Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Repere din istoria RRI

    Repere din istoria RRI

    Emisiunile în limbi străine ale Societăţii Române de Radiodifuziune au fost gândite, la început, pentru informarea corpului diplomatic din capitala României. În 1932, la aparatele de radio se auzeau primele emisiuni în limbile franceză şi engleză care erau jurnale de ştiri şi actualităţi. În anii războiului, serviciul în limbi străine al Radiodifuziunii Române îi informa pe străini în legătură cu mersul frontului şi cu starea de spirit a populaţiei. După război, serviciul în limbi străine al Radioului a crescut în importanţă şi s-a organizat sub numele de ”Redacţia Emisinilor Pentru Străinătate”, iar vorbitori de limbi străine şi vorbitori nativi au fost angajaţi pentru a face propagandă României comuniste. Asemenea întregii prese şi a aparatului de stat, şi Radiodifuziunea a devenit parte componentă a modelului societal comunist şi i s-a denaturat misiunea sa originară.



    În 1950, Sergiu Levescu absolvise liceul francez din Bucureşti şi a fost angajat la Radio la Secţia Franceză cu mari dificultăţi din cauza faptului că părinţii săi nu erau muncitori. În 1998, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Levescu pentru a-l întreba care era locul său în redacţie şi cum se desfăşura activitatea editorială.


    ”Personalul era foarte puţin numeros în acea perioadă şi organizarea era următoarea: era un şef de secţie după care urmau doar câteva persoane, erau doi traducători şi doi controlori. Respectiva persoană avea drept de a controla, de a viza şi a asigura conformitatea textului tradus în franceză cu textele de limba română care ne veneau de la alte secţii. În acea epocă nu exista nici un fel de activitate redacţională la secţiile de limbi străine, totul venea de la două secţii centrale, o secţie care se ocupa de probleme externe şi una care se ocupa de probleme interne. Acelea erau formate din redactori care ne transmiteau nouă, din secţiile de limbi străine, textele care urmau să intre în emisie, buletinele de ştiri, comentariile şi altele, iar noi le traduceam. Traducătorul traducea textul, controlorul îl verifica din punctul de vedere al limbii şi al conformităţii cu originalul şi după aceea era transmis unor crainici care le citeau. Emisiile erau înregistrate, nu se făcea nimic pe liber, cel puţin la nivelul emisiunilor pentru străinătate. Aceste texte se băteau la maşină, traducerea se bătea la maşină în trei exemplare: un exemplar revenea crainicului care citea, alt exemplar era în mâinile unui controlor de emisie care stătea, după ce fusese deja văzut textul şi corectat eventual, controlorul îl asista pe crainic în cabină cu al doilea exemplar în mână ca să urmărească dacă nu cumva spune ceva care nu figurează în textul iniţial sau face vreo greşeală. Al treilea exemplar se dădea unei alte persoane care nu făcea parte din secţie şi care, atunci când se transmitea emisiunea propriu-zis pe post, într-un alt birou, la alt etaj, urmărea pe textul acesta ca tot ceea ce spune crainicul să fie conform cu ceea ce scria pe text. Deci era un control pe mai multe trepte.”



    În 1955, englezoaica Marjorie Negrea se căsătorea cu Stavrache Negrea şi amândoi se stabileau în România unde aveau să fie angajaţi la Secţia Engleză de la REPS. Marjorie Negrea a fost speaker şi controlor, aşa cum mărturisea în 1997. ”Când am sosit în România, am mers la Comitetul Central de Partid. Şi mi-au spus că dacă voiam să mă stabilesc în România şi să lucrez aici voi fi recomandată la Radioteleviziune, dacă era nevoie de oameni să vorbească în engleză. Am dat câteva probe de lucru, am fost la corectură de text făcute de traducător. Şi după aceasta am devenit la speaker. Am fost speaker şi am fost şi controlor politic, mulţi ani am fost controlor politic şi a fost un lucru interesant. Eu citeam traducerea şi vedeam dacă era absolut corect din punct de vedere politic. Am avut relaţii bune cu toată lumea, nu am ştiut bine româneşte şi a fost greu pentru mine, dar în general a mers bine.”



    Cu toate presiunile, mai existau şi momente în care presiunea ideologicului mai slăbea. Sergiu Levescu îşi amintea de un asemenea moment aşa cum a fost cel de pe 20 iulie 1969. ”Momentul unei şedinţe nepolitizate din REPS a fost cel al aselenizării. Atunci când Amstrong a ieşit din modulul lunar, ne-am adunat special atunci în biroul redactorului-şef Hortensia Roman, ca să ascultăm transmiterea la Radio. Era foarte emoţionat: “Mai sunt 100 de metri, 50 de metri…“, iar în momentul în care s-a produs aselenizarea atunci a izbucnit manifestarea mea de bucurie şi a Hortensiei Roman. Nu mai era vorba de imperialişti.”



