, au mai fost și bombardate în război. În România totul este neatins, aș putea să spun. Și pentru acest motiv e foarte potrivit să dezvoltăm turismul. Să fiu sincer, condițiile nu sunt încă optime. Aici trebuie investiții, trebuie efort pentru promovare, iar aici mai este mult de lucru. Văd că guvernul nu are o politică coerentă în domeniu și pentru asta tot scriu și comentez și încerc să schimb lucruri.



    Daniel van Soest face acum drumuri între Olanda și România, dar are o viață preponderent românească. De ce a ales să-și continue viața aici?


    Eu m-am mutat definitiv în România, pentru mine România e acasă. Și când stau aici, în Amsterdam, mi-e dor de locul meu din Cârlibaba. E vorba și de situația familială, soția e româncă. Dar nu e doar asta. Am găsit în România ceva ce în Olanda nu mai există – o viață foarte aproape de natură. În fiecare zi pot să fac o plimbare prin pădure, pe munte, să strâng bureți în pădure, să culeg fructe de pădure. Îmi imaginez că așa a fost viața cândva, dar în Olanda nu mai există legătura asta cu pământul și cu natura. Și schimbarea asta mi-a adus multă plăcere.



    În articolele sale, Daniel van Soest scrie mult despre cum vede el că ar trebui făcute mai bine lucrurile în România. L-am întrebat ce ar vrea să schimbe în țara noastră.



    Vorbesc cu multă lume despre viitorul României și văd foarte multă lume deziluzionată. Dar eu îi întreb pe toți: ce credeți voi, de unde aveți speranța că lucrurile o să fie mai bine decât acum, cum vă gândiți că o să putem să schimbăm România? E o mentalitate, o stare în care ne aflăm, care încă nu este pusă la punct, mai trebuie lucrat la mentalitate. Voi, românii, v-ați obișnuit cu o situație, aproape v-ați făcut imuni față de lucruri care nu sunt chiar normale. Eu pe de-o parte mă mir, pe de alta mă supăr. Eu nu pot să schimb ceva, doar pot să arăt lucruri care pentru mine, ca străin, sunt neobișnuite. Ce scriu eu e doar o sugestie. Pentru mine, România este în primul rând o schimbare pozitivă, altfel nu aș fi rămas. Îmi face mare plăcere să trăiesc în România și în Cârlibaba viața mea este destul de liniștită. Eu nu mă lovesc de corupție sau alte lucruri negative despre care scriu. Dar e greu de făcut bani în România, de făcut o afacere de succes și de asta eu leg problemele care există de corupție, de nepăsare și de plecarea românilor din țară.



    Pe 1 Decembrie am sărbătorit Ziua Națională și l-am rugat pe Daniel van Soest să facă o urare României și românilor.


    La mulți ani, România! La mulți ani, români! Sper la un an frumos. E un an electoral în care avem șansa să schimbăm lucrurile spre bine.






  • Reena Singh, coregrafă din India

    Reena Singh, coregrafă din India

    Reena Singh vine din India. E coregrafă, dansatoare și, dintre toate stilurile de dans indiene, a ales unul anume – Bharatanatyam. S-a născut în Alahabad, un oraș simbolic pentru India, pentru că acolo se unesc trei fluvii importante. A crescut în Delhi, unde a urmat o școală de comerț, însă pasiunea pentru dans s-a născut în copilărie. S-a specializat în dans, a urmat în India diverse cursuri pentru a putea preda, iar în România a ajuns în 2009, când s-a căsătorit cu un român pasionat de sitar și unul dintre cei mai buni interpreți și profesori pentru acest instrument tradițional indian din România.



    Reena Singh este director artistic al Centrului Cultural Indian Tansen, a dansat pe numeroase scene și a colaborat cu mai multe evenimente culturale și festivaluri de la noi, printre care Sibiu Jazz Festival, Namaste India, Teatrul Marin Sorescu din Craiova, Teatrul Maria Filotti din Brăila. A predat coregrafie clasică indiană pentru studenții la teatru și film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București. În 2011 a deschis în București o școală de dans, unde a predat stilul Bharatanatyam, un stil care ajută la autocunoaștere.



    Cum a fost începutul poveștii sale românești, în decembrie 2009?


    Era după Crăciun și era un Crăciun de vis, pentru că eu am crescut în India, iar acolo nu ninge niciodată. Noi doar visăm că vedem și noi cum ninge, iar pentru asta trebuie să mergem în Himalaya, ca să vedem ninsoarea. Moș Crăciun este doar o poveste pentru noi, la școală citim despre Moș Crăciun, despre Hristos, dar nu avem experiența acestei sărbători. Când am venit aici, în 2009, era zăpadă, a nins încontinuu, lacurile erau înghețate și a fost o experiență de vis, cum am zis. A fost foarte frumos, am sărbătorit Crăciunul alături de familia noastră, de soțul meu, și mi-a plăcut foarte mult. A fost foarte frumos.



    Reena Singh este căsătorită cu un cetățean român și are o familie frumoasă. Am întrebat-o cum a fost începutul într-o țară străină, cu o cultură atât de diferită de cea indiană.


    Am doi copii, iar soțul meu este muzician, cântă la un instrument indian și așa ne-am cunoscut. El a avut o bursă și a stat aproape cinci- șase ani în India și acolo ne-am întâlnit. Primele câteva zile în România au fost foarte frumoase, era sărbătoare și era bine, dar apoi a fost puțin mai greu, pentru că în 2009 România nu era cum este acum, când e mai bogată. Când am venit, a fost un șoc pentru mine, pentru că nu găseam legume, pentru că noi suntem și vegetarieni și carnivori, dar mai mult vegetarieni și nu găseam legume. Mi-a fost rău, pentru că pot să mănânc carne, dar nu pot să mănânc zi de zi carne, doar carne, îmi lipsesc legumele. Chiar și astăzi mi-e dor de niște legume care nu se găsesc aici, iar eu, spre exemplu, nu am mai mâncat de 13 ani niște legume de care mi-e dor. Vremea era mai deprimantă, nu ieșea soarele și îmi venea să plâng.



    Nu a fost ușor pentru Reena să trăiască într-o climă diferită, într-o societate cu o cultură pe care nu o înțelegea la început, dar în timp s-a adaptat.


    Încet -încet, da, mă bucur foarte mult când este vara și mai mult înspre toamnă când văd peste tot mai mult verde și mai multe flori și mai multe legume și atunci sunt foarte fericită. Dar, când mă gândesc că se apropie iarna, îmi vine în minte același gând ca atunci când am venit prima dată, că iar va fi totul înghețat aici și nu mai găsesc niște lucruri. Totuși, acum e mai bine în România, țara este mai globalizată, găsesc mai multă mărfuri, e mult mai dezvoltat totul. Mă simt bine acum, foarte bine.



    Timp de câțiva ani, Reena Singh a fost foarte activă în lumea dansului, însă de când a devenit mamă, se ocupă mai mult de copii. Pentru prodigioasa sa activitate culturală, Reena a fost supranumită ambasadoarea culturală a Indiei. A călătorit mult în România datorită dansului indian și a ajuns să cunoască bine țara. Am întrebat-o ce îi place cel mai mult în România și ce ar vrea să îmbunătățească?


    Îmi place tot. Sunt câteva lucruri care nu-mi plac, dar în general îmi place tot, inclusiv vremea, pentru că m-am adaptat. Și oameni îmi sunt dragi, pentru că sunt mai călduroși și mă simt că acasă. Mi-ar plăcea ca oamenii să fie mai patrioți, pentru că românii nu sunt patrioți deloc. Dacă spun că România are o anumită problemă, imediat cei din jur zic da, da, da, în România e rău, e foarte rău. Eu cred că asta e țara noastră și trebuie să o iubim, trebuie s-o îmbunătățim. Dacă nu facem nimic pentru țara noastră, n-avem voie să ne plângem. Nu putem să zicem că e rău. Noi suntem locuitorii ei și noi trebuie să facem ceva pentru țara noastră. Altfel nu avem de ce să criticăm, pentru că lucrurile nu se fac singure, trebuie ca oamenii să le facă.



    Am întrebat-o pe Reena Singh dacă se simte parte din România și dacă îi e dor de ceva din India, țara ei natală, pe care o vizitează din când în când.


    Deja stau de 14 ani aici și am copii, mă simt ca acasă. Mă bucur că au început să fie cultivate mai multe legume, românii sunt mai vegetarieni acum. Au mai multe noțiuni despre sănătate, pentru că, pentru a fi sănătoși, trebuie să mâncăm și legume, nu doar carne. Românii au devenit mai conștienți. Nu pentru că sunt săraci oamenii mănâncă legume sau linte, nu există așa ceva. Fiecare țară are ce e necesar pentru oamenii care trăiesc acolo. De exemplu, în România noi găsim alte fructe și alte legume decât India sau alte țări, pentru că de acestea avem noi nevoie. India este ca un continent, atâta varietate avem- și în cultură, și în mâncare, și ca religie și ca populație. Mi-e dor de tot. Pentru că eu sunt dansatoare, apreciez cultura. Adică dansul sau muzica clasică indiană, care sunt diferite față de muzica europeană. Cred că și muzica trebuie să vină aici, nu muzica Bollywood, ci muzica clasică indiană.



    Dar în India ce i-ar plăcea să poată duce?


    Mămăligă și sărmale. Apă minerală, apa minerală lipsește în India. Acolo e foarte multă poluare. Aici e foarte curat, tot aud că Bucureștiul e foarte poluat, dar nu se compară cu țara mea, unde e și mai poluat. Sper că și acolo, încet- încet, situația se va îmbunătăți. Statul acum elaborează o strategie și cred că în patru- cinci ani va fi mai bine și în India, dar aerul curat sigur o să-l iau cu mine, dacă se poate.






  • Ingo Tegge, fost director al Centrului Cultural German din Cluj-Napoca

    Ingo Tegge, fost director al Centrului Cultural German din Cluj-Napoca

    Ingo Tegge vine din Bremen și este
    manager cultural. A absolvit Free University din Berlin, a condus timp de șase
    ani Centrul Cultural German din orașul Cluj-Napoca și are o experiență și la
    Institutul Goethe din Johannesburg din Africa de Sud. Acum este la finalul
    mandatului la conducerea Centrului Cultural German din Cluj și urmează să plece
    în curând la Zurich. Cum a ajuns în România și de ce a ales să vină aici în
    urmă cu șapte ani, în 2016?


    Mulțumesc în
    primul rând pentru invitație. Pentru mine a fost o mică aventură să vin în
    România. De fapt, eu sunt o persoană căreia îi place foarte mult să călătorească,
    să descopere culturi diferite și noi. Dar, după ce am fost niște ani în Africa,
    Africa de Sud, Nigeria și în alte țări, am locuit pentru un timp- cred că cinci
    ani- în sudul Germaniei, în Stuttgart. Iar pentru mine – eu sunt din nordul
    Germaniei- sudul este un pic ciudat, un pic plictisitor și am fost foarte
    motivat să plec în străinătate. Între timp, am văzut că era la ofertă un job în
    Cluj-Napoca, în Transilvania. Pentru noi, germanii, Transilvania este un cuvânt
    care sună aventuros și un pic romantic. Deci am crezut că este foarte interesant
    și am ajuns aici pentru acel job. De fapt, am fost aproape un pic dezamăgit,
    pentru că Transilvania nu este foarte aventuroasă, este chiar un loc foarte
    bun. Oamenii sunt foarte drăguți și infrastructura este foarte ok, cu excepția autostrăzilor.
    Acum am alte aventuri, pentru că sunt căsătorit cu o româncă și avem doi copii
    și sunt foarte fericit.





