Din secolul al 19-lea, treptat, Principatele Române încep să se desprindă de otomanism prin importul masiv de civilizație și cultură din Occident. Astfel, și relațiile diplomatice dintre România și Imperiul otoman și succesoarea lui Turcia vor cunoaște și ele o redimensionare. Pe măsură ce România își câștiga dreptul de stat independent, misiunile diplomatice care să-i găzduiască pe cei care reprezentau interesele române în lumea otomană și turcă erau regândite.
O istorie a reprezentanțelor diplomatice ale României este cel mai nou proiect la care lucrează un grup de istorici români. Vedeta proiectului este, de departe, reprezentanța României de la Paris. Însă și reprezentanțele din Imperiul otoman și Turcia au multe de spus. Silvana Rachieru predă istorie otomană la Universitatea din București și ea a prezentat o schiță pentru o istorie a reședințelor diplomatice ale României în spațiul turc. De la o clădire din apropierea Pieței Taksim, legație, apoi consulat al României, acum sediu al Institutului Cultural Român, pornește această istorie. Silvana Rachieru și-a început cercetarea ascultând poveștile clădirii. Cea mai palpitantă dintre ele era cum că un iubit al prințesei Martha Bibescu pierduse clădirea la poker sau la alte jocuri de noroc, iar după aceea statul român a achiziționat-o și a reușit s-o recupereze. Totul era foarte romanțat, foarte frumos, se potrivea cu spațiul în care ne aflam. Însă informația că edificiul aparținuse Marthei Bibescu apărea în arhive foarte clar.
Pera diplomatica era cartierul european al Istanbulului. Pe La Grand Rue de Pera se aflau, începând din secolul al 17-lea, reședințele diplomatice ale Marilor Puteri. În secolul al 19-lea, noul stat român își trimitea reprezentanții diplomatici în preajma marilor decidenți ai timpului, însă posibilitățile de întreținere în acea zonă erau prea mici pentru statul român. Silvana Rachieru. Agenția diplomatică română ce a funcționat între 1859 și 1878 avea spațiu închiriat. De fapt, era apartamentul agentului diplomatic care funcționa și ca sediu al agenției diplomatice. Acest fapt este menționat în 1878 de Dimitrie Brătianu, primul reprezentant al României la Constantinopol de după independență. El transmite, la câteva săptămâni după ce ajunge în capitala otomană, că sediul legației se afla într-o casă de piatră în cartierul Çukurcuma (pronunță: Ciucurgiuma), tot în zona Pera, unde era și locuința lui. Brătianu scria că nu era cel mai potrivit sediu pentru a marca deschiderea unei legații și că ministerul ar trebui să facă un gest frumos și să acorde finanțare pentru închirierea unui spațiu mai generos și adaptat noilor cerințe.
Abia în 1887 se închiriază primul sediu separat de locuința personală a reprezentantului diplomatic. Iar din 1903 România își manifestă intenția serioasă de a cumpăra o clădire pentru a fi reședință permanentă. Silvana Rachieru. Destinația finală a misiunii diplomatice române în capitala imperiului și în cel mai important oraș al Republicii turce va fi în strada Sıraselviler (pronunță: Sâraselviler), care în turcă înseamnă Șirul de chiparoși. Aici, în 1903, România închiriază un spațiu. În spatele acestei acțiuni este ministrul plenipotențiar de atunci Alexandru Lahovary. În contractul de închiriere se menționează că atunci când proprietarul se va decide să vândă, statul român să fie primul care să-i poată face o ofertă și să achiziționeze spațiul, ceea ce va începe să fie discutat mult mai serios din 1905 și se va finaliza în 1907. Din anul 1907 încoace avem un reper în apropierea Pieței Taksim care este asociat cu România în zilele noastre.
Clădirea era cunoscută cu numele de conacul Musurus Pașa, după numele proprietarului ei, un diplomat otoman de origine greacă. Cartierul era unul grecesc care începe să se dezvolte după marele incendiu din 1870. Era o zonă comercială activă, energică, unde se construiau apartamente după model francez și funcționau birouri. În apropiere se ridică și cea mai importantă biserică ortodoxă greacă de după cucerirea Constantinopolului din 1453. Acolo va fi, până în 1927, sediul legației României.
Urmările primului război mondial asupra Imperiului otoman vor fi tragice. Din 1923, după proclamarea Republicii Turcia, fondarea noii capitale la Ankara a însemnat mutarea centrului de greutate al noului stat. Iar reprezentanțele diplomatice au mers către acesta, deși cu întârziere. România a ezitat și ea să facă pasul mult timp, iar Silvana Rachieru a spus de ce. Ezită fiindcă Ankara, în 1923, era mai mult rurală decât urbană. Primele misini diplomatice primesc din partea lui Mustafa Kemal câte un vagon unde să lucreze. Era greu să pleci de pe Bosfor, mai ales când aveai o reședință impozantă. Drumul dura foarte mult până la Ankara. Nici celelalte puteri nu se grăbeau să se mute, dar treptat se mută. România pierde în acel moment un tren întrucât în primii ani se primea un teren într-o zonă pe care Mustafa Kemal dorea să o transforme în noul cartier diplomatic. Ezitările României fac ca la momentul mutării să nu mai fie terenuri disponibile în acel cartier.
România revine la închirierea de spații pentru legație în cartierul rezidențial Çankaya (pronunță: Ciancaia). Iar în anii 1950, va cumpăra un teren și construi o clădire pentru ambasadă pe strada denumită București.
