Radio România Internațional

Tag: Expat în România

  • Michal Wasiucionek

    Michal Wasiucionek

    A
    ajuns în România cu mulți ani în urmă, la finalul liceului, în 2006, când a
    venit împreună cu un grup de prieteni, a bătut țara în lung și în lat timp de o
    lună și s-a îndrăgostit de-a dreptul de aceste locuri. Mai târziu, în timpul
    facultății, a aplicat pentru o bursă Erasmus la Universitatea din Bucureşti,
    după care a hotărât să facă doctoratul la Florenţa, pe tema istoriei Țărilor
    Române şi a relaţiilor cu Imperiul Otoman.

    A ales să revină la București din
    2015 pentru a putea face cercetare și pentru a-și termina de scris teza de
    doctorat, a studiat cu bursă și s-a angajat ulterior la Colegiul Noua Europă. A
    învățat repede limba română, care face parte din pasiunile sale și și-a
    construit o nouă viață în capitala României. Michal a fost invitatul acestei
    rubrici și în 2018, iar acum revine la Radio România Internațional și ne
    povestește ce a mai făcut în ultimii doi ani, cum a fost perioada de izolare
    din ultimile luni pentru el și cum s-a schimbat viața lui în tot acest timp:


    Ultimii ani au reprezentat mai degrabă o
    perioadă de continuitate pentru mine și de a pune rădăcini și mai adânci în
    București, pentru că de un an sunt angajat atât la Colegiul Noua Europă, cât și
    la Institutul de Istorie Nicolaie Iorga din București, ceea ce înseamnă că m-am
    integrat, sper, și mai mult aici în oraș și în țară. Continui să lucrez și să
    fac cercetare pe aceleași teme legate de relațiile dintre Țările Române și
    Imperiul Otoman și cum această legătură a jucat un rol hotărâtor, de fapt, în
    istoria României. Deci în privința aceasta este mai degrabă o continuare, o
    dezvoltare, decât o schimbare bruscă de curs.


    În ceea ce
    privește felul în care am petrecut sfârșitul
    lumii, am avut o
    experiență destul de interesantă. Eu fiind istoric, din motive de cercetare
    trebuie să mă deplasez destul de des, iar începutul pandemiei m-a prins în
    străinătate, în Turcia. A fost o perioadă destul de complicată în ce privește
    evaluarea diferitelor posibilități și am hotărât să mă revin cât mai repede în
    România, ca să fiu sigur că nu mă găsesc cumva în situația de a rămâne în
    străinătate fără să mă pot întoarce în România. Apoi, la jumătatea lunii martie
    am decis să mă autoizolez, din cauza faptului că am fost în călătorie, chiar
    dacă în Turcia nu fusese identificat până atunci niciun caz de Covid, dar în
    același timp mi s-a părut că era o măsură de siguranță, iar atunci când m-am
    întors am petrecut două săptămâni singur acasă. Exact atunci când perioada
    aceasta s-a terminat, s-au introdus restricții în ce privește părăsirea
    domiciliului, așadar pentru mine a fost o perioadă destul de lungă.


    A fost un timp în care, să spun sincer, speram să am timp să citesc mai
    mult în liniște, să citesc cărți pe care voiam să le citesc, dar niciodată nu
    aveam timp. Destul de repede am încetat să urmăresc presa, nu cu totul, dar am
    redus consumul de știri destul de brusc, pentru că pur și simplu, la un moment
    dat, mă simțeam un pic copleșit de știri, de cantitatea de informații și de
    atitudinea destul de panicardă.


    Mi se pare că am făcut unele schimbări în ce privește, de exemplu,
    atitudinea față de planificare. A fost un bun moment de a pune lucrurile în ordine,
    de a mă organiza mai bine. Înainte de pandemie niciodată nu aveam timp și mi se
    pare că aceste câteva luni au fost un moment bun exact în această privință. De
    exemplu, eu am început să gătesc mult mai mult și am revenit la învățarea de
    limbi străine, lucru    ri pentru care nu aveam timp până acum. Această perioadă a
    fost pentru mine și una de oarecare oportunitate.


    Michal a fost nevoit să aleagă între
    Florența și București în ultimul an de studiu doctoral și el a ținut să se mute
    în capitala României. Aici s-a integrat rapid și și-a făcut o viață plăcută, cu
    prieteni și evenimente interesante. Anul acesta încă nu a reușit să-și vadă
    familia din Polonia, din cauza situației actuale, însă are în plan o călătorie
    cât de curând se va putea. Chiar dacă nu au fost de acord cu decizia lui la
    început, părinții și fratele l-au vizitat în trecut și le-a plăcut noua casă a
    lui Michal. El se declară fericit în România, iar eu l-am întrebat dacă se vede
    aici pe termen lung:







    Da,
    absolut, mă văd pe termen lung și în momentul de față nu am niciun plan să
    plec, fiindcă mi-am construit o viață aici. Părinții mei au avut la început
    câteva dubii după ce am ales România și a fost o oarecare neînțelegere. Dar,
    după ce au venit aici în România și le-a plăcut foarte mult, au spus că chiar
    înțeleg de ce m-am mutat, chiar dacă uneori ne tachinăm în privința asta. Și
    aceasta fiindcă, după ce am terminat studiile de doctorat în Italia, din
    perspectiva lor ar fi fost mai drăguț să mă viziteze la Roma sau la Florența,
    decât la București. Dar e o glumă mai degrabă decât o adevărată uimire.


    Sunt aici
    câteva lucruri care mă țin: primul este că oamenii din România sunt foarte
    drăguți, că este această atmosferă, aș spune în general relaxată și este cumva
    o energie pozitivă aici. Mereu mi-au plăcut și România, și Bucureștiul, pentru
    că au acest șarm, care uneori scapă vederii. La fiecare colț în România și în
    București se poate găsi ceva nou, ceva ce nu știam, ce nu așteptam. Au acest
    farmec foarte specific și Bucureștiul, și România. Uneori, e adevărat că este o
    țară care are unele probleme, dar în același timp este un loc care pentru mine
    este foarte pozitiv și foarte primitor.

  • Hugo Pillegand, un antreprenor francez stabilit la București

    Hugo Pillegand, un antreprenor francez stabilit la București

    Acolo, în timpul liceului, l-a cunoscut
    pe Arthur Bergeret, care a devenit cel mai bun prieten și împreună cu care avea
    să se mute peste ani în România, pentru a deschide o nouă afacere. De doi ani,
    cei doi tineri au pus bazele unui spațiu de co-living
    și co-working, un concept nou pentru România care promovează
    ideea de comunitate în una din casele vechi ale Bucurestiului. Hugo a terminat studii economice, însă marea sa pasiune este
    arhitectura, un capitol la care Bucureștiul este foarte ofertant. De ce a ales
    România și Bucureștiul ne spune chiar el:


    Bună
    ziua și mulțumesc mult pentru invitație. Sunt în România de aproape doi ani. Am
    venit mai întâi cu niște prieteni pentru o scurtă vacanță de zece zile. Am fost
    atunci în Transilvania și am stat aproape o săptămână la București și mi-a
    plăcut mult. În acea perioadă mă gândeam la ce mi-aș dori să fac în anul
    următor. Îmi doream să încep un proiect pe cont propriu și nu știam unde. Mai
    fusesem în zona balcanică și mi-a plăcut, m-a atras foarte mult. Așa am decis
    să mă întorc și am revenit la București cu un prieten din copilărie, Arthur
    Bergeret, și amândoi am început afacerea, inițial cu un spațiu de co-living, de
    co-working și de evenimente. Conceptul acesta a apărut în Statele Unite în urmă
    cu zece ani. Ideea exista de mult, dar proiectul pe care îl facem noi acum este
    nou, pentru că răspundem unei nevoi a noii generații de millennials, care este
    din ce în ce mai solitară, pentru că lucrează tot mai mult pe cont propriu sau
    în sistemul de work from home, însă care are nevoie de socializare. Acest
    concept nu a dispărut, dar suntem cu toții din ce în ce mai izolați. Proiectul
    nostru este o oportunitate de a cunoaște oameni noi în permanență și de a locui
    într-o comunitate de profesioniști.



    Hugo și Arthur au ales să deschidă această
    afacere la București și l-am întrebat pe Hugo ce l-a atras în capitala României
    și cum a fost experiența de antreprenoriat pentru doi tineri francezi, aflați
    la început de drum:







    Mi-a plăcut
    Bucureștiul foarte mult încă de la început. Înainte să vin aici, aveam o anumită
    imagine despre București. Prima oară credeam că era un amestec de Paris și de
    Berlin. Pare amuzant acum, însă pentru mine așa era, era muzica și arhitectura
    franceză și atmosfera specială din Micul Paris, dar și un pic de Berlin, pentru
    că auzisem că era un oraș cu o viață artistică foarte dezvoltată, erau multe
    evenimente și grădini de vară și o atmosferă plăcută. Toate acestea m-au atras,
    în plus, admir arhitectura din București, din cartiere.


    Din punctul de
    vedere al antreprenorului, pot să zic că am fost foarte norocos, am cunoscut o
    grămadă de oameni care m-au ajutat foarte mult cu acest proiect, am avut și
    parteneri de afaceri stabili. Ne mândrim că lucrăm cu produse locale și
    artizanale. Tot aici vom deschide o cafenea de specialitate, AM. Specialty
    coffee shop. Nu toți românii știu acest lucru, dar Bucureștiul este o capitală
    a cafenelelor de specialitate, una din cele mai mari din Europa și este un oraș
    foarte cunoscut pentru asta. Aveți mai mult de 50, poate chiar 100 de cafenele
    de specialitate în oraș, aveți și furnizor de servicii de prăjire și
    distribuitori de produse de bună calitate. Iar aceasta este, cred, o parte nouă
    a istoriei voastre.

    Ce aducem noi nou cu proiectul nostru este faptul că ne
    aflăm în zona Parcului Carol, unde nu există multe cafenele de specialitate. De
    asemenea, nu sunt numeroase produse locale. Noi lucrăm pe partea de cafenea cu
    un prăjitor român, care face cafea de calitate foarte bună și cu un producător
    de bere artizanală, avem deja un partener la Buzău care face o bere bună. În
    viitor ne propunem să colaborăm cu mai mulți parteneri locali. Deschidem
    această cafenea la începutul lunii iulie.



    Împreună cu Arthur, Hugo a muncit enorm
    pentru a reda comunității o casă de pe strada Constantin Bosianu din București,
    într-un cartier plin de case frumoase, vechi și care așteaptă să fie restaurate.
    În final ne spune ce și-ar dori să vadă schimbat în București și care sunt
    locurile lui preferate din oraș:


    Îmi place foarte
    mult arhitectura, este o pasiune pot să zic. Acum, odată cu acest proiect,
    împreună cu Arthur, am făcut noi multă parte din toată munca de renovare în
    această casă, care are 1000 metri pătrați, e o casă foarte mare și mereu
    trebuie întreținută. Acest lucru presupune o muncă enormă, e o slujbă în sine
    pentru amândoi. Admir la București arhitectura interesantă, dar o problemă foarte
    mare este că mulți oameni nu au grijă de casa lor. Mă gândesc că într-un
    proiect ca acesta, unde se face un bar, un restaurant sau chiar într-un proiect
    ca al nostru ar trebui să avem grijă de locul respectiv, de fațadă și de
    interior.