    În anii 1950, când a fost angajată în Radio, Maria Lovinescu a fost întâi redactor la Secţia Externă de la REPS, dar apoi a ajuns la Secţia Italiană. În 1995, ea îşi aducea aminte de dialogul cu ascultătorii prin intermediul scrisorilor. ”Scrisorile ascultătorilor la început nu erau multe. Pe urmă au devenit mai multe. Pentru că se puneau foarte multe întrebări. Erau interesaţi de ceea ce se întâmplă în România. Erau, în genere, de la un anumit public, n-aş putea să spun că erau foarte largi ca sferă socială. Dar cei care ni se adresau şi care ne scriau în majoritate se interesau de muzica românească populară, cultura românească. Erau foarte multe reportaje care vorbeau despre staţiunile pitoreşti şi frumuseţea ţării. Şi vroiau să ştie cum se ajunge aici. Am impresia că partea politică îi interesa mai puţin sau nu-i interesa deloc. Dacă îi interesa, cred că aveau mijloace mai directe, era presa.”


    Radio România Internaţional s-a reorganizat după 1989 pe principiile democratice ale unui nou canal informativ de radio. Istoria sa este o istorie problematică, aşa cum a fost istoria României şi a celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est după 1945.

  • Epidemii în spaţiul românesc

    Epidemii în spaţiul românesc

    Epidemiile care au produs cel mai mai impact au fost cele de ciumă, variolă şi holeră. ”Moartea neagră” sau ”ciuma neagră”, cunoscută în Ţările Române ca ”buba neagră”, este considerată boala care a ucis cei mai mulţi oameni în cursul istoriei. Unii istorici atribuie marii epidemii de ciumă de la mijlocul secolului al 14-lea aproximativ 75 de milioane de morţi. Abia la sfârşitul secolului al 19-lea, în 1894, francezul Alexandre Yersin a descoperit bacteria care produce ciuma şi, odată cu ea, leacul împotriva celei mai teribile maladii cunoscute vreodată. Înainte de marea descoperire a lui Yersin, singurul leac împotriva ciumei era ”scapă cine poate”, în termeni medicali, cei care dezvoltau o imunitate la bacterie sau cei care făceau o formă mai uşoară a bolii.



    Nici spaţiul românesc nu a fost ferit de epidemii care şi-au lăsat o amprentă semnificativă asupra modului de a privi lumea al oamenilor. Octavian Buda, profesor de istoria medicinii la Universitatea de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti, s-a referit la mărturiile despre ciumă din secolul al 15-lea din spaţiul românesc care a urmat marii epidemii de ciumă din secolul anterior. ”Există nişte descrieri făcute de doctori alogeni care au fost la diverse curţi ale vremii, la curtea lui Ştefan cel Mare, la curtea lui Matei Basarab şi la curtea lui Vasile Lupu. Problema cea mai mare este cu identificarea tabloului clinic pentru că termenul generic de ”bubă” e foarte larg. În limbajul neaoş, ”bubă” înseamnă chiar ”boală”. Şi atunci este detul de greu de definit. Informaţii foarte concrete despre cazul lui Iancu de Hunedoara nu avem. Este foarte posibil să fie legat de teatrul de război sudic. Una dintre extinderile ulitmelor epidemii de ciumă vest-europene s-a făcut prin portul dalmat Dubrovnik sau Ragusa. Există o idee destul de inedită a unui iatroistoric român, Nicolae Vătămanu, care speculează cu destul de bune argumente că în celebra bătălie de la Războieni, despre care se ştie că a fost câştigată de otomanii lui Mehmet al II-lea contra lui Ştefan cel Mare a la Pirus pentru că au murit cu zecile de mii, s-ar fi amestecat şi un episod de ciumă, venită dinspre zona Uralilor şi Crimeii. E o discuţie care merită analizată cu toată atenţia.”



    Epidemiile de ciumă continuă periodic şi în secolele următoare, cea din Londra anului 1666 fiind una înfricoşătoare, deşi de o mai mică amploare decât cele precedente. În secolul al 18-lea, în Ţările Române începea perioada fanariotă, primul domn, Nicolae Mavrocordat, fiind răpus de ciumă în 1730. Dar impactul cel mai mare l-a avut ciuma lui Caragea din 1813-1814. Astfel, perioada fanariotă a fost considerată metaforic una nefastă în istoria României tocmai fiindcă a început şi s-a sfârşit cu câte o epidemie de ciumă. Octavian Buda a vorbit despre măsurile luate de autorităţile Munteniei şi despre metodele de luptă cu epidemia.


