Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Secolul românesc al primului război mondial

    Secolul românesc al primului război mondial

    Intrarea
    României în război, primul război mondial, acum un secol, nu a fost o decizie
    uşoară sau rapidă. Mai complicat fusese cu doi ani înainte, în 1914, când
    România a hotărât să nu se implice în valul de intrări în război. Bătrânul rege
    Carol l, primul rege al României, s-a supus sistemului pe care l-a creat, cel
    în care primează interesul ţării şi al naţiunii. Fiind german, dintr-o familie
    regală, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi-ar fi dorit ca ţara pe care o
    conducea de mai bine de 4 decenii să lupte alături de ţara sa de origine.
    Politicienii ţării, însă, se gândeau la soarta românilor din Transilvania,
    aflată sub ocupaţia austro-ungară şi la alianţa tradiţională a României cu
    Franţa.

    În 1914 s-a optat pentru un compromis, România nu intra în război nici
    de partea Triplei Alianţe şi nici alături de Antantă, ci rămânea neutră, aşa
    cum hotărâse, prin vot, un dramatic Consiliu de coroană. Bătrânul rege Carol a
    murit la scurt timp, se spune că de mâhnire că nu lupta alături de Germania dar
    supunându-se dorinţei ţării. Noul rege, nepotul său de frate, Ferdinand, era de
    mult timp prinţ moştenitor iar primii săi ani de domnie au fost ani de
    pregătire pentru intrarea în război alături de anglo-francezi. Un nou Consiliu
    de coroană, în 1916, decide trecerea Carpaţilor, intrarea României în război,
    direct în luptă, fapt petrecut în noaptea de 27 spre 28 august. A fost un
    entuziasm uriaş, legendar. Armata regală română a intrat triumfătoare în
    primele localităţi transilvane dar în scurt timp frontul s-a stabilizat. În
    lipsa ofensivei franceze din sud şi pe fondul situaţiei din Rusia, armata
    română s-a văzut prinsă între trupele germane şi austro-ungare din Transilvania
    şi cele bulgare şi turce din sudul Dunării.

    În 1917, Bucureştiul este ocupat de
    inamic iar familia regală, guvernul şi armata s-au retras în Moldova. Cu greu
    şi cu sacrificii enorme, ofensiva inamică a fost oprită la
    Oituz-Mărăşti-Mărăşeşti şi salvată partea neocupată a României. Cei doi ani de
    război au fost pentru România momente tragice şi eroice, cu uriaşe sacrificii
    şi pierderi. Căderea regimului ţarist a permis românilor din Basarabia, care
    corespunde în linii mari cu Republica Moldova de astăzi, să-şi decidă propria soartă.
    Iar Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, a decis unirea cu Regatul României.

    La
    sfârşitul aceluiaşi an, 1918, populaţia din Bucovina şi cea din Transilvania
    decid, în cadrul unor mari adunări publice, să se unească cu Regatul României.
    Astfel, perioada neagră a primului război mondial se încheie pentru români cu
    şansa istorică a regăsirii în graniţele propriei ţări. Totuşi, pentru români nu
    era sortit să lase armele, atunci, în noiembrie 1918. La fragila frontieră
    vestică, unde Ungaria încerca să îşi găsească un viitor post-imperial, se
    auzeau din nou loviturile de tun. La Budapesta se instalase un guvern sovietic,
    de tipul celui de la Moscova. Cum intenţia comuniştilor era de a face fuziunea
    peste România şi Ucraina, regimul ungar al sovietelor a atacat pur şi simplu
    România, în aprilie 1919. Lupta a fost scurtă astfel că sfârşitul republicii
    sovietice ungare a venit odată cu ocuparea Budapestei de către armata regală
    română. În acest timp, luptele grele dar nu armate s-au mutat în saloanele
    Versailles-ului, unde se negocia pacea de după primul război mondial.

    Drumul
    început acum 100 de ani, prin intrarea directă a soldaţilor români în luptele
    primului război mondial, se încheia, astfel, cu edificarea celei mai frumoase
    perioade din istoria românilor, cu marile provincii reunite în aceleaşi
    graniţe, cu o puternică înflorire economică şi spirituală a societăţii.

  • Oradea, o destinaţie culturală, de spa şi de agrement

    Oradea, o destinaţie culturală, de spa şi de agrement

    Destinaţia pe care v-o propunem în
    această ediţie este Oradea, unul din marile oraşe ale României, situat la mică
    distanţă de frontiera cu Ungaria.
    În cursul anului trecut, la
    Oradea au venit circa 163 de mii de turişti,
    în creştere semnificativă faţă de anul anterior.


    Începuturile oraşului se leagă de istoria
    regatului maghiar, aflat în expansiune spre est, spre Transilvania, în secolul
    al 11-lea, când regele Ladislau I a ridicat o mănăstire, pe locul în care
    astăzi se află cetatea medievală. De-a lungul timpului, Oradea a fost o aşezare
    în care au locuit preponderent români, maghiari, austrieci, italieni, slovaci
    şi evrei. Comunitatea maghiară a avut o mare influenţă asupra istoriei
    oraşului, aici fiind ridicate mai multe lăcaşuri de cult. O construcţie
    impresionantă este Catedrala romano-catolică, construită între 1751 şi 1759, în
    stil baroc austriac şi care are o orgă impresionantă, funcţională şi astăzi,
    donată de împărăteasa Maria Tereza.

    Pe lista obiectivelor
    de vizitat în Oradea trebuie trecută şi Sinagoga Zion, construită în anul 1878,
    după scindarea comunităţii evreieşti din oraş în ortodocşi şi neologi. De
    menţionat că înaintea celui de-al doilea război mondial, evreii constituiau
    circa 35% din populaţia oraşului Oradea, însă cei mai mulţi au fost deportaţi
    şi au dispărut în lagărele naziste, astfel încât comunitatea are în prezent
    doar 700 de membri. De aceea, Sinagoga Zion nu a mai fost folosită pentru
    oficierea slujbelor însă, reabilitată recent de municipalitate, a devenit un
    centru cultural.


    Oradea se remarcă şi prin foarte multe
    construcţii de secol 19 şi început de secol 20 în stil Art Nouveau. Tot
    municipalitatea s-a implicat în reabilitarea Casei Darvas – La Roche, ai cărei
    proprietari au avut un destin tragic. Această clădire a devenit astăzi un
    spaţiu muzeal în care este prezentat curentul Art Nouveau. Un alt reper
    turistic, situat în zona centrală a oraşului este Palatul Vulturul Negru,
    ridicat în 1907 – 1908. Este format din trei corpuri de clădiri şi are un pasaj
    în formă de Y. În apropiere întâlnim şi Biserica cu Lună, un lăcaş de cult
    ortodox finalizat în anul 1832, biserică numită astfel după mecanismul din
    turn, care indică fazele lunii.


    Mihai Jurcă este directorul Asociaţiei
    pentru Promovarea Turismului din Oradea şi Regiune şi s-a implicat în multe
    proiecte care au ca scop atragerea de vizitatori, între care o aplicaţie pentru
    telefoanele mobile şi un pachet numit Oradea City Card: O
    aplicaţie pe care am
    lansat-o anul trecut conţine
    de la informaţii,
    imagini, tot ceea ce înseamnă transport în comun, un GPS integrat,
    restaurante, hoteluri, spital, service auto, toate informaţiile de care are nevoie un turist
    care vine în oraş, chiar şi toate ATM-urile din oraş. Dacă
    eşti într-o locaţie şi vrei să ajungi altundeva, din locaţia respectivă vei
    vedea traseul de transport în comun care este disponibil. Pe lângă asta, am
    creat şi Oradea City Card care este, tot aşa, un pachet oficial, care conţine
    un card de transport de 48 de ore, o hartă turistică şi o broşură cu reduceri
    la peste 45 de parteneri: hoteluri, cafenele, restaurante, centru comercial.
    Avem şi reducere de 50% la toate muzeele, la toate obiectivele turistice.


    Cea mai mare investiţie a municipalităţii este însă Aqua
    Park-ul, care va fi inaugurat în cursul
    lunii iulie. Cu o capacitate de peste 1500 de persoane, complexul are bazine
    interioare şi
    exterioare, tobogane, zone destinate copiilor, zonă de spa şi de
    wellness, restaurante, baruri şi
    terenuri de sport. Un alt obiectiv pentru a cărui
    reabilitare au fost accesate fonduri europene este cetatea medievală. Deşi lucrările nu au fost încheiate
    în totalitate, cetatea medievală a devenit un loc prietenos, în care anul trecut a fost organizat Târgul de Crăciun.