    Am văzut că la București, pentru că guvernanții nu încurajează
    oamenii să își renoveze casele, există multe grădini, restaurante și baruri
    care sunt într-o stare generală foarte rea. Cât despre locurile preferate,
    aceasta e o întrebare grea, pentru că îmi place enorm să mă plimb prin
    București. În fiecare săptămână mă duc într-un loc nou. Am două cartiere
    preferate, primul este Armenească, un loc care mi-a plăcut de la bun început,
    iar al doilea cartier care îmi place mult este Cotroceni. Este foarte aproape
    de casa noastră, suntem și noi în sectorul 4, și îmi place acest cartier plin
    de inspirație pentru istoria lui foarte interesantă și pentru arhitectura pe
    care nu am văzut-o în altă parte.

  • Alan Clark, antreprenor scoțian

    Alan Clark, antreprenor scoțian

    Alan Clark este un antreprenor scoțian stabilit în România din 2002. Tocmai de atunci a devenit interesat de cidru, care mai întâi a fost un hobby pentru el, iar apoi aceasta băutură i-a schimbat viața: în 2015, Alan a devenit primul producător autorizat în România să producă cidru pe scară largă. Afacerea aceasta a crescut de la an la an, iar acum reprezintă principala ocupație a lui Alan Clark, care a părăsit munca în corporație pentru a lansa această afacere pe cont propriu. Alan are experiență și în calitate de consultant într-o serie de proiecte care pregăteau ascensiunea României la Uniunea Europeană. Ne spune imediat care este povestea venirii sale în România:



    “Eu am venit în România prima dată în 2001, invitat de un prieten francez care era deja instalat aici. Eu am fost corporatist timp de 17-18 ani, mi-a plăcut acea perioadă, dar după 18 ani mi-am zis că e cazul să închei viața mea la corporație și să fac altceva. Nu știam ce vreau să fac atunci. Când am ajuns în România, ideea era să creăm împreună o firmă de consultanță prin care să ajutăm firmele franceze și britanice să vină în România și viceversa, să sprijinim companiile românești să găsească clienți sau parteneri de afaceri în Franța și în Marea Britanie. Când am venit prima oară aici nu știam nimic despre România, el m-a convins, iar eu eram curios să descopăr. Călătorisem mult până atunci, fusesem deja în Polonia, în Ungaria, în Cehia, chiar în Rusia, însă în România nu fusesem, nu știam nimic și am venit, așadar, din curiozitate la început. Ne-am implicat amândoi în niște proiecte, am venit a doua oară, a treia oară și în 2002 m-am gândit să fac o probă de șase luni. Am închiriat un apartament atunci pentru șase luni, după care am rămas până azi aici.



    Alan Clark și-a întemeiat aici o familie, a învățat românește și s-a integrat în atmosfera românească, însă nu a fost totul foarte ușor pentru el chiar de la început. În 2002 a început să facă cidru, însă i-a luat ani buni până să facă din acest hobby o afacere. În timp, Alan a familiarizat publicul din România cu această băutură, pe care o distribuie în marile lanțuri de magazine din toată țara. Pentru a produce cidrul, Alan folosește doar mere românești și a început cu livada proprie. L-am întrebat dacă se simte în România ca acasă:



    “Da, da. În cele șase luni de la început am întâlnit o româncă, bineînțeles, ne-am căsătorit, m-am stabilit aici, am făcut o familie aici, avem doi copii care au 12 și 15 ani acum. Mi-am construit o viață în România, chiar de atunci, ceea ce înseamnă că am 18 ani de când locuiesc aici. Eu eram în Franța înainte să vin în România. Desigur, limba a fost o problemă la început, dar vorbeam deja franceză și am studiat româna un an. Până când poți vorbi bine o limbă într-o țară străină, viața e mai grea până când ajungi la nivelul de comunicare pe care îl am acum. În afară de aceasta, eu m-am înțeles bine cu oamenii de aici, chiar de la început. Au fost niște proceduri administrative greoaie la început, ca să obțin un permis de ședere în România și prima impresie din București a fost că e un oraș poluat.


    Erau multe camioane și autobuze pe străzi care scoteau fum negru. Nu am avut, totuși, mari probleme, de fapt, acum că mă uit în urmă, mai ales dat fiind faptul că am avut o prietenă româncă, care a devenit soția mea, am avut o legătură rapidă cu localnicii. Față de Franța, spre exemplu, unde am locuit 12 ani la Paris, a fost mai ușor să mă integrez în România, decât în Franța. Mulți oameni vin să guste cidrul și nu-l cunoșteau înainte, de fapt. Am crescut vânzările în fiecare an, am ajuns acum în marile lanțuri de supermarket, suntem disponibili în fiecare oraș, mediu sau mare din România. Pentru aceasta am muncit câte 5-6 zile pe săptămână, uneori chiar 7 zile pe săptămână și am ajuns unde suntem acum prin multă muncă. Trebuie să fii pasionat să faci asta. Pentru mine este o plăcere, de fapt, să fac ceea ce fac acum.



    Alan Clark a locuit în Franța și în Statele Unite o perioadă lungă de timp, însă a decis ca cea de-a doua lui casă să fie România. L-am întrebat ce i-a plăcut aici cel mai mult, ce l-a determinat să vrea să locuiască la noi în țară:


    “Oamenii. Oamenii din România sunt mai primitori, mai deschiși, nu toți, dar eu am avut norocul să mă întâlnesc cu foarte mulți români inteligenți, deschiși, prietenoși, călduroși. Aceasta este pentru mine cea mai mare diferență și e asemănător cu ce se întâmplă în Scoția, de fapt. Poate că acesta este motivul pentru care mă simt bine aici în România. După părerea mea, românii au mai multe în comun cu scoțienii decât scoțienii cu francezii sau chiar decât cu americanii.


    Am locuit trei ani și în Statele Unite și m-am simțit mai bine în România decât în Franța sau în America. Poate că e ciudat, fiindcă, dat fiind că sunt scoțian, ar trebui să fiu mai aproape de americani, dar acesta e răspunsul meu: oamenii. Sigur că țara este foarte frumoasă, dacă vrei să te plimbi, să descoperi natura de aici, la munte, la mare, ai ce să faci, sunt orașe foarte interesante din punct de vedere arhitectural, istoric, monumental etc. România are toate acestea. Bineînțeles, fetele sunt frumoase, asta se știe, dar nu este acesta principalul motiv pentru mine, ci felul în care m-am conectat cu oamenii, acesta e răspunsul.




  • Fabio Gerhold din Austria

    Fabio Gerhold din Austria

    Fabio Gerhold s-a născut în Austria, la Graz și este un mare iubitor al dansului, limbilor străine, fotografiei și radio-ului. Este vorbitor fluent de engleză, rusă și română și învață alte patru limbi străine, printre care și farsi. A făcut studii în Austria și în Scoția, unde a cunoscut-o pe prietena sa, o româncă din București. Așa s-a apropiat mai mult de cultura noastră și a fost cucerit de România. Împreună s-au mutat din 2017 la București, unde Fabio predă dans contemporan și este marketing assistant la Oficiul Național de Turism al Austriei. Este o persoană extrem de activă, îi plac plimbările în natură și face sport zilnic. Revine la Radio România Internațional și ne povestește cum a fost afectată viața sa de măsurile de izolare din timpul pandemiei:



    “Într-un fel, au fost foarte binevenite cele două luni, pentru că de obicei umblu mult, sunt activ, sunt prin oraș și de fapt, în acest timp, mi-am dat seama că făceam prea mult acest lucru și că am nevoie de mai mult timp decât credeam să mă încarc, să rămân acasă, să rămân cu mine, cu gândurile mele. Chiar mă bucur că s-a întâmplat să stau acasă, pentru că nu știu dacă s-ar fi întâmplat vreodată să mă opresc așa mult și m-am bucurat și pentru că toată lumea din jur a fost forțată să facă acest lucru. S-a curățat și aerul în București, mi-a făcut plăcere să fiu în cartierul meu, să ies cu rolele, să dau o tură și să nu fiu nevoit să fug departe. Am dedicat destul de mult timp învățării. După ce terminam programul de lucru, în loc să merg în oraș, chiar am stat în fața calculatorului și am încercat să învăț cât mai mult graphic design. A fost foarte interesantă partea aceasta. Dat fiind că nu am copii sau animale de companie, ca mulți alții, m-am apucat și eu să fac pâine cu maia.



    Când nu sunt în Austria, mi-e dor mereu de pâine cu maia și am învățat și eu să fac. Ieri am copt a doua mea pâine și sunt mândru de rezultate. Din păcate, turismul din toată lumea este acum un domeniu foarte afectat și chiar ne gândim cum va fi în viitor, facem planificări intense și încercăm să vedem cum ar putea să se dezvolte industria. În legătură cu ritmul nostru de lucru, sincer să fiu, a fost destul de ușor în această perioadă, deoarece compania noastră e destul de digitalizată, aveam la dispoziție absolut tot ce este la birou și puteam să accesăm și de acasă deja de mult timp, așa că trecerea la home office a fost absolut ușoară.



    Nu a trebuit să schimb nimic, în afară de faptul că n-am mai mers fizic la muncă. Sincer, m-a bucurat acest aspect, pentru că mi-am dat seama cât de mult timp și cât de multă energie petreceam, de fapt, într-o săptămână normală în București, în trafic și în gălăgie, în metrou. Pentru mine a fost ușor să nu mai fac aceste lucruri. E clar, însă, că și noi ne gândim cum putem să repornim și în ce fel poate reîncepe activitatea de călătorie, iar acum este o mare discuție la nivel politic în Austria.


    ​


    Fabio Gerhold a studiat la Viena dans contemporan, iar înainte de măsurile de izolare, mergea des la studioul de dans. Lui Fabio îi place mult sportul în aer liber și și-ar dori ca, după aceste două luni de izolare, cât mai mulți bucureșteni să înceapă să folosească bicicleta ca mijloc de transport. L-am întrebat ce schimbări a observat în jurul lui în această perioadă, ce-și dorește să facă imediat ce intră în vigoare relaxarea măsurilor impuse de autorități din cauza pandemiei coronavirus și cum a fost în acest timp cât a trebuit să stea departe de studioul de dans:



    “Bineînțeles că mi-a fost foarte dor și la început mi s-a părut chiar insuportabil, dar într-un fel, în orice domeniu de activitate ai fi, uneori e bine să faci o pauză. Astfel căpătăm o distanță necesară pentru a lucra creativ. Sunt foarte curios în ce fel o să repornească dansul acum. Am dansat acasă, dar totuși într-un studio cu spațiile necesare este cu totul altceva. Simt că s-a schimbat felul în care este dansul acum pentru mine. În exterior, în primul rând cea mai mare schimbare la mine în cartier e calitatea aerului și aproape lipsa prafului. Bucureștiul este totuși un oraș poluat și acest lucru s-a schimbat destul de rapid și intens și sunt bucuros să constat acest lucru.