    ”Se creează un fel de cordon carantinal pe Dunăre spre Bucureşti, se desemnează un fel de administrator al lazareturilor, epistaţii de mahalale, şi se completează numărul membrilor unei profesii care în perioada respectivă vor avea foarte mult de lucru, este vorba de ciocli. Ei vor fi desemnaţi să se ocupe de cadavre şi să administreze inclusiv locurile unde victimele erau înmormântate. Breasla cioclilor devine foarte activă, erau foarte bine plătiţi, aveau ca scop strângerea morţilor şi îngroparea lor. Cioclii erau recrutaţi, iată o idee antiepidemică foarte interesantă, dintre foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte. Într-un mod empiric, era conştientizarea faptului că acei oameni dobândiseră un soi de imunitate. Istoricul Ion Ghica se referă la ciocli în termeni foarte negativi. Când treceau pe lângă o casă bogată, rupeau zdrenţe de la ciumaţi şi răspândeau contagiunea. Chiar dacă riscau pedeapsa cu moartea, îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau chiar de vii pentru a nu se mai osteni cu transportul lor la spital. Un episod inedit îl regăsim în raportul unui cioclu: ”astăzi am adunat vreo 15 mortăciuni pe care le-am pus în căruţa de pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14 fiindcă unul a rupt-o la fugă.”



    Disperarea oamenilor nu a putut fi oprită nici de preoţi, nici de vraci, singura consolare venind din partea alcoolului, veşnicul subterfugiu al omului aflat la necaz. Octavian Buda. ”În lipsa unor tratamente eficiente, sigur că alcoolul consumat în cantităţi mari mai liniştea spiritele. Dar şi aici au fost introduse interdicţii. Existau şi vraci care le promiteau ciumaţilor că îi salvează dacă veneau în contact cu o broască ţestoasă. Există un spital de ciumaţi în Bucureşti, Dudeşti, mai exista şi spitalul Sf. Visarion, s-a creat, în ideea sistemului veneţian, un lazaret în care erau închişi bolnavii de ciumă într-un regim care semăna cu acela al bolilor infecţioase.”


    Gerul năpraznic din iarna anului 1813-1814 mai domoleşte manifestările ciumei însă nu anihilează boala. Conform rapoartelor consului austriac la Bucureşti Fleischak von Hackenau, în timpul ciumei lui Caragea au murit aproximativ 4500 de morţi. Cu ”ciuma lui Caragea”, denumită aşa deoarece a fost adusă de un om din suita principelui care a intrat grăbit în Bucureşti pentru a-şi lua domnia, nedorind să stea în carantină, se termina o epocă şi începea modernitatea.

  • 76 de ani de la lansarea Radio Basarabia

    Prin instalarea acestui post de radio emisiune la Chişinău se va putea desfăşura, cât mai larg, atât propaganda cât şi cultura naţională, astfel ca ea să fie cunoscută de toţi locuitorii acestei provincii, ceea ce este în interesul Ţării. Afară de aceasta, Chişinăul, fiind un centru de cultură foarte dezvoltat, postul de radio ar da prilejul intelectualilor, artiştilor şi instituţiilor de cultură să manifeste şi să contribuie la programele ce se vor emite, răspândind astfel învăţătura şi cultura românească peste hotare şi în toate straturile sociale”, se arăta în jurnalul primăriei Chişinău care ceda Societăţii Române de Radio, în 1937, clădirea fostului Auditoriu Puşkin din strada Carol I.



    Radio Basarabia, condus iniţial de Gheorghe Neamu, şi-a început emisia prin transmiterea liturghiei de la Catedrala Mitropoliei din Chişinău.


    Postul avea un program propriu, alcătuit în întregime din emisiuni muzicale şi din radiojurnale.


    Radio Basarabia a avut cel mai modern echipament de la acea vreme, având în dotare trei studiouri — unul mare pentru orchestre, coruri şi fanfare; unul mediu pentru solişti-instrumentişti şi tarafuri; şi un studiou mic pentru conferenţiari şi crainici. De asemenea, Radio Basarabia a dispus şi de un laborator tehnic.



    Puterea sa de emisie putea fi sporită de la 20 kw până la aproape 200 kw, iar recepţia era posibilă până la Moscova sau Leningrad datorită propagării directe a undei.


    Radio Basarabia a funcţionat doar 300 de zile. Postul a fost preluat de puterea sovietică, în iunie 1940, iar în 1941, odată cu retragerea Armatei Roşii din Basarabia, clădirea, emiţătorul şi antena au fost aruncate în aer.



    Urmare a invaziei sovietice din iunie 1940, cea mai mare parte a materialelor de rezervă, a personalului şi arhivei au fost retrase la Huşi. Angajaţii Radio Basarabia, rămaşi la Chişinău au fost executaţi de autorităţile de ocupaţie sovietice în calitate de trădători şi agenţi ai imperialismului românesc. Aceste execuţii au avut loc fără judecată, oamenii fiind executaţi, iar trupurile lor aruncate în havuzul din faţa radioului.



