Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Economia României în vremea lui Carol I

    Economia României în vremea lui Carol I

    Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitorul Principatelor Unite Române, începând cu 1867, şi primul rege al României, de la 10 mai 1881, este considerat cel mai important om de stat din istoria României. În decursul domniei sale de 48 de ani, România şi-a cucerit independenţa şi a devenit monarhie constituţională, totodată punându-se bazele statului român modern.



    În plan intern, Carol I a reprezentat un factor de echilibru, cultivând un climat de disciplină şi rigoare, valenţe pe care le dobândise prin educaţia în stil prusac, într-o familie cu tradiţie dinastică. De asemenea, a susţinut modernizarea structurilor economice într-o ţară care încă nu ieşise, la jumătatea secolului al 19-lea, din stadiul medieval de organizare. Noul domn venea într-o capitală, Bucureşti, care arăta ca un târg de provincie. Dar spiritul de organizare germanică a lui Carol I şi acea jumătate de secol petrecută pe tron au avut ca rezultat modernizarea accelerată a României. Cu abilitate politică, monarhul a reuşit să alterneze guvernele liberale şi conservatoare, astfel încât nicio tabără să nu aibă posibilitatea de a-i submina autoritatea.



    Imediat după venirea în ţară, Carol I iniţiază o reformă deosebit de importantă, cea monetară, prin introducerea în circulaţie a leului. Deşi nu era încă o ţară independentă, România reuşea să-şi impună o monedă proprie în 1867. În prima perioadă, s-a emis numai moneda metalică. Ulterior, odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în 1880, se trece şi la emisiune de bancnote. Cu ajutorul Băncii Naţionale, dar şi prin capital privat, până la începutul secolului al 20-lea au fost create 24 de bănci, iar până în 1914 au mai apărut alte 210 bănci.



    În vremea domniei lui Carol I, economia României era preponderent agrară. Mai mult de jumătate dintre ţărani deţineau suprafeţe de teren agricol mai mici de 5 hectare, în timp ce, pentru întreţinerea unei familii, erau necesare între 5 şi 10 hectare de pământ arabil. În această perioadă tulbure, pentru a susţine agricultura, au apărut aşa-numitele bănci populare”. Acestea s-au dezvoltat mai ales datorită faptului că erau conduse de localnici, care cunoşteau condiţiile economice locale şi pe cei care solicitau împrumuturile. Cea mai mare parte din producţia agricolă provenea de la marii proprietari de terenuri şi era destinată exportului.



    În primii 40 de ani de domnie a lui Carol I, producţia agricolă a ţării a crescut de şase ori. Cu agricultura la baza economiei, a început şi dezvoltarea industriei. S-a dezvoltat puternic extracţia şi rafinarea petrolului. Fabricile din domeniul textil şi alimentar s-au dublat ca număr. Totuşi, influenţa capitalului străin în industrie a dus la concentrarea ei în anumite zone, lăsând regiuni întregi din România mult în urma progresului industrial. Germanii controlau 35% din industrie, urmaţi de britanici, cu 25%, olandezi, cu 13%, francezi, cu 10% şi americani, cu 5,5%. Capitalul românesc reprezenta doar 5,5%. Între 1903 şi 1914, au fost înfiinţate multe dintre marile companii ce aveau să domine industria petrolieră din România până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Conf. Dr. Alin Ciupală, de la Catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti



    În timpul domniei regelui Carol I, economia României rămâne o economie agrară, aşa cum fusese şi până în 1866 şi cum va rămâne şi în perioada interbelică. Totuşi, anumite schimbări se produc. Spre sfârşitul secolului al 19-lea, în România încep să fie puse în valoare câteva resurse importante, în primul rând zăcămintele de petrol. Petrolul a reprezentat, pentru România, o şansă extraordinară şi, în scurtă vreme, aveau să sosească în ţară cele mai mari companii petroliere din lume, atât cele germane, cât şi olandeze, americane sau britanice. Petrolul avea să schimbe faţa României, pentru că, în urma exploatării acestor resurse de către societăţile mixte, pe care statul român le organizează împreună cu menţionatele companii internaţionale, în urma exploatării petrolului aveau să apară sume importante pe care Guvernul României avea să le folosească mai ales în construirea infrastructurii care lipsea atât de mult. De asemenea, în 1887, va fi promulgată prima mare lege de încurajare a industriei, care avea rolul de a încuraja dezvoltarea acestei ramuri economice în România.