    Ingo Tegge este fascinat de limba
    română, mai precis de expresiile pe care le-a întâlnit aici. Are un blog care
    se numește Things I learned about Romania
    în care notează expresiile românești care i-au reținut atenția. Ce expresie
    inedită care e specifică doar limbii române i-a rămas în memorie?


    Sunt niște
    expresii în limba română care mi-au plăcut foarte mult. Pentru mine este o
    limbă un pic complicată pentru că este o familie diferită, dar pentru mine
    personal a fost mai ușor ca limba franceză, de exemplu. Niște expresii mi-au
    plăcut. Există o situație în care un meșter este invitat acasă și trebuie să
    repare ceva și de fiecare dată, cred, primele cuvinte sunt Cine v-a a lucrat
    aici? și asta este ceva foarte tipic, cred, pentru România. Există și în
    germană, dar, nu la aceeași dimensiune și asta a fost foarte intresant pentru
    mine. Am pus în blogul meu, dar blogul a fost și despre alte elemente
    interesante ale culturii din România. De exemplu, modul de comunicare. În
    Germania vorbim foarte, foarte direct, este o cultură low context, iar în
    România avem o cultură high context și este mult mai indirect. De exemplu în
    Germania, dacă ceva nu este ok sau nu merge, germanii doar zic Nu. Comunicarea
    directă sau indirectă- ambele sunt bune, dar este necesar să se știe că există
    o diferență.



    L-am întrebat pe Ingo Tegge în final
    ce își dorește să ia din România în Elveția, unde urmează să aibă o nouă
    experiență profesională și unde se pregătește să plece în curând cu familia.


    Vor fi multe,
    multe lucruri, dar cred că cel mai important pentru mine acum sunt niște
    elemente personale. M-am dezvoltat mult ca persoană în România, cred, și sunt
    mult mai flexibil și spontan și consider că asta este ceva foarte important și
    foarte de ajutor și va fi foarte de ajutor în Elveția în mod deosebit. Cred că
    oamenii din Elveția sunt cei mai inflexibili, un pic cam ca oamenii din
    Germania și va fi un beneficiu pentru mine să fiu un pic mai flexibil decât
    oamenii de acolo. Un alt exemplu este mâncarea. Preferata mea din România este
    salata de vinete și cred că este foarte populară printre străini. Nu este
    posibil să fac la fel salata de vinete – la aceeași calitate- în Europa de Vest,
    pentru că vinetele sunt foarte diferite și sper că părinții soției vor pune și
    niște salată de vinete pentru noi.




  • Wael Chebbi din Tunisia

    Wael Chebbi din Tunisia

    Wael Chebbi vine din Tunisia și este președinte onorific și membru fondator al Comitetului Studenților Francofoni Gaudeamus. A urmat studii de inginerie la Universitatea Politehnică din București și tot aici a urmat și un masterat. În prezent, chiar din acest an, urmează un curs de francofonie și diplomație la Universitatea Jean Moulin din Lyon. Are o activitate bogată legată de francofonie, de parteneriate internaționale, de popularizarea francofoniei și a participat și la organizarea alegerilor legislative și prezidențiale din Tunisia. S-a implicat și în ajutorul pe care România l-a oferit ucrainenilor odată cu începerea războiului, anul trecut în februarie. L-am întrebat cum a început povestea sa românească:



    “Bună ziua, mulțumesc mult pentru invitație. Am venit în România în 2014 pentru studii la Universitatea Politehnică din București și am terminat cursuri de inginerie electronică și telecomunicație în limbi străine, iar din 2014 viața mea s-a schimbat. Este o nouă aventură, într-una din cele mai frumoase țări din Europa și din toată lumea.”



    Cum ați ajuns să studiați în România? De ce ați ales tocmai Bucureștiul?


    Am căutat o universitate în Europa, iar România a intrat în 2007 în Uniunea Europeană. Eu căutam o diplomă europeană șapte ani mai târziu, adică în 2014. Am căutat unde pot să fac cursuri de inginerie în limba franceză, pentru că pentru noi, tunisienii, este mai simplu să facem cursuri în limba franceză. Am căutat și am scris simplu pe google cea mai bună universitate din România și apoi am văzut ca Politehnica avea un curs foarte interesant. Mulți studenți din țara mea, Tunisia, sau din alte țări ca Maroc sau Algeria, vin să facă cursuri aici, în România. Am zis ok, iar când am venit aici am avut o surpriză. Era puțin diferit, mai frig, nu eram sigur dacă pot să fac ceva. Aici e altă limbă, altă cultură- totul e diferit. Încet- încet m-am implicat în activitatea studenților, am făcut internship la câteva firme cât am fost student și apoi am simțit că sunt între oamenii mei aici. Îmi place mult viața de aici, oamenii de aici, natura de aici, iar acum au trecut nouă ani.”



    Acum e acasă pentru dumneavoastră România, București?


    Da, acum când plec în alte țări, când revin, am tot timpul senzația de home sweet home. Simt că sunt în țara mea. Am venit la 20 de ani și acum am aproape 30 de ani, adică au trecut aproape zece ani din cea mai importantă parte din viața mea. O parte din maturitate am petrecut-o în România. Când am terminat Politehnica, profesorul meu a zis: acum nu sunteți doar inginer electronist, sunteți și inginer de viață. Pentru noi, străinii care venim aici este un challenge, e destul de greu la început, dar există multe oportunități aici. Există alte oportunități și în Franța, unde este mai simplu pentru noi, pentru că vorbim limba franceză, avem mai multă idee despre cultura de acolo, iar eu am avut această ocazie. Și în Elveția am avut oportunitatea de a studia, dar în acel moment m-am gândit foarte bine și am decis că nu vreau să fac doar cursuri. Am avut nevoie de o aventură. Când am vorbit cu părinții mei, le-am zis: vreau să plec într-o țară unde nimeni din familia mea nu a fost vreodată. Vreau să văd cum este acolo.”



    Și cum descrieți acum părinților, rudelor din Tunisia, prietenilor de acolo România, țara dumneavoastră adoptivă?


    Da, eu le tot spun prietenilor mei că sunt român cu inima. Simt că sunt cu oamenii mei, cu familia mea, că am aici mulți prieteni, probabil că nici în Tunisia nu am atât de mulți ca aici, după aproape zece ani. România acum face parte din personalitatea mea, din proiectul meu de viitor. Am multe idei pentru multe proiecte care sunt deja în curs în antreprenoriat, am un proiect pentru o firmă, am mult planuri și toate sunt în relație cu România.”



    Și despre țară ce le povestiți? Despre orașul București? Am citit undeva, scriați într-o postare că este cel mai frumos oraș din lume.


    Da, este frumos nu doar pentru arhitectură, ci și pentru oamenii care sunt aici. Românii sunt cei mai calzi oameni pe care pot să-i găsesc în Europa. Aici familia are sens, familia, prietenii, cunoscuții, toți au un sens. Aici, dacă ești pe stradă și ai nevoie de ajutor, dacă îl ceri unei singure persoane, probabil alte trei vin și vorbesc cu tine. Pentru asta consider că este cea mai frumoasă țară din lume.”



    Dar este ceva ce nu vă place aici?


    Am să zic asta pentru că iubesc mult România. Există câteva îmbunătățiri de care are nevoie, printre care probabil cele mai importante ar fi în sistemul de sănătate. Am văzut asta în perioada de covid, România merită un serviciu de sănătate mult mai bun, mai ales că doctorii de aici sunt foarte buni. Avem nevoie de condiții mult mai performante. Și de câțiva kilometri de autostradă avem nevoie, pentru că țara este foarte frumoasă și din păcate nu putem să circulăm rapid. Nu știu, dacă vreau acum să plec la Suceava, e greu. Am mulți prieteni acolo, eu sunt îndrăgostit de Suceava, de partea asta, îmi place mult zona asta din Suceava, e excepțională, nu am mai văzut așa frumusețe, e heaven. Dar, când vreau să plec acolo, e foarte greu. Dacă ar fi fost o autostradă, ar fi fost mai simplu. Cred că doar câțiva kilometri de autostradă o să facă multe schimbări în viața românilor și iubitorilor de România.”






  • Janneke Vos De Groot, jurnalistă și scriitoare olandeză

    Janneke Vos De Groot, jurnalistă și scriitoare olandeză

    Ne reîntâlnim la Radio România
    Internațional cu Janneke Vos de Groot, o olandeză naturalizată în România.
    Locuiește în Oarba de Mureș – un sat din vestul României. Este jurnalistă și
    lucrează pentru presa olandeză încă din 1985. Este și scriitoare și a lucrat ca
    prezentatoare și ca redactor-reporter la radio și la televiziune. Are o pasiune
    pentru scris și a publicat nu mai puțin de șapte cărți, cea mai recentă fiind
    lansată acum câteva luni, la sfârșitul anului 2022, în luna noiembrie. În afară
    de această pasiune pentru scris, îi place și să picteze și să crească cai. De
    altfel, deține o fermă la Oarba de Mureș, unde crește împreună cu soțul său o
    rasă specială de cai, alături de oi franceze și oi românești.


    Volumul publicat recent se numește Zondagskind, în traducere Copilul de duminică, o carte pe care a lansat-o în orașul
    său natal, Appingedam, din nord-estul Olandei. Despre ce este vorba în această
    carte, care este scrisă în olandeză, pentru un public care nu e familiarizat în
    totalitate cu România?




    Primele
    șase cărți pe care le-am scris erau mai mult despre România, despre tot felul
    de obiceiuri și ce s-a întâmplat cu noi după ce ne-am mutat aici și e o poveste
    foarte personală, dar tot din România, despre România. Ultima carte este mai
    mult despre copilăria mea în Appingedam, în provincia Groningen, în nordul
    Olandei, dar este și un fel de paralelă cu viața de zi cu zi de aici, din
    România. Asta este linia roșie care merge prin toată cartea. Trebuie să vă zic
    un pic mai mult despre Groningen: este o zonă în nordul Olandei unde sunt mai
    multe probleme. Despre Olanda de obicei toată lumea zice că e foarte ordonată,
    foarte curată, e foarte organizată și așa mai departe. Dar totuși în partea
    nordului, mai ales în Groningen, încă de când eram eu copil erau mai multe
    probleme cu oamenii care nu-și găseau de lucru, cu oamenii care nu erau în
    stare să câștige destui bani pentru o familie, erau probleme cu mai multă lume
    care nu găsea o locuință potrivită. Culmea este că acolo, în zona respectivă,
    era foarte mult gaz care a fost exploatat și din cauza asta în zona respectivă
    acum avem multe probleme cu cutremurele. Oamenii de acolo nu prea au încredere
    în stat, în legi, în viață în general, în viitor. Și asta este ceva care am
    văzut și aici în România. Niciodată n-o să uit că primele cuvinte pe care le-am
    învățat aici sunt asta e viața, nu
    avem ce să facem și nu avem putere să ne ridicăm, să îndreptăm lucrurile. Iar
    asta este, de fapt o similaritate între România – unde sunt acum și unde m-am
    stabilit acum aproape 17 ani – și zona de unde vin, unde m-am născut.