    Intendentul postului de radio, Pavel Ţanţu, a fost ridicat de autorităţile bolşevice la Ungheni, în timpul unei tentative de a trece în România, şi executat câteva luni mai târziu după un simulacru de proces, corpul acestuia fiind identificat la exhumare datorită legitimaţiei găsite asupra sa.


    Din 1 decembrie 2011, Radio România a redeschis la Chişinău postul Radio Chişinău, acesta fiind moştenitorul şi continuatorul de drept al Radio Basarabia.

  • Istorie retrăită

    Istorie retrăită

    Dacă vă tentează o lecţie de istorie vie sau dacă sunteţi interesaţi să vedeţi cum trăiau şi cum luptau strămoşii noştri, puteţi să o faceţi din primăvară până în toamnă la evenimentele de tip reconstituire istorică ce se desfăşoară în mai multe locuri din ţară.



    L-am invitat alături de noi pe Andrei Pogăciaş, vice preşedinte al asociaţiei Terra Dacica Aeterna din Cluj-Napoca, să ne vorbească despre reconstituirea istorică sau reenactment, cum se numeşte acest trend pe plan internaţional. Ideea e foarte veche; primii care au făcut reconstituire istorică sau reenactment au fost romanii din perioada Imperiului Roman, atunci când ei reconstituiau bătălii din istoria romană în amfiteatre, cum ar fi în Collosseum. Reeactmentul profesionist putem să spunem că a început în secolul XX şi s-a dezvoltat mai ales în a doua jumătate a secolului XX, când diverse organizaţii, asociaţii au început să-şi facă costume pe anumite perioade, pe un anumit areal geografic şi la sfârşitul secolului acest reenactment a intrat şi la noi în ţară. Primele asociaţii au apărut la cumpăna dintre cele două secole şi cele două milenii. Ideea nu e originală a noastră, a început mai mult ca un experiment făcut de nişte oameni pasionaţi de Imperiul Roman, unii pasionaţi de daci, sau istorici şi în 2007 a apărut Terra Dacica Aeterna, o trupă iniţial de romani, pentru că văzuseră romanii la manifestări istorice. Dar normal că numai o trupă de romani, aşa singuri, n-aveau cum să existe, aşa că am zis să facem şi daci, pentru că nimeni nu mai are trupă de reconstituire istorică pe daci şi aşa a apărut Terra Dacica Aeterna, o trupă formată iniţial din daci şi romani, ulterior s-au adăugat fraţii noştri secui care au o trupă de sarmaţi. Acum în trupă suntem trei armate: daci, romani şi sarmaţi.



    Armatele se antrenează la ateliere, la Cluj sau la festivaluri. Apoi, bătălii cunoscute se pot desfăşura chiar sub ochii dumneavoastră. Un demers recuperator şi o experienţă inedită, în care puteţi vedea personaje istorice în desfăşurare. Andrei Pogăciaş ne-a spus care sunt festivalurile la care putem merge, în România: În ţară sunt câteva festivaluri destul de mari şi importante, unul dintre ele este Festivalul cetăţilor dacice, care e organizat de autorităţile din judeţul Alba, cred că este cel mai mare festival la ora actuală din România. Tot la Alba Iulia (oraş din centrul României) se organizează Festivalul Roman, care de obicei e primăvara, deschide sezonul competiţional. Ar mai fi Festivalul de la Zalău şi Festivalul de la Porolissum, în Sălaj (judeţ din nord-vestul României), mai este Festivalul antic Tomis, la Constanţa (cel mai mare oraş port din românia, est), şi avem Festivalul Dacfest pe care îl organizăm noi, Terra Dacica Aeterna, în judeţul Hunedoara (partea central-vestică a României), anul trecut a fost pentru prima dată organizat la Simeria, lângă Gura Uroiului, o locaţie excelentă, cea mai bună pentru un festival antic. Este la poalele unei stânci uriaşe numite Măgura Uroiului, stâncă foarte asemănătoare cu o cuşmă dacică. Avem un tăpşan foarte mare de iarbă la poalele acestei stânci, unde ne putem aşeza taberele, atelierele, putem să facem spaţiu pentru luptă, şi publicul încape foarte mult pe lângă noi. Anul trecut a fost uimitor de mult public. Anul acesta încercăm să realizăm un festival mai mare decât anul trecut, cu mai multe activităţi, cu mai multe trupe, şi sperăm ca publicul săfie şi mai numeros decât anul trecut şi sperăm să facem un festival de tradiţie în Hunedoara, pentru că acolo a fost centrul regatului dac. Locurile acestea trebuie perpetuate prin astfel de activităţi.