    În al doilea rând, fiindcă nu mă puteam deplasa departe și nu puteam să merg în parc să mă plimb cu rolele, am mers aici printre blocuri și am descoperit destul de mult diversitatea pe care o are acest oraș, care e construit într-un fel uneori inuman, cu blocuri mari, cu arhitectura aceasta modernistă. Dar, de fapt, de atâția ani de când oamenii trăiesc în blocuri, se vede că s-a umanizat acest spațiu. Oamenii își fac mici grădini în fața blocului, își aranjează intrarea și mă bucură să văd acest lucru. Mi s-a părut că orașul e frumos, mai ales acum că a venit primăvara. Miroase bine și e destul de atrăgător, cel puțin pentru mine. Primul lucru pe care vreau să-l fac este să merg undeva în natură, la munte, să nu fiu în oraș.



    O să mă bucur să mă reîntorc în Austria, dar prima ieșire cu siguranță va fi aici, în România, cel mai probabil la munte. Cel mai des merg în zona Bucegi și probabil acolo voi ajunge și de data aceasta. Dar sunt foarte curios și să explorez mai mult Moldova și împrejurimile. La nivel macro, cred că vor fi mai multe schimbări decât ne putem imagina și nu pot să spun cu siguranță ce se va întâmpla, dar un lucru de care nu mai putem să fugim este digitalizarea și o schimbare radicală a felului în care lucrăm. Această pandemie e, într-un fel, un prilej pentru o schimbare economică, probabil va urma și o criză și cred că va trebui să restructurăm puțin felul în care privim munca și activitatea economică, să sperăm într-un fel mai ecologic, mai uman.




  • Ayako Funatsu, o japoneză stabilită la București

    Ayako Funatsu, o japoneză stabilită la București

    Ayako Funatsu s-a născut în Japonia,
    lângă Tokyo, în orașul Yokohama, unde a absolvit liceul. Tot acolo și-a început
    cariera, lucrând într-o firmă de produse pentru industrie. Pe când avea 25 de
    ani, a citit în ziarul local o știre despre România. Era în anii ’90, când autoritățile de atunci lansau un apel către turiștii din toată
    lumea să vină să viziteze România, o țară foarte puțin cunoscută, dar foarte
    interesantă. Ayako nu mai călătorise până atunci singură, iar această vizită în
    țara noastră i-a schimbat viața.


    A fost timp de două săptămâni prin toate
    colțurile României, de la Sibiu la Suceava și a cunoscut oameni deosebiți, cu
    care a ținut legătura. După prima sa excursie în 1995, Ayako a revenit an de an
    pe meleagurile noastre, până în anul 2000, când s-a mutat definitiv aici. A
    început colaborarea cu o firmă de turism și a lucrat ca ghid cu grupuri de
    japonezi, pe care i-a plimbat prin toată România, le-a arătat tot ce are mai
    frumos și le-a prezentat cu un entuziasm nespus noua ei țară adoptivă:




    Prima dată
    am venit aici în 1995 cu un rucsac în spate. Aveam 25 de ani atunci și încă nu
    văzusem până atunci o țară atât de frumoasă și cu oameni atât de prietenoși și
    de buni la suflet. Oamenii m-au atras și m-am întors în fiecare an după aceea.
    Cu turiștii japonezi am avut șansa să le fac eu program, prin urmare i-am dus
    în Bucovina, unde este inima mea și unde trebuie neapărat să duc turiștii.
    Le-am vorbit despre istoria României, care este foarte interesantă. Pe mine m-a
    impresionat foarte mult și m-am simțit atrasă de istorie, de limba română, așa
    încât cred că știu istoria României mai bine decât pe cea a Japoniei.

    Totodată,
    pe turiștii japonezi i-a impresionat mâncarea, care este foarte asemănătoare cu
    cea japoneză. Nouă ne place mult mâncarea românească. Aș vrea să subliniez
    faptul că cel mai mult ne plac oamenii de aici, ospitalitatea lor. Găsim în
    România ceva ce noi am uitat mai demult. Spre exemplu, dacă vizităm sate,
    localnicii ne invită ca să ne arate casele lor, iar uneori ne așază la masă, cu
    bucurie. Și Japonia este o țară foarte frumoasă, iar eu de acolo vin, nu vă pot
    spune lucruri rele despre țara mea și nici nu îmi trece prin minte ceva negativ
    despre ea. Dar felul în care tratăm oamenii e ceva ce s-a pierdut în timp.

    Când
    am ajuns în România, am observat că oamenii ne ajută necondiționat. Deschiderea
    lor, brațele deschise la maximum sunt lucruri pe care noi le-am uitat deja, iar
    atunci când ajungem aici ne amintim că în trecut și noi am avut o astfel de atmosferă
    plăcută. Cred, însă, că mulți oameni din toată lumea au uitat de toate acestea,
    iar când venim în România cu toții ni le amintim. De fiecare dată când ajungem
    aici, se simte căldura sufletească. Și zâmbetele oamenilor de aici îmi plac
    foarte mult.


    Ayako a studiat Comunicare și Relații
    Publice la Facultatea de Vest din Timișoara, apoi a urmat mai multe cursuri
    internaționale pentru a stăpâni arta de a împacheta hârtia, numită origami.
    Acum Ayako predă cursuri de origami și are o afacere proprie prin care creează
    flori de hârtie, combinând tehnica japoneză cu cea americană. S-a specializat
    în predarea tehnicii origami și colaborează cu succes cu Moara de Hârtie din
    Comana, unde susține un atelier de origami. În această perioadă, Ayako predă
    cursuri online.


    Tradițiile noastre creștin-ortodoxe
    au cucerit-o pe Ayako încă de la prima sa călătorie în România, când a vizitat
    mănăstirea Agapia și câteva mănăstiri din Bucovina. Acum, după 20 de ani de
    ședere în România, Ayako vorbește românește și exersează în fiecare zi, fiindcă
    e prima limbă străină pe care a învățat-o și pe care își dorește să o cunoască
    la perfecție. Cântă romanțe românești, iubește opera lui Eminescu, îi citește
    pe Creangă și Anton Pann. Se îmbracă în ie românească și respectă sărbătorile
    noastre. Ayako Funatsu are un vis pe termen lung: își dorește să-și consolideze
    afacerea, astfel încât aceasta să existe și peste 100 de ani și să ajungă să
    expună florile de hârtie pe care le creează la Muzeul de Artă al României.


    Chiar acum
    port o ie și mă simt foarte bine. De fapt, am cinci ii și port câte una în
    fiecare zi, de luni până vineri și de sărbători. În perioada sărbătorilor nu
    pot să lipsesc din țară. Mi-am confirmat mie acest lucru de două sau de trei
    ori, când am plecat în străinătate înainte de Crăciun. Simțeam o lipsă și mi-am
    dat seama că acolo nu simt sărbătorile și că trebuie neapărat să fiu în România
    de Crăciun, de Anul Nou și de Paște.

    Este foarte important pentru mine să fiu
    aici. De fiecare Paște mă duc la biserica mea din Comana și stau la slujbă
    toată noaptea. Sinceră să fiu, am fost prima oară la o slujbă de Paște în
    România în 1997 și am stat toată noaptea la biserica din Rădăuți, cred că se
    numește Ștefan cel Mare. Atunci nu știam de ce trebuie să stăm toată noaptea.
    Țin minte că era foarte frig, dar nu puteam să intru în biserică pentru că era
    foarte multă lume.

    După ce m-am mutat aici în anul 2000, încet-încet m-am
    apropiat de biserică. Am fost și la mănăstirea Gura Humorului, unde am stat
    trei zile și unde am vorbit cu măicuțele, cu maica stareță și m-am familiarizat
    cu ortodoxia. În 2015, prietena mea din București, care are o casă la Comana,
    m-a dus la bisericuța din Comana. De atunci, am început să merg acolo duminică
    de duminică. Mi-am dat seama că mă simt foarte bine și, chiar dacă nu înțeleg
    încă sută la sută din ce spune părintele la predică, simt ceva.

    Eu sunt
    designer, sunt artistă și vreau să creez o artă care încă nu există în lume,
    dezvoltând ceea ce fac aici, în România. Nu pot uita nici de unde am plecat,
    folosesc ceva ce am învățat acolo și dezvolt în continuare aici în România.
    Vreau să fac o artă nouă, acesta este visul meu pentru următorii o sută de ani.
    Vreau să trăiesc încă cel puțin 50 de ani aici, nu mă gândesc să mă întorc în
    Japonia. Simt că reușesc să fac ceea ce mi-am propus, dar trebuie să fiu aici,
    în România, aerul de aici mă inspiră mereu.


    Ceea ce se întâmplă în aceste zile în
    întreaga lume a afectat-o, desigur, și pe Ayako. Ea predă cursuri de origami
    online și se gândește la noi modele de flori de hârtie pe care le va lansa pe
    piață atunci când criza va fi trecut. Am rugat-o să transmită un mesaj celor
    care ne ascultă:


    Vă
    mulțumesc foarte mult că m-ați ascultat, cu româna mea cu accent de japoneză.
    Eu cred că în ceea ce ni se întâmplă, poate că se repetă istoria. Am învățat să
    gândesc tot timpul pozitiv și cred că trecem printr-o perioadă foarte grea,
    nici eu nu știu cât va dura, nu pot să prevăd. Dar singurul lucru pe care îl
    pot prevedea este că aveam nevoie de această perioadă.

    Cred că după ce se va
    termina, nu după o lună sau două, ci mai mult, după ce ne vom reveni, iar acest
    lucru va cere timp, nu vom reveni la situația de dinainte, ci ne vom dezvolta.
    Eu sunt de părere că ne așteaptă o altă lume, diferită, mult mai bună, o lume
    pe care trebuie să o construim. Noi suntem foarte norocoși, fiindcă acum
    începem să punem bazele unei lumi care nu a existat până acum, avem o șansă să
    o construim de la zero. Pentru mine e o provocare și de-abia aștept să treacă
    această perioadă. Va veni și un timp foarte bun pentru toți artiștii, acum vom
    ieși noi în față. Prevăd un viitor foarte luminos.