    Și totuși, Janneke Vos de Groot vorbește
    în cartea sa și despre noroc și miracole, niște concepte care sunt, de
    asemenea, familiare pentru noi, românii.


    Într-un fel
    e bine, pentru că în Olanda mulți oameni nu sunt credincioși în sensul că merg
    la o biserică, dar sunt și mulți care nu mai sunt creativi, sunt mulți care
    sunt foarte realiști și cred doar în fapte și, într-un fel, nici asta nu-i
    bine. Și în România am găsit mai mulți oameni care cred și în miracole. Asta
    mi-a plăcut foarte mult, pentru că miracole 100 % există. Dar dacă inviți un
    preot să-ți binecuvânteze mașina ca să nu ai accident, asta e un fel de
    spiritualitate și un fel de miracole în care pur și simplu eu nu cred. Trebuie
    să conduci preventiv, atât te ajută. În România lumea e mul    t mai spirituală, dar
    câteodată oamenii nu simt că au și puterea să schimbe ceva în viața de zi cu
    zi.





    Ce ar schimba Janneke Vos de Groot
    dacă ar putea, pentru ca lucrurile să meargă mai bine în România?




    Birocrația.
    Birocrația este un dezastru în țara asta. Birocrația e mare, birocrația te
    costă foarte mult timp, dar birocrația înseamnă nu numai vorbe, o procedură
    care costă foarte mult timp, este și ceva care este atât de complicat, pe oamenii
    care sunt întreprizători, tineri sau foarte tineri, îi macină, pur și simplu îi
    macină și asta nu e bine, pentru că atunci țara asta nu poate să se dezvolte
    niciodată.





    Ce e acel ceva ce nu trebuie pierdut,
    ceva prețios care trebuie păstrat în România, în opinia invitatei noastre?




    Este un fel
    de autenticitate. E foarte important și pentru România să ne dezvoltăm în
    sensul economic, în agricultură trebuie să avem parcele mai mari, trebuie să
    producem mai mult. Totuși, sunt în anumite zone din țara asta – ca în
    Transilvania, de exemplu- sate care sunt deja sub protecție UNESCO. Asta e ceva
    ce trebuie să păstrăm foarte, foarte bine, trebuie să avem grijă de ele. Pentru
    că, în ziua de azi, în Europa, dar și la nivel mondial – mai ales după pandemia
    de covid, dar și acum, cu războiul din Ucraina – am învățat care este, de fapt,
    sensul vieții, care este cel mai important lucru ce contează cu adevărat. Și
    cred că multă lume, mai ales în Occident, a deschis ochii față de ceea ce este esențial:
    avem un adăpost, o casă și mâncare pe masă – asta e cel mai important. Și asta
    vreau să păstrez, pentru că spiritul acesta îl găsesc la țară, la Oarba de
    Mureș, unde mai ales generațiile mai în vârstă sunt foarte mulțumite cu puțin
    și asta e o lecție de viață pentru întreaga lume.




  • Makcim Fernandez Samodaiev, violoncelist belgian de origine ruso-cubaneză, stabilit în România

    Makcim Fernandez Samodaiev, violoncelist belgian de origine ruso-cubaneză, stabilit în România

    Makcim Fernandez Samodaiev are o
    poveste de viață foarte interesantă. Este violonist, locuiește în România, are
    cetățenie belgiană și este de origine ruso-cubaneză. S-a născut în Rusia, la
    Stalingrad – actualmente Volgograd- , dintr-o mamă ucraineancă și un tată cubanez.
    Și-a petrecut copilăria în Cuba și vacanțele în Rusia, la familia de acolo. La
    17 ani s-a mutat cu familia în Odessa, apoi a locuit câțiva ani în Mexic. A
    absolvit Conservatorul din Anvers, Belgia. A cunoscut-o pe pianista româncă Monica
    Florescu, cu care s-a căsătorit și astfel a ajuns în România. După ce a locuit un
    an în București, s-a stabilit din 2015 la Sibiu, unde este solist în cadrul
    Filarmonicii de Stat. L-am întrebat cum este România pentru artist, după toată
    această experiență atât de bogată, multiculturală.


    Eu sunt un
    copil, cum ar zice altă generație, al prieteniei
    dintre popoare. Părinții mei s-a cunoscut în ceea ce era atunci Uniunea Sovietică. Eu m-am născut în Rusia, mama e
    ucraineancă, însă în epoca respectivă nu se prea făceau aceste diferențe, era o
    nație- o uniune și era considerat ca un singur popor. Am trăit în multe țări, am
    fost nevoit și am ales locurile de reședință, bineînțeles, influențat de
    fenomenele sociopolitice care mă înconjurau – prăbușirea Uniunii Sovietice, situația
    dificilă din Cuba- și întotdeauna ghidul meu în viață a fost muzica. În Cuba am
    copilărit până la 15 ani, practic am trăit în Cuba cu câteva întreruperi când
    mergeam în Rusia. După care am trăit în Mexic în total cam șapte ani, în Belgia
    am trăit 12 ani și în România sunt deja de șapte ani. Ce m-a atras în România? A fost decizia mea, nu a soției, să ne
    mutăm în România, iar motivul principal au fost copiii noștri. Noi am trăit în
    Belgia și duceam o viață de freelancers, eram muzicieni independenți, însă, în
    momentul când copiii au început să crească – aveam atunci două fete -
    bineînțeles, s-a pus problema stabilității familiei, pentru că, în calitate de freelance
    ești tot timpul nevoit să călătorești. Prima opțiune care a apărut a fost în Mexic,
    unde am stat doi ani cu fetele și cu Monica, am lucrat la Universitatea din Xalapa,
    la cea mai veche orchestră din Mexic, Orchestra Simfonică de Xalapa. Însă în
    Mexic problema a fost, din păcate, gradul de insecuritate care există și
    viitorul copiilor era foarte neclar în societatea respectivă. Având o mamă
    româncă, am simțit că este de primă instanță ca ele să aibă un stâlp cultural,
    iar ăsta a fost principalul motiv pentru a ne muta în România. Și după, au fost,
    bineînțeles, alte motive practice. De exemplu, România fiind o țară cu multe
    probleme, cu deficiențe, să spunem așa, de fapt, aceste probleme și deficiențe
    sunt și oportunități, depinde cum le privim. Trăind mulți ani în Belgia, am învățat cumva că societățile dintr-o
    țară precum Belgia, unde totul este deja foarte bine fixat, aceste societăți
    devin destul de rigide, totul este extrem de bine organizat. Poate că amestecul
    acesta cubanezo-rus nu permite aceste structuri foarte bine organizate și cumva
    tot timpul caut un pic de latură artistică, un pic de latură improvizatorică.


    Makcim Fernandez Samodaiev este solist
    instrumentist al Filarmonicii de Stat din Sibiu, însă a creat și un proiect
    artistic personal, Stagiunea Camerală Florescu-Fernandez
    and Friends, împreună cu soția sa, pianista Monica Florescu. Un proiect
    independent și unic cel puțin în Sibiu, cu concerte în fiecare lună în care cei
    doi artiști invită muzicienii din România, dar și din afara țării. L-am
    întrebat pe Makcim Fernandez Samodaiev dacă se vede în România peste ani, dacă dorește
    să dezvolte rădăcinile pe care le-a prins aici timp de șapte ani și ce le spune
    copiilor săi în această privință:



    Noi stăm în Sibiu de șapte ani,
    am venit în România în 2014 și am stat un an în București. Pe vremea aceea
    obișnuiam să mergem o dată pe an să cântăm ca soliști în diverse filarmonici
    din țară și în ianuarie 2015 am cântat la Sibiu. Plimbându-ne prin Piața Mare,
    am simțit că este un loc potrivit pentru familie, am simțit așa o frumusețe intrinsecă
    a orașului. Cu adevărat este un loc excepțional în România și am avut marele
    noroc că am fost angajați, atât Monica, cât și eu, ca soliști instrumentiști la
    Filarmonica de Stat din Sibiu. Este o nevoie lăuntrică, o nevoie internă, în
    orice loc unde trăiesc să aduc ceva, să împărtășesc ceva. Cu această idee am
    început aceste concerte camerale și am început cu fondurile proprii. Avem acest
    noroc cu Monica că avem și capacitatea de a organiza, dar putem și livra
    produsul artistic. Încet-încet, sala s-a umplut. Am avut un noroc extraordinar cu
    oamenii din Sibiu, oameni care iubesc acest oraș și care au venit în
    întâmpinare. Apoi au apărut și primăria locală și Forumul German, care a venit
    cu un sprijin și atunci au apărut și fonduri, iar asta a permis posibilitatea
    de a invita artiști din România și nu numai – și din străinătate să vină să
    concerteze în domeniul muzicii de cameră, care nu este prea dezvoltat la ora
    actuală în România. Noi ne simțim foarte bine în România, pentru că ne-am
    regăsit atât în viața profesională, cât și în viața personală aici. Fetele acum
    cresc, ele s-au născut în Belgia, băiețelul, Vladimir, s-a născut în Sibiu,
    este singurul sibian din familie. Fetele au un parcurs interesant: Rafaela, cea
    mijlocie, vrea să facă vioară de performanță și urmează să meargă în Austria să
    continue studiul de vioară în mod profesional. Carina, fata cea mare este acum
    ucenic la orgă la Biserica Evanghelică. Am văzut-o recent la o slujbă, cântând
    la orgă, a dat și concerte de orgă. Nu știm încă dacă ea va rămâne în Sibiu sau
    va pleca în străinătate pentru studii, decizia îi aparține total. Vladimir e
    prea mic, acum împlinește șapte ani și e prea devreme să spunem în ce direcție
    va merge. În cazul meu personal, eu nu am simțul apartenenței și atunci oriunde
    merg în lume am o mare capacitate de adaptare și niciodată nu îmi este dor de
    ceva, în sensul că fiecare loc este complet, are magia sa. Sunt acasă peste tot,
    pentru că peste tot unde am fost am ales să fiu. Acum am surpriza să stau în
    Sibiu de șapte ani și încă nu mă gândesc să plec de aici. Este încă mult de
    făcut și mult de oferit reciproc, atât noi avem mult de oferit acestui oraș,
    cât și orașul ne oferă foarte mult.


  • Andrew Davidson Novosivschei vine din Statele Unite

    Andrew Davidson Novosivschei vine din Statele Unite

    Andrew Davidson Novosivschei vine din Statele Unite, din orașul Phoenix, statul Arizona, unde a urmat cursuri de literatură engleză și de cultură română- licență și masterat- la Arizona State University. Este traducător certificat și colaborează intens cu festivaluri de poezie în România, printre care festivalul Poezia e la Bistrița, Festivalul Internațional de Poezie Gellu Naum. Colaborează și cu Institutul Max Blecher și, bineînțeles, cu Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași, pe scurt FILIT.