    Totuşi, cum spuneam şi la început, chiar dacă apar numeroase elemente noi, până la Primul Război Mondial economia românească rămâne una agrară, iar principalele venituri sunt furnizate în continuare de exploatatea suprapământului. Există şi o mare problemă socială, pentru că lumea satului românesc este dominată de existenţa unei mari proprietăţi. În România nu a existat o proprietate mică şi mijlocie, ţărănească, care să reprezinte cea mai mare parte a proprietăţii funciare, dimpotrivă — în România existau mari moşii şi asta a făcut ca dezvoltarea agriculturii să se facă destul de încet, pentru că nu exista interesul unor investiţii majore în dezvoltarea agriculturii, atâta timp cât marii proprietari aveau nevoie de o mână de lucru ieftină.”



    Spre deosebire de statele europene industrializate, excedentul demografic din lumea românească rurală nu putea fi absorbit de oraşe în absenţa unei industrii puternice. Presiunea socială creştea tot mai mult, astfel încât, în 1907, a izbucnit o mişcare socială fără precedent. Răscoala ţăranilor aduce în atenţie lumii întregi şi eşecurile acestei domnii, la mai puţin de un an de la deschiderea Expoziţiei jubiliare din 1906, gândită pentru a arăta Europei progresele economice ale României în cei 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

  • Bucureştiul grecesc

    Bucureştiul grecesc

    Grecii sînt cel mai vechi neam dintre toate cele care au sosit în spaţiul românesc şi care au lăsat urme importante în istoria sa. Primele prezenţe sunt cele ale grecilor antici care au fondat pe malul Mării Negre coloniile Histria, Tomis şi Callatis, cu câteva secole bune înaintea erei noastre. Dobrogea sau provincia românească dintre Dunăre, Deltă şi Marea Neagră a fost leagănul pentru multe comunităţi greceşti. Au rămas urme şi în toponimie, în nordul Dobrogei există localitatea Greci. Iar cel mai înalt pisc din Munţii Dobrogei, cu o altitudine de 467 metri, este vârful Greci. Nu departe de Munţii Dobrogei se află cetatea Enisala, fortăreaţă a grecilor bizantini şi a genovezilor de la sfârşitul secolului al 13-lea.



    Grecii încep să privească mai insistent spre nordul Dunării începând cu a doua jumătate a secolului al 15-lea când are loc cea mai mare tragedie a lumii creştin-ortodoxe, căderea Constantinopolului, în 1453, sub loviturile turcilor otomani conduşi de sultanul Mehmet al II-lea. Istoricul Georgeta Penelea-Filiti este de părere că, metaforic vorbind, atunci a murit o lume care a renăscut în spaţiul românesc, în viitoarea cetate a ciobanului Bucur.



    “În momentul în care Bizanţul se prăbuşeşte, grecii privesc Ţările Române ca pe un posibil liman. La o diferenţă mică de timp se întâmplă ceva: avem o primă atestare documentară a Bucureştilor. Poate că a fost o coincidenţă fericită: în 1453 se prăbuşeşte Bizanţul, în 1459 este atestat acest târguşor, loc de interferenţă, care peste 200 de ani va deveni capitală şi astăzi e una dintre metropolele Europei. Ce s-a întâmplat la 1453? S-a prăbuşit o lume caracterizată printr-o extraordinară vivacitate, extraordinară dezvoltare urbană, politică, juridic㸠instituţională care îi caracteriza pe greci. În momentul în care au fost cuceriţi de turci, oameni care veneau din alt mediu şi de altă cultură, ciocnirea a fost inevitabilă şi foarte multor greci nu le-a rămas altceva de făcut decât să părăsească Bizanţul. Poate cea mai reprezentativă familie din Bizanţ a fost cea a Cantacuzinilor. De obârşie imperială, foarte bogaţi şi foarte muncitori, din Bulgaria s-au relocat încet-încet până au ajuns în spaţiul românesc. Această familie Cantacuzino, atât de implicată în istoria României, ajunge în secolul 17, când ţara este sfâşiată de lupte politice, să devină campioana sentimentului naţional. Această împământenire, această românizare a grecilor, devenise o realitate.”