    Oradea poate şi punctul
    de plecare pentru descoperirea atracţiilor zonei, după cum am aflat de
    la Mihai Jurcă, directorul
    Asociaţiei pentru Promovarea Turismului din Oradea şi Regiune:
    În afară de oraş, în apropiere de zona metropolitană există
    mai multe lucruri pe care oamenii le pot face şi există
    câteva companii locale
    care oferă servicii, de
    la ture de mountain biking pe dealurile din apropierea oraşului, pescuit. Există foarte multe lacuri în apropierea oraşului, care sunt folosite pentru
    pescuit. Avem o zonă la vreo
    15 minute de condus cu maşina,
    prin Ineu, care e tot în
    zona metropolitană a oraşului, există un complex amenajat unde poţi face de la pescuit, mers cu
    hidrobicicleta, până la sky diving, avem şi un aerodrom mic, echitaţie, golf, deci în apropierea oraşului există lucruri de făcut. Dacă vorbim de zonă, vorbim de tot ceea ce înseamnă Munţii
    Apuseni, care sunt la două
    ore de condus de aici. Acolo avem Parcul Natural Apuseni, cu peşteri, avem tot ceea ce înseamnă zona aceasta de munte, arii protejate, avem vadul Crişului, cu rafting, drumeţii, via ferată în zona de la Padiş,
    platoul Padiş, deci zona
    este foarte ofertantă
    din punct de vedere turistic.


    Să menţionăm că la doar câţiva km de Oradea se află una dintre
    cele mai importante staţiuni balneoclimaterice din România, Băile Felix. Această staţiune dispune de circa 6 mii de locuri de cazare, de mai multe
    baze de tratament şi de piscine acoperite sau în aer liber, alimentate de
    izvoare termale.

  • Sportul ca război și războiul ca sport

    Sportul ca război și războiul ca sport

    Jocurile olimpice există pentru a nu fi război. Grecii din antichitate au avut ideea și forța morală de a se întrece în arena sportivă în loc de a se război până la distrugere. Uimirea este mare pentru noi, oamenii contemporani, care știm legende cumplite despre războaiele antichității, lupte cu mult sânge și fapte de vitejie care alimentau cântecele și cronicile.



    Vechii greci erau divizați în mici state și foarte multe interese care îi făceau să se lupte între ei. Se uneau doar împotriva unui invadator străin și perioadele de pace erau rare. Atunci, cu mii de ani în urmă, grecii au inventat întrecerile sportive ca tehnică rapidă și eficientă de instaurare a păcii. Istoria nu a mai creat și nici nu a găsit un astfel de mecanism ce depășește speranțele și eficiența oricărei diplomații. În societatea care permitea o astfel de pace existau nu numai războaie dar și filosofie, artă, cultură și știință. Este celebra civilizație antică grecească cea în care pacea începea odată cu jocurile olimpice.



    Din străfundurile pământului, arheologii scot urme tot mai uimitoare a unor vremuri de acum două milenii capabile să ne uimească și să ne restrângă lista descoperirilor și a invențiilor moderne. Statuile îi arată pe sportivii-soldați într-o incredibilă estetică dezvoltată de oameni pe care îi considerăm primitivi. Grecii au inventat și politica, în termenii esențiali în care funcționează și astăzi.



    Desigur, nu putem uita că democrația a fost inventată de grecii antici, este chiar un cuvânt grecesc ca multe noțiuni ale prezentului. Jocurile olimpice, ca simple întreceri sportive, au fost la rândul lor uitate, au intrat în pământul gros al trecutului istoric. Au fost redescoperite la sfârșitul secolului al XlX-lea și cu mult entuziasm reactivate. Din păcate, sensul făcător de pace al întrecerilor olimpice nu a mai fost descoperit, nici în săpăturile arheologice și nici în mintea sau sufletul oamenilor.



    Nu o dată am atras atenția asupra primelor jocuri olimpice moderne, inventate de greco-românul Evanghelie Zappa, în special cu banii câștigați din afacerile din România de acum două secole. Dar cele mai cunoscute și care au intrat în calculele primei pagini sunt jocurile olimpice ale lui Pierre de Coubertin, cel care se năștea cam când Zappa plătea cu totul primele întreceri olimpice din Atena desfășurate după mii de ani.



    Jocurile olimpice moderne nu numai că nu au oprit vreun război dar au și avut mult de suferit din cauza lor. Când au vorbit tunurile, jocurile olimpice au fost amânate. Politica, de multe ori, a concurat în întrecerile sportive, într-o luptă inegală. Deși atunci s-a crezut că politica a câștigat, peste timp tot atleții au avut câștig de cauză iar istoria a reținut doar performanțele lor, inclusiv pe cele morale. Sportivii au un templu etern în memoria oamenilor, dictatorii au doar o amintire cumplită.



    Vorbim din nou despre sport, spirit olimpic și război pentru că este vremea unei noi competiții olimpice, prima din sudul Americii, cea din Brazilia. Nici acum nu se va opri vreun război. Mai mult, omenirea se află în situația stranie în care civilii sunt omorâți în numele unor idei nobile, religioase. Războaiele de astăzi sunt și ele stranii sau, oricum, nu mai au fața tradițională de altădată. Nu mai există armate și reguli ci doar civili înarmați care nu au nicio reținere în a distruge și a omorî cât mai mult. Întrecerile cinstite nu au nicio șansă în fața dezlănțuirii de barbarie.



    Vechii greci, care au inventat olimpismul, aveau onoare, umanism și sinceritate. Așa ceva lipsește celor care astăzi mânuiesc arme și transformă în arme ceea ce omul a inventat ca să îi fie mai bine și mai ușor. Acesta este paradoxul vremurilor moderne: când avem tot ce ne trebuie că să fie pace, aproapele nostru se transformă în criminal.



    La Jocurile olimpice de la Rio participă o echipă a celor fără de țară, a sportivilor care s-au refugiat pentru a scăpa măcar cu viață. Este un efect direct al războiului asupra olimpismului, războiul nu încetează și le ia sportivilor dreptul la drapel și mândire națională. Este, iată, o victorie a ideii olimpice asupra războiului, o rază a păcii care va câștiga întotdeauna

  • Elie Wiesel şi memoria Holocaustului

    Elie Wiesel şi memoria Holocaustului

    Elie Wiesel s-a născut pe 30 septembrie 1928 la Sighetu Marmaţiei şi a murit pe 2 iulie 2016 la New York. A fost unul dintre cei mai cunoscuţi activişti pentru memoria Holocaustului în care şi-au pierdut viaţa aproximativ 6 milioane de evrei europeni, 400.000 dintre ei în România sau în teritorii administrate de România între 1941 şi 1944. În mai 1944, la 15 ani, autorităţile maghiare din Transilvania de Nord, teritoriu românesc anexat de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, a fost deportat la Auschwitz împreună cu cei doi părinţi şi cele trei surori. Din lagăr, în aprilie 1944, au mai scăpat el şi cele două surori mai mari. Volumul său de memorii intitulat ”Noaptea”, tradus în 30 de limbi, este despre amintirile sale din lagărele de concentrare naziste. Cel mai important premiu a fost Premiul Nobel pentru pace din 1986 care a încununat activismul său de câteva decenii împotriva politicilor şi regimurilor genocidale din lume.



    Elie Wiesel a vorbit lumii despre suferinţele sale şi ale poporului evreu din timpul celui de-al doilea răzoi mondial pentru ca ele să nu se mai repete. La dispariţia sa, moştenirea lui Wiesel este aceea a spiritului civic şi a idealurilor dintotdeauna ale omenirii de toleranţă şi respect pentru diversitate. Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului care poartă numele dispărutului, s-a referit la moartea lui Elie Wiesel ca la o mare pierdere pentru umanitate: ”Cred că este o mare pierdere pentru omenire. Şi dacă în 1986, când a obţinut Premiul Nobel pentru Pace, a fost denumit mesager pentru omenire”, astăzi nu cred că este exagerat să spunem că este o pierdere pentru omenire că Elie Wiesel a încetat din viaţă. El şi-a dedicat, practic, întreaga viaţă de după Holocaust unui militantism pentru memoria Holocaustului şi pentru ca oamenii, indiferent de unde se află pe această planetă, să beneficieze de drepturi şi libertăţi. A dus o luptă echilibrată, consecventă şi asiduă pentru memoria Holocaustului pentru ca fiecare dintre noi să înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat cu evreii în al doilea război mondial a fost o tragedie criminală care nu trebuie să se mai repete. În acelaşi timp, s-a implicat în condamnarea marilor genocide ale secolului al XX-lea cum ar fi cel din Rwanda. Pentru militanţii pentru drepturile omului, pentru societate, pentru fiecare dintre noi, moartea lui Wiesel este o mare pierdere.”