    Traduce poezie, susține lecturi de poezie în special și este totodată profesor de engleză la București, la Colegiul Național Bilingv George Coșbuc. În activitatea sa se înscrie și cercetarea lingvistică de la Universitatea Tehnică de Construcții din București, unde a fost lector invitat la cursuri de comunicare interculturală. A tradus din Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Claudiu Komartin, Lavinia Braniște. S-a apropiat de România, de cultura română și acum locuiește aici. Ne povestește cum a început povestea sa românească:



    “De șapte ani sunt în București. A început de mult, de fapt la Arizona State University. Trebuia să studiez doi ani o limbă străină, studiam literatură și mi-a plăcut mai mult literatura din Europa Centrală sau de Est. Am hotărât să aleg limba română, pentru că știam înainte spaniola și mă gândeam că ar fi mai ușor. Până la urmă spaniola nu prea a ajutat și a durat mult să învăț româna suficient de bine. Aveam o școală de vară, din Arizona State University mergeam la Cluj, faceam o lună acolo. Asta am făcut prima dată în 2011. Veneau studenți din Arizona, iar din Cluj în fiecare an a fost un profesor invitat de la UBB care preda la Arizona State University. Eu am început cu gândul că poate am o șansă să învăț limbă română, dar după aia cu profesorii ăștia am început să mă conectez cu mai mulți autori, cu momente istorice, lucruri care m-au interesat și așa a început.



    … și a devenit o pasiune. Limba română e practic a doua limbă pe care o vorbește Andrew acum, după engleza maternă, iar Bucureștiul i-a devenit acasă. Cum a ajuns aici?


    “Prima dată când am stat în București a fost în 2013 la Universitatea Tehnică de Construcții din București. Am fost și eu profesor invitat un semestru acolo și am locuit în cartierul Tei, timp de 8 luni. Am venit în București prima dată, am cunoscut câțiva oameni și aveam și prieteni aici, așa că, atunci când am terminat masteratul la Arizona State University, m-am întors în București. Asta a fost în 2015.



    Ce l-a determinat pe invitatul nostru să aleagă Bucureștiul, dat fiind că e o diferență destul de mare între atmosfera și cultura citadină între Phoenix și capitala României?


    “Da, este o diferență mare și Phoenix este un oraș cu răspândire foarte mare, nu te poți duce la farmacie sau la supermarket fără mașină. Efectiv n-ai legătură cu oameni care nu sunt colegi la muncă sau la școală, sau prieteni. Deja eram obișnuit așa, dar totuși, când am început să trăiesc altfel, mi se părea că nu e normal să trăiești așa. Pentru cine e orașul? Orașul în București se poate zice că e pentru mașini, totuși, dar nu la fel ca în Arizona. Adică avem trotuare foarte late și bune, dar nu e nimeni acolo, când mergi pe jos. Nu prea se merge pe jos, pur și simplu.



    Dar cum e Bucureștiul, cum îl percepe și ce îi place în mod special lui Andrew la acest oraș?


    “Sunt foarte multe schimbări în București. Cât s-a schimbat în 10 ani e foarte mult și destul de repede, totuși. Mă rog, în viața de zi cu zi pare insuficient și pare foarte încet, dar s-a transformat în bine. De exemplu, asta cu opritul fumatului în restaurante sau în spații publice. Eu sunt fumător, dar mi se pare foarte bine acum când te duci la restaurante. Sunt familii, sunt copii și asta mi se pare normal. Înainte a fost mai complicat pentru familii și restaurantele trebuie să fie așa. Asta e o schimbare in bine, mi se pare.



    Bucureștiul e un oraș care s-a transformat mult în ultimii ani și Andrew a constatat acest lucru. L-am întrebat dacă și el s-a schimbat în acest timp.


    “Da, da, mi se pare că m-am schimbat mult. Am învățat mai mult. Dacă mă gândesc la cum eram când m-am mutat aici în 2015, aproape nu mă recunosc. Mediul mi s-a schimbat și prietenii mi-au oferit foarte multe alte opțiuni, alte idei. De exemplu, acum am făcut o expoziție de artă cu poezie și n-aș fi reușit fără prieteni. Am lucrat cu doi artiști, Ramona Iacob și Andrei Gamarț, și cu Zoltan Bela și cu Lina Țărmure. Și fără să fiu aici n-aș fi făcut așa ceva. Pentru poeți avem Londohome, când te duci acolo e aproape imposibil să nu te vezi cu cineva. Iar în Phoenix n-am observat un asemenea lucru în afara universității, nu.



    L-am rugat pe Andrew să facă o descriere poetică pentru București.


    “Una dintre primele poezii pe care le-am scris în română, ‘Orașul nostru cel frumos se cheamă și câteva versuri sună așa:


    ‚Orașul nostru are toate produsele de frumusețe.


    Dar în fiecare dimineață el


    #wokeupthisway


    Și se sfârșește poezia cu versurile:


    ‚fără niciun ban și fără niciun efort,


    toate gunoaiele pe stradă s-au reciclat


    în amintiri despre el.



    L-am întrebat pe Andrew și ce ar schimba la orașul București.


    “Eu întotdeauna mă gândesc când merg pe stradă: cum ar fi dacă strada asta nu era înconjurată de mașini. E foarte greu pentru copii să meargă singuri la școală sau la magazin. Cred că asta ar fi o schimbare în bine, să poți să mergi, că nu e un oraș foarte mare față de alte capitale europene. Se poate fără mașină foarte simplu aici. E păcat că e un oraș foarte viu și nu foarte greu de ajuns unde trebuie pe jos sau cu bicicleta, sau cu transportul în comun.


    Dacă ar fi să plece de aici, ce ar lua Andrew cu el, ceva reprezentativ pentru România, pentru București?


    “Pentru mine ar fi volume de poezie contemporană. Dacă nu putem muta apartamentul întreg, atunci măcar mai multe rafturi de poezie de aici.




  • Traducătorul Ewout van den Engel, din Olanda, stabilit la Bucureşti

    Traducătorul Ewout van den Engel, din Olanda, stabilit la Bucureşti

    Ewout Van Den Engel s-a născut în
    Olanda, la Rotterdam, a studiat Artă și Cultură la Universitatea din
    Maastricht, unde a urmat și un masterat în Artă și Știință. Tot acolo a făcut
    un curs de traducător interpret din limbile germană și engleză. E traducător și
    scrie periodic pe blogul personal despre impresiile sale legate de viața în
    România. Și-a început cariera în Maastricht, apoi a lucrat o vreme în Spania, a
    Barcelona, după care s-a mutat la București. Care au fost motivele pentru care
    a ales România?


    Ar trebui
    să începem cu anul 2005, atunci când am făcut un stagiu la primăria din Sibiu,
    unde am lucrat la Biroul de Reabilitare a orașului vechi. Nu mi-a plăcut prea
    mult, fiindcă era iarnă și foarte frig, cu temperaturi de minus 18 grade, vânt
    puternic și foarte multă zăpadă, dar m-am îndrăgostit, totuși, de România și în
    fiecare an m-am întors pentru o vacanță. Locuiam pe atunci în Maastricht, dar
    nu m-am mai simțit bine la muncă și de aceea am decis să plec din țară, mai
    întâi în Barcelona, unde am predat. Apoi am vrut să călătoresc un pic, am ajuns
    iar în România, la început în Cluj, ca să fac un curs de limbă și apoi un curs
    de caiac, pentru că îmi doream asta de mulți ani. Însă la curs am avut un accident
    în râul Jiu și am fost obligat să stau mai mult în România, ca să mă recuperez.
    Așa mi-am întâlnit un prieten mai vechi din Sibiu, care m-a întrebat de ce nu
    rămân în România, măcar pentru un an. Și așa am făcut, am găsit un job în
    București, care nu mi-a plăcut prea mult și am început din nou să predau limba
    olandeză în București pentru un an și așa am mers mai departe. În fiecare an
    mi-am prelungit șederea în România cu încă un an, iar acum cred că e deja al
    șaptelea an.





    România a devenit a doua casă pentru
    Ewout Van Den Engel, care și-a făcut o familie și s-a integrat în viața de aici:


    Exact, m-am
    simțit ca acasă, ca într-o a doua casă. Și în Olanda mă simt acasă, la fel ca
    și aici. România nu mai este un loc exotic pentru mine, m-am obișnuit și știu
    în mare cum merg și cum nu merg lucrurile aici și am găsit un rost aici: sunt
    tată, sunt soț.





    Tocmai pentru că are această
    experiență despre ce merge și ce nu în România, Ewout Van Den Engel este
    consilier pentru oamenii de afaceri olandezi care vor să se integreze în țara
    noastră și a scris o carte pe această temă, care se numește Lucrând cu
    românii. L-am rugat să ofere câteva sfaturi pentru străinii care vor să afle
    mai multe despre România:


    Răspunsul
    este relativ, depinde din ce cultură vine fiecare. Dacă ești olandez, românii
    sunt altfel decât dacă ești bulgar. Pentru olandezi și pentru locuitorii
    Flandrei, românii sunt mai ierarhici. În Olanda, un manager are un statut
    precis de manager în organizație, angajații sunt foarte autonomi, iar șeful
    este mai democrat și îi întreabă pe angajați cum să facă lucrurile. În România
    e altfel, un șef e liderul și el sau ea decide ce se va întâmpla, iar angajații
    doar execută ordinele, nu sunt atât de autonomi ca în Olanda. Pe stradă, aici,
    există încă un respect pentru bătrâni, ceea ce nu mai găsești în Olanda. Acolo
    femeile nu sunt atât de tradiționale și au un statut similar cu al bărbaților.
    Aici nu e așa, femeile arată mai mult ca o femeie tradițională și nu au toate
    rolurile pe care le are un bărbat. În România, un bărbat nu face nicio treabă
    în gospodărie, iar în Olanda e mai mixt, fac și bărbații lucruri care de obicei
    sunt rezervate pentru femei în România.





    Ewout Van Den Engel este pasionat de
    natură și de excursii la munte. A bătut țara în lung și în lat și l-am întrebat
    ce locuri ar recomanda turiștilor care vor să cunoască România:


    Am
    călătorit foarte mult. Dacă vrei să cunoști România e mai greu, pentru că e o
    țară cu multă diversitate, cu foarte multe diferențe de la o regiune la alta, iar
    un turist nu va observa asta. Desigur, avem natură, avem Delta. A fost foarte
    frumos când am fost la Sfântu Gheorghe cu plaja sălbatică. De obicei merg la
    Bușteni, pentru că e foarte ușor să ajung acolo din București și merg pe jos
    din Bușteni până în Sinaia pentru o zi sau o zi jumătate. Pentru turiști cred
    că e important să-și facă o impresie bună despre România și să se ducă la
    castele: la Peleș, la Hunedoara, în toate locurile frumoase și poate în
    Apuseni. Mie mi-a plăcut foarte mult la Cheile Turzii, unde pot să fac și mult
    sport.





