Pentru Gianluca Dova acasă înseamnă București, deși
s-a născut la Roma. A sosit în România în 1995, așadar locuiește aici de
aproape 25 de ani. Era foarte tânăr pe atunci, iar între timp și-a făcut o
familie și o viață nouă, pentru că România a reprezentat pentru el o mare oportunitate,
atât pe plan profesional, cât și personal. Ascultăm în continuare povestea
stabilirii sale pe meleagurile noastre:
Ximena Reyes s-a născut în Columbia, însă a copilărit în Ecuador și Chile. Este jurnalisă, absolventă a Universității San Francisco de Quito din Ecuador. Viața a purtat-o prin toate colțurile lumii: mai întâi în Europa, în Suedia, apoi în Orient- Dubai, Turcia, în Rusia și înapoi în Europa, în Germania, de unde a sosit în 2015 în țara noastră. Această experiență multiculturală i-a fost foarte utilă în meseria pe care și-a ales-o, consultant intercultural și brand ambassador.
A fost președinta Asociației Internaționale a Femeilor și ambasadoare în cadrul platformei Internations, dedicată expatriaților. Acum lucrează cu străini care se mută în România și cu români care se repatriază, pe care îi ajută să se integreze sau să se readapteze la cultura organizațională, comportamentală, socială din țara noastră. Ne povestește cum a început experienţa ei românească.
Sarah Grant este profesoară de engleză şi vine din Marea Britanie, de la Wimbledon. A studiat literatură engleză la Londra, iar acum predă cursuri pentru adulţi şi face traduceri. După 22 de ani de trăit la Paris, Sarah a luat decizia de a se muta în România, unde locuieşte propriu-zis doar de câţiva ani. A ajuns de mai multe ori în ţara noastră înainte de a stabili la Bucureşti în 2015. Este o profesoară foarte apreciată pentru metodele inedite de predare a limbii engleze, focusate pe joc şi chestiuni practice, dar şi pentru marea ei pasiune pentru România, ţara sa de adopţie. Ce a adus-o pe Sarah în România şi ce anume a facut-o să îi spună acasă ne dezvăluie în continuare.
Charlotte Fromenteaud este o mare iubitoare a limbii române. Vine din Franța,
din orașul Angers, unde a făcut liceul. A urmat apoi cursurile Universității
din Lyon și este licențiată în științe politice și engleză. A studiat în
Argentina, la Buenos Aires, unde a obținut un masterat în relații
internaționale și în Bruxelles, Belgia unde a obținut o diplomă de traducător
interpret.
De-a lungul carierei sale a colaborat cu diverse instituții, a făcut
stagii de pregătire și voluntariat, în special la Bruxelles, iar acum se află
la București, unde a sosit în septembrie 2017. A venit special pentru a învăța
limba română. A colaborat ca voluntar cu catedra de interpretariat româno-francez
la Universitatea din București și s-a angajat ca pedagog școlar la Liceul
Francez Anne de Noailles din București.
Charlotte este pasionată de limbi
străine, vorbește fluent spaniola, ceea ce a ajutat-o foarte mult în învățarea
limbii române. Cum a primit-o Bucureștiul și ce așteptări a avut, ce știa
despre capitala noastră? Și de unde s-a născut această pasiune pentru limba
română?
Fiona Duțu locuiește de mulți ani în România, unde a ajuns
pentru prima oară în 1991. Vine din Londra, unde a studiat Sociologie și
Psihologie. Acea venire în România, când avea doar 19 ani, i-a schimbat viața.
Arhitectul Pierre
Bortnowski, pe jumătate român, stabilit în urmă cu 10 ani în România, susţine
meşteşugurile tradiţionale de la sate.
Elizabeta Kirn Kavčič vine din Slovenia și este diplomat în
cadrul Ministerului de Externe Sloven. Deține un MBA în Economie la
Universitatea din Ljubljana și este diplomat de carieră, cu o experienţă de 14
ani în politică externă şi alţi trei ani în administraţie publică.
Înainte de a
ajunge la noi în România, a avut misiuni în Iran, la Teheran, în Germania, la
Munchen şi Klagenfurt, iar apoi în Egipt, la Cairo. A fost adjunct al şefului
misiunii diplomatice slovene în 2013 la Bucureşti, iar acum face parte din
echipa de sprijin pe perioada preşedinţiei României la Consiliul Uniunii
Europene. Ne povestește cum a început experienţa ei românească.
Nermine Rezkalla s-a născut în Egipt, la Cairo şi s-a stabilit în
România în urmă cu opt ani. A primit educație în multe țari, cu sisteme de
învățământ diferite: în Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Egipt, Pretoria şi Cape
Town în Africa de Sud, iar apoi în Bucureşti unde locuiește acum. Este
profesoară de engleză la Consiliul Britanic, după ce ani de zile a predat în
toată lumea. Ne povestește cum și când a venit în România:
M-am mutat în România în 2010, m-am căsătorit cu un român şi el m-a
adus aici. Ne-am cunoscut în Africa de Sud şi am avut două ceremonii: una
civilă aici în România şi una religioasă în Egipt. Am locuit apoi timp de un an
în Africa de Sud, însă ne-am decis să ne stabilim în România în 2010, iar de
atunci mă aflu aici.