    De obicei un festival ţine cam trei zile, ne-a mai spus interlocutorul nostru. Începe vinerea, ziua în care se aranjează tabăra, cu corturi, ateliere, locuri pentru foc, şi a mai adăugat: Se scot toate echipamentele, unele se pun pe rasteluri, altele sunt luate de participanţi. În mod normal sâmbăta şi duminica, când festivalul e în floare, avem de dimineaţă activităţi cu publicul, pe la ateliere mai ales şi de la amiază încolo au loc activităţile cele mai gustate de public: luptele, care durează până la trei ore, depinde de cum facem scenariul. Rolurile sunt destul de bine stabilite, fiindcă unii sunt numai daci şi alţii sunt numai romani, iar alţii sunt numai sarmaţi. În cadrul trupelor, fiecare ştie exact ce este: unul este comandant, altul este nobil, altul meşteşugar, altul este arcaş, fiecare are locul lui în formaţia de luptă, fiecare ştie foarte clar ce are de făcut, iar lucrul principal pe care trebuie să-l faci e să asculţi ordinele comandantului de teren. Poate că pare aşa o joacă, o trăznaie de copii de 30-40 de ani, dar în timpul luptei nu e prea uşor să auzi; luptele noastre sunt de adevăratelea, avem arme metalice, scuturi de lemn cu margini metalice, zgomotul e destul de mare, adrenalina începe să bubuie, nu prea mai auzi la un moment dat, ordinele comandantului, te laşi luat de luptă, de modul în care inamicul dă în tine, sunt momente în care nu mai auzi, intri în pielea personajului.



    Apoi publicul vine prin tabără, încearcă costume, arme, cere explicaţii sau participă la ateliere civile. Vizitatorii pot încerca armuri dacice sau romane, pot să vadă cum funcţionează armele, acestea fiind toate reconstituite cu precizie după modele istorice autentice. Totuşi, pentru evitarea accidentelor, vizitatorii nu pot participa la lupte. Dar există totuşi, pentru cei mici, instrucţie şi mici lupte cu arme de lemn.


    Şi pentru că primul festival are loc la începutul lunii mai, nu ne rămâne decât să vă invităm să fiţi cu ochii pe Hunedoara, unde se va desfăşura ediţia de anul acesta a Festivalului roman, primul din seria festivalurilor de reconstituire istorică din România.

  • Trei culori româneşti

    Trei culori româneşti

    Este greu de
    identificat momentul în care cele
    trei culori – albastru, galben şi roşu – au fost asumate ca reprezentând
    naţiunea română. Chiar ideea de naţiune este o apariţie recentă în istoria
    umanităţii, elementele sale de identificare fiind invenţii din ultimele două
    secole. Culorile tricolorului românesc sunt culorile de bază ale spectrului
    cromatic, trei culori principale din care derivă cele secundare şi toate
    celelalte tonuri cromatice.

    Deşi este vorba de cele trei culori de bază, doar 3
    state, Andorra, Ciadul şi Republica Moldova, mai au drapele asemănătoare cu al
    României. Desigur, identitatea de culori naţionale pe cele două maluri ale
    Prutului este normală şi istoric explicabilă. Primele apariţii ale tricolorului
    românesc din prezent pe materiale ce definesc statalitatea sunt înregistrate pe
    vremea lui Mihai Viteazul. Nu întâmplător, el este voievodul primei uniri a
    celor 3 principate româneşti, în 1600. Desigur, secolul al XlX-lea este cel în
    care cele trei culori de bază definesc drapelul românilor. Odată cu Tudor
    Vladimirescu se impune şi semnificaţia acestor culori: albastrul este
    libertatea, galbenul vine de la holdele bogate, iar roşu este culoare frăţiei
    şi a sacrificiului.

    În 1834, domnitorul Alexandru Ghica al Munteniei adoptă
    drapelele şi pavilioanele navale de luptă în cele trei culori. În 1848
    tricolorul românesc apare în toate marile momente ale revoluţiei, în Muntenia,
    în Moldova, la Blaj, în Ardeal, şi chiar la Paris, purtat de studenţii români.
    Revoluţia dă şi reglementarea afişării drapelului, inspirată de drapelul
    francez: lângă lemn
    vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind. Iar culorile stabilite în
    1848 sunt albastru închis, galben deschis şi roşu carmin.Domnitorul Unirii Munteniei şi Moldovei,
    Alexandru Ioan Cuza, este cel care, la 1861, oficializează tricolorul ca drapel
    al ţării.Regalitatea,
    instaurată în 1866, aduce deplina confirmare a însemnelor naţionale,
    corespunzătoare unui stat modern.

    Desigur, la loc de frunte se află tricolorul
    recunoscut ca simbol naţional al românilor. Sub cele trei culori, românii luptă
    în primul război mondial şi tot sub acest tricolor se face unirea Transilvaniei
    cu România, în 1918. Tot atunci, tricolorul românesc este drapelul Republicii
    Democratice Moldoveneşti, creată în Basarabia ruptă de Imperiul ţarist, în
    1812, din principatul Moldova. Peste timp, în 1989, când Moldova de dincolo de
    Prut era încă o republică din Uniunea Sovietică, românii care trăiesc aici au decis că
    tricolorul românesc este drapelul statului, Republica Moldova de astăzi.
    Astfel, de mai bine de un secol şi jumătate, românii luptă şi trăiesc sub
    drapelul tricolor, simbol puternic al ataşamentului naţional.