    L-am întrebat pe Alexandru Florian în ce constau forţa simbolică a lui Wiesel şi a moştenirii sale? ”Pentru orice om normal, care înainte de orice este raţional, Elie Wiesel a reprezentat ceva. Pentru cei care gândesc sau participă la acţiuni de exterminare sau de crime împotriva umanităţii cred că viaţa lui Elie Wiesel nu poate să fie decât o barieră, o frână în calea intenţiilor lor criminale. Asemenea personaje, pe care nu le pot numi oameni, Elie Wiesel nu a existat, nu vor ca prea mulţi Elie Wiesel să existe. Aş putea aminti de cazuri din România când Elie Wiesel a fost acuzat că nu ar fi supravieţuitor al Holocaustului şi o serie întreagă de mituri cu substrat negaţionist numai pentru a-l minimaliza şi a-i descalifica acţiunile pe care le promova.”



    Toată lumea care a trecut prin suferinţe, toţi oamenii care iubesc toleranţa şi buna înţelegere îşi doresc ca umanitatea să înveţe din lecţiile istoriei. L-am întrebat pe Alexandru Florian dacă tot ce a însemnat Holocaust se mai poate repeta. ”Aşa cum în politică nu e bine să spui niciodată”, sau să spui că ceva ar fi imposibil, nu pot să spun că se mai poate repeta sau nu, nu m-aş pronunţa în mod categoric. Cred însă că este foarte greu să se mai întâmple o distrugere a unui grup de populaţii din cauza politicilor de genul celei din cel de-al doilea război mondial, la anvergura respectivă, astăzi, în secolul al XXI-lea. Cred că activitatea publică, civică, a lui Elie Wiesel a jucat un rol în acest sens, împreună cu acei câţiva politicieni pe care i-a avut Europa şi lumea după cel de-al doilea război mondial, care au dat dovadă de maximă raţiune, de umanitate şi de reţinere, chiar atunci când se conturau unele conflicte. Cred că dezastre precum cel din al doilea război mondial nu sunt imposibile, dar sunt şanse mici să se producă. Nu trebuie să uităm că avem peste 70 de ani de pace pe continentul european, chiar dacă în unele ţări au fost conflicte sau războaie civile.”



    Cum l-a perceput Alexandru Florian pe Elie Wiesel în întâlnirea personală pe care a avut-o în 2004? ”L-am întâlnit cu prilejul întrunirii Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România în 2003-2004, el a fost preşedintele Comisiei, eu am fost membru în acea Comisie. I-am ascultat discursurile pe care le-a ţinut la Bucureşti cu prilejul încheierii activităţii Comisiei şi preluării raportului de către preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu. Am avut privilegiul, cu acea ocazie, să am şi un scurt dialog personal cu Elie Wiesel. Abia acum, când nu mai este, îmi dau seama că m-au impresionat profund echilibrul, căldura, umanitatea pe care le emana. Şi, în acelaşi timp, mă impresiona şi determinarea cu care acţiona pentru ca memoria Holocaustului să se consolideze şi pentru ca politicieni criminali precum cei din timpul celui de-al doilea război mondial să nu mai ajungă să deţină frâiele puterii în vreun stat din lume.”



    Lumea este mai săracă fără Elie Wiesel, dar ea speră ca, în viitor, să nu mai repete greşelile trecutului. Elie Wiesel a plecat într-o lume mai bună însă fără să lase însă vreo garanţie că nu va mai fi nevoie de experienţe ca a sa.

  • Arcul şi arcaşii în armatele Ţărilor Române

    Arcul şi arcaşii în armatele Ţărilor Române

    Arcul este una dintre cele mai vechi arme din istoria omenirii, folosită deopotrivă la vânătoare şi la război. Armatele regulate au înfiinţat şi folosit trupe de arcaşi specializate cu care au câştigat adevărate bătălii. Arcul a fost o armă predilectă a Orientului, însă şi în Occident arcaşii şi-au câştigat un renume aşa cum au fost arcaşii englezi. În spaţiul românesc, prezenţa arcului este menţionată încă din antichitate, la autorii greci, care scriau că atunci când cerul se înnora arcaşii geto-daci trăgeau cu arcul pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de zeul Gebeleizis. În Evul Mediu arcul a fost folosit de principii români pentru a purta războaie dar şi pentru vânătoare, asemenea obiceiurilor din întreaga Europă. Trupele de arcaşi moldoveni şi munteni erau considerate unele dintre cele mai bune şi au fost trimise şi în ajutorul aliaţilor în câteva bătălii. În 1410, principele Moldovei Alexandru cel Bun a trimis 400 de arcaşi moldoveni care au luptat alături de armatele polono-lituaniene împotriva calaverilor teutoni în bătălia de la Grunwald. În aceeaşi campanie, 800 de arcaşi moldoveni au participat alături de alianţa polono-lituaniană în bătălia de la Marienburg tot din 1410, campanie câştigată de polono-lituanieni.



    Istoricii militari şi arheologii au încercat să reconstituie modul în care era folosit arcul în Evul Mediu. Istoricul Alexandru Matei, care este şi instructor de tir cu arcul, crede că stilul de tragere al arcaşilor arată zona culturală de unde proveneau aceştia:


    ”În funcţie de tipurile de tragere, adică priza pe coardă, există zona occidentală şi zona orientală, şi anume arabă, persană, turcă, bizantină, chineză, manciuriană, coreeană şi japoneză. Pentru zona mediteraneană este tragerea simplă, cu două sau trei degete, simplă, pentru un arc simplu. A doua este priza cu tragere cu inel. După unele documente, atât zona valahă, cât şi cea moldoveană foloseau arcuri tătăreşti. Ele sunt arcuri mici, e posibil ca tragerea să fie cea cu trei degete. Tragerea cu inel este o tragere mai veche. Dacă ne gândim la zona scitică, asiatică, se găsesc elemente de tragere cu inel. Posibilitatea ca românii să fi folosit tragerea cu inel înainte de venirea mongolilor este mare. În Transilvania este posibil ca stilul de tragere să fie tot cu trei degete, este posibil ca arcurile folosite să fi fost atât arcuri lungi, gen longbow, cât şi mici, tătăreşti. Toţi boierii valahi şi moldoveni foloseau arcul, nu existau trupe propriu-zise de arcaşi. Arcul era pentru călărie, deci călăreţii sunt, în general, arcaşi. Tot ce ţinea de instrucţia unui nobil, orice boier ştia să tragă cu arcul. Armatele române se bazau pe arcaşi, cei moldoveni au fost folosiţi şi ca mercenari în bătălia de la Grunwald din 1410.”



    Piesele de pe şantierele arheologice sunt surse de reprezentare a metodei prin care arcaşii foloseau arcul şi săgeţile. De multe ori însă, interpretarea eronată a unor obiecte nu a făcut posibilă observarea altor scopuri pe care le aveau obiectele descoperite, aşa cum au fost inelele.


    Alexandru Matei: ”Nu există prea multe surse pentru istoria tragerii. Istoricii nu se gândesc neapărat la ce tip de arc se folosea şi ce săgeţi, ci la priză, la cum trăgeau acei soldaţi. S-au găsit inele, conice, rotunde şi de alte forme geometrice, însă au fost interpretate ca bijuterii. În urmă cu 10 ani, de când s-a redescoperit tragerea cu inel, mulţi istorici au început să reevalueze sistemul de tragere, însă nu au reuşit să atesteze exact. În muzee sunt inele însă nu sunt considerate drept inele de tragere cu arcul.”



    Ca orice obiect, arcul are şi o mare încărcătură simbolică. Deşi au fost dintotdeauna detestate de oameni pentru că produceau victime şi pagube materiale, războaiele erau purtate ţinându-se cont de un cod al onoarei. Iar arcul cu săgeţi avea o imagine proastă din acest punct de vedere. Dacă erau capturaţi, arcaşii erau recunoscuţi după bătăturile pe care le aveau la degete, după ce li se tăiau unul sau două degete, erau trimişi la galere fiind consideraţi laşi.


    Alexandru Matei: ”Nicolae Iorga spune despre că arcul a fost arma cea mai redutabilă a valahilor. Arcaşii nu se distingeau în mod deosebit. În concepţia occidentală şi creştină, arcul era considerat arma diavolului. Era mai onorabil să lupţi cu spada, faţă în faţă. Arcul era arma laşilor şi a diavolului. Sfântul Ioan Damaschin povesteşte la un moment dat că o icoană a Sfântului Teodor a fost martirizată cu săgeţi de către păgâni. Aceasta este una dintre probabilele surse ale conisderării arcului ca armă a diavolului, cu toate că împăratul bizantin Leon al VI-lea se lamenta cu bizantinii nu ştiau să tragă cu arcul şi ar fi trebui să înveţe pentru a lupta mai eficient împotriva persanilor şi arabilor.”



    Arcul a avut şi o concurentă, şi anume arbaleta. Aceasta avea un mecanism mai complicat decât arcul, necesita meseriaşi care s-o construiască şi s-o repare atunci când se strica şi era mai greu de manipulat decât arcul, care putea fi folosit mai ales călare. Alţi concurenţi ai arcului au fost bombarda şi tunul care, mai târziu, au eliminat arcul ca armă de luptă, iar apariţia puştii l-a eliminat şi din practica vânătorii. Deşi înlăturat, arcul a rămas în atenţia pasionaţilor de arme tradiţionale folosite acum mai ales în competiţiile sportive.