Nermine avea deja experiența mutării și adaptării la noi culturi, însă
România a reprezentat o provocare, mai ales din cauza vremii și a
temperaturilor scăzute, cu care ea nu era obișnuită. În timp a reușit să treacă
peste inconveniente și să se integreze, și-a găsit un loc de muncă, și-a făcut
prieteni noi și a început să se simtă acasă la București.
Henrietta Straton s-a născut într-un oraș din Ucraina, într-o familie
ungaro-ucrainiano-germană, aşadar provine dintr-un bogat mediu multicultural. A
sosit în România după o experienţă de viaţă în Polonia şi în Spania, e
pasionată de dans şi interesată de vinuri şi mai nou, de vinurile româneşti, pe
care a început să le deguste de curând. Ne povestește cum a luat decizia de a
veni în România, ce a atras-o aici în primul rând:
În 1988 britanicul Mark Percival sosea în România pentru prima oară. O
țară din blocul comunist pe atunci necunoscută și deopotrivă fascinantă pentru
multă lume. Acea călătorie i-a schimbat viața, iar Mark este acum cetățean
român. Ascultăm în continuare povestea stabilirii sale în România: Eu sunt de mult în România, de vreo 15 ani
și am devenit oficial cetățean român în decembrie 2017, când am depus jurământul.
Mă gândeam oricum să fac acest pas, dar m-am mobilizat după ce s-a votat
Brexit-ul. Acum am dublă cetățenie, sunt mândru să fiu cetățean român, mândru
să fiu cetățean britanic și cetățean european, evident. Când am depus
jurământul am purtat costum național.
Mark Percival este britanic, a urmat la Universitatea din Londra Studii
Europene și de Drept, cu specializare în istorie est și central-europeană.
Cunoaște mai multe limbi străine, printre care româna, germana și latina. Acum
este business writer în București la o companie multinațională de audit și
consultanță financiară. Experiența românească de peste 15 ani l-a marcat
profund, iar acum se simte pe jumătate român. Cum a fost experiența obținerii
cetățeniei aflăm în minutele care urmează: Nu
mi s-a parut chiar așa de greu. Eu sunt deja
destul de integrat, știam limba română, nu era o problemă să o învăț. Am facut
un doctorat în istorie la Londra despre relațiile dintre Anglia și România,
așadar cunoșteam și istorie. Totuși, era de studiat, pentru că trebuie
să știi cam tot. Autoritatea pentru Cetățenie are un manual pe site și trebuie
să înveți și istorie, și geografie și cultură, civilizație, patru strofe din
imn, trebuie să știi Constituția, așadar era destul de mult de învățat. Nu era
totul nou pentru mine, dar totuși aveam de învățat, ca să fiu sigur pe mine și
pregătit.
Nu pot să spun că a fost foarte greu nici pe partea administrativă. A
durat cam patru luni ca să strâng actele după ce m-am hotărât să fac cerere de
cetățenie. Am depus dosarul prin noiembrie 2016, am așteptat, am așteptat, eram
nerăbdător să dau interviul și mă duceam la ei din lună în lună. În cele din
urmă, am dat interviul și a mers bine. A început cu dictarea, adică trebuia să
dovedesc că știu să scriu în română. Au citit dintr-o lege, sau din
Constituție, nu mai țin minte. Au verificat că știu să scriu corect în limba
română, cu diacritice și asta a fost prima fază. Apoi au pus întrebări din
Constituție, de istorie, de geografie, ce pești găsești în Delta Dunării, întrebări
de acest fel. Au terminat cu imnul. Culmea este că eram pregătit să cânt imnul
și m-am ridicat în picioare. Mi-au spus nu, nu, stați jos, nu e ceremonia, doar
trebuie să recitați. Apoi am avut ceremonia de jurământ, când am purtat costum
național. Mi s-a părut un gest drăguț. Am luat niște ore de pregătire înainte
de examinare. M-am dus la o profesoară ca să mă pregătesc cu oameni care au
luat examenul de cetățenie. O prietenă a ei e pasionată de costumele naționale
românești și am vorbit cu ea. I-am spus: vă rog, am ceremonia de jurământ,
vreau să port costum național. E a găsit o cămașă foarte frumoasă din perioada
interbelică, din zona Hunedoarei.
Mark a călătorit de-a lungul și de-a latul României, o țară pe care a
ajuns nu doar să o cunoască, ci și să o iubească profund. A cunoscut-o în diferite
perioade istorice și în diverse etape de dezvoltare. Iată cum era România
comunistă prin ochii lui Mark Percival. E
o țară foarte frumoasă. Eu am venit prima oară aici în 1988, chiar pe timpul
lui Ceaușescu. Am venit pentru că îmi plac aventurile, îmi place să călătoresc.