    Ca şi în cazul
    altor ţări şi popoare, tricolorul drapelului naţional este, pentru români,
    simbolul cel mai puternic şi mai prezent. Tricolorul este acolo unde este
    România şi unde sunt românii. Flutură pe clădirile oficiale, pe ambasade şi în
    fruntea armatei române, pe avioane şi nave, în toate actele oficiale, pe
    echipamentul naţionalelor sportive. Tricolorul românesc a ajuns în vârful
    munţilor şi în alte zone unde exploratorii români au fost mândri să îl ridice.
    Tinerii îşi vopsesc tricolorul pe obraji, la manifestările sportive şi îl
    poartă peste tot unde vor să arate că sunt români.

  • Împreună de 135 de ani

    Împreună de 135 de ani

    Ambele ţări erau atunci în plină
    consolidare, România aflându-se chiar în primii săi ani de independenţă
    deplină, cucerită în luptele războiului din 1877. La 14 iunie 1880, Statele
    Unite îl numesc pe Eugen Schuyler Agent Diplomatic şi Consul General al S.U.A.
    în România iar documentul oficial de la Washington menţiona recunoaşterea
    deplină a suveranităţii şi independenţei României.

    Tot în 1880, România trimite
    în SUA o primă misiune diplomatică, condusă de colonelul Sergiu Voinescu, care se va întâlni atât cu secretarul
    de stat William M. Evarts cât şi cu preşedintele Rutheford B. Hayes. În
    ianuarie 1881, diplomatul american Eugen Schuyler i-a prezentat oficial regelui
    Carol I scrisorile de acreditare în funcţia de Însărcinat cu Afaceri şi Consul
    General în România. Eugen Schuyler era unul dintre primii americani deţinător
    al titlului de doctor în filozofie, a tradus din Tolstoi şi Turgheniev şi, cum
    ştia şi româneşte, a publicat mai multe articole despre literatura română în
    revista americană The Nation.

    Ulterior, a fost ales membru al Academiei
    Române de Ştiinţe. Deşi între România şi America se află un ocean şi un
    continent iar acum peste un secol internetul nu exista, sunt numeroase
    referinţele ce leagă cele două ţări. În 1721, la Boston, apăreau primele
    informaţii americane despr români, iar Benjamin Franklin pomeneşte, în 1748, de
    discipolul său Damian Samoilă, primul român atestat documentar care a trecut
    Atlanticul. De cealaltă parte, cronicarii români aminteau de continentul
    nord-american încă din secolul al XVl-lea şi este absolut remarcabil faptul că,
    în 1795, Gherasim, arhidiacon al Mitropoliei Iaşi, publica Istoria Americii,
    un studiu dedicat în totalitate Statelor Unite.

    În ianuarie 1850 are loc prima
    instituţionalizare a relaţiilor româno-americane, prin inaugurarea, la Galaţi,
    a primului oficiu consular cu rang de viceconsulat al S.U.A. în România. În
    jurul lui 1850, în SUA erau semnalate
    50-100 de persoane emigrate din spaţiul românesc, cei mai mulţi dintre
    aceştia provenind din grupul revoluţionarilor paşoptişti transilvăneni.
    Ulterior, mulţi români aveau să vină din Transilvania, într-o frumoasă epopee
    istorică. În Războiul civil american (1861-1865) regăsim evidenţiaţi mai mulţi
    români, printre care Nicolae Dunca, Eugen Ghica şi Gheorghe Pomuţ. George
    Pomuţ, de altfel, are o poveste aparte, a devenit, la 13 martie 1865, primul
    general de origine română din Armata SUA, consul al SUA în Rusia, la Sankt
    Petersburg, sub mandatele a trei preşedinţi. A contribuit decisiv la
    achiziţionarea teritoriului Alaska de către guvernul american, de la Imperiul
    ţarist, în 1867.

    Istoria relaţiilor româno-americane este fascinantă şi, de
    multe ori, s-a supus vicisitudinilor vremii. În acelaşi timp, însă, remarcăm
    trăsături ce fac din relaţiile dintre cele două ţări şi popoare, momente
    speciale ale istoriei şi culturii. După 1989, România şi SUA demonstrează o
    colaborare umăr la umăr în abordarea fantasticelor provocări ale vieţii
    internaţionale contemporane. România a aderat la NATO şi a fost mereu în
    primele rânduri ale acţiunilor conduse de organizaţia transatlantică sau de SUA
    în Afganistan, Irak sau în spaţiile europene aflate în turbulenţă militară,
    etnică sau socială.