    După 1453 începe o altă istorie a grecilor, o parte din ea fiind în nordul Dunării. Aşezarea grecilor în Muntenia, în Bucureşti, trebuie privită ca un proces în derulare, neliniar, care a urmat raţiuni economice, politice şi de opţiuni personale. Georgeta Penelea-Filiti. “Grecii nu vin în spaţiul bucureştean numai în calitate de principi, la un moment dat se spunea despre unul dintre ei că e “fabricant de domni” deoarece şi-i subordonase pe toţi competitorii la tronul Ţării Româneşti. Cei care vin în Muntenia sunt atraşi de multele posibilităţi, mai ales de câştig, de valorificarea unor bunuri, de dulceaţa traiului şi vin pături sociale diferite. Aş spune un lucru, fără să fi făcut totuşi vreo statistică, din parcurgerea documentelor. În majoritate, grecii sunt fie în negoţ şi finanţe, fie în cultură. Aici intervine un element care avea să caracterizeze istoria României pe sute de ani care aveau să urmeze după anul 1453. Caracterul românilor era unul binevoitor, tolerant, gentil, dar pasiv. Şi-atunci a fost binevenit un element dinamic, activ, care începe o acţiune şi caută s-o şi finalizeze. Aceşti greci vin, cu bunele şi relele lor. În fluxul de greci care vine spre Ţara Românească, fără îndoială că vin, ca o adevărată camarilă, şi cei din jurul domnilor. Şi întotdeauna, un financiar, un strângător de impozite, nu este o persoană plăcută. Dar vin profesori, doctori, jurişti, toată această societate participă la coagularea propriei nostre societăţi urbane, o dinamizează şi o culturalizează.”



    Moment de vârf al prezenţei grecilor în Bucureşti este secolul al 18-lea, aşa-numita perioadă fanariotă. Atunci se instalează principi din familii greceşti care, unele dintre ele, vor ridica gradul de cultură al provinciei şi se vor asimila. Georgeta Penelea-Filiti cu detalii. “Nu putem să nu amintim această puzderie de greci care vin aici, care lucrează, care se îmbogăţesc şi care mai fac un lucru valabil până astăzi: strategia matrimonială. Din raţiuni de împământenire, de integrare, ei aveau nevoie să fie căsătoriţi cu românce. Din decizia de a nu mai pleca din Ţara Românească, sunt foarte mulţi greci care rămân aici astfel încât, în 1719, unul din ei spune: “Constantinopolul? E un oraş care nu mă mai interesează. Aici găsesc tot ce-mi trebuie.” Şi tot în secolul 18, un alt grec entuziast face o mărturisire duioasă: “dacă există paradis, acela trebuie să semene cu Valahia.” Afluxul de greci face ca Bucureştiul să poată fi numit un oraş grecesc.”



    Printre personalităţile istoriei României cu origini greceşti se numără scriitorii Ion Luca Caragiale şi Panait Istrati, artiştii Hariclea Darclee şi Jean Moscopol, politicianul I. G. Duca, industriaşul Nicolae Malaxa, bancherul Zanni Chrissoveloni. Dar aceştia sunt numai câţiva dintre cei care au marcat viata Bucureştiului, care a fost, în acelaşi timp, grecesc dar şi al mai multor neamuri.

  • Crucea Roşie în România

    Crucea Roşie în România

    Crucea Roşie a apărut oficial în România în 1876 ca organizaţie umanitară. Primul său sediu a fost în incinta Spitalului Colţea din Bucureşti. Crucea Roşie română şi-a primit botezul focului chiar la înfiinţare: o ambulanţă, dotată cu cele necesare şi însoţită de un medic şi mai mulţi infirmieri, părăsea România pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul sârbo-turc. În războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, războiul de independenţă al României, Crucea Roşie era deja o organizaţie experimentată. Printre marile personalităţi ale Crucii Roşii s-au numărat regina Maria, soţia regelui Ferdinand I, a cărei imagine, îmbrăcată în uniformă de soră medicală, trecând de la un spital de campanie la altul, în timpul primului război mondial, a făcut înconjurul lumii. Una dintre caracteristicile societăţilor de Cruce Roşie este solidaritatea între societăţile naţionale surori şi compasiunea arătate fiinţei umane, indiferent de tabăra din care face parte şi de religia pe care o are.



    Din mărturiile celor care au activat în Crucea Roşie, păstrate de arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, am selectat trei exemple. Ani Cicio-Pop Birtolan a fost fiica lui Ştefan Cicio-Pop, unul dintre liderii politici ai românilor din Transilvania. Ea a fost activă în Crucea Roşie şi îşi amintea de sfârşitul primului război mondial şi de efervescenţa de dinaintea constituirii României Mari.