  • Mary Claire Heffron, o psiholoagă americană aflată la Cluj cu o bursă Fulbright

    Mary Claire Heffron, o psiholoagă americană aflată la Cluj cu o bursă Fulbright

    Mary Claire Heffron sosea pentru prima oară în România în 2017 alături
    de soţul ei, care este istoric şi care era invitat la Constanţa cu ocazia unei
    conferinţe în cadrul Asociaţiei Europene pentru Studii Americane. Este psiholog
    practician şi predă tehnici de abordare psihologică şi comunicare terapeutică
    pentru persoanele care lucrează cu publicul – asistente, medici, asistenţi
    sociali. Soţul lui Mary Claire cunoştea deja ţara noastră încă din timpul comunismului,
    când a existat o deschidere politică a autorităţilor româneşti de atunci faţă
    de Statele Unite şi îşi dorea să se întoarcă aici.

    În 2018, cei doi au revenit
    în România, la Timişoara, unde soţul lui
    Mary Claire a predat un curs de istorie la Facultatea de Vest. Atunci Mary
    Claire a cunoscut mai multe grupuri de cercetători în domeniul psihologiei şi
    lucrători din sistemul asistenţei sociale şi protecţiei copilului, a legat
    relaţii strânse cu ei şi a început o colaborare. Un an mai târziu a obţinut o
    bursă Fulbright, care îi permite acum să predea şi să facă cercetare la
    Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai
    din Cluj.


    Sunt aici pentru două scopuri: pe de o
    parte, predau cursuri la Universitate şi fac cercetare în domeniul capacităţii
    oamenilor de a-i ajuta pe ceilalţi şi de a învăţa şi internaliza anumite metode
    care să-i facă să nu depăşească o limită sănătoasă atunci când empatizează cu
    cineva care e deprimat sau a suferit o traumă. Uneori, cei care lucrează cu
    astfel de persoane aflate în situaţii de mare risc nu reuşesc să păstreze o
    distanţă emoţională, sau dimpotrivă, se detaşează în totalitate. Eu le predau
    metode care îi ajută să fie prezenţi, să-şi adapteze emoţiile şi să empatizeze
    corect cu cei aflaţi în nevoie şi să îi ajute cu adevărat.

    Pe de altă parte,
    fac şi muncă de teren şi intru în comunitate. Desigur, sunt conştientă de
    istoria voastră şi de ceea ce s-a întâmplat în România în trecut, încerc să mă
    adaptez cât pot la realitate. Din câte am înţeles de la cei cu care am vorbit,
    copilăria în comunism a avut un impact foarte puternic în multe direcţii şi a
    fost traumatizantă pentru mulţi români. Am reţinut în special povestea unei
    tinere femei a cărei mamă era medic rezident şi primise repartiţie într-un oraş
    îndepărtat de cel în care locuiau. Aşa încât ea a fost în grija bunicilor de la
    vârsta de două luni, iar mama ei o vedea doar câteva zile, în weekend, când
    putea veni acasă.

    Astfel de separări au un impact foarte mare asupra vieţii de
    familie, iar tipul de relaţionare cu părinţii în primii ani de viaţă ne
    modelează conceptul de siguranţă în relaţie pentru tot restul vieţii. Desigur,
    bunicii au avut mare grijă de ea, însă am observat acest vid sufletesc, această
    nevoie de apropiere de mamă pe care spune că nu a cunoscut-o cu adevărat
    niciodată. Cu astfel de traume şi cicatrici sufleteşti se confruntă mulţi
    adulţi ca ea care îşi pun întrebarea dacă vor sau nu copii. Cred că aceste
    lucruri încă sunt prezente şi ştiu că sunt şi alte poveşti triste care au
    influenţat societatea, că acelea au fost timpuri foarte dificile din toate
    punctele de vedere şi că au lăsat urme mult timp după revoluţie.


    Mary Claire
    se află în România din vara lui 2019 şi urmează să mai petreacă aici alte cinci
    luni pe durata bursei Fulbright. A călătorit între timp în zona Transilvaniei,
    la Sighişoara, Mediaş şi Sibiu, a ajuns şi la Bucureşti, dar a mers mult şi în
    natură şi a urcat pe munţi, pasionată fiind de drumeţii. A locuit în special la
    Cluj, care îi place pentru că e un oraş cosmopolit şi universitar care îi
    aminteşte puţin de Berkley, oraşul în care trăieşte în Statele Unite. A avut o
    mulţime de întâlniri speciale în toată România, a legat prietenii şi am
    întrebat-o dacă s-a ataşat profund de locurile noastre.







    Desigur! Am fost foarte surprinsă de
    România, de deschiderea oamenilor de aici. Există la început un fel de
    reţinere, însă, după ce încep să te cunoască, oamenii devin foarte primitori,
    sunt calzi şi se poartă foarte frumos cu tine, ceea ce e foarte agreabil. Mi-a plăcut
    mult să-i cunosc pe români, să aflu despre diferenţele dintre regiuni, dintre
    sate şi oraşe. Sunt o mare iubitoare de ieşit în natură şi mă simt de parcă am
    ajuns într-un rai al excursiilor în Munţii Apuseni şi în celelalte locuri pe
    care le-am vizitat. M-am simţit excelent aici.

    Probabil că îmi trebuie o viaţă
    de om să înţeleg cu adevărat ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei în acest
    spaţiu aflat la răscruce de drumuri europene. Viaţa aici este surprinzătoare şi
    foarte diferită faţă de cea din Statele Unite. Aici e o atmosferă în care
    trecutul e chiar în faţa ta, în diverse clădiri şi poveşti de viaţă, iar acest
    lucru are un fel de profunzime care m-a făcut să mă simt foarte bine aici.


    În iulie
    anul acesta Mary Claire se va întoarce în Statele Unite, unde o aşteaptă
    familia şi casa cu grădină, în care îşi petrece mare parte din timp. La finalul
    discuţiei noastre, mi-a spus ce va lua cu ea la plecarea din România.


    Cu siguranţă voi lua cu mine multe amintiri
    cu nişte oameni speciali pe care i-am cunoscut mai bine şi de care m-am ataşat.
    Voi lua o mulţime de stări şi locuri şi amintirea unui fel de a fi. Unul din
    lucrurile remarcabile din România este acela că, deşi românii sunt ocupaţi şi
    muncesc foarte mult, există o anumită relaxare în ce priveşte întâlnirile şi
    discuţiile. Dacă ieşi cu o prietenă la o cafea, rezervă-ţi trei ore.

    Un alt
    lucru pe care l-aş lua cu mine ar fi întâlnirea cu proprietara casei vechi
    bănăţene în care am locuit în Timişoara. Era o doamnă în vârstă, fostă
    farmacistă cu o carieră strălucită şi o viaţă împlinită. Acum îşi dedica tot
    timpul lucrului în grădina ei, care era imensă. Pentru mine era în acelaşi timp
    profesoara de română care mă învăţa toate denumirile de plante şi arbori pe
    care îi cultiva, dar şi o prietenă bună. A rămas pentru mine imaginea femeii
    române cu o carieră de farmacistă şi o familie frumoasă, care a îmbrăţişat
    lucrul în grădină şi care era fericită. Cu siguranţă, voi lua cu mine şi câteva
    frumoase lucruri româneşti, îmi plac materialele, lucrurile împletite şi voi
    lua ceva să-mi amintească de timpul petrecut aici. Îmi vor lipsi cel mai mult
    oamenii, prietenii şi cunoştinţele pe care mi le-am făcut aici şi felul acesta
    relaxat de a fi al românilor.

  • Daisy Olivia Stevens (Marea Britanie)

    Daisy Olivia Stevens (Marea Britanie)


    Daisy Stevens vine din Marea Britanie, din Birmingham. Acolo s-a născut, a locuit şi a studiat, apoi s-a mutat la Londra, unde a lucrat câţiva ani ca specialistă în IT şi reţele Telecom până în 2018, când a ajuns în România. Acum lucrează la distanţă pentru industria de modă din Londra şi spune că noua ei casă este acum într-un sat aflat la 50 de kilometri de Bucureşti.


    A făcut o adevărată pasiune pentru ţara noastră, despre care citise o mulţime de lucruri negative în presa britanică, o stare de fapt pe care i-ar plăcea să o poată schimba într-o zi printr-o campanie proprie care să arate cum este România cu adevărat. Dar cum a ajuns Daisy să vină aici şi să cunoască în profunzime cultura şi spiritul românesc?



    “E o poveste lungă, însă, ca s-o spun pe scurt, în Londra aveam o prietenă din România care m-a familiarizat cu cultura voastră şi care mi-a făcut cunoştinţă cu o mulţime de români care locuiau în vecinătate şi care, în timp, mi-au ajuns prieteni, astfel că cercul meu de prieteni este 90% format din români. Aşa am început să învăţ câteva cuvinte româneşti şi am devenit tot mai interesată de cultură şi tradiţiile pe care le păstrau românii, iar la un an după ce am fost integrată în comunitatea de expaţi români din Londra, prietena mea mi-a spus că e timpul să merg în România şi să văd chiar eu cum e acolo. Aşa încât mi-am cumpărat un bilet de avion şi doar cu biletul acesta în buzunar am plecat spre Bucureşti.


    Mi s-a dat un număr de telefon al cuiva care trebuia să mă aştepte în România, cineva din familia prietenei mele. Ne-am întâlnit în aeroport, apoi m-a dus prin Bucureşti şi mi-a prezentat oraşul, iar acesta a fost momentul zero al pasiunii mele. M-am întors în UK după o săptămână şi, de cum am pus piciorul acolo, mi-a zis, vreau să mă întorc imediat în România. Mi-au plăcut mult oamenii, mâncarea şi tradiţiile pe care le păstrează oamenii de la ţară. Mi se pare că aici e foarte importantă comunitatea şi îmi place faptul că ne cunoaştem bine toţi între noi, iar oamenii sunt foarte primitori şi bucuroşi să stea de vorbă cu mine. Lucrurile astea se găsesc rar la Londra, unde oamenii sunt preocupaţi să prindă un mijloc de transport, să ajungă la serviciu, apoi acasă la familie.


    În România oamenii sunt foarte fericiţi să stea de vorbă şi să se împrietenească, ceea ce îmi dă un sentiment de împlinire. Iar când am revenit în România mi-am zis: de fapt, eu vreau să mă mut aici. Prin urmare, m-am dus la biroul pentru imigranţi, am obţinut toate hârtiile de care aveam nevoie să rămân, am închiriat o casă şi am rămas aici de atunci.”



    Daisy povesteşte că, de cum a ajuns în satul din apropierea Bucureştiului, a fost ajutată să se integreze în comunitatea sătească chiar de familia prietenei ei românce din Londra, despre care acum spune că e şi familia ei. Periodic pleacă în Marea Britanie cu diverse probleme de rezolvat, însă revine mereu în România, care e un nou acasă pentru Daisy. Ajunge des şi la Bucureşti, un oraş pe care îl adoră. Daisy conduce o maşină românească şi mărturiseşte că nu o deranjează traficul haotic, fiindcă, spune ea, a învăţat să conducă în Spania. Uneori, însă, îşi mai pierde celebrul calm englezesc, când lucrurile se agravează. Birocraţia românească este un alt aspect care o deranjează, însă nu atât încât să-i afecteze bucuria de a trăi în România.