Lumea vorbea atunci de România ca de cel mai groaznic regim comunist din blocul
de Est și eram curios să văd cum este. În mod ciudat, nu era chiar așa de greu
de vizitat ca turist atunci. Puteai să vii cu trenul international, cu bilete
de tren pentru tineri. Nici cu viza nu era așa dificil, puteai să o obții la
graniță, în tren. Am venit atunci și țin minte ce am descoperit. Am văzut
sloganele peste tot: Trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu secretarul
său general, tovarășul Nicolaie Ceaușescu! Când am venit în București țin minte
că ce m-a frapat era aglomerația din troleibuze, autobuze și nu aveam hartă, nu
aveam nimic. Am fost și la Constanța cu trenul într-o zi. Orașul care m-a impresionat cel mai mult a fost
Brașovul. În noiembrie ’87
auzisem la radio, la știrile BBC, despre evenimentele de la Brașov din 15
noiembrie 1987 și m-am dus acolo, în acea primă vizită în România. M-am gândit
atunci: wow, ce oraș superb cu acest regim comunist și toată această nebunie!
Wow, ce țară frumoasă, nedescoperită este România! Și cred că de atunci a
pornit curiozitatea pentru această țară.
Mark a
revenit în anii ’90 pe meleagurile noastre, unde a studiat mai întâi cu
ajutorul unei burse relațiile româno-iugoslave la Institutul de Istorie Nicolae
Iorga din București. A învățat la perfecție limba română, și-a făcut prieteni
și s-a intregat în noul lui cămin. Viața lui Mark se desfășoară între Anglia și
România, dar el se simte profund atașat de valorile și cultura românească. Cum
este acum realitatea de aici și ce înseamnă România pentru Mark Percival?
Eu m-am integrat, am mulți prieteni și m-am integrat
cultural. Este o țară foarte frumoasă. Problema este cu sistemul politic, asta
e partea proastă. Vedem cât de slabă e infrastructura, de exemplu, acestea sunt
lucrurile care nu merg bine. Dar, dacă vedeți ce se întâmplă în Marea
Britanie acum, nu e grozav nici acolo. Mă bucur, totuși, că există un partid
nou, că totuși văd progres, chiar pe planul acesta politic. Încet- încet facem
progres. Ce îmi place aici este mâncarea, peisajul, cultura, îmi plac foarte
mult obiceiurile de sărbători. Sunt minunate obiceiurile de Paște din România.
Când prind un Paște aici îmi plac mesele tradiționale, cu miel. Și slujbele
sunt foarte frumoase. Eu stau aproape de biserica Elefterie în Cotroceni, care
are un cor superb. Am fost de mai multe ori acolo. Îmi place spiritualitatea în
tradițiile românești, iar Paștele este deosebit. Din păcate, în Vest a devenit
pentru mulți doar un fel de weekend prelungit, dar aici este ceva special și
apreciez acest lucru foarte mult.
Andreas Brunner este elvețian și locuiește în România de peste 25 de
ani. Vine dintr-un orășel sportiv, unde, ghidat de tatăl său, a practicat o
mulțime de sporturi, de la ski la tenis. A fost, însă, atras cel mai mult de sporturile cu motor
și are o experiență bogată în acest domeniu.De-a lungul
carierei sale a fost timp de 3 ani pilotul oficial al echipei Suzuki, a
participat la mai multe raliuri de motocicletă, printre care și celebrul Paris-
Dakar, a fost antrenor de motocross și enduro. Andy este perseverența în
persoană. La 61 de ani s-a apucat de un nou sport, mountain bike downhill, iar
anul trecut, la Campionatele Mondiale de Downhill din Andorra a reușit să
ajungă pe podium, pe locul 3.
În România a ajuns în anii ’90. A fost cucerit imediat de
atmosfera prietenoasă și de deschiderea oamenilor și a decis să rămână. S-a integrat
perfect în noua lui țară, a învățat românește și și-a făcut o familie.
Am
venit în România cu un proiect destul de mare, cu camioane pentru Paris-Dakar.
Am făcut parte din echipa Suzuki Factory Team, am participat la ultima cursă
Paris-Dakar în anii ’90 și
am avut legături strânse cu acest sport motorizat. Am fost mereu în căutarea
unor camioane mai performante, camioane de asistență. Am descoperit că există o
mare uzină la Brașov, iar acesta a fost unul din obiectivele pentru care am
venit în România. Chiar atunci, în anii ’90 s-a închis Suzuki și raliul
Paris-Dakar, din cauza războiului din Golf, prin urmare am rămas liber de
contract. România a fost tot timpul o țară care m-a atras, încă din copilărie
am fost interesat de țările din blocul de Est, pentru că erau inaccesibile și
nu știam nimic despre ele. Eu m-am născut într-un orășel sportiv din Elveția
care se numește Magglingen, e un centru sportiv unde merg echipele naționale
pentru antrenament, iar tatăl meu a fost un fel de fondator. De mic copil am
avut acces la toate sporturile, la tenis, la schi, însă inima m-a tras spre
sporturile cu motor. Acesta era singurul sport care nu se făcea în Magglingen,
iar eu m-am antrenat mult fizic pentru motocross. Am vizitat și am trăit în
multe locuri, am locuit mulți ani în Vestul Africii, în Togo, am fost antrenor
național de motocross, am organizat campionate naționale de motocross acolo, am
călătorit foarte mult și am luat contact cu nenumărate stiluri de viață. Când
am descoperit România am zis wow! Incredibil, a fost fantastic. Am descoperit
pas cu pas zona în care am locuit, ca elvețian venit din afară, cu ceva bani la
mine, am intrat într-un grup de business. Era incredibil cum nu vedeam nici
sărăcia, nici problemele, pentru că mergeam la petreceri și aveam o viață
frumoasă, toată lumea petrecea și spunea că va fi mai bine, că vom câștiga
bani. România a fost un fel de mic paradis, pentru că și oamenii au fost foarte
drăguți cu mine atunci. Soția mea Diana a născut atunci un băiețel, Brad, și cu
ei povestea a continuat aici în România. Acum e un bărbat de 22 de ani! Călătorind
în România am revenit la sportul activ, fiindcă fusesem destul de șifonat, cu
oasele rupte în urma raliului Paris-Dakar și a altor curse. M-am apucat de
bicicletă, care a fost un fel de sport de recuperare, am revenit în forță și
partea asta de mountain-bike a fost în mare creștere în ultimii 15 ani. Am fost
cooptat de cea mai mare echipă din România, de Bike Expert Racing, iar toate
acestea- natură, mountain bike- mi-au facut viața foarte frumoasă aici.