  • Conacul de la Cândeşti – poveste fără sfârşit

    Conacul de la Cândeşti – poveste fără sfârşit

    Coborând din Transilvania către Brăila prin curbura munţilor Carpaţi pe aşa-numitul drum al oilor, cunoscut, de veacuri, de ciobanii care făceau transhumanţă din Bărăgan până în Caucaz, nu se poate să nu ajungi la Cândeşti, sat frumos, pe apa Buzăului, unde reporterul vă propune o vizită la Conacul Cândeştenilor – familie de nobili români descendenţi ai Basarabilor întemeietori de ţară.



    Fotografii — Valentin Ţigău



  • Muzeul Satului, la 80 de ani

    Muzeul Satului, la 80 de ani

    O frântură a vieţii rurale ancestrale se muta în Bucureşti, în 1936, când lua fiinţă unul din primele muzee etnografice în aer liber din România şi din lume: Muzeul Satului. La 10 mai, el era inaugurat oficial în prezenţa conducătorilor ţării, inclusiv a regelui Carol al II-lea, şi a celor mai importante personalităţi politice, culturale şi religioase ale vremii. La 17 mai, Muzeul era deschis publicului larg.



    Crearea acestui loc emblematic al poporului român este rodul unor cercetări intense teoretice şi de teren, precum şi al unor experimente muzeografice de peste un deceniu în circa 600 de localităţi ale României rurale interbelice – activităţi coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietorul Şcolii Sociologice din Bucureşti.



    În cei 80 de ani care au trecut de la înfiinţare, în Muzeul care poartă numele creatorului său numărul gospodăriilor-monument, aduse în Capitală din toate colţurile ţării, a crescut de la 29 la 370. Iar în colecţii există 60.000 de obiecte populare, altele decât cele din interiorul caselor. Conceput ca un muzeu sociologic, misiunea lui este de a înfăţişa vizitatorilor realitatea vieţii satului, aşa cum era sau este ea trăită de ţăranul român. Tocmai de aceea, sinteză a tuturor satelor din România, Muzeul din Bucureşti este, el însuşi, un sat real, cu uliţe, case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice, fântâni sau pieţe.



    Cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la înfiinţare, preşedintele Klaus Iohannis a decorat cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de “Mare Ofiţer”, Muzeul Satului Dimitrie Gusti. Prin această distincţie, statul român acordă o înaltă apreciere unei instituţii muzeale care şi-a câştigat un rol major în cultura şi cercetarea românească, dar şi în inimile oamenilor – români şi de peste hotare.



    Sunt peste 500 de mii care îi trec, anual, pragul. Satul din mijlocul Bucureştiului a devenit cunoscut în ţară şi în străinătate ca una dintre principalele atracţii turistice ale României, a spus preşedintele Klaus Iohannis:


    ‘În spatele acestui renume, stă un volum imens de muncă pentru salvarea şi aducerea în muzeu a celor mai reprezentative construcţii şi instalaţii tradiţionale, prezervarea acestora de uzura timpului, extinderea continuă a muzeului în aer liber, cultivarea tradiţiilor, meşteşugurilor şi artei populare, organizarea de programe şi expoziţii pentru publicul de toate categoriile. Pentru toate acestea vă felicit şi vă doresc la mulţi ani!’



    Pentru aniversarea celor 80 de ani de existenţă ai Muzeului Satului, pe parcursul întregii săptămâni au fost programate manifestări sub înaltul patronaj al preşedintelui ţării: un colocviu internaţional, prezentări de carte, un târg al meşterilor populari şi ateliere interactive de creaţie meşteşugărească. Li se adaugă o Zi a costumului naţional şi una a prietenilor, organizată în parteneriat cu misiunile diplomatice în România, recitaluri de muzică populară şi de jazz,

  • Muntenia în timpul lui Vlad Ţepeş Dracula

    Muntenia în timpul lui Vlad Ţepeş Dracula

    Principele Vlad Ţepeş, supranumit ”Dracula”, a domnit în Ţara Românească prima dată în 1448, pentru scurt timp. A doua sa domnie, cea mai importantă, a durat între 1456 şi 1462 iar ultima, cea din 1476, avea să fie şi ultima. După doar două luni, Ţepeş îşi pierdea viaţa, la 45 de ani, ucis în urma unei conspiraţii de curte.



    Ţepeş a fost un om al timpului său. A luat a doua domnie în 1456, la 25 de ani, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, principele Transilvaniei, în încercarea de a stăvilii expansiunea otomană în Europa. Istoricul Ştefan Andreescu a detaliat circumstanţele în care Ţepeş s-a urcat pe tronul tatălui său, Vlad Dracul: ”În 1456 se pregătea o altă mare înfruntare între islam şi Europa creştină care s-a terminat cu rezistenţa la asediul Belgradului, încununată de succes. A mai durat încă peste o jumătate de secol până la cucerirea Begradului. Ştiind ce urmează, Iancu de Hunedoara a reluat politica sa de reasigurare a liniei Dunării care însemna ca pe tronul Ţării Româneşti să se afle un aliat de nădejde. Vlad Ţepeş vine din Transilvania, dar are şi o bază politică internă, o grupare de boieri care l-a recunoscut.”



    Autoritar şi antiotoman, după ce-şi petrecuse tinereţea la curtea sultanului ca ostatic, Ţepeş a dorit să înlăture anarhia care stăpânea principatul Munteniei şi s-o îndrepte către alianţele cruciate. Ştefan Andreescu: ”El ajungea pe tronul domnesc după mai multe decenii de confruntări şi turbulenţe. Era, am putea spune, o epocă în care anarhia era cea care domina şi în acest sens a încercat să-şi asigure o bază internă şi să nimicească eventualele nuclee de opoziţie care îi puteau ameninţa tronul. Există unele menţionări atât în versiunea slavă a Povestirilor despre Dracula voievod, cât şi în versiunea germană care vorbesc despre măsurile drastice luate de el, una dintre ele fiind luată contra unui neam mare fiindcă Vlad fusese atacat. Era vorba despre răscoala lui Albu care voia să ajungă pe scaunul domnesc. Că nu a reuşit până la capăt s-a văzut din faptul că tot o grupare boierească l-a reclamat Înaltei Porţi atunci când a încetat să plătească tribut şi se pregătea să intre într-o alianţă creştină patronată de papa Pius al II-lea.”



    Ţepeş s-a bazat pe câţiva aliaţi. Pe Iancu de Huedoara în primul rând, al cărui protejat a fost, pe regele Ungariei Matei Corvin şi pe domnul Moldovei, Ştefan cel Mare. Dar cu Ştefan cel Mare, ca şi cu Matei Corvin, Ţepeş a avut şi dispute. Ştefan Andreescu: ”Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş erau veri. Ştefan cel Mare a ocupat tronul Moldovei în primăvara anului 1457 cu ajutorul lui Ţepeş. Ultimul act al vieţii lui Vlad Ţepeş s-a consumat în 1476 când a fost restabilit, a treia oară, pe tronul Ţării Româneşti cu ajutorul lui Ştefan cel Mare. Au fost două momente de colaborare între ei. Dar în 1462 între cei doi s-a ivit o stare conflictuală, ni se spune că Ştefan cel Mare a încercat să cucerească, fără succes, cetatea Chilia. Cetatea era deschiderea spre mare, prin Gurile Dunării, a Ţării Româneşti. Iorga a spus că era datoria lui Ştefan cel Mare să preîntâmpine eventualitatea ca acel punct de mare însemnătate să fie ocupat de turci. Conflictul a avut o raţiune strategică, deşi legăturile de sânge au funcţionat în cele din urmă.”



    În bătăliile pe care le-a dus cu turcii, aflat mereu în inferioritate numerică, Ţepeş a evitat confruntările deschise. Cel mai important succes al său, mai degrabă unul psihologic, a fost celebrul atac de noapte din 1461. Ştefan Andreescu: ”A recurs la tactici cu care a obţinut succese, pământul a fost pârjolit, fântânile otrăvite, lăsând de-o parte manifestările vizuale, să le spun aşa, mă refer la câmpul de ţepe cu oşteni turci şi răufăcători traşi în ţeapă, lângă Târgovişte. Una dintre cele mai cunoscute fapte care să bage groaza în otomani a fost atacul de noapte, o acţiune neobişnuită. Există mai multe descrieri ale acelui atac, există şi o cronică otomană care povesteşte panica pe care stârnit-o acel atac care viza cortul sultanului, să-l lichideze pe Mehmet al II-lea. Un legat pontifical, Nicolo de Modrusa, a stat de vorbă cu Ţepeş pe când era închis la Buda şi a descris acel atac. Celuilalt comandant, care trebuia să atace tabăra otomană din partea opusă, i s-a făcut frică şi nu a mai dat atacul. Doar corpul de armată al lui Ţepeş, la lumina făcliilor, a înaintat până în mijlocul taberei dar nu a nimerit la cortul sultanului, gărzile de ieniceri s-au aliniat şi Ţepeş a trebuit să se retragă.”