    “Bucureştiul e un oraş grozav, cu o arhitectură extraordinară, ador amestecul dintre stilul vechi, cu mult beton şi cel de inspiraţie franceză, care se potenţează reciproc. Apoi, din punctul de vedere al socializării, Bucureştiul e minunat, e atât de uşor să-ţi faci prieteni, oamenii sunt gata să te ajute oricând şi mi-am făcut o mulţime de prieteni aici. Această schimbare a fost extrem de benefică pentru starea mea generală. În Londra totul se face într-o mare grabă, iar mie îmi plac spaţiile deschise şi un ritm ceva mai lent. Mă simt foarte bine aici, spre deosebire de Londra, unde eram foarte stresată, aşa încât am fost foarte inspirată să mă mut într-un mediu atât de relaxant.




    În plus, toată lumea din comunitate a fost foarte deschisă faţă de venirea mea, care a fost foarte plăcută pentru mine. Desigur, localnicii au fost şocaţi la început, mă întrebau de ce m-am mutat tocmai de la Londra. Iar eu le spuneam că îmi place enorm aici, că e frumos. Acolo la ţară nu am încă animale, însă plănuiesc ca în viitor, după ce mă organizez mai bine financiar, să cumpăr un teren şi să-mi fac o casă şi să cresc animale, găini, porci. Mă duc la Bucureşti aproape la două zile, ca să vizitez oraşul. De asemenea, sunt membră a unei comunităţi de turişti străini, iar eu mă întâlnesc cu diverşi turişti care vin din Canada, Germania, Franţa şi încerc să-i ajut, să le arăt locurile frumoase din oraş. Am devenit fără să vreau ghid local. Chiar iarna trecută, după Crăciun, am dus un grup de trei persoane la Braşov, le-am făcut un tur al castelelor, am fost la Bran, la Peleş, iar într-o zi am ajuns să schiem, ceea ce a fost o premieră pentru mine şi a fost grozav. Singurul lucru care nu merge perfect aici este birocraţia.



    Eu vin din Londra, unde totul se face la distanţă şi pe loc, toate operaţiunile bancare sunt făcute de pe telefon, dacă vrei să aplici pentru o autorizaţie, poţi să faci asta de pe telefon sau de pe laptop, nu trebuie să te prezinţi la un birou să obţii o ştampilă. Dar înţeleg că aşa merge sistemul aici. Altfel, totul a fost minunat pentru mine până acum şi nu văd să apară prea multe probleme nici în viitor. De acasă îmi lipsesc cel mai mult prietenii, care sunt majoritatea români stabiliţi la Londra. Când se întorc acasă, mă duc să-i întâlnesc undeva pe lângă Bucureşti, iar în călătoriile mele prestabilite la Londra, îmi fac timp să ne vedem şi acolo.



    Ce nu-mi lipseşte cu siguranţă este ploaia rece şi vremea şi nici stilul de viaţă de acolo. E o schimbare foarte bună şi sunt mult mai fericită aici. De fapt, ori de câte ori mă întorc la Londra, mă simt tot mai străină acolo, din cauza lucrurilor care se schimbă, a Brexitului, şi de fiecare dată aproape că e o experienţă inedită pentru mine. Voi fi cu adevărat fericită când voi obţine un permis de şedere aici şi cred că voi da o mare petrecere, fiindcă îmi construiesc o viaţă foarte frumoasă aici, cu oamenii care îmi plac cu adevărat.”




  • Agnes Venema, din Olanda

    Agnes Venema, din Olanda


    Agnes Venema vine din Olanda şi este expert în probleme legate de Drepturile Omului. Recent, însă, a făcut o schimbare în cariera sa şi a început să studieze probleme de Securitate Naţională şi Internaţională, iar acum se află la finalul unui stagiu de aproape doi ani de cercetare la Academia Naţională de Informaţii Mihai Viteazu din Bucureşti. Are o bogată experienţă în coordonarea unor programe desfăşurate de Naţiunile Unite în Elveţia, Olanda, Belgia, Marea Britanie şi Timor.



    Cum s-a integrat în România şi mai ales de ce a ales ţara noastră şi această schimbare de carieră?


    “E o întrebare interesantă, fiindcă eram într-adevăr concentrată pe chestiuni legate de Drepturile Omului atât în timpul studiilor, cât şi în cariera mea de până acum. Ce încerc să fac în ultima vreme este să mă implic mai mult în domeniul securităţii, pentru că forţele de securitate pot proteja cu adevărat Drepturile Omului, însă uneori chiar ele pot comite cele mai grave încălcări ale lor. Acesta este motivul real al schimbării din cariera mea. Apoi a mai apărut şi acest proiect doctoral care face parte dintr-un program de cercetare mai amplu finanţat din fonduri europene.



    Venirea mea în Bucureşti a fost o adevărată oportunitate, pentru că am putut studia într-o Academie de Informaţii care ţine de o structură guvernamentală. Toate celelalte instituţii sunt de obicei universităţi sau institute de cercetare, aşa că aceasta a fost o ocazie unică, pe care am luat-o imediat ce a apărut. Cred că eu şi colegul meu suntem primii străini care au intrat vreodată în Academia Mihai Viteazu, aşa încât suntem încâtaţi să fim acolo. Nu fac parte din nicio structură militară şi nici nu am studiat sistemele de informaţii în Olanda, aşadar am venit aici în calitate de cercetătoare. Şi noi am încercat să aflăm pe parcurs cum putem colabora, pentru că sunt sigură că e destul de neobişnuit şi pentru voi să existe un cetăţean străin într-o structură naţională de informaţii.



    Ne-a luat tuturor puţin timp la început să ne adaptăm unii la alţii, dar am reuşit până la urmă. În total în acest program european suntem 15 doctoranzi, dintre care trei în România, iar doi suntem cetăţeni străini. Aici avem un coleg român care ne-a ajutat mult să ne integrăm în general în România şi în Academie. În plus, toţi cei cu care am vorbit ştiau engleză, ne-au ajutat foarte mult şi au fost primitori şi solidari.”



    Agnes nu a apucat să înveţe româneşte şi recunoaşte cu umor că a folosit la cumpărături şi la piaţă Google Translate. A călătorit, însă, prin ţară şi a ajuns la Cluj şi la Marea Neagră şi şi-a făcut câţiva prieteni buni în România. Experienţa ei românească a fost extraordinară şi mărturiseşte că i-a plăcut foarte mult faptul că a putut fi spontană atunci când a fost vorba de plecări. Ce impresie i-a lăsat Bucureştiul şi ce îmbunătăţiri i-ar aduce?



    “Cred că Bucureştiul este ca un diamant în noroi şi că trebuie neapărat să-l cunoşti mai bine. Câţiva prieteni s-au mirat, nu înţelegeau de ce îmi place oraşul acesta, îmi spuneau că l-au vizitat într-un weekend şi nu le-a plăcut, fiindcă au făcut doar o vizită ghidată. Mie îmi par grozave aceste vizite ghidate, însă, în acelaşi timp, aici există atât de multe comori ascunse, pe care le descoperi doar cu ajutorul unui localnic care ştie unde să te ducă. Bucureştiul e un oraş care se schimbă continuu, vara trecută au apărut localuri noi faţă de ce era cu un an în urmă, aşa încât sunt de părere că trebuie să mergi cu cineva care locuieşte aici sau care a petrecut mult timp în Bucureşti ca să-l cunoşti în profunzime. Iar viaţa aici a fost minunată.


    Îmi amintesc că în prima vară petrecută aici, sau poate că era toamnă, am fost în Grădina Eden, unde era un fel de bar în spatele unor copaci. Acum cred că au tăiat copacii din faţa clădirii, însă când am mers eu prima oară a trebuit să caut locul şi nu era nimic după care să mă ghidez, aşa că m-am luat după nişte oameni cu un câine, în speranţa că am nimerit locul căutat. Apoi mi s-a arătat în faţa ochilor o grădină minunată şi am fost cucerită pe loc. Tot aşa, mai există vizavi de Teatrul Naţional un excelent bar cu terasă pe care nu-l poţi vedea prea bine din stradă şi care se deschide doar vara. Deşi e central, nu multă lume ştie de el. Bucureştiul e un oraş de câmpie şi cred că ar fi grozav dacă, mai ales vara, ar fi mai multe spaţii de plimbare pe jos ori cu bicicleta, sau cu orice alt mijloc de transport în afară de vehicule. Mi se pare că e loc de mai multă flexibilitate în felul în care folosim spaţiul urban şi cred că aici se pot face îmbunătăţiri reale.”









    Agnes mai are puţin timp până la plecarea din România. I-a plăcut mult spontaneitatea şi căldura oamenilor de aici şi spune că, dacă ar fi să schimbe ceva, ar vrea să vadă ceva mai multă ordine. Am întrebat-o ce va lua cu ea, după experienţa celor doi ani petrecuţi la noi:





    “Asta e o întrebare foarte bună. Mai întâi de toate, iau cu mine o mulţime de amintiri dragi şi mă bucur. Ce îmi va lipsi cu adevărat – şi chiar voi merge să fac, în sfârşit, o vizită acolo – este colaborarea cu Casa Ioana, un ONG pentru care am făcut voluntariat. M-am întâlnit până acum cu oameni care lucrează acolo, în această casă care găzduieşte persoane fără adăpost, femei şi copii victime ale violenţei domestice, iar această activitate a fost foarte aproape de inima mea de apărător al Drepturilor Omului. Totuşi, încă nu am ajuns niciodată în locul acesta pe care l-am sprijinit în ultimul an şi jumătate. Aşadar, mă voi duce acolo la finalul şederii mele în România cu gândul că mi-am adus şi eu puţin aportul la societatea românească şi la viaţa bucureşteană.



    Ce mi-a plăcut enorm în România şi mi-ar plăcea să avem şi noi acasă, în Olanda, este această generaţie tânără, care e atât de dornică să înveţe, să călătorească şi să găsească locuri de muncă mai bune altundeva în Europa- ceea ce, într-un fel e trist. Sper ca într-o bună zi să se întoarcă în România. Admir acest spirit de antreprenor şi atitudinea de învingător, sentimentul că sunt de neoprit. Uneori am senzaţia că la noi acasă oamenii sunt un pic răsfăţaţi şi găsesc că lucrurile sunt greu de făcut, însă eu le-aş spune: uitaţi-vă la oamenii aceştia care vin dintr-un sat din România, care n-au fost niciodată în Olanda, dar care pleacă pentru trei-patru ani şi care fac uneori o muncă fizică deosebit de grea, se întorc acasă cu această experienţă în afara ţării pe care n-a mai avut-o nimeni din satul lor şi cred că trebuie să le admirăm curajul.”