Andy Brunner și-a făcut o mulțime de prieteni. România a devenit a doua
casă și, deși cunoscuse multe alte țări și stiluri de viață, a ales să rămână
aici. S-a adaptat destul de repede la noua realitate, pentru că ceva l-a atras
foarte tare aici:
O mare parte din viața mea am
fost interesat de spiritualitate. Aici suntem într-o zonă cu o energie pozitivă,
foarte propice pentru mine. În fiecare weekend plecăm în grup mare la Cheile
Grădiștei, la muntele Iezer, la Leaota, zone chiar paradisiace, cu natură
adevărată. Facem curse organizate, cu oameni care iubesc natura și animalele,
care mi-au dat aici în România ce n-am avut până atunci. Și, așa cum spuneți și
voi, dacă locuiești în București, ai la două ore distanță marea, la două ore
muntele, dacă vreau să schiez merg până la Sinaia, fac și downhill – o
categorie puțin mai specială de mountainbike, cu coborâre -, iar în Sinaia sunt
și niste trasee foarte frumoase. Aici avem totul la îndemână, teatru, Centrul
Vechi, muzică live… Am aici tot ce-mi trebuie ca să trăiesc cum vreau și mă
bucur că am rămas în România atunci în anii ’90.
S-ar putea spune că elvețianul Andy Brunner s-a reinventat în țara
noastră. Nu i-a fost tot timpul ușor și a avut de depășit o situație destul de
dificilă din cauza unor neînțelegeri referitoare la contractul de construire a
camioanelor pentru care venise initial în România. A lăsat însă deoparte
resentimentele și a ales să fie optimist și perseverent, să privească partea
plină a paharului, așa cum îi place să spună. Ce înseamnă România pentru el și
ce îi place aici cel mai mult?
E
acest amestec, dacă vreți într-un singur cuvânt: viață. Țara aceasta e vie, eu
pot să fac o comparație extremă, cu Elveția. Acum
am avut aici o operație la umeri, am pus o plăcuță de metal. Am avut multe
operații și în Elveția, așa că pot să compar. Oamenii
în Elveția sunt mai educați, au un fel de disciplină mai bună, dar din această
cauză trăiesc și mai puțin intens. Să știu că peste un an ies la pensie, sau că
voi avea un anume salariu, că îmi voi cumpăra o anumită mașină, că voi mai face
o modificare la casă peste cinci ani – totul e cumva reglat, tot ce nu e
obligatoriu e interzis. Aici în România e încă totusi un spațiu de manevră, nu
știi exact ce va fi peste cinci ani, iar viața mea e foarte mult în mișcare.
Văd și partea goală a paharului, soția mea e medic de familie și vedem împreună
ce se întâmplă în câteva familii, partea aceasta de protecție socială care
lipsește, nu e bună deloc. E mult loc pentru mai bine în viitor, dar trebuie
cumva ca toți să împingem lucrurile în acest sens. Există multe aspecte care mă
dor, dar cred că nu poti să ai viață fără moarte, nu poti avea un destin măreț
fără risc, iar acest amestec de aici înseamnă pentru mine viață.
Thomas Stoop este de trei ani și jumătate în România. Vine din Olanda, unde a absolvit studii de Drept la Universitatea din Utrecht, după care a studiat un semestru la Facultatea de Drept a Universităţii din Singapore. Venirea sa în România s-a petrecut mai degrabă din întâmplare. Thomas Stoop ne povestește când şi în ce împrejurări a ajuns în ţara noastră şi cum i s-a părut încă de la început.
“Am sosit în România acum trei ani şi jumătate, fiind convins să vin de către un bun prieten cu care am împărţit o cameră în timpul anilor de studiu. Tatăl său era diplomat de rang înalt în România şi aşa ajunsese aici. Lucra deja de un an aici şi îmi spunea că România e fantastică. Poate nu te-ai fi gândit niciodată, dar ţara aceasta e minunată, spunea el. Oamenii sunt foarte calzi şi deschişi, sunt multe petreceri aici şi sunt, de asemenea, o mulţime de oportunităţi. Îmi trimitea fotografii aproape în fiecare zi, mă bombarda literalmente cu tot felul de povestioare simpatice, aşa că într-o zi mi-am spus: de ce nu? Mai fusesem oarecum aventuros în trecut, când am studiat şi am lucrat în alte ţări, aşa că am decis să încerc şi recunosc că nu am fost dezamăgit câtuşi de puţin, dimpotrivă. Am fost foarte fericit să vin aici, am fost foarte bine primit, aşa cum îmi spusese deja prietenul meu şi curând am început să mă simt acasă.