    Acelaşi cronicar Nicolo de Modrusa a lăsat scris un portret al lui Ţepeş care este destul de apropiat de celebra pictură care îl înfăţişează pe domnul valah de la castelul Ambras din Tirol: ”Vlad Ţepeş era un om nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos şi puternic, cu înfăţişarea crudă şi înfiorătoare. Avea nasul mare şi acvilin, nările umflate, faţa subţire şi puţin roşiatică, genele lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar sprâncenele negre şi stufoase îi arătau ameninţători. Faţa şi bărbia îi erau rase, cu excepţia mustăţilor, tâmplele, umflate, sporeau volumul capului. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii laţi pe care cădeau plete negre şi cârlionţate.”

  • Monarhia româna, 150 ani

    Monarhia româna, 150 ani

    10 mai este Ziua Regalităţii, marcată începând de anul acesta ca sărbătoare naţională în România. Această dată are mai multe semnificaţii importante în istoria ţării. În acest an are însă una aparte, pentru că se împlinesc 150 de ani de când Carol de Hohenzollern Sigmaringen a fost proclamat principe suveran al Principatelor Unite. 10 mai 1866 a fost ziua în care acesta a depus jurământul în calitate de şef al statului român. Instalarea sa la Bucureşti a fost urmarea unui acord între politicienii români din epocă.



    Ei au realizat că doar un principe străin putea să fie destul de departe de înverşunata rivalitate între diverse familii politice din ţară şi ca atare să aducă obiectivitatea şi neutralitatea de care era nevoie. Cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele Carol porneşte spre România la sfârşitul lui aprilie 1866. Părăseşte castelul Sigmaringen de lângă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. Ajunge cu vaporul la Turnu Severin, iar pe 10 Mai 1866 intră în Bucureşti.



    Începea, astfel, o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României. Este perioada în care 10 Mai intră în conştiinţa românilor drept Ziua Naţională şi Ziua Dinastiei. Anii domniei regelui Carol au fost dintre cei mai buni. Au fost vremuri de stabilitate, iar România, în acest climat, a prosperat şi s-a consolidat economic şi politic. O altă semnificaţie importantă a datei de 10 Mai este legată de proclamarea independenţei în1877.



    În Parlament, opoziţia aştepta reacţia guvernului la o interpelare despre pregătirea armatei, iar în discursul de răspuns, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a folosit celebra frază: Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Parlamentul a votat apoi în unanimitate o rezoluţie prin care a proclamat deplina independenţă a ţării.



    Pe 10 Mai 1877, parlamentarii merg cu toţii la Palatul Regal, iar domnitorul Carol răspunde proclamaţiei de independenţă. Patru ani mai târziu, tot pe 10 mai, într-o Europă monarhică, România a devenit regat. Proclamarea Regatului a însemnat foarte mult pentru ţară deoarece a marcat acceptarea României cu un statut de egalitate de către celelalte state europene. Carol I a fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara apoi, prin Carol al II lea şi fiul său, Mihai I.



    Celebrarea Zilei de 10 Mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a regelui Mihai din 1947. Comuniştii au confiscat această mare sărbătoare şi au şters-o deliberat din memoria colectivă printr-o propagandă specifică unui regim totalitar. Ziua Regalităţii îşi recapată locul bine meritat în istorie şi revine în sufletele românilor, prin diverse manifestări şi evenimente care au loc, în aceste zile, în în toată ţara.

  • Regina unui regat unit

    Regina unui regat unit

    Acum 90 de ani, când se năștea, regina Elisabeta a ll-a nu știa că va urca pe tronul Windsorilor. Tatăl său, Albert, nu era rege, era al doilea fiu al regelui George al V-lea. Cel pregătit pentru domnie a fost fratele său, Eduard, care avea să urce pe tron, în 1936, pentru o foarte scurtă perioadă. La sfârșitul aceluiași an, Eduard al Vlll-lea a și abdicat, pentru a se putea căsători cu Wallis Simpson.



    Albert, moștenitor al fratelui său, care era necăsătorit și nici nu avea urmași, a fost chemat să preia acestă responsabilitate. A fost încoronat în 1937, și a ales să domnească sub alt prenume al său, George, în cinstea tatăl său, regele George al V-lea și pentru a restaura încrederea în monarhia britanică. De altfel, se pare că regretatul rege își exprimase la un moment dat moștenirea tronului să revină lui Albert și primei fiice a acestuia, pe care o numea Lillibet.



    În ciuda vitezei cu care s-au derulat evenimentele, regele George al Vl-lea a fost sprijinit de întreaga sa familie, soția sa, regina Elisabeta, și cele două fiice. Așadar, viitoarea regină Elisabeta a ll-a avea doar 10 ani când perspectiva tronului britanic a apărut în viața sa în mod inevitabil. Iar inevitabilul s-a produs în 1952, când iubitul său tată, regele George al Vl-lea murea la numai 56 de ani. Cu câteva zile înainte își întâlnise fiica care pleca într-un turneu în Australia, cu o primă oprire în Kenia. Acolo, însă, avea să primească trista veste a morții tatălui.



    Prințesa moștenitoare era căsătorită, din 1947, cu Philip. La această nuntă a participat și tânărul rege Mihai al României, cu această ocazie cunoscându-și viitoare soție, regina Ana a României. Ca și monarhii britanici, regele și regina României sunt un exemplu de cuplu longeviv și deplină înțelegere. Elisabeta și Philip aveau 2 copii, pe Charles și Anne, iar după încoronarea din 1953, s-au mai născut doi prinți, Andrew și Edward. Viața și domnia i-au adus reginei Elisabeta a ll-a mai multe recorduri din statistica istoriei, la sfârșitul anului trecut domnia sa depășind-o pe cea a vestitei regine Victoria, stră-străbunica sa. În plus, în cel mai complicat secol din istoria omenirii, nici viața și nici domnia nu i-au fost ușoare.



    Adolescența sa a coincis cu cel de-al doilea război mondial iar la scurt timp a urcat pe tronul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, într-o lume diferită de cea în care trăim în prezent. În înalta sa demnitate a trecut peste multe momente dificile, venite din propria familie, din țara sa și din situația internațională. Lunga listă acestor evenimente reprezintă o adevărată cronologie internațională. Divorțul și alte probleme familiale i-a afectat pe cei apropiați, inclusiv pe copii săi și chiar pe prințul moștenitor, Charles.



    A avut o atitudine demnă în toate aceste situații, inclusiv în 1997, când prințesa Diana, fosta soție a moștenitorului Charles, și mamă a lui William, care îi urmează tatălui său în linia succesiunii. În cele peste 6 decenii de domnie, Marea Britanie a evoluat semnificativ, fiind una dintre marile puteri ale lumii. De asemenea, lumea imperiului britanic, de după al doilea război mondial, când a urcat pe tron, este total schimbată, aparținând acum istoriei. Regina Elisabeta a ll-a a știut să fie un adevărat suveran al acestui spațiu de istorie comună, acum zonă de cooperare, de dezvoltare economică și evoluție democratică. Lumea întreagă, de altfel, arată diferit.



    S-a încheiat și războiul rece, Europa este una unită având în Marea Britanie un actor esențial, iar marile provocări găsesc în Regatul Unit un actor implicat. Deși abdicarea capetelor încoronate în favoarea mai tinerilor moștenitori a devenit o modă în Europa ultimilor ani, nimeni nu vede o astfel de evoluție la Londra. Aniversarea celor 90 de ani ai reginei Marii Britanii a fost un eveniment de excepție, un prilej de completare listei de recorduri în care istoria este adusă în atenție, de evocare a unor momente și oameni din viața reginei, de revelare a unor momente fotografice care au însoțit acești ani. God bless de Queen!


  • Pro Memoria: Femeile în revoluţia din 1848

    Pro Memoria: Femeile în revoluţia din 1848

    Revoluţiile au fost evenimente excepţionale în istorie, iar anul 1848 a fost unul cu totul special în istoria Europei. Epoca revoluţiilor moderne inspirate de Revoluţia franceză din 1789 poate fi rezumată prin cuvântul “emancipare”. În secolul al 19-lea, odată cu apariţia statului naţional, cuvântul-cheie a fost “modernizare” şi de el s-a legat întregul proiect de libertate economică, politică şi socială. Ţările Române, aflate de aproape 4 secole sub control otoman, au avut prima zvâcnire de eliberarea de sub turci în anul 1821. În 1848, revoluţia condusă de fiii elitelor europenizate la Paris, a fost o continuare logică a ideilor care animaseră modenirzarea.