    “În timpul războiului eram deja mărişoară. Lucrând la Crucea Roşie nu am făcut discriminare, eram la un spital unde mergeam şi le dam soldaţilor care nu aveau mâini, picioare, mâncarea cu linguriţa în gură. Făceam ce puteam ca să le îndulcim soarta. Şi atunci numaidecât am zis: facem o permanenţă în gară cu doamnele noastre românce de la Crucea Roşie şi servim ceai fierbinte, servim pâinici pe care le făceam acasă, le frământam. Sora mea de 14 ani, le cocea zi şi noapte, nu dormea, şi cu o femeie pe care o aveam în casă. Şi mi-am zis: ce să facem, trebuie să facem un manifest. Dacă aş avea un singur exemplar din acest manifest pe care cu entuziasmul de nedescris al tinereţii nu îmi mai aduc aminte cum l-am compus! Ştiu că m-am repezit la pian şi am început să cântăm Deşteaptă-te române! şi La arme! Era o nebunie tinerească.”



    Mircea Carp a fost ofiţer şi apropiat americanilor care activau în Crucea Roşie. Înainte să fugă din România, a fost arestat de noile autorităţi comuniste sub pretextul că avea legături cu americanii. “Din martie 1947 până la arestarea mea, am condus nişte echipe care au distribuit darul american la Iaşi şi la Vaslui. Aici voiau anchetatorii să împingă ancheta, dacă am transmis mesaje secrete din partea autorităţilor americane pentru diferite elemente ale Crucii Roşii române din Vaslui şi mai ales de la Iaşi. Aici am reuşit să mă fofilez spunând pe jumătate adevărul şi să nu dau nici o informaţie, pentru că am recunoscut că am dus în două ocazii plicuri care erau închise. De fiecare dată am spus că, fiind vorba de un ofiţer, eu nu puteam să deschid plicul şi să văd ce este înăuntru. Anchetatorii insistau că în plicuri ei ştiau că erau informaţii sau instrucţiuni militare pentru Crucea Roşie din Iaşi şi din Vaslui, ceea ce desigur era o enormitate, pentru că aşa ceva nu făceau americanii la ora aceea. Mai ales că era vorba de o misiune de asistenţă pentru populaţia din regiunile lovite de secetă. Aşa că am recunoscut că am dus plicuri, dar am spus că acestea au fost desfăcute în faţa mea, la Iaşi şi la Vaslui, şi în ele scria că erau de fapt instrucţiuni de felul cum trebuie distribuită asistenţa americană. Nu era vorba de vreo chestiune de spionaj, sabotaj sau mai ştiu eu ce.“



    Alexandru Smochină a fost deţinut politic şi atunci când a ajuns în lagărul de la Magadan, în Extremul Orient, i s-a spus că poate trimite scrisori în România prin intermediul Crucii Roşii. “M-am dus acolo, în sala de mese, că acolo ne-au chemat. Erau toţi străinii: coreeni, japonezi, germani, bulgari, sârbi, unguri, finlandezi, români, baltici, erau cetăţeni sovietici, greci, din Asia mai erau persanii, în sfârşit, multe neamuri. Şi acolo, peste câtva timp, după ce am luat loc lângă Lascu, un român din Bucureşti. Şi apare unul care ne spune simplu că avem dreptul să scriem în ţară, la familia noastră. Pentru aceasta, ni se dau cărţi poştale Crucea Roşie şi Semiluna Roşie. El ne-a îndrumat să le scriem părinţilor. Ne spunea, şi avea dreptate, că mama e mamă. Cine are neveste nu se ştie dacă le mai are, după atâţia ani. Ne-a dat câte o carte poştală şi ne-a spus că avem dreptul să scriem în fiecare lună. Puteam să cerem automat, lunar, câte o carte poştală, ca să scriem. Ne-a spus că avem dreptul să primim colete poştale, că putem primi şi bani, şi ne-a arătat şi ce nu putem primi, arme, şi alte chestii din ăstea. Faptul ăsta ne-a bucurat foarte mult şi toţi am scris, chiar acolo. Şi el ne-a adunat cărţile poştale. Însă, din cauza faptului că am trecut mereu într-un lagăr, ba în altul n-am primit răspuns decât din partea soţiei şi a fetiţei mele.”



    Crucea Roşie în România a fost o manifestare a solidarităţii umanitare, dincolo de ură, dintre oameni şi naţiuni. Ea s-a achitat adesea de misiunea ei de a aduce o rază de lumină, alinare şi speranţă în vremuri tulburi.