  • Oraşul din oraş. Sectorul 3 al Bucureştiului

    Oraşul din oraş. Sectorul 3 al Bucureştiului

    Prima datare istorică a
    localităţii Bucureşti a apărut la 20 septembrie 1459, într-un document întocmit
    de cancelaria voievodului Vlad Ţepeş. În anul 1862, Bucureştiul devine capitala
    Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Se dezvoltă ca un
    important centru cultural-artistic, iar la începutul secolului al XX-lea, elita
    bucureşteană împrumută modelul occidental, în special pe cel francez.
    Arhitectura deosebită şi atmosfera boemei bucureştene atrăgea, în perioada
    dinaintea Primului Război Mondial, denumirea de Micul Paris. Acest supranume
    avea să se păstreze şi în perioada interbelică. Din păcate, regimul comunist
    intervine în mod brutal asupra arhitecturii şi a infrastructurii bucureştene.
    Numeroase monumente istorice sunt complet distruse, mai ales în anii ’80, pentru
    a face loc cartierelor muncitoreşti. În prezent, Bucureştiul este împărţit,
    din punct de vedere administrativ, în şase sectoare, limitele acestora pornind
    razant din centrul oraşului către periferie. Istoricul Emanuel Bădescu s-a
    referit la naşterea actualei capitale a României.

    Bucureştiul a avut un
    nucleu, Curtea Domnească sau Palatul Domnesc, şi un sat din care a apărut cel
    mai vechi cartier care s-a dezvoltat în jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Vechi.
    Este vorba de mahalaua Popescului. Această mahala s-a întins până dincolo de
    Delea Veche şi de Delea Nouă, până în apropierea mănăstirii Mărcuţa, în estul
    Bucureştiului. Locotenent-colonelul Papazoglu, istoric, arheolog şi geograf
    român din secolul al XIX-lea, susţinea că al doilea cartier în care s-a mutat
    după ce locuise în casele banului Ghika de la podul Mihai Vodă, cartierul
    Dobroteasa, unde s-a ocupat de istoria locului, ar fi fost locul de naştere al
    oraşului. Se înşela doar cu câteva sute de metri, nucleul fiind în dreptul
    bisericii Sfântul Gheorghe Vechi.


    Al treilea sector al
    Capitalei cuprinde partea cea mai însemnată din centrul istoric al oraşului.
    Amestec inedit între clădiri vechi, reprezentative pentru Bucureşti, şi
    cartiere noi, sectorul
    3 se întinde din zona Pieţei Universităţii până la limita estică a
    Bucureştiului. Are o suprafaţă de 34 kilometri pătraţi, (fiind cel mai
    populat dintre sectoarele Capitalei – pasaj eliminat), cu o
    populaţie stabilă de 342 de mii de persoane, conform recensământului din 2011.
    Prin urmare, este considerat un adevărat oraş în sine, care, de-a lungul
    istoriei sale, a suferit numeroase transformări, din motive mai mult sau mai
    puţin cunoscute. Revine cu detalii istoricul Emanuel Bădescu.

    Acest oraş din oraş este locul
    care a avut de suferit cel mai mult în urma marelui incendiu din 23 martie
    1847. Dacă ne uităm pe harta concepută tot de locotenent-colonelul Papazoglu,
    putem remarca incendiul declanşat din curtea familiei Filipescu, din faţa
    bisericii Sfântul Dumitru, care s-a întins dincolo de biserica Sfântul Ştefan
    de pe actuala Calea Călăraşilor, în trecut Podul Vergului. Practic, acest mare
    incendiu a cuprins întregul sector 3 al Bucureştiului actual. Tot sectorul 3 a
    fost primul care, ulterior incendiului, a dat şi primele reglementări de construcţie,
    propuse atât de Gheorghe Bibescu, cât şi de fratele lui, Barbu Ştirbey. Aceste
    norme au rămas valabile până în ziua de astăzi pentru construirea locuinţelor
    particulare. Nu ştiu ce rol a jucat întâmplarea în focul cel mare şi ce rol a
    jucat incendierea benevolă în acea epocă. Mă gândesc la anumite zone care, în
    mod suspect, nu au fost arse. De pildă, vechea primărie, construită de Xavier
    Villacrosse în 1843, a scăpat în mod miraculos de incendiu. Clădirea a fost
    demolată mai târziu, odată cu canalizarea Dâmboviţei, în jurul anului 1880.


    Pe locul actual al
    Universităţii din Bucureşti, una dintre cele mai importante clădiri de pe
    graniţa dintre sectoarele 1 şi 3 ale Bucureştiului, exista vechea mănăstire
    Sfântul Sava. În secolul al 18-lea, mănăstirea-şcoală devine Academia
    Domnească. Gheorghe Lazăr a pus aici
    bazele învăţământului românesc, iar actuala Universitate, fondată în 1864, este
    instituţia emblematică a învăţământului superior din România. Banca
    Naţională a României, Palatul Poştelor (actualul Muzeu Naţional de Istorie a
    României), Hanul lui Manuc, dar şi bisericile Stavropoleos, Colţea, Buna
    Vestire şi Biserica Rusă sunt monumente care au rezistat, din fericire,
    perioadei comuniste. Nu a fost însă şi cazul unor alte zone din sectorul 3, deosebit
    de importante pentru istorie Bucureştiului, după cum explică Emanuel Bădescu.