    Anul 1848 în Principatele Române a scos pe scena istoriei şi câteva femei a căror prezenţă a avut o influenţă consistentă în formarea conştiinţei naţionale şi a modernizării. Una dintre cele mai prezente femei în revoluţie a fost considerată mult timp Ana Ipătescu. Istoricul Georgeta Penelea-Filitti a arătat care au fost meritele sale în tumultoasa vară a anului 1848 din Bucureşti.


    “Ana Ipătescu a fost una dintre doamnele care au coborât în stradă şi care au reuşit să dinamizeze populaţia Bucureştiului. Revoluţia a avut momente de succes şi momente de pierdere în sensul că, la un moment dat, guvernul provizoriu a fost arestat. Pe urmă, coloneii care arestaseră guvernul, au fost la rândul lor arestaţi. În toate mişcările de stradă, populaţia Bucureştiului care urmărea evenimentele şi care nu prea înţelegea ce se întâmpla, avea nevoie de un conducător, de un şef de cartier, să spunem aşa. Ana Ipătescu, soţia lui Grigore Ipătescu, a fost una dintre acele femei.”



    Dar figura feminină care a marcat cu adevărat spiritul revoluţionar paşoptist românesc a fost Mary Grant, de origine scoţiană, viitoarea soţie a politicianului şi publicistului Constantin A. Rosetti. Georgeta Penelea-Filitti a vorbit despre împrejurările în care Mary Grant a venit în Muntenia şi l-a cunoscut pe viitorul ei soţ.


    “Maria Rosetti, sosită ca guvernantă în familia Odobescu la Bucureşti, se căsătoreşte cu C.A. Rosetti. Trebuie să amintim de mişcarea mazziniană, din care soţii Rosetti făceau parte. Corespondenţa dintre cei doi soţi este încântătoare. Dincolo de cuvintele de tandreţe pe care le schimbă cei doi sunt şi multe chestiuni politice. Ei se adresau unul altuia cu formula “tovarăşe” şi “tovarişca”. Ei au călătorit foarte mult în străinătate, la un moment dat îşi botează un copil la Nisa, naşul fiind un cizmar. Îi dau un nume românesc, Mircea, dar îi dau şi un nume franţuzesc. Pe cizmar îl Charlemagne şi i-au dat şi fiului lor acest nume.”



    Efervescenţa spiritului public european ajunsese până în îndepărtatele Principate Române, iar dorinţa acerbă de eliberare cuprinsese toate clasele sociale. Asemenea altor rezidenţi străini, Maria Rosetti se implică puternic în susţinerea ideilor paşoptiste şi nici în urma înfrângerii revoluţiei nu renunţă la convingerile sale. Mai mult, Maria Rosetti devine întruparea revoluţiei române, chiar România în persoană. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal pictează două tablouri celebre având-o pe ea drept model: “România revoluţionară” şi “România rupându-şi cătuşele”. Georgeta Penelea-Filitti.


    “Nu e singura străină care odată venită în Ţările Române se identifică cu idealurile poporului prin relaţiile pe care le-a avut în străinătate, prin pledoariile pe care le-a ţinut, prin ajutorul efectiv dat revoluţionarilor. Cei de la Bucureşti au fost urcaţi pe un vas prăpădit de pe Dunăre pentru a fi duşi în Imperiul otoman. Ea a alergat pe malul Dunării să încerce să ia legătura cu ei, dar n-a reuşit. Încet-încet, Maria Rosetti, a devenit un adevărat simbol al revoluţiei. Fiind prietenă cu pictorul Constantin Daniel Rosenthal el a pictat un tablou în care ea este reprezentată cu tricolorul în mâini, simbol al libertăţii şi al revoluţiei române.”



    Maria Rosetti continuă să se pună în serviciul ideilor modernizatoare deoarece emanciparea naţională avea mare nevoie de energia ei. Din nou, istoricul Georgeta Penelea-Filitti: “Ea a continuat să activeze şi după revoluţie. Revoluţionarii au fost exilaţi şi au dus o campanie de informare a Europei asupra realităţilor româneşti, unică în istoria românilor. Printre exilaţi s-a aflat şi C. A. Rosetti, soţul ei, care a lipsit până în jurul anului 1858. În acest răstimp, Maria Rosetti n-a stat degeaba. Pe lângă soţul ei care, odată revenit în ţară întemeiază unul dintre cele mai importante ziare ale spiritului public românesc, este vorba despre “Românul”, are la rândul ei un ziar care s-a numit “Mama şi copilul”.


    Această femeie a făcut timp de aproape o jumătate de secol educaţie. Este cuvântul-cheie care întăreşte şi personalizează un popor. Era vorba despre sfaturi date mamelor în privinţa creşterii copiilor, cum să-i educe. Spunea chiar cum să-i spele, aborda chestiuni de igienă, de relaţii civilizate între părinţi. Le spunea acestora din urmă să nu se certe în faţa copiilor, să fie blânzi, să le răspundă copiilor la toate întrebările chinuitoare pe care aceştia le pun la vârste mici. Răbdarea mamei era foarte importantă. În privinţa igienei, dacă la oraş era o pătură socială subţire, receptivă, la ţară lucrurile stăteau foarte prost din sărăcie, ignoranţă, superstiţie. Maria Rosetti, pe lângă ziarul pe care l-a scos, a făcut călătorii prin ţară încercând un fel de propagandă pentru creşterea copiilor deoarece educaţia însemna pregătirea din timp a societăţii viitoare. Se va spune că eforturile ei nu s-au prea văzut, dar ar fi fost şi mai rău dacă nu ar fi existat una ca ea. Ea nu a fost singură, au mai fost şi alte femei poate fi amintită şi Constanţa Dunca.”



    Femeile revoluţiei au fost la înălţimea timpurilor, asemenea bărbaţilor de stat. Ele au scris pagini de istorie atunci când obstacolele de tot felul păreau a fi de netrecut.

  • Preşedintele României, în Israel

    Preşedintele României, în Israel

    Deşi la mii de kilometri distanţă de epicentrul conflictului, românii au nutrit întotdeauna un interes aparte faţă de situaţia din Orientul Mijlociu. Sensibilitatea religioasă a unui popor majoritar ortodox a alimentat o permanentă fascinaţie faţă de ceea ce scrierile bisericeşti numesc Ţara Sfântă. Sutele de mii de cetăţeni israelieni originari din România sunt cea mai solidă punte între cele două ţari. Iar zecile de mii de tineri arabi, între care numeroşi palestinieni, ce au studiat la universităţile din România postbelică au alimentat, la rându-le, preocuparea multor români faţă de evoluţiile din regiune.



    S-a adăugat, la toate acestea, neaşteptata opţiune din 1967 a Bucureştiului oficial, singura capitală din spatele Cortinei de Fier care, în răspăr cu ordinele Moscovei, a refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu Israelul. Dincolo de ambiţiile bovarice ale dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu, cel care, în timp ce-şi chinuia propriul popor, media între israelieni şi palestineni fiindcă aspira la un premiu Nobel pentru Pace, rămâne evidenţa că România a fost mereu un interlocutor credibil pentru ambele părţi.



    De altfel, după căderea lui Ceauşescu, toţi preşedinţii români post-comunişti, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, s-au raliat eforturilor de pace în Orient ale comunităţii internaţionale, au mers în regiune şi s-au întâlnit cu liderii de la Tel Aviv şi Ramallah. Săptămâna aceasta, a fost rândul actualului şef al statului român, Klaus Iohannis, să discute cu liderii israelieni şi palestinieni. La Ierusalim, el i-a spus omologului Reuven Rivlin că România acordă o importanţă specială relaţiilor cu Israelul, iar vizita lui e menită să onoreze tradiţia celor 68 de ani de raporturi diplomatice neîntrerupte şi, mai ales, să proiecteze viitorul cooperării bilaterale.



    Cele două state au un dialog foarte bun pe teme legate de actualitatea internaţională, a adăugat el, spunând că, pentru asigurarea securităţii Israelului, nu pot exista compromisuri. Klaus Iohannis: Combaterea terorismului este un angajament ferm al agendei politice externe a României. Orice cooperare cu Israelul în lupta împotriva terorismului va fi o contribuţie comună la atingerea obiectivului major, de a aduce pacea şi bunăstarea pe Glob.”



    Preşedintele Rivlin a salutat, la rândul său, faptul că România a păstrat cu Israelul o relaţie foarte bună, care, timp de decenii, şi-a găsit expresia în comerţ, ştiinţă sau economie. Reuven Rivlin: Elogiez sprijinul dumneavoastră, exprimat nu o dată faţă de Israel, şi pentru dezvoltarea vastelor relaţii cu ţara noastră. Deja noi cooperăm în domenii de strategie şi de apărare. Israelul este interesat şi se va bucura să lărgească colaborările în domeniul ciberneticii, agriculturii, sănătăţii, industriei şi dezvoltării.”