    L-am întrebat pe invitatul nostru și
    ce i-ar plăcea să schimbe la români și la România, pentru că a studiat-o și o
    cunoaște în detaliu:


    Să fie mai
    atenți la finisaje. Dacă se renovează străzile, în același timp sunt deja cu
    găuri. Acum avem o pistă de alergare aici într-un parc și, în timp ce se
    amenaja, a fost distrusă și încă mai e așa. Lucrurile se repară, se distrug și
    iar se repară. Ce mai e ciudat pentru mine e faptul că românilor le place să
    lase lucrurile noi în plastic, și geamurile, și liftul. Ar fi frumos ca
    finisajele să fie mai bine făcute, ca să arate și țara ai frumos pe partea
    construcțiilor.





    În final, Ewout Van Den Engel ne
    mărturisește că îi lipsesc câteva lucruri din Olanda:


    Mi-e dor de
    hering crud și de alte lucruri pe care le avem la supermarket, de niște legume
    și niște lucruri din Asia și poate de aerul condiționat care funcționează în
    tren. În Olanda apreciez că este foarte structurat totul, în contrast cu
    România. Dar acesta este, de fapt, și motivul pentru care îmi place România, că
    nu e prea structurată, adică e un paradox.












  • Angela Apostolovska

    Angela Apostolovska

    Angela Apostolovska este o tănără actriță aromâncă de 24 de ani care vine din Macedonia de Nord. S-a născut în orașul Bitola și și-a făcut studiile la București, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale, pe scurt UNATC. Tot aici a făcut și un masterat, iar acum s-a întors în Macedonia de Nord și locuiește la Skopje. Este membră permanentă în două trupe de teatru, Teatrul Independent Del Arte din orașul natal, Bitola și Teatrul Perform ART din București. A realizat un documentar despre aromânii din România, “Autostrada succesului”, un proiect finanțat de Ministerul Afacerilor Externe din Macedonia de Nord, proiect în care a deținut mai multe roluri: regizoare, producătoare și naratoare. Recent s-a alăturat echipei de actori care joacă în cel mai mare proiect cinematografic al Macedoniei de Nord, serialul “Prespav”, care include actori din Serbia, Bulgaria, Albania și Macedonia de Nord și care este foarte popular în aceste țări.



    În 2019, atunci când a absolvit Facultatea de Teatru, Angela a jucat în piesa de teatru “Yom Kippur”, unde a interpretat rolul “Fanny”, pentru care a fost răsplătită cu premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar la Gala Absolvenților UNATC și la secțiunea teatru studențesc, la Festivalul de teatru Okaua, ediția a 7-a. Tot în 2019 a obținut și premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Ne povestește cum a ajuns în România și de ce a ales să facă aici studiile:



    “În primul rând, eu m-am hotărât să vin în România destul de târziu. Am aflat despre șansa aceasta care mi s-a oferit foarte târziu și nu prea aveam timp să-mi fac toate actele, toate traducerile. La noi există o asociație care se ocupă de studenții aromâni, care vor să studieze în România. Eu am avut trei variante, puteam să aleg între România, Rusia și Japonia. Rațională fiind, mi-am spus că nu am cum să mă duc în Rusia, neavând nicio bază teatrală, în Japonia nu puteam să învăț limba sau cumva să fac parte din teatrul japonez, care este un alt tip de teatru. Atunci mi-am zis că cea mai bună opțiune pentru mine ar fi România și nu m-am înșelat. După trei ani, în momentul în care am absolvit, am aflat care erau beneficiile și că universitatea aceasta este foarte cunoscută. Studiile pe care le poți face acolo, tot ce poți câștiga și tot ce poți “fura” cumva de la UNATC au constituit o bogăție pentru mine. Astfel încât, după cele trei premii pe care le-am luat, am hotărât să rămân în România, acolo sunt niște oameni care apreciază ce fac, care m-au ajutat să cresc și voiam să cresc alături de ei și mai departe. M-am înscris la masterat, am terminat și aceste studii și acum mă gândesc să mă înscriu și la doctorat, dar anul acesta am luat o pauză, pentru a vedea unde sunt, ce vreau să fac mai departe, să mă găsesc pe mine. Mai fac parte dintr-un serial care este finanțat de Uniunea Europeană, cu niște copii și acolo chiar aplic metoda lui Stanislavski și tot ce am învățat și îi corectez, pentru că ei sunt la Facultatea de Arte aici în Macedonia de Nord și se văd diferențele. Chiar dacă și ei învață aceleași lucruri, nu intră în profunzimea lor și eu sunt în poziția în care, metaforic vorbind, am furat ceva din România și am adus aici și le dau generațiilor următoare. Mă voi întoarce în România și vreau să fac același lucru și cu copiii din România, dar aici cred că am mai mult de lucrat cu copii aceștia.”



    Angela a venit în România când avea 18 ani, fără să cunoască limba și fără prieteni sau oameni care să o ajute. Cu toate acestea, ea și-a făcut foarte repede prieteni și s-a adaptat rapid la noua țară în care a locuit aproape șase ani. Spune că s-a schimbat foarte mullt aici și am întrebat-o ce altceva i-a mai oferit România:



    “Am fost primită cu brațele deschise la toate filmările, la toate castingurile, așadar mi s-au oferite șanse mai multe, chiar să fac parte și din trupa unui teatru mai mic, dar cu roluri foarte mari și cu turnee. Voi vorbi și despre români și despre relațiile pe care le-am construit acolo. Eu chiar mă simt un om bogat. Am devenit și președinta Asociației Aromânilor și ajut generațiile următoare. Experiența mea a fost una foarte plăcută și le mulțumesc tuturor profesorilor, colegilor și tuturor oamenilor care m-au ajutat să mă simt chiar ca o româncă. Eu așa zic acum: eu sunt o româncă. M-am schimbat radical: fiind o persoană comunicativă, vorbesc foarte mult, iar în România am învățat că uneori să taci e foarte bine. Am devenit mult mai serioasă, am muncit foarte mult.”



    Pentru moment, Angela locuiește la Skopje, însă își dorește să se întoarcă în România cât de curând posibil. Îi e dor de oamenii de aici și se gândește la oportunitățile pe care le poate fructifica în țara noastră Am întrebat-o ce își dorește să fi putut lua cu ea în Macedonia de Nord:



    “În afară de anumite prietenii pe care le-am construit și de oamenii pe care vreau să îi am aici, aș zice cultura română. Poate pentru români va suna ca un clișeu, dar eu am fost norocoasă să am ocazia aceasta de a vedea cum trăiește poporul român și educația care li se oferă copiilor. Spre exemplu, în Macedonia de Nord nici măcar nu există un liceu de artă. Aș vrea să fur toate aceste lucruri care țin de cultură. Cred că românii nu prea pun accent pe acest lucru și nu sunt conștienți de ceea ce au. Așadar, cultura română aș vrea să o duc mai departe. Nu zic că totul este perfect, că totul este roz, sunt foarte multe reforme care trebuie făcute, dar nivelul de cultură este mult mai ridicat decât cel din Macedonia de Nord, când vorbim de artă, nu doar de teatru sau de film, ci de artă în general.”





  • Adele Coulloudon

    Adele Coulloudon

    Adele Coulloudon este o tânără
    originară din Franța și este specialistă în animație. A absolvit Facultatea de
    Marketing și Publicitate la Lyon, acolo unde a urmat un masterat în Comunicare.
    A ajuns în România în urmă cu patru ani, pentru un internship. Am întrebat-o
    cum a ales România și ce a determinat-o să rămână aici:


    A fost o
    întâmplare, de fapt, mie mi-a plăcut dintotdeauna să călătoresc. Am făcut un
    internship în Berlin și în Praga, am călătorit mult în zona aceasta și, pentru
    ultimul internship din timpul masteratului, m-am gândit să încerc o țară despre
    care nu cunosc nimic. Așa am ajuns aici, din întâmplare. Și nu regret deloc,
    pentru că acum lucrez cu studioul unde am făcut ultimul internship. Am venit
    prima oară acum patru ani, în 2017 și nu cunoșteam nimic despre România. E, de
    fapt, adevărat, că e o imagine despre această țară nu foarte bună în Franța,
    dar eu nu prea ascult lucruri de genul acesta. Am tot fost în alte țări cu reputație
    mai puțin bună și niciodată nu am văzut ceea ce se zice. Iar acum eu fac
    publicitate de țară, am mulți prieteni care au venit la mine și toată lumea e
    foarte încântată de acest loc, fiindcă e foarte frumos, țara e incredibil de
    frumoasă și cu multă diversitate, iar oamenii sunt extraordinari și îmi place
    totul aici. Și așa am rămas.



    Adele și-a dus prietenii care au
    vizitat-o peste tot prin România, pentru a le prezenta țara de care s-a
    îndrăgostit și care i-a devenit casă, cel puțin pentru un timp:


    Am
    călătorit mult, am făcut câteva roadtrip-uri în Transilvania și a fost foarte
    frumos. Locul meu preferat din această țară e Herculane. Mi se pare că e o
    atmosferă incredibilă acolo, cu doi munți care se întâlnesc într-un râu și ești
    lângă munte, lângă râul Cerna și există și aceste băi termale, poți face o baie
    foarte caldă, apoi să mergi la râul Cerna, care e foarte rece. A doua zi te
    poți plimba pe munte și mi se pare o atmosferă ieșită din timp, care îmi place
    enorm.



    Împreună cu o echipă de animatori,
    Adele a realizat o carte de animație 2D, care a fost selectată în ediția din
    acest an a Festivalului Internațional de Film Animat Animest. Cartea se numește
    Petite Book Anime și prezintă aventurile Adelei în România:


    A fost
    proiectul internshipului meu și e despre aventurile mele în România. Am inclus
    toți oamenii cu care m-am întâlnit pe stradă, care sunt și la Obor – un loc
    care îmi place foarte mult. Am ilustrat, i-am animat și am făcut o mică ediție
    cu ei. Acum lucrăm la un alt sezon, într-un studio, cu o echipă și sper ca până
    la anul viitor să apară ediția a doua a aventurilor mele în România.



    Am întrebat-o pe Adele dacă a
    întâlnit și lucruri care nu merg bine, care ar putea fi îmbunătățite și dacă
    are sugestii sau observații de făcut:


    Da, am
    multe observații. Nu știu dacă sunt eu în măsură să dau și sfaturi legate de
    acestea, însă am observat, din păcate, situația politică legată de corupție.
    România are un potențial uriaș și nu e pus cum trebuie în valoare și așa ajungem
    și la sistemul de sănătate, care nu e ce trebuie, la drumuri, la școală. Da,
    sunt multe puncte care pot fi schimbate, dar încet-încet mi se pare că
    lucrurile se schimbă și am multă speranță.



    Adele are numai prieteni români. A
    preferat să lege relații cu localnicii, pentru a experimenta viața românească
    autentică, nu cea de străin aflat aici temporar. Am întrebat-o ce i-ar spune
    cuiva care nu știe nimic despre România și dacă are planuri pe termen lung
    legate de țara noastră:


    Asta e
    complicat. Eu nu prea îmi fac planuri pe termen lung. Voi rămâne aici câțiva
    ani și pe urmă vedem ce va face viața cu mine. Trebuie să vii să vezi cât de
    frumoasă e țara. Aici ai tot: și munte, și mare, sat, oraș mare. Ce mi-a plăcut
    mie cel mai mult? Oamenii, care mi s-au părut incredibil de primitori, mereu
    toată lumea m-a ajutat, am cunoscut oameni chiar frumoși aici. Cred că, dacă
    vrei să te întâlnești cu oameni, vii unde trebuie.