  • Tatuajul în România

    Tatuajul în România

    Pictarea corpului este o practică magică, întîlnită în toate culturile primitive. Ea a supravieţuit în timp, tatuajul de azi fiind o formă artistică ce se constituie ca accesoriu al eleganţei şi ca semn al originalităţii personale. În trecut, el aparţinea însă intimităţii şi avea funcţia de întipărire în memorie a ceva valoros pentru persoana care se tatua. Animale fantastice, scrieri cu litere caligrafice sau exotice, simboluri şi ezoterice, motive florale, peisaje, chipuri umane şi multe, multe altele sunt prezente pe corpurile celor care se tatuează. Estetizarea tatuajului este o modă recentă, cu semnificaţie schimbată faţă de ce însemna în urmă cu mai mult de un secol.



    Istoria tatuajului este istoria subteranului, a explorării dimensiunii interioare a omului. În România, tatuaţii aveau experienţe speciale, cu dorinţe puternice. Istoricul Adrian Majuru ne ajută în a identifica semnificaşia tatuajului, aşa cum a fost studiată la începutul secolului 20. ”Dacă ar fi să vorbim despre atestări, ar trebui, înainte de toate, să amintim de doctorul Nicolae Minovici. El a publicat pe cazul românesc prima monografie, Moda tatuajelor în România. Evident că el s-a ocupat de tot ce a găsit pe teren, în primul rând. El a coordonat serviciul de antropometrie al Institutului Medico-Legal, la serviciul de antropometrie se făceau tot felul de măsurători. Pe el l-au interesat tatuajele, şi pe toţi depozitarii lor i-a fotografiat. Multe dintre acele tatuaje au ajuns în cartea lui, desenate de către el la scara de 1:1 şi, evident, clasificate din punct de vedere ştiinţific, pe teme. Acea carte a fost publicată sincron la Paris şi Bucureşti, în 1905. Este apoi vorba despre o poveste mai veche, pentru că Nicolae Minovici s-a ocupat antropologic de această cultură a tatuajului, dar nu a sondat în trecut. Cu siguranţă că în istoria României, coborând în Evul Mediu, am avut personaje cu tatuaje legate de statutul social, de o breaslă sau de apartenenţa la o castă profesională. Sursele noastre nu prea menţionează asta, dar nici legislaţia medievală nu interzicea aşa ceva, şi nici oamenii nu s-au scandalizat de prezenţa tatuajului în societatea românească medievală.”



    Mediul a favorizat tatuajul. Unul dintre aceste medii era armata. Adrian Majuru. ”În general, tatuajele erau realizate în mediile militare pentru că armata era obligatorie şi ea însemna 3 ani. Nu înseamnă că toţi cei care făceau armata erau tatuaţi. Era o chestiune voluntară. Dar mulţi dintre cei care terminau armata aveau un tatuaj când reveneau în scoietate. Este foarte interesant un exemplu al unui bucureştean, de meserie croitor, care, după primul război mondial, timp de câţiva ani, a fost în Legiunea Străină în nordul Africii. El a fost studiat de medicul Francisc Rainer şi avem fotografiile lui. Acest tânăr, până în 30 de ani, avea un număr de 3 tatuaje făcute în Maghreb, în munţii Altas, de către un cehoslovac din Legiunea Străină. Unul era portretul unei femei, cu o coafură elevată. Era un tatuaj pectoral. Mai avea două stele tatuate pe umeri. Aceste tatuaje se află în colecţia Institutului de Medicină Legală Mina Minovici. Este singurul caz, până acum, în ceea ce priveşte colecţia de tatuaje unde cunoaştem aparţinătorul, unde a fost făcut tatuajul şi cum a fost făcut.”



    Marginalizaţii îşi făceau tatuaje cu impact emoţional puternic, aşa cum erau prostituatele ori cei încarceraţi. ”Sînt tatuajele făcute de prostituate care completau frumuseţea lor. Erau aluniţe, ori un mic model floral. Foarte rare unele prostituate aveau tatuaje care erau strict sentimentale, emoţionale, care au dorit să-şi amintească de personajul masculin care le-a marcat. Evident, odată acest personaj masculin prezent pe trupul lor, le-a marcat şi profesia deoarece mulţi bărbaţi le refuzau atunci când vedeau chipul sau numele altui bărbat pe corpul lor. Acestea erau în general tatuaje care reprezentau scene erotice. În mediile de penitenciar avem în cartea lui Nicolae Minovici un tatuaj care reprezintă un deţinut fumându-şi ultima ţigară, în timp ce gardianul îl ducea spre spânzurătoare. În general, în aceste medii erau tatuaje care surprindeau un moment de viaţă sentimentală care nu se dorea uitată, chiar şi în mediile dure ale societăţii.”