Sunt în România deja de trei ani şi jumătate, am o prietenă minunată şi o mulţime de prieteni şi nu doar din comunitatea de olandezi, ci şi prieteni români. Simt că aceasta este a doua mea casă. De ce am rămas? Cred că datorită optimismului şi dezvoltării pe care o văd aici şi pe care o experimentez eu însumi. E ca şi cum aş vedea un progres perpetuu în societate. Nu ştiu dacă e unul economic şi e greu să-l definesc corect, de fapt. Cred că în mare parte este economic şi că oamenii apreciază direcţia în care merg lucrurile. Să trăiesc într-o societate în care oamenii sunt optimişti şi abia aşteaptă ziua de mâine sau anul care vine şi aşa mai departe, ei bine, acest lucru este contagios. Mă afectează şi pe mine personal acest optimism molipsitor şi îmi place mult să trăiesc cu oameni fericiţi şi optimişti în jur. De-a lungul timpului am văzut multe schimbări în România şi cred că acest lucru face ca ţara voastră să fie diferită faţă de alte posibile destinaţii pentru un aventurier.”
Thomas Stoop apreciază România și pentru peisajele ei minunate, pe care le-a admirat de-a lungul numeroaselor sale excursii în țară. Mărturisește că natura generoasă și castelele și palatele românești cu arhitectura lor deosebită îi plac cel mai mult. Există, însă, şi câteva lucruri pe care ar vrea să le vadă îmbunătăţite
.
“Traficul. Staţiile de metrou şi de tramvai ar putea fi modernizate. Autobuzele sunt moderne, dar dacă sunt blocate în trafic, nu ajută la nimic. Cred că o modernizare a infrastructurii ar fi de mare ajutor pentru dezvoltarea oraşului Bucureşti. Aceasta a devenit o problemă deranjantă. Eu locuiesc aproape de o staţie de metrou şi acesta e mijlocul meu de transport de bază, deci nu stau prea mult blocat în trafic când merg la birou şi când mă întorc acasă, dar e vizibil că în metrou sunt din ce în ce mai mulţi călători şi că metroul se aglomerează tot mai tare de la an la an. Totuşi, cred că toate aceste lucruri se pot rezolva şi reprezintă un aspect minor de disconfort într-un mediu general foarte plăcut.”
Thomas Stoop a descoperit gastronomia românească, pentru care a facut o mică pasiune. Îi place că România este o țară cu oameni plini de idei și initiative și găsește că lururile sunt într-o continuă schimbare și evoluție aici. L-am întrebat ce ar duce din România în Olanda.
“O parte din gastronomie. Am început să apreciez cu adevărat bucătăria românească de când sunt aici. Mici, mămăligă, papanaşi – cred că ar fi foarte populare şi sună foarte bine această idee de afaceri, să pun bazele unui lanţ de restaurante româneşti în Olanda. Iar acum mă întorc la ce spuneam mai devreme când vorbeam despre ce apreciez cel mai mult în România: aş duce optimismul şi interesul crescut pentru antreprenoriat. Acesta e un aspect economic, ţări ca Olanda sunt cumva stabilizate sau, dacă privim ceva mai pesimist lucrurile, blocate. Libertatea de gândire şi spiritul liber pe care oamenii îl au aici ar putea fi, de asemenea, de mare folos unei ţări ca Olanda. În economie, dacă o ţară este mai în urmă se dezvoltă mai rapid, în timp ce, dacă se află în frunte, ritmul este mai lent. Aş spune românilor să nu se culce pe lauri, ci să continue să fie pasionaţi şi motivaţi faţă de dezvoltare, faţă de noutate, iar acesta este un alt lucru pe care l-aş duce în Olanda. Păstraţi-vă optimismul, acesta nu susţine doar tendinţele de creştere economică, ci este un liant social care contribuie la relaţii bune între oameni şi ţine laolaltă întreaga societate. Atunci când oamenii sunt optimişti, entuziaşti şi motivaţi îmi transmit şi mie aceeaşi stare şi sunt convins că îi molipsesc şi pe toţi ceilalţi din jurul lor, întreaga societate. Aşadar, dacă veţi continua astfel, cred că nimic nu poate opri această ţară să-şi depăşească actuala condiţie.”
Bryan Jardine este avocat
și locuiește în România de peste 20 de ani. S-a născut în Connecticut, însă
vine din Los Angeles, California, unde și-a început cariera de avocat. Cariera
este cea care l-a adus prima oară în anii ’90 la București, unde a rămas un
an, după care s-a întors în această zonă a Europei, pentru a lucra câțiva ani
la Budapesta. De ce a ales Bryan Jardine să revină în România ne mărturisește
în minutele care urmează:
Prima dată am venit aici în 1996 pentru un contract de un an și m-am
întors în Statele Unite, dar am avut șansa să vin înapoi în zonă în 1998 și am
locuit câțiva ani la Budapesta. Am lucrat ca avocat în California, în domeniul
litigiilor, care era ceva mai conflictual. Mi-am dorit să fac avocatură într-un
domeniu mai cooperant, cum sunt afacerile și m-am gândit că aș avea o
oportunitate în Europa de Est, la 5-6 ani după deschidere, după căderea
comunismului. Atunci multe firme americane și britanice erau interesate să vină
în România, erau mulți clienți care au dorit să facă investiții aici, iar din
acest motiv m-am gândit că va fi mai interesant pentru mine să lucrez aici,
față de ceea ce făceam în Statele Unite.