  • Foto-jurnalistul american Edward Serotta

    Foto-jurnalistul american Edward Serotta

    Edward
    Serotta este un fotograf american, care a ajuns prima oară în România în decembrie
    1985. În acel moment dorea să îşi schimbe slujba şi viaţa de până atunci şi
    să-şi urmeze visul de scriitor şi fotograf. A petrecut o lună în România,
    documentând aspecte din viaţa comunităţii evreieşti de aici. Peste ani, la
    final de 1989, Edward Serotta se afla tot aici, în partea de Sud-Est a Europei
    şi a nimerit pur şi simplu în mijlocul evenimentelor care au dus la dramaticele schimbări
    politico-sociale. L-am întâlnit la Bucureşti la Palatul Suţu, unde a deschis
    expoziţia sa de fotografie 1989: Anul în care Europa a redevenit ea însăşi. Călătoria
    unui fotograf    , organizată de Forumul Cultural Austriac. Serotta a povestit ce
    l-a determinat să vină în anii ’80 în România:


    Mă specializam în chestiuni legate
    de viaţa evreilor, iar România avea una dintre cele mai interesante comunităţi
    evreieşti din întreaga Europă. Aşa am
    ales să vin în România. În Statele Unite făceam ceva ce nu-mi plăcea, iar eu
    visam să fiu scriitor şi fotograf, aşadar m-am decis să plec şi am făcut-o. Vin
    în România periodic încă din 1985 şi observ schimbări remarcabile.

    Ştim cu
    toţii care sunt problemele din România, cele legate de corupţie, ştim că mulţi
    români au plecat din ţară. Însă unul din lucrurile pozitive a fost aderarea la
    Uniunea Europeană şi la NATO, un mare progres pentru ţară, care a fost
    reintegrată pe plan european şi internaţional. În plus, nu toţi românii care au
    plecat au rămas. O mulţime de tineri s-au întors şi au adus cu ei idei noi. În
    orice oraş din România, în special în Bucureşti, e suficient să te plimbi puţin
    şi să vezi cafenelele, restaurantele, librăriile, observi ideile cu care au
    venit ei din restul Europei, făcând din România o ţară mult mai interesantă. În
    special oraşul Bucureşti, unde vin des şi unde preferatele mele sunt
    librăriile, care sunt superbe.






    Edward
    Serotta a publicat fotografii sau a scris în Time Magazine, The Guardian, The
    Washington Post, Reuters şi Die Zeit. Fotografiile sale se află în colecțiile
    permanente ale unor mari muzee din America de Nord, Europa și Israel. Din 1988,
    Edward Serotta trăiește în Europa: mai întâi la Budapesta, apoi la Berlin, iar
    din 1997, la Viena. În 2000, alături de doi istorici maghiari a fondat
    Centropa, un institut de istorie a comunităţilor evreieşti, aflat în capitala
    austriacă. Rememorând anii în care a făcut fotografii în România, Edward Serotta
    a vorbit şi despre relaţia cu Securitatea, temuta poliţie politică a anilor de
    comunism din România:


    Acum am un dosar la Securitate de
    300 de pagini, însă nu-l pot citi. Am primit permisiunea oficială să-l iau,
    după mult timp, aşa cum e şi firesc. Ştiam foarte bine că urma să fiu urmărit,
    că oamenii cu care am stat de vorbă vor da note informative despre mine, dar,
    pe de altă parte, nu aveam niciun secret. Nu e ca şi cum aş fi avut reţeta unei
    bombe nucleare cu mine, ci fotografiam îndeosebi viaţa evreilor din Iaşi,
    Suceava şi Dorohoi. Nu eram deloc interesant pentru Securitate.

    Alţi mari jurnalişti
    ca Edward Lucas, care lucra pentru BBC pe atunci, Anne Applebaum, au fost
    amândoi expulzaţi din România, fiindcă erau jurnalişti importanţi care scriau
    despre ce făcea regimul Ceauşescu şi despre vremurile acelea teribile. Tot ce
    făceam eu era să documentez comunitatea evreiască şi făceam fotografii, însă nu
    vorbeam cu adevărat despre asta. Am documentat puţin şi regimul comunist din
    România şi o făceam pe ascuns, pentru că eram urmărit. Spre exemplu, pe când se
    construia bulevardul Victoria Socialismului, a trebuit să fiu foarte rapid când
    am făcut fotografii. Cineva de la Securitate a descoperit, mi-a cerut filmul,
    m-a dus înapoi la hotelul Athenee Palace, unde eram cazat, iar eu a trebuit să
    mă furişez pe ieşirea din spate şi să mă întorc să fac fotografii. O singură
    dată s-a întâmplat să-mi ia filmul, în decembrie 1985, exact momentul în care
    centrul vechi al Bucureştiului arăta ca un peisaj lunar, după ce demolaseră totul
    şi înainte de a începe lucrările de construcţie. Au scos filmul din aparat şi
    l-au aruncat la gunoi.


    Relaţia lui Edward Serotta cu România este una cu totul
    specială. L-am întrebat cum a fost aceasta acum 30 de ani şi cum se simte acum
    când revine în ţara noastră:


    Faptul că m-am întors aici de 41 de
    ori ar trebuie să vă răspundă la întrebare. Prima oară când am ajuns aici mi-am
    zis: ce ţară îngrozitoare, nu mă mai întorc niciodată. Petrecusem decembrie şi
    ianuarie 1985, Bucureştiul era oribil pe timpul lui Ceauşescu. Mergeai la librărie,
    nu găseai decât un autor: Ceauşescu. Deschideai televizorul, nu era decât un
    singur personaj: Ceauşescu. Îţi puteai pierde minţile. Apoi te duceai să-ţi iei
    ceva de mâncare, dar trebuia să stai la coadă câteva ore.

    Îmi amintesc că
    mergeam câte o oră cu maşina prin câmpuri de grâne, iar când ajungeam în oraş,
    nu exista pâine în magazine. Treceam pe lângă câmpuri cu sonde de petrol lângă
    Ploieşti şi ajungeam în oraş, unde nu exista benzină, conduceam pe lângă un
    baraj hidroelectric şi ajungeam într-un oraş care nu avea electricitate.
    România era cu adevărat prost condusă. Cu toate acestea, istoria ţării, căldura
    oamenilor şi amabilitatea lor m-au făcut mereu să mă întorc. Vă doresc ca în
    anul acesta să ne vedem mai des şi încă ceva. Aveţi acum un nou guvern, iar
    alegerile vor fi cam spre final de an. Sper ca România să continue lupta
    împotriva corupţiei, să îşi revină economic, iar acest lucru să se vadă în
    buzunarele oamenilor, şi că mai mulţi români se vor întoarce acasă şi din ce în
    ce mai puţini vor dori să plece, ca să poată ajuta la construirea ţării.

  • James Jackson (SUA)

    James Jackson (SUA)

    James Ned Jackson este profesor doctor la Departamentul de Chimie al
    Universităţii de Stat din Michigan şi unul dintre colaboratorii şi susţinătorii
    studenţilor români care şi-au continuat studiile în Statele Unite în anii 1990.
    Nu este un expat în România, ci mai degrabă un mare iubitor al ţării noastre şi
    un admirator al studenţilor pregătiţi aici, mai precis la Facultatea de Chimie
    a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, unde ne-am întâlnit cu ocazia celebrării
    unui secol de când există Şcoala de Chimie Românească. Profesorul Jackson a
    ajuns în România cu mai multe ocazii şi cunoaşte destul de bine atmosfera de
    aici, aşa încât l-am rugat să ne dezvăluie câteva impresii:

    Am ajuns aici prima oară în 1995 cu familia, adică soţia mea, fiul meu
    – care avea pe atunci trei ani – şi cu mine. Am susţinut atunci o serie de
    conferinţe pe teme ştiinţifice, una în Timişoara şi una în Cluj.     Cu acea ocazie,
    unul dintre studenţii mei, Radu Crăciun, care îşi făcea doctoratul în Statele
    Unite, ne-a făcut un tur cu maşina şi am devenit turişti pentru puţin timp. Aşa
    am ajuns să vizităm Timişoara, Braşov, Sibiu şi o mulţime de locuri foarte
    frumoase şi interesante. La acea vreme, România părea învechită şi o ţară în
    curs de dezvoltare.

    Pe de altă parte, aceşti studenţi din România, Liliana
    Crăciun şi Radu Crăciun, dădeau dovadă de calităţi deosebite în munca pe care o
    desfăşuram împreună în laborator. Prin urmare, am fost foarte impresionat de
    pregătirea lor, însă, dat fiind că veneam pentru prima oară, România îmi lăsa,
    totuşi, impresia unei ţări din lumea a treia. Însă, acum văd Clujul care este
    înfloritor, un oraş minunat care nu e o capcană turistică, sunt atât de mulţi
    tineri aici. E adevărat că şi vremea a fost frumoasă şi sunt sub influenţa unor
    zile însorite, dar recunosc că e un loc plin de energie.



    Cu
    ocazia revederii cu foştii săi studenţi din anii ’90, absolvenţi ai Facultăţii
    de Chimie la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj, profesorul James Ned Jackson
    a susţinut o conferinţă în care a vorbit despre radicali, materiale reciclabile,
    reacţii chimice şi… români.

    L-am întrebat dacă a dorit astfel să aducă un
    tribut Universităţii:





    Aşa este, Universităţii şi în special studenţilor
    şi profesorilor care ne-au vizitat în Michigan şi cu care am avut plăcerea să
    lucrez direct, profesorilor de atunci şi de acum. A fost o întâlnire excelentă.
    Acum nu avem nicio colaborare oficială cu profesorii universitari actuali,
    fiindcă toţi studenţii care au venit în Statele Unite şi au lucrat cu mine sunt
    acum profesori acolo. Totuşi, ei vin des în România şi sunt foarte ataşaţi şi
    mândri de locul din care au venit, aşa încât îşi oferă tot sprijinul Universităţii
    din Cluj şi îşi doresc să vadă tot mai multe succese provenind de aici.


    Aceştia
    sunt unii dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut vreodată în cariera
    mea. Sunt ambiţioşi, inteligenţi şi creativi şi mai presus de toate, oameni
    extraordinari, pe care îi consider ca fiind familia mea românească. Liliana şi
    Radu Crăciun au ajuns în Facultatea de Chimie din Michigan în 1991 şi abia
    ieşiseră de pe băncile şcolii din epoca comunistă, însă erau atât de pregătiţi
    să înveţe mai mult, să-şi lărgească orizonturile, să acceseze echipamentele şi
    literatura de specialitate şi o mare libertate să îşi urmeze propriile idei
    creative şi să le dezvolte cât de rapid posibil, cu toată energia de care
    dispuneau.