    Componenta esenţială a tatuajului rămânea însă cea sentimentală. Adrian Majuru. ”Mulţi bărbaţi îşi tatuau numele iubitelor, al soţiilor, uneori, îşi tatuau şi copiii. La IML avem un tatuaj interesant din 1873, cel mai vechi din colecţia IML. Este un tatuaj în care apar o doamnă cu crinolină, pe care o cheamă Gherghina, şi copilul pe care îl ţine de mână, Ionuţ. Între ei, apare anul 1873. Erau, deci, dorinţe legate de oameni dragi pe care să nu-i uiţi dacă plecai pe mare mulţi ani. Odată cu tine plecau şi ei tatuaţi pe corpul tău. Erau gesturi de iubire ori de completare a frumuseţii, nu de epatare. Existau însă în lumea bună din Occident tatuaje în relief. Erau, în general, tatuaje de ornament de genul brăţărilor, în zona antebraţului, sau inelelor pe degete, viu colorate. Minovici le descrie în cartea sa ca fiind prezente în înalta societate europeană urbană la începutul secolului 20.”



    Ieşirea tatuajului din zona subteranului şi apariţia sa în public s-a produs odată cu încercările de a descifra şi mai bine psihicul uman. Ceea ce-l face pe om să se simtă bine în pielea sa este, în definitiv, ceea ce contează cel mai mult.

  • Începuturile statalităţii române

    Începuturile statalităţii române

    Statul medieval român este una dintre cele mai târzii apariţii pe harta politică a Europei, în a doua jumătate a secolului al 14-lea. Istoricii au explicat naşterea sa mai lentă prin argumente politice şi transformări economico-sociale legate de instabilitatea produsă de migraţii. Spaţiul românesc, împreună cu cel slav de nord, au fost expuse periodic impactului destabilizator al incursiunilor popoarelor migratoare din Asia de origine turco-mongolă.



    Începuturile statului Muntenia sau Ţara Românească, între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, nucleul viitorului stat român format la jumătatea secolului al 19-lea, au fost disputate din cauza lipsei de surse. Ipoteze credibile sau mai puţin credibile circulă în paralel făcând dificilă pentru individul cu educaţie medie înţelegerea unui proces lung şi complicat. Cea mai la modă teorie din ultimii ani privind formarea Munteniei a fost teoria cumanistă emisă de istoricul Neagu Djuvara. Ea conta pe influenţa consistentă a populaţiei migratoare turcice a cumanilor la naşterea statalităţii muntene.



    Istoricul Matei Cazacu este specializat în istoria Evului Mediu. Este cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Franţa şi conferenţiar la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris. Cazacu a arătat stadiul cercetărilor de până acum privitoare la formarea Munteniei în arheologie. ”S-au făcut săpături la Curtea de Argeş şi Câmpulung unde s-au găsit casele domneşti, vechea biserică din secolul 13. Avem nişte voievozi sau cneji care aveau un anumit statut şi pe care cercetările atente au putut să ne arate cum au intrat în conul de lumină al marii istorii. Până atunci, trăiseră în societăţi orale care nu scriau. A trebuit să vină ocuparea Constantinopolelui din 1204 de către cruciaţi şi integrarea acestor teritorii într-o imensă strategie papală de cuprindere a păgânilor şi schismaticilor din nordul şi sudul Dunării pentru a afla de existenţa acelor cneji sau voievozi munteni. Erau români şi ortodocşi, locuiau în case de piatră sau de lemn. Cumanii şi ceilalţi nomazi locuiau pe malurile Dunării, pe malurile micilor râuri care se varsă în Dunăre, şi au lăsat acolo urme. Iar mormintele lor, în număr de 13 în toată Muntenia, se află mai ales către est. Se vede că sediul puterii cumane era spre răsărit, Dobrogea şi sudul Basarabiei. Dacă Muntenia ar fi fost întemeiată de cumani, capitala n-ar fi fost la Curtea de Argeş, în munte, iar statul nu s-ar fi numit Muntenia adică ţara oamenilor de la munte”, ci ar fi fost la Lehliu ori la Caracal, pe unde ar fi locuit cumanii, şi nu în inima Carpaţilor.”