  • Enxhi Rista

    Enxhi Rista

    Mai întâi a studiat la Universitatea
    Babeș Bolyai din Cluj, unde a învățat românește la Facultatea de Litere, apoi a
    venit la București, unde și-a urmat un vis: acela de a face film. A absolvit
    regie de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică
    I.L. Caragiale, a urmat aici un masterat, iar acum studiază pentru a deveni
    doctor în cinematografie. Enxhi lucrează în industria filmului, unde are mai
    multe roluri- e producătoare de film, e regizoare, coordonatoare de proiecte,
    face parte din echipa câtorva festivaluri de film- Caravana Metropolis Cinema
    în Aer Liber, Kinodiseea International Children Film Festival. A colaborat la
    câteva filme celebre, printre care Ultima transhumanță, în regia lui Dragoș Lumpan și Touch Me Not, în regia Adinei Pintilie.
    Se numără printre organizatorii Galei Stela Popescu, a participat la un
    workshop de film documentar la Penitenciarul din Botoșani, o colaborare între
    Germania și România. Așadar, Enxhi are o bogată experiență profesională în
    industria filmului românesc, deși e foarte tânără. Am întrebat-o cum a ajuns în
    România și cum a fost începutul:


    Bună ziua,
    vă mulțumesc foarte mult pentru invitație. Povestea mea a început când aveam 17
    ani și eram încă în Albania. Acolo am participat la un workshop de film și am
    realizat un scurtmetraj și în momentul respectiv am înțeles că asta vreau să
    fac în viață, vreau să devin regizoare. Așa că i-am rugat pe părinții mei să mă
    lase să studiez film și mama a fost sprijinul meu principal, ea a înțeles ce
    vreau să fac în viață. Noi venim dintr-o familie de aromâni, prin urmare am
    reușit să obțin o bursă de studii în România. Iar în 2013 am venit în România. În primul an am învățat limba la Cluj la Facultatea de
    Litere, am făcut acolo doar un an și am învățat limba română, pentru că nu
    știam deloc să vorbesc în română, apoi am venit în București, unde am absolvit
    regie de film la UNATC, licență. Apoi am urmat un masterat în producție de
    film, iar acum sunt la doctorat în anul trei și scriu o lucrare pe o temă
    foarte frumoasă, despre cinematografia albaneză în contextul balcanic.



    Visul lui Enxhi s-a împlinit, așadar,
    iar ea a regizat între timp mai multe filme, dintre care unul a atras atenția
    juriului Galei Premiilor Gopo, care l-a răsplătit cu un trofeu Gopo la ediția
    din 2020: El iubește ochii mei, realizat
    in 2019. Filmul călătorește internațional, a ajuns mai întâi la un festival din
    Germania, iar acum se află la un festival din Portugalia. Enxhi ne povestește
    despre film:


    Mie îmi
    place foarte mult să fac documentare, am mai făcut și alte două documentare,
    dar El iubește ochii mei consider
    că este cel mai bun documentar pe care l-am realizat. A fost un workshop cu o
    echipă de studenți din Germania, ne-am dus și am stat o lună la penitenciarul
    din Botoșani și acolo am început să căutăm subiecte. Așa l-am găsit și eu pe
    personajul din filmul meu, care avea o poveste de viață foarte interesantă. Era
    de 20 și ceva de ani în penitenciar, cu pauze foarte mici, timp în care ieșise
    afară, o lăsase însărcinată pe soția lui, făcuse o faptă și intrase din nou în
    închisoare. Avea șase copii cu ea într-un timp foarte scurt în care ei au stat
    împreună, pentru că practic au stat câte o săptămână în acești 20 și ceva de
    ani. Dar ei se iubeau foarte mult și vorbeau foarte frumos despre ce înseamnă
    dragostea, viața, iubirea, gelozia și așa mai departe. Mi s-a părut foarte
    interesant să fac un documentar despre acest cuplu, este un documentar despre
    iubire în primul rând, și se numește El iubește ochii mei pentru că soția lui mi-a spus că el iubește
    ochii la ea și asta mi s-a părut foarte frumos. A fost un subiect care mi-a
    plăcut foarte mult, deși eu nu aveam niciun contact cu această lume până în
    momentul în care am intrat în penitenciar și acolo am descoperit povești foarte
    frumoase și oameni care m-au impresionat. Știam unde mă aflu, știam că eram
    într-un penitenciar, dar totuși încercam să găsesc partea bună a lucrurilor și
    a oamenilor.



    Ce apreciază Enxhi în România și de
    ce a dorit să rămână aici? Am întrebat-o de ce a ales să intre în industria
    filmului românesc și nu s-a întors în Albania și unde e, de fapt, acasă acum
    pentru ea:


    România
    este acasă și spun aceasta foarte mândră. Îmi place foarte mult în România și
    n-aș vrea să plec, mă simt foarte bine aici și cumva simt că aici am crescut.
    Eu am venit la 17 ani în România și simt că am trecut și perioada de
    adolescență aici și perioada aceasta de acum, adică am crescut foarte mult în
    România. Aici este casa mea, am crescut și din punct de vedere personal, și
    profesional. Mă simt foarte bine și nu aș vrea să mă întorc, sper să pot să
    rămân cât mai mult în România. Îmi place totul aici, mă simt acasă din momentul
    în care ies pe stradă, mă simt foarte bine în orice loc unde mă duc. Îmi place
    viața culturală aici, pot să mă duc la concerte, mă duc la foarte multe filmări,
    lucru pe care n-aș putea să-l fac în Albania, având în vedere că suntem și o
    țară mică și nu se întâmplă atât de multe evenimente artistice și mai ales
    filmări. Da, acolo se fac filme, dar se fac puține pe an, iar în România pot să
    particip la foarte multe filmări, iar acest lucru mă atrage. Îmi place nu
    neapărat să fiu regizoare, vreau să fac parte din echipa de producție a unui
    film. Normal că visul meu e să ajung o regizoare mare, dar așa, încet-încet…


    Enxhi s-a integrat perfect în România
    și am întrebat-o dacă îi lipsește Albania:


    Îmi
    lipsește familia foarte mult, îmi e dor de mama și de mâncarea ei. Cam asta.
    Acolo mi-au rămas mama, tata, bunica și niște rude, atât. Eu n-am avut prieteni
    când am fost acolo, adică pentru mine viața a început aici, în România. Toți
    prietenii mei sunt aici, mama a venit doar o dată și sper să trecem de pandemie
    ca să-i pot chema pe amândoi aici, și pe mama și pe tata.


  • Antonella Longo Rossi

    Antonella Longo Rossi

    De-a lungul timpului, Antonella a participat la
    numeroase și diverse proiecte și a avut mai multe joburi, ceea ce i-a oferit o
    importantă experiență de viață. Povestea ei românească a început cu mulți ani
    în urmă, încă din timpul studenției, când a venit la noi în țară cu un proiect
    legat de promovare turistică. De ce a ales să vină în România, o țară atât de
    îndepărtată de Uruguay și cum a ajuns să se stabilească aici ne spune chiar
    Antonella:


    Mulțumesc
    mult pentru invitație. Am ales Râmânia pentru că trebuia să fac un proiect
    pentru facultate, despre o țară din lume, să prezint un obiectiv turistic, sau
    un circuit turistic. Eu am ales România, deși toată lumea a optat pentru țări
    mai cunoscute. Mie mi-a plăcut dintotdeauna povestea lui Dracula, a
    Transfăgărășanului, știam și despre castelul lui Dracula. Așadar, am făcut un
    proiect turistic despre România, iar în momentul în care căutam informații
    despre țară și despre tot ce este în ea, am găsit o oportunitate să fac un voluntariat
    european. Mi-am spus atunci că mai am un an să fac proiectul acesta și ar fi
    frumos să iau această ocazie de a trăi în țară, după care să scriu proiectul
    final, după experiența pe care aș acumula-o în țară. Am putut să plec fără
    nicio problemă și așa am ajuns să trăiesc în România.

    Am călătorit foarte mult,
    nu m-am întors în Uruguay, ci am rămas aici și mi-am făcut o viață
    extraordinară. Desigur, m-am întors să-mi vizitez familia, dar am simțit că nu
    mai era locul meu acolo, oamenii nu mai erau la fel. Situația din țara mea era
    destul de complicată și deja eu mă obișnuisem ca în România, unde puteam să ies
    pe stradă la 2-3 dimineața și nu mi se întâmpla nimic. Și vreau să subliniez
    acest lucru, că, din punctul meu de vedere, România este o țară foarte sigură.
    E adevărat că se întâmplă anumite lucruri, ca în toată lumea, dar am trăit și
    în alte țări din Europa și nu m-am simțit așa de confortabil și așa de sigură
    ca în România. Atunci m-am gândit și mi-am zis că, dacă mă întorc în Uruguay,
    nu o să mă simt acasă iar. Și așa a fost: m-am întors și, în cele șase luni cât
    am stat acolo, pur și simplu nu mă simțeam acasă și nu era confortabil deloc
    pentru mine. Apoi am putut să revin în România și deja simțeam fericirea cum se
    întoarce în sufletul meu.



    Așadar, Antonella s-a integrat aici
    foarte bine, încă de la început. A fost bine primită în comunitate și, pentru
    că e o fire deschisă și comunicativă, și-a făcut repede prieteni de toate
    naționalitățile. A învățat românește și a locuit în mai multe orașe din țară,
    înainte de a se stabili la București. Am întrebat-o dacă se vede aici și peste
    ani:


    Absolut,
    absolut. Deja am avut o oportunitate, după toți acești ani în care am lucrat, am
    cetățenie europeană – nu românească, ci italiană-, am putut să cumpăr o casă,
    iar asta spune tot: voi rămâne aici. Sunt și cu prietenul meu, am și o pisică
    și un job și sunt absolut fericită. Am momente în care mă supără ce se
    întâmplă, cum se întâmplă, dar astfel de lucruri sunt peste tot și e normal și
    trebuie să avem răbdare. Dar da, voi rămâne aici, pe cât posibil. Nimic nu e
    pentru totdeauna, însă momentan România e casa mea. Simt că România e casa mea
    și locul în care aparțin, mă simt foarte în largul meu cu oamenii și cu familia
    prietenului meu și cu prietenii. Mi-am făcut o viață așa cum mi-am dorit.



    Antonella a bătut țara în lung și în
    lat și a cunoscut România în detaliu. A locuit în mai multe orașe românești, a
    ajuns și prin sate, pentru a se informa cât mai bine și pentru proiectul ei
    turistic, dar și dintr-un real interes de a se apropia de cultura și oamenii
    din țara ei adoptivă. Ce ar recomanda cuiva care nu știe prea multe despre
    România și ar dori să o viziteze?