    Potrivit trimişilor Radio România, şi premierul Benjamin Netanyahu a vorbit despre legăturile umane şi culturale dintre cele două ţări şi a amintit investiţiile importante pe care le-au făcut în România oamenii de afaceri israelieni.

  • Autostrăzi şi istorie

    Autostrăzi şi istorie

    13 brăţări,
    dintr-o serie foarte cunoscută mai ales în spaţiul transilvănean, care datează
    de acum 3.000 de ani, sfârşit de Epoca Bronzului, vase vechi reconstituite, dar
    şi căşti şi ustensile care sunt folosite în explorarea unui sit arheologic sunt
    exponatele colecţiei cu numele Drumuri şi cioburi. Găzduită de Muzeul
    Civilizaţiei Dacice şi Romane de la Deva expoziţia spune povestea din spatele
    unei cercetări arheologice. Ideea expoziţiei a fost de a spune povestea celor
    cinci luni cât a durat cercetarea arheologică de pe şantier, a pieselor ce au
    fost descoperite, dar şi a modului în care s-a lucrat împreună cu muncitorii şi
    constructorii. Ca o caracteristică generală a şantierului, arheologii ne-au
    spus că în siturile cercetate pe traseul Abucea-Ilia au fost descoperite
    aşezări şi locuinţe care datează de la sfârşitul Neoliticului, până în Evul
    Mediu Timpuriu.


    Cătălin Rişcuţa, şeful secţiei de arheologie din cadrul Muzeului
    civilizaţiei dacice şi romane din Deva, ne-a spus care a fost ideea expoziţiei: Este vorba despre o expoziţie care are drept subiect cercetările
    efectuate de instituţia noastră în colaborare cu Institutul naţional de
    arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti şi este de fapt povestea cercetărilor
    arheologice de pe un tronson de autostradă hunedoreană, respectiv tronsonul 3
    al autostrăzii Logoj-Deva. care este amplasat de la graniţa judeţului Hunedoara
    cu judeţul Timiş. Am încercat prin această expoziţie să arătăm publicului ceea
    ce se întâmplă pe un şantier arheologic. De obicei lumea află că se face o
    cercetare arheologică a unui teren pentru ca apoi să se poată construi pe el;
    dar puţini sunt cei care îşi imaginează de fapt ce se întâmplă pe acel teren.
    Şi am decis să arătăm oamenilor exact ce facem acolo, pe teren. Prin urmare am
    decis să nu mai facem o expoziţie clasică, în care expunem doar piese cu
    termeni tehnici prin care explicăm ce am descoperit acolo, ci am încercat să
    creăm o atmosferă, să arătăm publicului exact ce se întâmplă în teren. Pentru
    asta am făcut o serie de panouri cu foarte multă ilustraţie, care cuprinde
    toate etapele pe care le-am parcurs în cercetarea noastră, precum şi o serie de
    reconstituiri, care arată exact ca lucrările din teren; respectiv o serie de
    piedestale făcute din pământ, pe care am pus materiale arheologice, precum şi
    uneltele cu care lucrează arheologul, de la casca de protecţie, până la
    uneltele specifice acestei meserii.



    Interlocutorul
    nostru ne-a mai spus că au încercat să creeze o expoziţie de atmosferă, care să
    arate pe viu cum se desfăşoară lucrurile. Munca de arheolog nu este o muncă
    uşoară, pentru că ea se desfăşoară, de multe ori, în condiţii grele de frig sau
    de căldură excesive, ne-a mai declarat arheologul Cătălin Rişcuţa, şeful
    Secţiei de Arheologie de la MCDR Deva, care a precizat că expoziţia cuprinde şi
    exponate obişnuite: Sigur, am expus şi piesele descoperite sau o parte din piesele descoperite
    în cursul acestei cercetări, cea mai mare parte a ceramicii, pe care am
    reîntregit-o, vase foarte frumoase, decorate. De asemenea, piese de metal,
    piese de bronz, pentru că trebuie să spunem că aşezările pe care le-am
    cercetat, cele cinci situri pe care le-am cercetat pe acest tronson de
    autostradă s-au plasat, în cea mai mare parte, din punct de vedere cronologic
    la sfârşitul epocii bronzului. Este vorba şi despre piese de bronz, unelte, pe
    care le-am descoperit în cursul cercetărilor. Am trecut şi explicaţiile
    ştiinţifice, astfel încât cei care doresc să aprofundeze problematica
    cercetării pe care am făcut-o, să poată vedea explicaţiile atât pe panouri, cât
    şi în vitrinele pe care le-am organizat.



    L-am întrebat
    pe Cătălin Rişcuţa dacă lucrările la o autostradă dezvăluie în mod obişnuit
    crâmpeie de istorie: Noi nu facem cu construcţia de autostrăzi decât să reluăm vechile trasee
    care sunt stabilite de mii de ani. Practic, autostrada trece pe valea
    Mureşului. Valea Mureşului a fost o rută de circulaţie încă din cele mai vechi
    timpuri. Prin urmare, acolo se află şi aşezările celor care au circulat şi care
    au locuit pe aceste zone. Autostrada este un prilej pentru arheologi, pentru că
    este de fapt ca o secţiune prin evoluţia istorică a comunităţilor umane
    dintr-un anumit spaţiu. Şi este normal să apară astfel de situri, până la urmă
    nici nu sunt foarte multe, pe o distanţă de 22 de kilometri am avut cinci
    situri, dintre care două au fost mai mari, care sunt aşezări ale comunităţilor
    preistorice. Nu facem decât să salvăm ceea ce există, nu oprim lucrările şi ca
    dovadă, noi ne-am terminat treaba de circa un an.



    … ne-a mai spus glumind interlocutorul nostru, pentru a nu se crede că
    activitatea arheologilor a încetinit-o cumva pe cea a drumarilor.



    Toate
    piesele de care v-am vorbit sunt expuse în Palatul Magna Curia Deva şi îi
    aşteaptă pe curioşi cu multe detalii.

  • Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române

    Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române

    Se spune că unul dintre cele mai importante lucruri ale vieții unui om este ceea ce lasă în urma lui, adică moștenirea. Este vorba nu numai de bunurile fizice, cât mai mai ales de bunurile simbolice, de comportament, de îndemnuri pentru urmași, de mod de viață. Corneliu Coposu a murit îpe 11 noiembrie 1995 și acum aproape toți românii își amintesc de el ca de un martir al democrației și ca de un model al renașterii ei după 1989, după aproape o jumătate de secol de regim comunist. A lăsat în urmă un uriaș capital simbolic de credință politică și religioasă, de integritate, austeritate, rezistență fizică și psihică în confruntarea inegală cu regimul comunist, în fața căruia mult prea mulți oameni au cedat ori cu care au colaborat. ”Diavolul în istorie”, așa cum a denumit filosoful polonez Leszek Kolakowski regimul terorii roșii, nu l-a lăsat în pace pe Corneliu Coposu până în anul 1989, anul căderii sale. A căutat să-l ademenească, să-i corupă sufletul și convingerile și să-l compromită. După propriile mărturii, confirmate și de documentele descoperite în arhiva fostei Securități, după eliberarea din închisoare, Coposu a fost arestat pe perioade scurte de 27 de ori, casa i-a fost percheziționată de alte zeci de ori, confiscându-i-se mai mult de 3000 de documente personale.



    Corneliu Coposu a fost omul în jurul căruia, în 1989, câțiva români, după care au urmat din ce în ce mai mulți, s-au angajat pe calea refacerii țesutului politic, societal, cultural și mental românesc grav lovit de practicile tiraniei comuniste. În primele luni ale anului 1990, Coposu părea singur și refuzat de majoritate. Totuși, în 1995, anul în care înceta din viață, Coposu avea de partea sa un procent semnificativ de cetățeni români hotărâți să schimbe ceva. În schimbarea de atitudine pe care românii au avut-o între 1990 și 1995 față de Coposu, cel mai mult a cântărit cantitatea uriașă de suferință pe care acest om a îndurat-o. După 17 ani și jumătate de regim de închisoare de exterminare, între 1947 și 1965, ”Seniorul”, așa cum a fost supranumit cu respect și duioșie, a confirmat un proverb vechi de când lumea: că adevărul triumfă întotdeauna, că el iese deasupra apei ca untdelemnul. Dar Corneliu Coposu nu s-a referit niciodată la sine ca la un exemplu singular de urmat. El a spus mereu că modelul său a fost cel al unei întregi generații de români care, fatalmente, nu au supraviețuit pentru a povesti grozăviile văzute și îndurate.



    Născut pe 20 mai 1914 în judeţul Sălaj în familia unui preot greco-catolic, Corneliu Coposu a urmat o carieră de avocat şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Cluj. A fost un apropiat al preşedintelui PNŢ Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal. Pe 14 iulie 1947, Coposu a fost arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în urma unei înscenări puse la cale de guvernul comunist. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi eliberat în 1964. 9 ani din cei 17 i-a petrecut într-un regim de completă izolare și la ieșirea din izolare aproape că uitase să vorbească.