    Desigur, ei au reprezentat un mare câştig pentru mine, ca profesor,
    însă şi ca om, fiindcă a fost foarte interesant şi cultural vorbind să ne
    cunoaştem şi să aflăm mai multe unii despre alţii de-a lungul timpului. Am fost
    foarte bucuros pentru acest lucru, iar ei au adus acolo şi alţi studenţi români
    ani mai târziu, a fost o experienţă cu adevărat minunată. Nu am cuvinte să
    descriu ce căldură sufletească am simţit să mă întorc aici cu ei toţi. E
    minunat să mă aflu la Cluj, cu soţia mea. Aseară am avut o cină cu toţii, ne-am
    amintit de o mulţime de întâmplări şi ne-am distrat excelent împreună.

  • Sarah Grant (Anglia)

    Sarah Grant (Anglia)

    Sarah Grant vine din Marea Britanie, din
    Wimbledon. A studiat la Londra literatura engleză, iar acum este profesoară şi
    traducătoare. Prima oară a ajuns în România în anul 2000 şi atunci s-a
    îndrăgostit de ţara noastră, unde a călătorit de mai multe ori. Îşi dorea
    dintotdeauna să viziteze aceste locuri, pentru că îi păreau exotice şi nimeni
    din jurul ei nu era curios în afară de ea.

    În cele din urmă, după câteva vizite,
    în 2015 Sarah s-a mutat definitiv în România, loc pe care l-a îndrăgit şi mai
    mult de când i-a devenit a doua casă. Era familiarizată cu atmosfera
    bucureşteană, pentru că venea de la Paris, unde locuise 22 de ani înainte de
    experienţa românească. Şi totuşi, Bucureştiul e un oraş aparte, pe care Sarah l-a
    descoperit în timp şi pe care îl iubeşte cu sinceritate. După primul interviu
    pe care ni l-a acordat în acest an, Sarah Grant revine la Radio România
    Internaţional cu câteva recomandări pentru cei care ar dori să viziteze sau să
    investească în ţara noastră:


    Sunt atât de multe
    motive pentru care România merită vizitată: frumuseţea ei, oamenii ei minunaţi.
    Avem atât de mulţi copii care au rezultate deosebite la olimpiade, care nu
    primesc deloc atenţie în mass media, la fel ca şi copiii străluciţi din şcolile
    primare. Ei au nevoie să fie promovaţi, fiindcă aici avem unii dintre cei mai
    buni oameni de IT pe care i-am întâlnit vreodată, avem muzicieni excelenţi,
    avem scriitori extraordinari. Aici este atât de multă creativitate, iar acest
    lucru trebuie încurajat, nu doar prin evenimente underground sau prin
    festivaluri mai mici sau mai mari ici şi colo. E nevoie de o promovare
    constantă, pe scară largă. Dacă mergeţi într-o librărie din Franţa, spre
    exemplu, n-o să găsiţi prea multe volume ale autorilor francezi la secţiunea
    noi best sellers. Aici, dacă intraţi în Humanitas la raftul cu noi autori, o
    mulţime sunt români. România merită investiţii şi merită să fie cunoscută, să
    fie explorată, sunt atât de multe straturi de descoperit.



    Sarah Grant şi-a dorit din copilărie să vină în
    România, care i se părea un ţinut exotic şi misterios. A sosit în România prima
    oară în anul 2000 şi a fost încântată de ceea ce a descoperit. Mărturiseşte că
    a fost cucerită pe viaţă de meleagurile noastre, pe care a vrut să le exploreze
    în anii care au urmat. Una din întâmplările care i-au rămas în memorie de
    atunci este ca o scenă de film, iar Sarah a rămas impresionată de dezinvoltura
    cu care oamenii se ajută unii pe alţii în România:







    Era prima mea vizită şi
    nu ştiam încotro mergeam. Aveam nevoie de un hotel, dar nu de unul scump şi
    eram pe drumuri de câteva ore, încercând să găsesc un loc unde să mă cazez. La
    un moment dat îmi amintesc că m-am oprit pe bulevardul Carol I colţ cu
    bulevardul Magheru, m-am aşezat pe valiză şi am început să plâng. Îmi spuneam:
    o, Doamne, mi-am dorit atât de mult să vin aici şi acum trebuie să plec fiindcă
    nu am unde sta. Atunci s-a oprit lângă mine un taxi, şoferul a lăsat geamul în
    jos şi mi-a zis: ce faceţi, doamnă? S-a dat jos din maşină şi a continuat: de
    ce plângeţi aşa, la colţul ăsta de stradă? I-am răspuns că nu ştiam ce să fac,
    că nu voiam să stau unde eram cazată şi că mai aveam zece zile de petrecut în
    România, că nu-mi permiteam un hotel, nu ştiam ce să fac, dar că nu voiam să
    plec acasă. El mi-a zis: nu vă faceţi griji, suntem în România, ţara tuturor
    posibilităţilor. Şi a deschis portbagajul cu o şurubelniţă, a zvărlit valiza
    înăuntru şi mi-a spus: urcaţi în maşină. Iar eu m-am gândit că ori voi sfârşi
    tăiată bucăţi într-o pădure, ori acesta va fi salvatorul meu.

    Aşadar, m-am suit
    în taxi, cu ochii umflaţi de plâns şi mânjiţi de mascara, transpirată toată, nu
    arătam prea îngrijit. El m-a întrebat: cunoaşteţi Bucureştiul, iar eu i-am
    răspuns că nu. Ei, atunci vă fac eu un tur. Şi mi-a arătat Ateneul, Capşa,
    Opera şi toată zona centrală a oraşului. Şi tocmai când urcam pe bulevardul
    Elisabeta, a fost oprit de un cuplu care, în mod ciudat, voiau să meargă la
    Piteşti. Iar el m-a întrebat din nou: vă supăraţi dacă mergem la Piteşti? Eu am
    răspuns că nu. Şi aşa am plecat la Piteşti. Şoferul i-a întrebat pe cei doi
    dacă ştiau vreun loc unde aş putea locui în următoarele zece zile care să nu
    fie prea scump. Doamna a scos telefonul şi a vorbit cu cineva, iar eu habar nu
    aveam ce zicea, însă la final mi-a spus: gata, s-a rezolvat, vă vom da o cameră
    la hotelul pe care îl deţine sora mea,
    foarte aproape de Cişmigiu.

    Haideţi cu noi la Piteşti, lăsaţi-ne acolo, iar la
    final duceţi-o pe doamna la hotelul de lângă parc. Acolo mi-am petrecut
    următoarele zece zile, în vizita din anul 2000. Am cunoscut tot personalul
    hotelului şi am învăţat toate locurile de lângă Cişmigiu, care a devenit zona
    mea. E povestea bunătăţii oamenilor. Îmi amintesc că era Paştele şi i-am oferit
    taximetristului o pungă de ouă de ciocolată pentru copiii lui şi ne-am
    împrietenit. Peste ani, când fiul lui a plecat în Belgia, i-am dat numărul meu
    de telefon să mă sune pentru orice problemă. Ani de zile am păstrat legătura cu
    acel şofer de taxi care a fost atât de amabil şi nici măcar nu m-a lăsat să
    plătesc cursa. Aşadar am văzut Bucureştiul, am cunoscut doi oameni minunaţi, am
    ajuns la Piteşti, iar la final am coborât la Cişmigiu…a fost o întreagă
    aventură! Bunătatea oamenilor, asta înseamnă pentru mine România, bunătatea,
    generozitatea şi căldura oamenilor.



  • Arthur Bergeret (Franţa)

    Arthur Bergeret (Franţa)

    Arthur Bergeret
    locuieşte în România de aproape
    doi ani, timp în care viaţa sa a luat o turnură foarte interesantă. A ajuns să
    facă ceea ce şi-a dorit dintotdeauna, iar Bucureştiul este un tip de oraş pe
    care l-a căutat mult de-a lungul timpului. Este plin de viaţă şi ofertant
    pentru business, are oameni prietenoşi şi deschişi, gata să sară mereu în
    ajutor atunci când are nevoie de un sfat. Şi a avut din plin nevoie în 2018,
    atunci când s-a mutat aici din Franţa şi s-a lansat în lumea antreprenoriatului
    împreună cu prietenul său din copilărie, Hugo Pillegand. Acum cei doi
    gestionează un spaţiu de co-living sau de locuit împreună, care poate găzdui
    cel puţin 10 oameni. Casa se află într-o zonă pitorească a Bucureştiului, pe o
    stradă din apropierea parcului Carol.

    Cum a ajuns în România ne spune chiar
    Arthur Bergeret: Mai întâi vă mulţumesc pentru
    invitaţie. Am sosit în România în februarie 2018, aşadar în urmă cu mai mult de
    un an, împreună cu unul din prietenii cu care am copilărit. Am început foarte
    repede să punem bazele unui spaţiu de co-living, adică o casă mare care seamănă
    cu un hostel, dar care are un alt regim. Noi avem 14 camere care pot fi închiriate
    minimum o lună, chiar şase luni sau un an, în funcţie de nevoi. Avem acolo o
    comunitate din care fac parte atât români, cât şi străini- avem francezi,
    englezi, italieni, nemţi. Ideea este de a constitui o comunitate de persoane
    care locuiesc sub acelaşi acoperiş, fiecare în camera sa şi care împart
    spaţiile comune: bucătăria, baia, salonul şi terasa. În prelungirea acestui
    proiect ne gândim să deschidem un spaţiu de co-working, un spaţiu de
    locuire şi unul de lucru, care să fie în aceeaşi clădire.


    Arthur vine din Lyon şi a ajuns la Bucureşti dintr-o întâmplare. I-a
    plăcut oraşul foarte mult şi a descoperit numeroase asemănări cu atmosfera
    franceză. A cunoscut câţiva conaţionali care locuiau aici de mai mult timp şi a
    hotărât să rămână. Nu era la prima experienţă în străinătate, însă Bucureştiul
    i s-a părut special, aşadar a decis împreună cu Hugo să deschidă aici afacerea:

    Amândoi călătoriserăm mult în Europa, iar
    eu am şi locuit în afara Franţei, în Brazilia, aşadar am avut ocazia de a vedea
    multe locuri diferite. De ce am ales Bucureştiul? Pentru că, deşi am nimerit
    aici un pic din întâmplare, amândurora ne-a plăcut încă de la început oraşul,
    care e destul de aproape de Franţa ca distanţă- sunt doar două ore cu avionul
    până acolo, aşadar e uşor să ne facem planuri cu familia, spre exemplu şi e
    plăcut să ştii că poţi ajunge aşa rapid în Franţa. Ce ne-a mai plăcut la
    Bucureşti este faptul că, deşi e un oraş dintr-o ţară diferită, nu te simţi
    prea departe de casă. Vă dau un exemplu care m-a impresionat: când am ajuns la
    Bucureşti, pe drumul care merge de la aeroport până în centrul oraşului, am
    văzut o mulţime de sigle şi firme comerciale pe care le cunoşteam din Franţa,
    supermarketuri şi firme de construcţii pe care le vedem peste tot la noi în
    ţară şi aveam sentimentul că nu am plecat cu adevărat de acasă. Apoi, pe drum
    am văzut Arcul de Triumf, care e un cadou al francezilor pentru români, iar la
    final, când am ajuns pe Calea Victoriei, ne-am dat seama că arhitectura nu mai
    e aceeaşi, că începeam să intrăm în adevăratul Bucureşti. Oraşul are o parte care te dezrădăcinează, dar în acelaşi
    timp, un aer familiar. Ce îmi place mult la Bucureşti sunt oamenii lui.