    Eu sunt o
    persoană care se plimbă foarte mult, trei-patru ore dacă aș putea, sau chiar
    mai mult. Dacă aș fi turistă, nu m-aș duce doar în centru sau în partea
    turistică a orașului, ci aș ajunge în cartiere, să văd cum este viața acolo, să
    vorbesc cu oamenii sau să încerc să vorbesc cu ei. România are ceva extraordinar:
    toată lumea vorbește engleza, chiar și oamenii care, din păcate, sunt în stradă
    și au avut la un moment dat o educație, și ei vorbesc în engleză, mie mi s-a
    întâmplat de o mie de ori. Fiind voluntară, am lucrat în sectoare destul de
    complicate în București și oamenii au fost foarte drăguți, au vorbit în engleză
    cum au putut.

    Deci n-ai cum să vezi doar partea turistică, partea cea mai
    frumoasă din București, să rămâi doar dintr-un sector din oraș. Și, în afară de
    București, așa e și cu toate orașele posibile. Trebuie văzute nu doar cele
    cunoscute, Brașov, Sibiu, Cluj Napoca. Mergeți la țară, să vedeți cum e viața
    acolo, cum se face mâncarea, cum sunt oamenii care sunt de calitate 100%. Fiind
    voluntară, am avut ocazia să călătoresc cu autostopul și am cunoscut oameni de
    peste tot, din toate culturile și a fost o experiență incredibilă. Așadar asta
    e ceea ce recomand: să nu vedeți doar partea turistică a orașelor mari, e mai
    bine să cunoști cum e cultura românească, în general.



    Pentru moment, Antonella nu are
    planuri de plecare, ci de călătorie prin țară și nu numai. Totuși, am rugat-o
    să facă un exercițiu de imaginație și să ne spună ce ar lua cu ea dacă ar
    părăsi România:


    Pe pisica
    mea și pe prietenul meu, atât. Lucrurile materiale nu contează aici, contează
    un suflet și o amintire care să fie cu tine întotdeauna. O casă, probabil că
    mai găsești, dar o persoană și un animal pentru mine contează foarte mult și
    acestea sunt singurele pe care le-aș lua.


  • Laurent Lesage

    Laurent Lesage

    Laurent Lesage s-a născut în Belgia,
    într-un sat de lângă Liège. A studiat filozofia la Universitatea din Liège și
    tot acolo, în cadrul Centrului pentru Istoria Religiilor și-a format și cultivat
    pasiunea pentru istoria religiilor, domeniu care l-a apropiat de Mircea Eliade.
    Invitatul nostru a devenit pasionat de opera scriitorului român, dar și de
    cultura noastră. Spune că România este o țară care e înscrisă în destinul său:


    Înainte de
    1977 am avut o întâlnire mai inconștientă cu România. Știți că primul meu erou-
    acum tinerii îi spun supererou- a fost Johnny Weissmuller, deci Tarzan? Atunci
    n-am știut, dar ulterior am aflat că avea și el rădăcini românești, era născut
    în Timișoara. Și am mai avut astfel de legături inconștiente cu România, dar
    cel mai important moment a fost în 1976, când toți tinerii care aveam vârsta
    Nadiei Comăneci eram pur și simplu lipiți de ecrane și ne uitam la Nadia, eram
    toți mirați de performanța ei. Eu sunt născut în 1961 și aveam 14 ani după
    jocurile olimpice, când m-am dus la un pădurar care locuia exact în fața casei
    noastre, ca să-mi dea de lucru, ca să fac bani fiindcă voiam să plec în România
    să o întâlnesc pe Nadia. La 14 ani eu eram în pădure, să-mi câștig banii de
    buzunar ca să fac un drum spre România. Interesant este că, după ce s-a retras
    din competițiile internaționale, Nadia a venit în Belgia și m-am întâlnit cu
    ea, așadar am un autograf al Nadiei Comăneci. Dar cel mai mare moment a fost,
    bineînțeles, în 1985, atunci când am terminat studiile de filozofie și m-am
    interesat de Centrul pentru Istoria Religiilor la Universitatea din Liège, unde am urmat toate cursurile.
    Așadar, în 1985 m-am
    întors la Liège, aveam încă niște bani care îmi rămăseseră din bugetul Nadiei
    și mi-am cumpărat primele cărți ale lui Eliade. Pot să zic că aproape că am
    luat dintr-o dată opera completă a lui Eliade care se găsea atunci și care era
    deja publicată în limba franceză.



    Peste ani, în 1990, Laurent Lesage a
    ajuns în România, într-un colț îndepărtat de București, la Sighetul Marmației.
    A fost o ocazie de a întâlni, în sfârșit țara și poporul care îl fascinau încă
    din adolescență. A fost și o vizită care i-a schimbat viața.


    În 1988 s-a
    anunțat prin primărie că satul nostru, Houffalize, era înfrățit cu Budești.
    Erau atunci câțiva ziariști care erau la curent cu proiectul de sistematizare a
    satelor al lui Ceaușescu și au înființat operațiunea , adică OVR. În vara lui 1990 o delegație din Budești a venit la Houffalize,
    iar în noiembrie în același an am fost invitat și eu cu prietena mea de atunci
    și așa am făcut prima mea călătorie la Budești, în Maramureș, unde am stat cam
    10 zile. A fost o călătorie turistică, să zicem așa. Au mai trecut doi ani și
    am avut oportunitatea să revin la Sighet pentru o ședere mai lungă. Între timp,
    eu m-am apucat mai serios de limba română, începeam să studiez mai în
    profunzime opera lui Eliade și îmi doream să fac un studiu intensiv de limba
    română. Imediat ce am ajuns, am avut câțiva elevi la Centrul Franco-Român din
    Sighetul Marmației și am predat limba franceză în particular. Era la început un
    plan care trebuia să dureze o lună- două, care a ținut atât de mult, încât am
    rămas 12 ani.



    Între timp, Laurent Lesage s-a
    căsătorit cu o româncă și s-a mutat în România, la Sighetul Marmației. A
    călătorit mult în zonă și a cules materiale pentru studiile sale antropologice
    și etnologice. Totodată, Laurent Lesage a studiat în profunzime etnologia și
    folclorul românesc, împreună cu opera lui Eliade, în special cea legată de
    istoria religiilor. A susținut numeroare conferințe pe aceste teme, atât în
    România, cât și în Belgia. Acum se află în Belgia și așteaptă cu interes să
    revină în România. Viața lui se desfășoară între Belgia și România și s-ar
    putea spune că are două case. Totuși, una dintre cele două îi este mai aproape
    de suflet:


    În 1990,
    când am ajuns la Budești și am ieșit din mașină, m-am uitat în jurul meu și
    primele mele cuvinte au fost: am ajuns acasă. Sentimentul acesta l-am avut din
    1990 și îl am și acum: că eram acasă. Încă o dată vă spun, casa cu adevărat
    este cea din România. Din 1992- 1993, când m-am stabilit în România, am fost
    inclus imediat în faimosul Festival de Datini de Iarnă din Sighetul Marmației
    și timp de aproape șapte ani am țiunut comunicări la sesiunile de referate
    științifice legate de etnologie și de antropologie românească și de Mircea
    Eliade. Bineînțeles, am făcut studii în teren, am străbătut zeci de sate în
    jurul Sighetului, am făcut cercetare etnologică pe teren, vorbind mai ales cu
    bătrânii, intrând dintr-un anumit punct de vedere în dinamica memoriei
    colective. A fost o experiență foarte interesantă și foarte bogată din punct de
    vedere antropologic. Pot spune că, din zece conferințe pe care le susțineam în
    Belgia, opt erau legate de cultura românească.




  • Gabriel Morin, inginer de sunet și programator francez

    Gabriel Morin, inginer de sunet și programator francez

    Gabriel Morin este francez și din 2015 locuiește în România, la București. Are 30 de ani și este programator și inginer de sunet, pasionat de muzică, antreprenor și un tânăr foarte curios. Îi place mult să creeze conexiuni între oameni, să exploreze și să cunoască locuri și oameni noi. Împreună cu un prieten francez, Luka Zivkovic, Gabriel a pus bazele unui website în care a inclus o hartă a celor mai interesante locuri din București în care îți poți petrece timpul, zecelarece.ro. Totul a pornit de la un newsletter, dintr-o nevoie firească de a descoperi un oraș nou și de a recomanda și altor expați, turiști sau chiar localnici locuri inedite și evenimente plăcute, locuri de vizitat în capitala României.



    “Bună ziua, sunt Gabriel Morin și m-am născut în Normandia. Am făcut studii de inginerie de sunet lângă Paris, apoi am lucrat la Ubisoft patru ani în capitala franceză. Când am simțit nevoia să fac o schimbare în carieră, am avut ocazia să vorbesc cu o cunoștință mai veche, care locuia întâmplător în California și în București, cu baza în România. El mi-a propus să lucrăm împreună și așa m-am mutat aici. Când am încheiat colaborarea, m-am hotărât să rămân în România și așa au trecut cinci ani deja.



    Gabriel nu știa la ce să se aștepte când a venit aici, însă a descoperit o nouă lume care l-a atras. Încet-încet, a cunoscut oameni noi și a ajuns în locuri neașteptat de frumoase și interesante pentru el. Așa s-a născut mai întâi newsletterul Zece la Rece, pe care îl trimitea prietenilor la început, apoi site-ul cu același nume, care este destinat oricui vrea să exploreze Bucureștiul inedit. Gabriel a legat noi prietenii, a vizitat multe localuri, restaurante și cafenele sau spații de co-working și le-a văzut transformându-se în timp:



    “În termeni de business, mentalitatea mai ales în domeniul HoReCa s-a schimbat. Am văzut că oamenii au devenit mult mai colaborativi și sunt mai puțin competitivi, se susțin între ei. Am observat că acest lucru a început înaintea perioadei pandemice, dar a devenit și mai vizibil în timpul crizei coronavirus.

    Când am ajuns la București, simțeam mai degrabă că oamenii din business aveau mai puțină încredere unii în alții, iar acest lucru se schimbă de la an la an. Cred că după un an jumătate de ședere în România am început să am dubii dacă ar trebui să stau mai mult sau nu, fiindcă aveam impresia că deja văzusem tot ce era de văzut în București.

    Simțeam că nu mai sunt surprins de nimic, dar mi-am dat seama atunci că, de fapt, nu era adevărat, că era numai o impresie și o stare de spirit de moment. Așa am decis să merg în mai multe locuri și să descopăr mai mulți oameni, ca să-mi lărgesc propria viziune despre București și în același timp să-mi dau ocazia să practic limba română mai des, ca să fac progrese. Așa am început să fac acest newsletter în care căutam zece evenimente pe săptămână pe care să le recomand. Pentru aceasta, trebuia să navighez pe net două zile întregi și să fac o adevărată muncă de căutare ca să cunosc pe fiecare artist, să știu fiecare loc, pe fiecare întreprinzător.

    Cu cât aflam mai multe, cu atât mai mult îmi dădeam seama că știam puține lucruri despre București și că orașul e mult mai vast și mai bogat decât credeam în acel moment în care fusesem, probabil, mai trist sau plictisit. A ajutat mult să redescopăr orașul după un an jumătate și să am o nouă viață.