    Interpretarea asupra căreia cei mai mulţi istorici au căzut de acord este că în Muntenia, sau în sudul României de azi, au existat două formaţiuni statale: nordul subcarpatic, controlat de elite româneşti, şi sudul dunărean aflat sub control cuman. Hărţile menţionează numele Cumania pentru estul şi sudul Munteniei. Istoricul Şerban Papacostea a detaliat ce însemna aceasta. De la Olt spre răsărit, în geografia occidentală de limbă latină, spaţiul apare drept Cumania. Din colţul format din judeţul Argeş de azi, plus Oltenia, a început expansiunea statului român creat sub Basarab I. Nu discutăm originea lui, important este rolul istoric jucat de el. S-a identificat cu statul român şi a contribuit la geneza sa. Dar numele Cumania apare până târziu ca imperiu al stepelor. Timp de un mileniu, noi am fost în aria de influenţă, uneori chiar de dominaţie, a acestui imperiu al stepelor unde s-au succedat, rând pe rând, neamuri asiatice. Expansunea statului român a început în secolul 13 spre răsărit, spre spaţiul desemnat de geografia occidentală drept Cumania, Cumania Neagră fiind partea de apus, Cumania Albă fiind spaţiul nord-pontic din est. Procesul a început cu străpungerea Carpaţilor de către ordinul teutonic în 1211, iar în secolul 14 procesul a fost continuat, în colaborare cu fiul lui Basarab, de către alianţa antitătară a Regatului Ungariei şi Regatului Poloniei. Această alianţă a împins Hoarda de Aur, numele Imperiului mongol din stepa rusă, către est. Cumania Neagră era numele sub care erau cunoscute Ţara Românească de la Olt spre est şi Moldova.”



    Matei Cazacu a amintit şi existenţa unor vestigii care confirmă Cumania ca entitate statală zonală importantă. ”Această Cumanie este documentată pe teren tocmai prin toponimie. Acolo unde avem Bărăgan, Burnaz, Teleorman, ştim că erau cumani deoarece acestea sunt nume turceşti vechi. Iorga a observat foarte bine acest lucru. Pe de-o parte, avem această porţiune cumană din sudul Munteniei, Bărăganul, care merge până la Gurile Dunării şi Dobrogea de nord. Pe de alta sunt zone locuite de români cu toponimele Vlăsia şi Vlaşca. După care, în Banat mai apar slavi instalaţi în timpuri mai vechi şi mai noi. Cumanii, înaintea lor pecenegii şi alţii, erau la câmpie, la păşuni pe malul unor râuri mici. Ei locuiau acolo şi dominau populaţiile locale de români pescari şi agricultori, au lăsat urme în toponimie şi au fost asimilaţi sedentarizându-se.”



    Formarea politică a Munteniei în decursul ultimului sfert al secolului al 13-lea şi în secolul al 14-lea ţine cont, ca în majoritatea cazurilor, de contribuţia autohtonă şi de influenţele migratoare. În cazul de faţă, românii şi cumanii şi-au creat statul pe care şi l-au imaginat.

  • Radiodifuziunea Română şi fascismul

    Radiodifuziunea Română şi fascismul

    Ca instituţie de presă şi ca progres al tehonologiei, radioul era o noutate absolută în domeniul mass-media în perioada interbelică. Radioul a fost în centrul evenimentelor celor mai importante începând cu anii 1930 şi are o istorie care îl califică drept sursă foarte importantă în studierea istoriei contemporane.



    La sfârşitul anilor 1930, regimurile fasciste şi cele autoritare de dreapta erau instalate în întreaga Europă. Ele foloseau radioul ca mijloc de propagandă, de legitimare şi de consolidare a lor. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în România cu instituţia Radiodifuziunii, înfiinţată în 1928. Politizarea a fost unul dintre cele mai mari obstacole pe care Radioul a trebuit să le depăşească, instaurarea regimurilor toalitare de dreapta şi de stânga fiind de natură să afecteze obiectivitatea şi echidistanţa.



    Mărturiile culese de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în anii 1990 şi 2000 au confirmat dificultatea de a ţine un echilibru între presiunea regimului politic şi conştiinţa profesională. Marile evenimente şi-au găsit însă locul în programele de ştiri, aşa cum a fost, de pildă, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, în 1938. Profesorul Olimpiu Borzea îşi amintea în 2001 cum a aflat despre acel episod de la Radio.