    Imediat
    ce am ajuns în România a fost foarte uşor să comunic, chiar dacă exista bariera
    lingvistică- acum vorbesc puţin româneşte şi bariera a dispărut. Dar chiar şi
    când era prezentă, îmi era foarte simplu să comunic cu ceilalţi, ceea ce e
    foarte important când nu eşti în ţara ta, să ai lângă tine oameni cu care poţi
    vorbi, fie în engleză, fie în franceză- am întâlnit o grămadă de români care
    vorbesc franceză, iar acest lucru m-a ajutat mult. Iubesc Bucureştiul, mi se
    pare un oraş foarte frumos, care din păcate, deşi are o arhitectură şi un
    trecut minunat, are această latură modernă din care uneori rezultă un fel de
    amestec ciudat. Există aici în Bucureşti o parte haotică, însă în acelaşi timp
    un mod de organizare care în cele din urmă îmi place, însă sper că nu se va
    merge prea departe cu anumite aspecte. Sunt aici multe clădiri şi cartiere
    întregi dărăpănate, semi-abandonate, care fac şarmul oraşului şi dacă am putea
    găsi un mod de a le restaura şi de a le reda acestor cartiere un pic mai multă
    viaţă, ar fi absolut grozav.






    Începutul
    a fost un succes, integrarea a fost rapidă. Arthur a luat cursuri de limba
    română şi a stabilit legături atât cu compatrioţi care l-au ajutat cu sfaturi
    utile despre cum să-şi facă o afacere în România, cât şi cu localnici, care
    i-au devenit prieteni.

    Cum e Arthur Bergeret după aproape doi ani în România: Cred că acum sunt un om mult mai împlinit, fiindcă ceea ce fac este
    exact tipul de muncă ce mi se potriveşte cel mai bine şi chiar asta îmi doream
    să fac. Am
    avut ocazia să lucrez în domeniul publicităţii în aceeaşi firmă timp de cinci ani
    şi îmi amintesc că nu era ceva ce mă făcea fericit, că aveam nevoie de propriul
    meu proiect. Cred că faptul că am plecat în străinătate e la fel de important
    pentru mine, fiindcă în anii aceştia
    din urmă mi-a plăcut mult să călătoresc şi să mă pun în situaţii care mă fac să
    ies din zona de confort. Când lucrurile devin prea comode, am tendinţa de a mă
    plictisi, iar faptul că am ales
    să vin în România şi să încerc să fac antreprenoriat a fost pentru mine o
    adevărată aventură.


    Cred că m-am schimbat mult, mă simt mai împlinit şi mai
    fericit să fac ceea ce fac acum şi mai ales pentru că se întâmplă în România.
    Sunt foarte mulţumit să fiu aici, pentru încă un motiv. România e o ţară care
    are parte de anumite stereotipuri în Franţa, iar atunci când spune cineva că
    merge în România, se declanşează nişte clişee. Eu sunt fericit să fac o
    publicitate pozitivă ţării voastre când mă întorc în Franţa. I-am convins şi pe
    ai mei să vină aici, familia mea m-a vizitat deja de mai multe ori şi toţi au
    adorat România. Au ajuns aici şi o mulţime de prieteni francezi, aşa încât
    toate acestea contribuie la schimbarea imaginii pe care o are această ţară. Mi
    se pare importantă contribuţia pe care o putem aduce
    cu proiectul nostru şi cu eforturile noastre ca totul să meargă bine şi să
    arătăm că se pot face lucruri aici, lucruri care chiar funcţionează.

  • Jana Markova, o tânără din Slovacia pasionată de limbi străine, stabilită în România

    Jana Markova, o tânără din Slovacia pasionată de limbi străine, stabilită în România

    Jana Markova vine din Slovacia, unde a absolvit Facultatea de
    Relații Economice Internaționale la Universitatea din Bratislava, după care a
    urmat un masterat în același oraș, un alt masterat la Universitatea Carolină
    din Praga, la Facultatea de Arte, unde a absolvit studii sud-est europene, cu
    specializare în limba română și limba sârbă. A continuat studiile cu două burse
    Erasmus la Facultatea de Folozofie la Universitatea de Est din Sarajevo,
    Bosnia-Herțegovina și la Facultatea de Litere în cadrul Universității din
    București, unde a studiat limba, istoria și cultura română. Povestea Janei în
    România a început acum câțiva ani, când a decis să se mute în România, dar de
    fapt, cu adevărat a debutat înainte de această decizie care i-a schimbat viața:




    De fapt a început când m-am
    îndrăgostit de limba română, când am câștigat o bursă pentru cursurile de vară
    de limba română. Am urmat acest curs în Iași, prima dată, apoi anul următor în
    Craiova, după care am făcut un stagiu de practică în același oraș. Cred că
    prima dată când am intrat pe teritoriul României a fost acum patru ani, apoi am
    învățat limba. Am făcut acest lucru foarte repede, apoi am făcut un stagiu de
    practică la Ambasada Slovaciei din Chișinău. Am învățat românește cam în patru
    luni și m-am întors aici, am început să studiez un masterat în limba română,
    fiindcă am vrut să fac ceva cu o limbă pe care deja o cunoșteam. Așa am ales
    studiile Erasmus în România și am hotărât să rămân aici.





    Jana este talentată la limbi străine: în afară de română,
    vorbește sârbă, germană, spaniolă, engleză, cehă, iar acum studiază limba turcă,
    la Facultatea de Limbi Străine din București. Cum s-a născut pasiunea pentru
    limba și cultura română?


    S-a născut atunci când am participat
    la o conferință în Muntenegru, unde a fost și un vorbitor din România, avocat.
    El mi-a dat un sfat: dacă vrei să faci ceva cu relații internaționale, e mai
    bine să știi și o limbă mică, nu doar limbile mari. Deja studiasem la
    Universitatea din Bratislava engleza, germana și spaniola și el a fost de
    părere că, din moment ce vorbesc spaniolă, îmi va fi foarte ușor cu româna.
    Lucru care a fost adevărat la început, după care mai puțin. Oricum, din
    copilărie m-au interesat țările balcanice. Pentru mine România e țara cea mai
    frumoasă, pentru că are totul. La mare nu am fost până acum, mă pregătesc să mă
    duc cândva. Eu provin dintr-o țară foarte mică, care e la fel, foarte frumoasă,
    dar e o experiență diferită între țările mici și mari. În țara mea suntem 5,5
    milioane de locuitori, iar aici numai în București sunt cam 3 milioane de
    oameni, așadar e diferit. Din punctul meu de vedere, România are de toate:
    munte, mare. Nu cunosc țară mai frumoasă, iar eu am călătorit destul de mult
    prin Europa.


    Jana lucrează acum într-o firmă din București și și-a făcut
    mulți prieteni. Părinții au vizitat-o și s-au bucurat să constate ce bine s-a
    integrat Jana la noi în țară. Ce îi place cel mai mult aici?


    Ce îmi place aici? Cred că oamenii,
    în general cultura și natura românilor. O țară poate avea clădiri mai frumoase,
    dar acest lucru nu ține oamenii acolo. E adevărat că românii nu prea stau în
    țara lor. Dar mie îmi plac românii, felul lor de a fi. La noi în Slovacia nu
    sunt multe aspecte diferite, dar cea mai mare diferență între slovaci și români
    e că voi sunteți mai deschiși. Eu am făcut totul, am învățat limba, toate
    eforturile ca să pot să locuiesc aici.


    Jana se vede locuind în România încă mulți ani de acum
    încolo. Nu este acasă definitiv pentru ea, dar deocamdată îi place mult viața
    ei la București. A călătorit și în alte orașe ale României și, după această
    experiență de câțiva ani am întrebat-o ce ar vrea să îmbunătăţească aici:


    Am spus că iubesc felul de a fi al
    românilor, societatea românească, dar există și unele lucruri care se pot
    îmbunătăți. Nu-mi place comportamentul românilor care spun că e mai bine în
    străinătate. Cred că schimbarea începe de la noi, de la fiecare, de la sine,
    prin urmare trebuie să începem de la noi înșine. Ce aș schimba sunt lucruri
    foarte mici, dar de fapt care spun foarte mult despre România și oamenii ei.
    Spre exemplu, românii nu prea au respect unii față de alții și cel mai stresată
    sunt când merg la poștă și mi se întâmplă de fiecare dată să vină cineva care
    se bagă în față și spune că nu a știut că ceilalți stau și ei la coadă. Atunci
    de ce crede că suntem acolo? Toți așteptăm la același rând. Iar incidente din
    acestea mi se întâmplă foarte des, așadar acest lucru aș schimba: să ne uităm
    mai mult la noi, iar apoi la ce fac unii și alții în jur și să avem mai mult
    respect.

  • Adrianna Michalska din Polonia

    Adrianna Michalska din Polonia

    Adrianna Michalska este coregrafă şi dansatoare. Vine
    din Polonia, de la Poznan, a făcut studii culturale şi de coregrafie la
    Universitatea Surrey Guildford UK, unde a obţinut şi o serie de premii pentru
    creativitate. Are o experienţă bogată în dansul contemporan şi activităţi
    diverse de voluntariat, care au purtat-o prin toată lumea. Călătoreşte de 8 ani, timp în care a locuit, a
    lucrat, a studiat şi a făcut voluntariat în Statele Unite, Marea Britanie, India,
    Scoţia, Ghana, Tailanda, Singapore şi Austria. În România a sosit cu ocazia unuiprogram european de voluntariat pe proiecte
    culturale, susţinut de organizaţia Curba de Cultură.


  • Giles Eldridge (Marea Britanie)

    Giles Eldridge (Marea Britanie)

    Giles Eldridge este un artist născut în Marea Britanie la Sheffield şi locuieşte de patru ani la Bucureşti. Experienţa sa artistică include expoziţii în Marea Britanie, la Sheffield, Londra şi Edinburgh, în Statele Unite, Norvegia, în Germania, la Berlin, în Olanda la Amsterdam, şi desigur în România, la Bucureşti şi la Piatra Neamţ. A luat parte la numeroase rezidenţe şi proiecte artistice. A venit aici de mai multe ori de-a lungul anilor, iar într-un final, în 2015, a decis să se mute permanent la Bucureşti. Cum a început povestea sa românească?