    Așadar, Gabriel a decis să rămână în București și să continue să-l reașeze pe noi coordonate. A devenit pasionat să iasă tot mai mult cu oamenii, să-i recomande și să-i pună în legătură pe cei cu interese comune. Iată cum vede acum Bucureștiul și ce sfaturi ar avea pentru cineva care vine aici pentru prima dată:



    “Cred că experiența ta într-un oraș este orașul în sine, felul cum funcționează oamenii în el și cum interacționezi tu cu ei. Experiența ta potențială în București va fi influențată mult de cum te raportezi tu la oraș când ajungi aici, în ce stare mentală ești și ce anume cauți aici. Nimeni nu vrea să fie vizitat pentru că este ieftin, oamenii te primesc pentru că ești interesat de cultura lor și de ce au ei de spus și de arătat. Cred că acesta este primul pas, să nu vii aici pentru că este ieftin, pentru că pierzi mult din valoarea orașului și din interacțiunea pe care poți să o ai tu cu oamenii aceia. Iar dacă vii foarte curios sau curioasă, vei fi primit foarte bine, extrem de bine și probabil mai bine decât în alte țări din lume. Evident, am avut cinci ani minunați din acest punct de vedere, pentru că eu am o curiozitate înnăscută și încă nu am terminat de descoperit tot ce se poate descoperi aici.



    Bucureștiul îl fascinează din ce în ce mai mult pe Gabriel, chiar dacă acum, în pandemie a fost mai greu de vizitat la pas. Totuși, pentru că locuiește în centru, Gabriel s-a plimbat mult de-a lungul timpului prin toate colțurile boeme și mai puțin cunoscute ale orașului de pe Dâmbovița. Bineînțeles, există și aspecte care îi plac mai puțin și Gabriel și-ar dori să schimbe câte ceva în orașul pe care îl admiră și îl iubește:



    “Din perspectiva mea de locuitor în centru, ce aș vrea să schimb, dacă aș putea, ar fi să reducem riscul seismic în București, ca să păstrăm patrimoniul minunat care există aici. Cred că sunt două mari probleme pe care le-am întâmpinat în mod curent aici: sunt prea multe mașini, iar clădirile istorice sunt în pericol din cauza riscului seismic. Va dura ceva timp, dar ar fi bine să facem infrastructura să evolueze într-un fel care ar face viața mult mai puțin dependentă de mașini. Ușor- ușor, lucrurile se vor îmbunătăți și sunt plin de speranță.



    Gabriel Morin are un mesaj pentru ascultătorii noștri pentru anul care abia a început:


    “E importantă pentru România această situație, de a fi obligat într-un fel să pleci din țara ta și de a sta departe de familia ta, lucru care se poate petrece într-un mod benefic sau nu, însă nu toată lumea se simte bine în această situație. Pentru oricine este o mare provocare și am deseori impresia că România este un pic ruptă în două, iar acest lucru a produs o rană și mi se pare că toată lumea în România poartă această rană în interior. Le urez tuturor să se simtă bine unde sunt acum și să se simtă și mai conectați cu familia lor care este departe, să se simtă bine oriunde s-ar afla.





  • Marion Le Roy Dagen

    Marion Le Roy Dagen

    Micuța Măriuca, așa cum se numea atunci, era unul dintre cei două milioane de copii născuţi în urma
    decretului din 1966 prin care Ceauşescu voia să dea un impuls natalității din
    România. Abandonată în
    orfelinat când avea mai puțin de un an, Măriuca a avut șansa de a fi adoptată
    de un cuplu francez, iar viața ei s-a schimbat radical. A părăsit România
    comunistă, Măriuca a devenit Marion și a început o viață nouă în Franța. Acum
    locuiește la Toulouse, este șef de serviciu în domeniul socio-educativ și
    lucrează în centre sociale cu copii cu dizabilități și nevoi speciale. În 2015
    a înființat asociația franceză Orphelins de Roumanie, care ajută persoanele adoptate din România
    să-și descopere originile.





    La vârsta adolescenței, Marion a început
    să-și pună întrebări legate de identitatea sa și, după căderea zidului comunist,
    în anii ’90, s-a întors în România pentru a găsi
    răspunsuri, în căutarea propriilor rădăcini.




    Din această căutare, care a durat ani de
    zile, s-a născut o carte. Recent Marion Le Roy
    Dagen a revenit la București pentru a lansa varianta
    în limba română a romanului autobiografic Copilul și dictatorul, o carte scrisă împreună cu
    Xavier- Marie Bonnot. Volumul, lansat în 2018 în Franța, relateazăsuferințele, luptele și
    victoriile unei fetițe abandonate, este o carte despre căutarea identității după
    o copilărie amputată.






    Sunt mai
    multe obiective ale acestei cărți: am vrut, printre altele, să povestesc și
    românilor prin ce am trecut în orfelinat, pentru că cred că sunt prea puține
    relatări sau cercetări realizate pe această temă care este complexă și în
    continuare tabu, o temă care suferă de lipsă de transparență, din cauza lipsei
    documentelor de arhivă care au fost distruse.

    Pentru mine a fost important
    să-mi împărtășesc experiența, însă nu într-o manieră mizerabilistă, ci să o
    contextualizez în anii dictaturii Ceaușescu și să aflu de ce la un moment dat
    am ajuns într-o casă de copii. Și, pentru că într-un caz de adopție nu este
    vorba doar despre copil, ci și despre familia adoptivă și cea biologică, a fost
    important pentru mine să le dau cuvântul. M-am bucurat când toți au acceptat să
    povestească despre felul în care au văzut lucrurile și despre cum ni s-au
    intersectat viețile în această poveste comună.



    Marion Le Roy Dagen s-a întors prima oară în România în
    1994, cu ajutorul unei asociații caritabile. Atunci nu știa nimic despre
    părinții săi biologici, despre care i s-a spus că au murit. Avea 17 ani, era
    plină de speranțe și dorea să-și revadă țara de origine, despre care nu vorbise
    prea mult cu părinții săi adoptivi. Marion a regăsit atunci atmosfera gri pe
    care o lăsase în urmă cu mulți ani, însă perspectiva reîntregirii unei
    identități fragmentate era foarte încurajatoare. Și-a continuat căutările ani
    de zile și a revenit în România. Avea
    s-o întâlnească pentru prima oară pe Ana, mama sa biologică la 23 de ani,
    dintr-o întâmplare. O poveste emoționantă pe care a pus-o în cuvinte în
    paginile cărții Copilul și dictatorul.




    Ce-i drept,
    întâlnirea cu Ana a fost un adevărat șoc, fiindcă nu mă așteptam deloc la asta,
    din moment ce ni s-a spus fiecăreia că cealaltă a murit. E o poveste care a
    implicat minciuna. În copilărie, apoi în adolescență am căutat în permanență
    răspunsuri, însă fără succes, ceea ce a dus la o mare suferință. Aveam nevoie
    de aceste răspunsuri și nu reușeam să comunic cu familia mea adoptivă pe acest
    subiect, fiindcă era tabu pentru ei. Așa cum am arătat în carte, și ei au avut
    parte de suferință, atunci când au venit aici și au avut un șoc cultural,
    fiindcă atunci nu se știau foarte multe despre România comunistă.

    Prin urmare,
    au ales să nu mai vorbească despre asta. Atunci am decis să-mi caut singură
    răspunsurile, iar aceasta a presupus întoarcerea mea în țara de origine, unde
    aveam rădăcinile, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. A durat mult timp, iar în
    anul 2000 am revenit în România cu un ONG francez în regiunea Hunedoarei, în
    Transilvania, aproape de orașul meu natal, așadar nimic nu e întâmplător. În
    acel moment nu eram grăbită, mă așteptam ca lucrurile să dureze și vizitam
    frumoasa mănăstire Râmeț, din apropiere de Aiud. Apoi am trecut prin Aiud și am
    început să pun întrebări. În ziua aceea s-au întâmplat foarte multe.

    Am
    descoperit-o pe Ana din întâmplare, iar asta a fost extrem de bulversant pentru
    mine. Cineva mi-a zis că o cunoaște, că nu a murit și că mă conduce la ea. Am
    avut așa un șoc, încât zile întregi am avut amețeli, atât de violent a fost din
    punct de vedere emoțional, atât pentru mine, cât și pentru Ana, așa cum am
    aflat mai târziu de la ea. Îmi voi aminti mereu că Ana mi-a zis atunci când
    ne-am văzut: nu mă judeca! Cuvintele astea au rămas cu mine, iar eu, când am
    strâns-o în brațe, deși nu știam dacă e ea mama mea sau nu, mi-am spus: în
    sfârșit, acum voi afla cine sunt. Iar acest lucru mi-a schimbat viața.



    Marion s-a întors apoi din ce în ce
    mai des în România, despre care spune că este a treia sa mamă. E un loc care o
    îmbogățește și o inspiră și căruia simte că îi aparține. Cartea a suscitat un
    interes crescut în Franța, unde există numeroase cazuri ca ale lui Marion, iar
    ea îi încurajează pe toți cei care au povești similare să pornească în căutarea
    propriilor origini, după o pregătire prealabilă și după ce și-au consolidat
    încrederea de sine. Marion Le Roy Dagen nu are resentimente față de trecut, ci
    crede că e important să fie cercetat așa cum se cuvine, pentru a nu fi repetat
    și pentru a înțelege mai bine prezentul.


    De multe
    ori am auzit din partea românilor pe care i-am întâlnit că se simt vinovați
    pentru acești copii abandonați. Eu cred, însă, că sunt prea duri cu ei înșiși,
    pentru că trebuie să punem lucrurile în context. Ce ni se întâmpla nouă în
    orfelinat, trăiau și românii din toată țara, era o viață grea, în care se
    pierdea speranța de la o zi la alta. Cred că nu am dreptul să îi judec pe
    români, fiindcă eram toți în aceeași barcă, avem o istorie comună pe care am
    trăit-o diferit. Iar dacă sunt oameni responsabili pentru ce s-a întâmplat, nu
    cred că e bine să-i învinovățim, pentru că astfel nu vom înainta niciodată.

    E
    bine ca, odată cu această carte, să lansăm un dialog, e unul din obiectivele
    mele, să putem vorbi despre istoria noastră, să nu mai avem resentimente.
    Realitatea e așa cum e, răul a fost făcut, a trecut. Acum e important să știm
    lucrurile acestea, ca să nu se mai repete. România e țara mea, face parte din
    istoria mea, e cultura mea, aici am rădăcinile. E o țară pe care o iubesc mult.
    Uneori mi se face dor de România, simt nevoia să o revăd, să o gust, să-i
    ascult tumultul, e un dor la nivel senzorial, fiindcă o am în sânge.

    Problema
    descoperirii originilor este atât de legitimă, nu e nimic mai dramatic decât să
    nu știi de unde vii, ce istorie ai în spate, cine îți sunt părinții și eu îi
    încurajez mereu pe toți cei care au nevoie să meargă și să-și găsească
    răspunsurile. Prin această carte aduc un omagiu tuturor fraților și surorilor care
    au fost în cămine și pe care nu i-am uitat. Aș fi bucuroasă dacă românii s-ar
    putea exprima pe acest subiect, mai ales acele femei care au fost victime ale
    politicii pronataliste și care se simt vinovate sau care neagă ce au trăit și
    care au fost aspru judecate.

    Cred că e important să explicăm noilor generații
    ce s-a întâmplat și să ne privim istoria într-un mod mai constructiv pentru a
    progresa împreună și pentru a îmbunătăți felul în care avem grijă de copii.