Bryan Jardinea avut ocazia de a vedea cum a evoluat
România în toți acești ani, după căderea zidului comunist în Europa de Est, dar
și în perioada dinainte ca țara noastră să acceseze spațiul comunitar. Ne
povestește cum a receptat toate aceste schimbări:
Cred că este mai impresionantă schimbarea din ultimii 10 ani, față de
ce s-a întâmplat aici cu 10 ani înainte. Probabil cel mai important motiv
pentru acest lucru este faptul că România a devenit membră a Uniunii Europene.
Multă lume zice că, dacă ești membru UE, înseamnă că primești niște fonduri
europene, dar pentru mine, ca avocat, acest lucru are altă perspectivă. Eu am
văzut că au venit niște directive legislative de la Bruxelles, s-a creat o nouă
legislație mai integrativă față de restul Europei. Multe astfel de legi nu sunt
foarte populare și cred că au fost puțin impuse din afară, dar ele reprezintă
un avantaj, pentru că, dacă ne dorim ca România să fie integrată în rândul
țărilor europene, este necesară implementarea unor legi aliniate cu restul
Europei. Iar acesta este un mare avantaj. Încă avem de făcut pași importanți pe
viitor, dar eu cred că s-au făcut multe progrese în ultimii 10 ani.
În afară de avocatură, Bryan
Jardine este foarte activ în timpul său liber: este implicat în acțiuni
caritabile, cântă la chitară, face înregistrări de voce la un studio
specializat și a învățat limba română. Acum se poate spune că s-a integrat pe
deplin în România.
Nu a fost un plan, când am venit aici acum 20 de ani. Nu am avut nicio
legătură cu această țară, nu am rude în România, nu am avut nicio iubită
româncă. Atâta doar că vorbeam spaniola, fiindcă am locuit câțiva ani în
America Latină și m-am gândit că îmi va fi mai ușor să învăț limba română, date
fiind rădăcinile latine comune. Acesta a fost primul motiv. Știam despre
România ce se auzea la știri, despre Ceaușescu, Nadia Comăneci, Dracula, cam ca
restul de 99% dintre americani. Însă, după ce am ajuns aici, am observat că
este o țară foarte interesantă, cu o cultură foarte bogată, diferită de restul
țărilor din această zonă a Europei, atât din punct de vedere cultural, cât și
al limbii. Aici e un spirit mai latin, eu am fost în Ecuador, Argentina și
Brazilia, iar pentru mine aici e sufletul mai cald. Soția mea este americancă,
nu e româncă, dar îi place aici și suntem implicați în diverse activități. Avem
o rețea socială caritabilă foarte extinsă, eu am fost membru al Comisiei
Fulbright acum câțiva ani și am pus niște rădăcini aici. Ne place foarte mult
țara și, dacă o comparăm cu restul lumii acum, în special Statele Unite, unde e
ceva mai periculos, am observat că, dacă sunteți liniștiți, e o țară ok. Nu
sunt oameni violenți aici, nu avem criminalitate foarte crescută, e multă
siguranță pentru copii și pentru viață aici. Un alt avantaj pentru noi este că,
dacă vrem să mergem în concediu în Europa, în Roma, la Istanbul sau în Anglia,
e foarte ușor să mergem, plecăm din Otopeni și ajungem în câteva ore și ne
găsim într-o țară cu o cultură 100% diferită.
Bryan Jardinese simte acasă în România, sau mai
degrabă ar putea spune că are două locuri pe care le numește acasă: România și
Statele Unite. Sunt locuri unde are familie și în care a construit ceva și
între care încearcă să se împartă în mod egal.
Plecăm în concediu, pentru că avem copii, iar bunicii sunt acolo, în
Statele Unite, în Carolina de Nord și suntem foarte așteptați să mergem. Avem o
casă acolo și vrem să fim împreună cu toate rudele, dar, după câteva săptămâni
vrem să ne întoarcem, pentru că aici avem afacerea, multe lucruri pe care vrem
să le facem, avem prieteni și școala copiilor. După două-trei săptămâni suntem
gata să ne întoarcem aici, dar suntem cu un picior în fiecare cultură.
Schimbările din România sunt
evidente, dar există și multe domenii în care e de lucru. Ce părere are Bryan
Jardine?
Sunt mai multe restaurante bune și sunt mult mai multe distracții
sociale. Marfa de consum e mai accesibilă acum și acesta e un avantaj, dar e
păcat că încă lipsește infrastructura pentru a ajunge în unele părți ale țării.
Sunt zone minunate, cum ar fi Dunărea sau Dealu Mare, Maramureș sau
Transilvania, dar se ajunge foarte greu acolo cu mașina și e păcat. Dacă ar fi
mai accesibile pentru turism, ar fi un avantaj pentru România.