    Întâlnirea cu un om de statura morală a Seniorului este un privilegiu, iar experienţa existenţială maximă pe care a putut-o împărtăși a fost închisoarea ca univers închis, întunecat și represiv în cel mai înalt grad. Pentru Coposu, acel univers a fost penitenciarul de la Râmnicu Sărat. ”Închisoarea de la Râmnicu Sărat avea 34 de celule din care câte 16 rânduite pe parter şi etaj, despărţit cu o plasă de sârmă. Mai avea 2 celule lăturalnice şi alte 4 celule de pedeapsă în subsol. Fiecare celulă avea o dimensiune de 3 metri pe 2. Erau aşezate în chip de fagure, una lângă cealaltă, la înălţimea de 3 metri era o ferestruică inaccesibilă, de dimensiuni de 45 pe 30 centimetri, oblonită pe dinafară, care nu lăsa să pătrundă lumina de afară. Exista un bec de 15 waţi care ardea în permanenţă şi care dădea în interior o lumină de cavou. Încălzire nu era, puşcăria data de la începutul secolului, pe la 1900, făcută din ziduri groase. Împrejmuită de 2 rânduri de ziduri foarte înalte de 5-6 metri, între ele era un culoar de control. Pe cel de-al doilea zid erau foişoarele în care stăteau soldaţii înarmaţi care păzeau puşcăria.”



    Regimul totalitar se raporta la oameni nu ca la fiinţe cu nume şi prenume, ci ca la numere. Corneliu Coposu, în 1993, își amintea cum era viaţa lui şi a celorlalţi în închisoare. ”Fiecare deţinut avea un nr. care reprezenta nr. celulei, nimeni nu avea nume, numele noastre nu erau cunoscute. Eram identificaţi după nr. celulei pe care îl ocupam. Fiecare deţinut fiind singur era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai altor celule s-a făcut multă vreme prin Morse, prin bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii. Eu am ocupat celula nr. 1 şi, deasupra mea, la celula nr. 32, era Ion Mihalache care iniţial mai putea fi contactat prin Morse până când, după 4-5 ani, slăbindu-i auzul, nu mai reacţiona la bătăile din zid.”



    De multe ori Coposu a fost întrebat dacă şi-ar trăi viaţa altfel dacă ar putea da timpul înapoi, de tot atâtea ori el a răspuns negativ. În 1993 spunea: ”mi-am făcut un examen de conştiinţă, am trecut în revistă toate suferinţele, mizeriile prin care am trecut în timpul puşcăriilor, în timpul anilor de detenţie, în timpul persecuţiilor din anii de după ieşirea din penitenciar şi cred că n-as avea de ales. Cu ochii închişi aş opta pentru acelaşi destin. Probabil că destinele noastre sunt scrise înainte. Eu nu sunt fatalist, dar cred că dacă mi-ar apărea în faţă alternative, ceea ce aş alege ar fi acelaşi trecut pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate.”

  • România şi Coreea de Nord

    România şi Coreea de Nord

    Relaţiile dintre România şi Coreea de Nord au fost foarte apropiate începând cu anii 1970. Cei doi lideri, Nicolae Ceauşescu şi Kim Ir Sen, s-au primit reciproc şi s-au simpatizat, încercând să-şi aducă ţările mai aproape una de cealaltă. Fundamentul acestor relaţii era ideologia marxist-leninistă interpretată foarte rigid şi dorinţa de a se emancipa de tutela sovietică şi de cea chineză. Astfel, România şi Coreea de Nord au găsit căi de dialog şi de colaborare.



    În 1970, colonelul Emil Burghelea a fost numit ataşat militar la Phenian şi în 2000 el a mărturist Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română condiţiile în care a ajuns să fie numit în funcţie, deşi nu ştia limba coreeană şi nu era pregătit pentru acel post. ”Mi s-a argumentat că sunt un ofiţer care mă pot adapta uşor în orice condiţii, cunosc bine limba rusă, că foarte mulţi coreeni cunosc şi ei limba rusă, plus coreenii care ştiau limba română, existau toate posibilităţile ca să mă achit de sarcini acolo, în Coreea. În timpul războiului din Coreea, au fost aici câteva mii de copii, pe valea Prahovei, care au fost şi au învăţat româna, şi copiii învaţă repede limba. Am avut cămine întregi de copii ai unor ataşaţi militari, care s-au întors după aia în Coreea, toţi ştiau limba română. Mi-aş permite şi o glumă: la una dintre vizitele guvernamentale şi militare ale ţării noastre, delegaţie condusă de Emil Bodnăraş, a fost primit cu tot alaiul de către conducerea de partid şi de stat coreană. Şi Bodnăraş a fost cazat în nişte condiţii formidabile.


    Fiind ofiţer de profesie şi el, ilegalist, cunoscând regulile muncii ilegale, precum şi canoanele militare, i s-a pus la dispoziţie un translator de limba română. Ne povestea cu umor că voia să vadă cam câţi sunt ăia care ştiau română. Suita era numeroasă, de la croitori până la cizmar. Într-o zi de repaos, într-un moment de destindere, Bodnăraş s-a gândit să spună un banc mai porcos. Şi Bodnăraş spunea că translatorul n-a mai fost nevoie să-l traducă pentru că vreo 10 au izbucnit automat în hohote de râs. Cum vorbeau ei româna? O stâlceau. Aveau o formulă, de exemplu spuneau ”tatăl nostru părintesc”. Eu le spuneam că dacă e tată, e părinte, de unde o scoteau ei pe-asta cu ”tatăl părintesc”? Şi am înţeles că spuneau aşa ca să se evite confuzia cu conducătorul Coreeii, care era şi el tată.”



    În timp, relaţiile dintre România şi Coreea de Nord au ajuns foarte strânse, chiar privilegiate, aşa cum afirma colonelul Emil Burghelea. ”Relaţiile dintre ţările noastre erau excelente, pentru că erau sus la nivelul conducătorilor de stat, al conducătorilor de partide, şi din punctul ăsta de vedere, eu am fost un ataşat militar privilegiat, la coreeni. Aveam acces unde nu avea acces niciun alt ataşat militar, nici rus, nici chinez. Aveau ei politica lor de reţinere faţă de marile puteri, chiar dacă au murit acolo 2 milioane de chinezi în timpul războiului coreean. Plus că erau foarte multe delegaţii, şi la nivelul schimbului pe linie de armament, plus că de regulă copreşedinte la delegaţiei sau al comisiei guvernamentale era atât de controversatul general Vasile Ionel, era o comisie economică, erau foarte multe asemenea organisme menite să întărească colaborarea pe toate liniile.”



    România exporta în Coreea o mare cantitate de camioane, autoturisme, maşini-unelte şi produse din sectoare industriale. ”Nu a fost o cerere de a mea care să nu fi fost satisfăcută, fie şi personală. Eu am avut nişte necazuri cu unul dintre copii care erau în ţară, şi s-a ajuns până la ministru care s-a dat jos din avion ca să poată veni soţia în ţară şi să aibă grijă de copil. Nu eram eu acela care să facă tot felul de cereri, dar atunci a fost o situaţie mai gravă şi atunci am făcut un apel. Dar îţi veneau foarte repede în întâmpinare, aveam acces unde nu avea nimeni acces, de la fabricile lor de armament subterane până la fortificaţiile de pe linia de centură. În legătură cu armele, furau de unde puteau. Alergau cu limba scoasă ca să-şi facă industrie de armament. Lucrau în nişte condiţii de evul mediu, dar scoteau arme. Vreau să spun condiţii foarte-foarte grele, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, când a făcut primele guri de foc din tulpini de cireş.


    Au făcut oţeluri speciale pentru guri de foc în nişte condiţii în care te minunai cum naiba au putut le fabrice, când la noi ţi se cerea tot timpul să mergi în Occident să te informezi, cu investiţii şi pe bani mulţi. Mai era o a doua chestiune: era problema de mobilizare a coreeanului, care se afla acum între patru mari pietre de moară, cele patru imperii: ruşii, chinezii, japonezii şi americanii. Primeau de la noi strunguri automate, făcute la Arad sau la Braşov. Şi noi vedeam ce făceau: scoteau etichetele care erau pe strung, pe care scria în limba română ”produs la …”, şi puneau alte etichete în limba coreeană, şi le trimiteau în sud şi spuneau că au fost fabricate de către nord-coreeni. Ni se raporta ce făceau, dar noi nu le ziceam nimic. Dar furau şi de la alţii, nu doar de la noi.”



    Prietenia dintre România şi Coreea de Nord ajunsese una legendară. Unii istorici afirmă că Nicolae Ceauşescu a fost puternic influenţat de stilul coreean de muncă şi viaţă. După anul de graţie 1989, relaţiile dintre cele două ţări aveau să cunoască o reevaluare substanţială.