    “În ajunul Sfântului Andrei, pe 29 noiembrie, în fiecare an se comemora apostolul Andrei. În sala mare de la Academia Teologică, în aulă, într-o parte era un pian, şi acolo se aduna crema intelectualităţii sibiene. Veneam de la şcoala nouă, şcoală ultra-modernă, pusă la punct, eram în al doilea an acolo. Am ajuns în Piaţa brânzei, plină de ciobani. Şi auzim la megafon “Atenţiune, atenţiune!”, un anunţ de la postul de radio, că erau megafoane pe străzi: o echipă de legionari în frunte cu Corneliu Codreanu, a vrut să fugă de sub escortă şi au fost împuşcaţi!” Ne-am oprit toţi. “Cum?!” A înlemnit piaţa, pur şi simplu!”



    Vasile Blănaru s-a angajat la Radio în 1938 la redacţia teatru, după care a ocupat funcţii de conducere. În 1999, el povestea despre cum se făcea simţită prezenţa fascismului în instituţie.


    “În Radio, legionarii erau o secţie. Făceau parte din Organizaţia Răspândiţi, adică erau cei din Radiodifuziune, din viitorul minister Culturii, erau tipografii şi era şi o unitate de la Straja Ţării. Erau vreo 5-6 secţii şi toate acestea aveau sediul la Radiodifuziune, pe strada Esculap, aproape de Radio, aproape de Berthelot. Şi eu am condus acest serviciu, această direcţie până după rebeliune. Eu, în calitatea care o aveam, şi ca reprezentant politic, luam parte la şedinţele consiliului de administraţie al cărui preşedinte era Nichifor Crainic. A apărut un decret în care evreii erau scoşi din funcţiile de stat. Eu eram şi şeful salarizării, şi am venit cu o propunere: dacă concediem sau dăm aviz de plecare din Radio, trebuie să dăm salariu pe cel puţin 6 luni. A fost un evreu acolo la programele Radiodifuziunii, care a fost singurul care a fost dat afară şi căruia i s-a dat salariul pe 6 luni de zile.”



    Un alt eveniment important a fost asasinarea primului ministru Armand Călinescu, pe 21 septembrie 1939, de către o echipă de legionari. După comiterea crimei, atacatorii au anunţat de la microfonul postului de radio fapta. Vasile Blănaru a fost acolo când legionarii au pătruns în emisie.


    “Eram în Radio, chiar m-am nimerit în ziua aceea în Radio. Erau Miti Dumitrescu, cu Traian Popescu şi cu Moldovanu, 6 dintre cei care l-au executat la Cotroceni pe Armand Călinescu. Şi au venit, au urcat sus, în sala de emisie, unde cânta orchestra. Erau înarmaţi, aveau arme, pistoale şi grenade. Erau foarte bine înarmaţi! Orchestra s-a ridicat, s-a speriat grupul din orchestră, şi atunci unul din ei, Traian Popescu, a anunţat la Radio că o echipă de legionari l-a executat pe duşmanul poporului, în sfârşit, toată povestea. După uşă, în studio, au aşezat toate armele, grenadele, pistoalele şi s-au dus jos la comisariatul poliţienesc al Societarii de Radio şi s-au predat. Eu i-am văzut când s-au dus şi s-au predat.”



    Radiodifuziunea Română a fost un loc fierbinte şi în timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, când generalul Ion Antonescu, beneficiind de sprijinul armatei şi de cel al Germaniei naziste, a înlăturat Garda de Fier de la putere. Inginerul Gheorghe Crisbăşanu a lucrat la emiţătorul de la Bod din 1934. În 1997, el îşi amintea evenimentele:


    “Eu am venit cu maşina de la Bucureşti şi la poartă nu mi-au dat voie să intru în curte, la staţii, pentru a nu aduce armament să-l dau legionarilor. Şi atunci, colonelul, cu care eu eram acolo, i-a spus santinelei din post să-l cheme pe comandantul gărzii formată de legionari pentru a discuta cu el. Ăla a venit, s-a prezentat şi colonelul i-a cerut să predea tot armamentul şi să se ducă de unde a venit fiecare, că nu se va întâmpla nimic. Ăla s-a dus şi a venit cu toată garda, şi-au desfăcut centurile cu pistoale, le-au pus grămadă, şi din cei care se prezentaseră au fost luat toţi. Adică erau vreo 12 inşi, i-au dus şi i-au vârât într-o dubă şi i-au dus direct la puşcărie, în Braşov. Şi după aia mi-au dat mie drumul de-am intrat în curte, după ce mi-au făcut un control pentru a verifica dacă nu am armament, aşa cum se credea.”



    Radiodifuziunea română redevenea liberă după 23 august 1944. Din păcate, pentru puţin timp, deoarece istoria a vrut altfel. Celălalt totalitarism, comunismul, o va supune pentru câteva zeci de ani.