La început de An Nou, Bryan
Jardine a dorit să transmită un mesaj plin de speranță celor care ne ascultă:
Aveți răbdare, pentru că e o țară minunată și
de multe ori putem spune că iarba e mai verde la vecini. Toți avem probleme. Eu
cred că avem o viață bună aici. E greu, dar depinde cum vrem să ne uităm la
pahar, la partea plină sau la partea goală. România este acum mult mai bună ca
societate și ca țară, decât a fost în anii ’90 și sper
că în următorii 10- 20 ani va fi și mai bună. Trebuie să avem un viitor mai
luminos.
Henry Rammelt vine
din Germania, de lângă Leipzig. În prezent este conferențiar la Școala
Națională de Studii Politice și Administrative, unde predă Mișcări Publice. A
urmat studii doctorale în științe poitice la Lyon. Pe parcursul carierei sale a
fost cercetător la Transparency International Romania. S-a stabilit în România
în urmă cu câțiva ani, unde a ajuns pentru prima oară
în urmă cu zece ani. Locuiește la București, după ce a stat un timp în Franța.
Nu consideră că România este acasă, mai degrabă crede despre sine că este un
cetățean universal, acasă peste tot unde se simte bine.
Când eram student în Germania, la Dresda, lucram pentru
teza de masterat și am vorbit cu profesorul meu de atunci despre subiect. Am
ales să scriu despre consolidarea societății civile în România, iar acesta a
fost primul meu contact cu România. Pentru aceasta, am venit la București și am
făcut un voluntariat la Transparency International și am rămas pentru un an și
jumătate în România. Ulterior, am încercat să caut o temă pentru o teză de
doctorat în Franța, evident un subiect care să aibă legătură cu interesele mele
în cercetarea dinainte: societatea civilă, România, Europa de Est, democratizare,
etc. Iar acesta a fost motivul pentru care mi-am ales acest subiect. Am locuit
în Franța împreună cu soția mea, Ruxandra, care a făcut în același timp un
doctorat la Paris, iar la final am revenit în România și am început să lucrăm
la un film documentar, Portavoce, despre cultura protestului în România, film pe care l-am terminat în
februarie 2018. Acum sunt la facultate, predau niște cursuri acolo.
Henry Rammelt a fost foarte
bine primit în România, chiar dacă la început nu vorbea limba română. Nu-și
dorește să plece de aici și se simte integrat, are un cerc de prieteni și
preocupări diverse și găsește viața din România interesantă și mulțumitoare. Cum
a fost adaptarea în noul cămin?
Pentru
mine a fost destul de ușor, cred că sunt destul de flexibil și încerc să mă
integrez în diferite contexte, dar Ruxandra avea aici prieteni deja, iar pentru
acest motiv a fost foarte ușor pentru mine. Evident, în fiecare țară, în
fiecare context în care vrei să locuiești există aspecte pozitive și aspecte
negative. În România există câteva aspecte negative obiective, dar acest fapt e
contrabalansat de lucrurile care sunt foarte bune, iar eu am fost primit
călduros încă de la început. În primul rând, pentru cineva care studiază
mișcările sociale sau procesele politice în general, evident că România e o
țară foarte interesantă, în fiecare săptămână e o criză, un scandal, e
interesant. Din perspectiva cercetării, cred că e un laborator unde sunt multe
lucruri care se derulează în fiecare săptămână. În afară de aceasta, nu vreau
să critic societatea românească, am spus că am fost primit cu foarte multă
energie de diferite persoane, de cei de la Transparency, de colegii de facultate
acum, sau de prieteni. România e o țară care te primește și nimeni nu are o
problemă că nu vorbesc foarte bine româna și asta e foarte drăguț. Altfel, am o
problemă culinară, legată de pâine. Evident că sunt aspecte nefuncționale în
societate, de la trafic, la infrastructură, la administrație, birocrație, dar
acestea sunt și în Germania, și în Franța, la o diferență de nivel, nu de
calitate, cred. Aici, desigur, e foarte enervant dacă trebuie să faci o oră
dintr-o parte a orașului în cealaltă, fiindcă e viața ta care se pierde în
trafic, iar asta cred că e cea mai importantă problemă pentru România: în
general, viața se pierde prea ușor. Eu, în cazul în care am o problemă de
sănătate, am o asigurare în Germania. Îmi place mult mierea și legumele care
sunt diferite de ceea ce avem în Europa de Vest, și în Franța, și în Germania,
aceasta este o diferență mare și înclină balanța mult spre pozitiv pentru România,
cred. E dificil să transportăm roșiile pentru părinții mei, dar bunica mea e
mare fan al mierii din România. Eu am schimbat țările și orașele și cred că e
posibil, dacă viața e satisfăcătoare, să poți locui unde vrei, unde sunt
perspectivele de dezvoltare mai mari. Sigur, pentru mine viața și în România e
destul de bună și satisfăcătoare.
Levana
Solomon vine din Israel şi a ajuns în România în urmă cu 14 ani. Începutul nu a
fost uşor, ţara noastră era în plină dezvoltare pe atunci şi relocarea a venit
cu probleme diverse, printre care bariera lingvistică. Levana a ştiut să le
depăşească şi s-a integrat perfect, şi-a făcut prieteni şi a construit de la
zero o nouă viaţă. Acum este mama a trei fetiţe, dintre care două sunt născute
aici, iar România a devenit a doua ei casă. Cum a fost începutul acestei noi
vieţi în România aflăm în minutele care urmează: În 2004 soţul
meu a avut ideea să venim aici, în Bucureşti, unde tata avea o afacere. A spus
mai întâi să încercăm un an-doi să vedem cum e. Am venit în România şi a fost
superb, aşa încât am rămas aici. La început nu a fost chiar superb, a fost cam
dificil, fiindcă am venit singură, cu un copil de 11 luni. Nu cunoşteam limba,
nici mentalitatea, nu ştiam nimic din ce e aici, dar încet-încet am învăţat.
Mi-a plăcut să fiu aici singură cu soţul şi cu fetiţa şi să începem altceva, un
alt fel de viaţă. Trebuie curaj, şi atunci, dar şi acum. Faţă de 2004, România
s-a schimbat mult, chiar foarte mult, iar eu am observat asta şi e interesat de
constatat. Acum viaţa aici e mult mai uşoară. Am un exemplu: atunci am intrat
într-un restaurant cu fetiţa care avea un an şi toată lumea se uita la mine
intrigată că am venit cu un copil mic la restaurant. Am întrebat de scaun de
copil şi nu aveau aşa ceva, a trebuit să cumpărăm din Israel şi să-l aducem
aici. Acum, după 14 ani e altfel, toţi ies în parcuri cu copii, iar acum
românii fac mai mulţi copii decât unul. Înainte erau doar un copil sau doi
într-o familie, acum se nasc mai mulţi copii. Şi pentru mine e bine, nu se mai
uită nimeni lung că am venit cu copiii mici la restaurant.
Levana Solomon a dezvoltat
afacerea tatălui în domeniul imobiliar, dar mai întâi s-a ocupat de viaţa
personală:
N-am făcut prea multe cu
afacerea la început, fiindcă mi-a fost mai dificil, necunoscând limba română.
M-am ocupat de copii, avem trei fete pe care le-am crescut, având timp pentru
asta. Dacă aş fi fost în Israel, aş fi fost la muncă. După ce au mai crescut
fetele, am început să mă ocup de afacere şi de muncă de voluntariat. Am făcut
mult voluntariat în comunitate, la şcoală, cu copii, cu oameni săraci, la
diverse fundaţii. Unde a fost nevoie de mine, am ajutat, lucru pe care îl fac
şi acum. M-am adaptat foarte repede, oamenii sunt foarte drăguţi aici în
România. Dacă știi limba, nu ai nicio problemă. Și despre cum am învățat limba,
am o poveste. Când am ajuns în România, mă plimbam prin Piața Amzei. Eram
însărcinată și am intrat într-o patiserie care avea biscuiți și prăjituri,
fiindcă îmi era poftă. Am întrebat în engleză ce voiam, iar vânzătoarea s-a
uitat lung și mi-a zis ceva. Nu știam atunci niciun cuvânt în limba română, dar
acum știu exact ce a zis doamna atunci: ‘doamnă, dacă locuiți în România,
trebuie să învățați limba română!’ Atunci am ieșit din magazin, l-am sunat pe
soțul meu și i-am spus: ‘Vreau profesor de română acum!’ Și așa am început să
învăț și să mă descurc peste tot, inclusiv la piață. România e pentru mine
acasă, și pentru fetele mele e acasă, fiindcă s-au născut și au crescut aici.
Îmi place foarte mult că e o țară frumoasă, e mare și e plăcut de vizitat. N-am
fost peste tot, fiindcă e foarte mare și cred ca niciun român n-a ajuns peste
tot. Fetele mele știu românește, dar mai mult vorbesc engleză, pentru că merg
la o școală internațională. Dar au multe prietene românce, nu vorbesc foarte
bine limba, dar o înțeleg și, așa cum am mai zis, se simt acasă aici.
După 14 ani, viața familiei sale s-a schimbat, iar România a devenit
pentru Levana Solomon a doua ei casă. Totuși, nu uită prima ei casă, patria,
Israelul, unde i-ar plăcea să poată reveni la un moment dat: Ne
gândim mereu că vrem să ne întoarcem, dar preferăm să stăm aici, pentru că
munca soțului e aici și de aici ne vine pe masă pâinea cea de toate zilele, așa
că am decis să rămânem aici. Ne vom întoarce într-o zi, dar nu știu când. Cel
mai mult îmi lipsește familia, însă e aproape Israelul și ne vizităm des,
avionul nu e chiar atât de scump. Cât despre București, ceea ce mă deranjează
aici este doar traficul și problemele cu parcarea. Atât. Am zis mereu că viața
mea e ca un turn Babel, tot ce e în Israel e acolo și tot ce e în România e de
aici, nu e de la mine. Doar traficul și parcarea sunt problematice aici. În
rest, fiecare țară are probleme și sper să putem schimba ceva în timp. Aș duce
cu mine din România în Israel apa, ploile, verdeața și cam atât. Restul…avem
acolo tot. De lipsit, îmi lipsește mâncarea din Israel, fiindcă avem mâncare
bună.