    Cu atât mai dureroasă a fost constatarea istoricului când s-a lovit de
    marile distrugeri din perioada 1981-1986. În acea vreme, acest sector a avut
    mai mult de suferit decât celelalte cinci. Este vorba de distrugerea celei mai
    vechi mahalale din Bucureşti, mahalaua Popescului, care însemna vechiul nucleu
    cuprins între biserica Sfântul Gheorghe Vechi şi biserica Sfânta Vineri,
    acestea dispărând pur şi simplu. Blocurile noi au ajuns până la intersecţia
    Căii Călăraşilor cu Şoseaua Mihai Bravu. Vedem cum partea veche a sectorului,
    inclusiv a Capitalei, a fost mutilată. Dincolo de Calea Moşilor a rămas
    biserica întemeiată de mareşalul Ion Antonescu, unde se păstrează şi bustul
    acestuia.


    Cartierele de locuinţe
    Centrul Civic, Dristor, Muncii, Titan şi Timpuri Noi concentrează astăzi cea
    mai mare parte a populaţiei sectorului 3 al Capitalei. Organizarea pe verticală
    a oraşului era gândită în perioada comunistă ca o soluţie care venea în
    sprijinul politicii de urbanizare. În prezent, dezvoltarea imobiliară stârneşte
    îngrijorare cu privire la soarta monumentelor şi zonelor istorice ale
    Bucureştiului.

  • Lectia de istorie armeană

    Lectia de istorie armeană

    Cu riscul de a-şi perturba puternic relaţiile diplomatice cu Turcia, Papa Francisc a folosit, în cadrul solemn de la Basilica Sf. Petru din Roma, termenul de genocid pentru masacrul împotriva armenilor de acum o sută de ani.



    În secolul trecut, familia noastră umană a trecut prin trei tragedii masive şi fără precedent. Prima, care este considerată în mod larg drept , a lovit poporul armean, a declarat Suveranul Pontif, citând un document semnat în 2000 de către Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul armean. Celelalte două au fost comise de nazism şi stalinism, a adăugat Papa.



    Erevanul susţine că 1,5 milioane de armeni – adică aproape jumătate din populaţia armeană din acea perioadă şi care au fost acum canonizaţi de Biserica Armeană – au fost ucişi între 1915 şi 1917, la sfârşitul Imperiului Otoman. Turcia neagă, însă, categoric că Imperiul Otoman ar fi organizat masacrarea sistematică a populaţiei armene în timpul Primului Război Mondial şi nu este de acord cu folosirea termenului de genocid” utilizat de Armenia, numeroşi istorici şi alte peste 20 de ţări, printre care Franţa, Italia şi Rusia.



    Ankara a reacţionat vehement la declaraţia Papei şi susţine că a fost vorba de un război civil în care şi-au pierdut viaţa între 300 de mii şi 500 de mii de armeni şi tot atâţia turci. Guvernul de la Ankara i-a acuzat, pe de altă parte, pe unii membri ai Parlamentului European că dau dovadă de fanatism religios şi cultural aprobând o rezoluţie privind comemorarea omorurilor şi deportărilor în masă ale armenilor în ultimii ani ai Imperiului Otoman, iar diplomaţia turcă a estimat că forul legislativ al UE încearcă din nou să rescrie istoria. Referirile sunt la o rezoluţie adoptată pentru a marca cei o sută de ani de la evenimentele din timpul primului război mondial, rezoluţie care face apel la Turcia, statul succesor al Imperiului Otoman, să se împace cu trecutul său şi să recunoască masacrarea armenilor drept genocid.



    Profesorul Constantin Hlihor are o explicaţie pentru atitudinea Turciei: În dreptul internaţional, acest tip de eveniment dramatic a creat o imagine pentru statele care au practicat acest tip de politică, de eliminare a unei etnii, a unei naţiuni. Una extrem de negativă, mai ales dacă ne raportăm la ceea ce s-a întâmplat la jumătatea secolului trecut, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, cu crimele comise de Germania lui Hitler asupra evreilor şi de Stalin asupra propriei populaţii.”



    În opinia lui Constantin Hlihor, istoria trebuie să fie liantul ce contribuie la stabilitate şi cooperare între naţiuni, nicidecum un factor destabilizator care să îndemne la ură şi confruntare. Sunt două aspecte când vorbim despre drama armenilor, spune Constantin Hlihor: Unul este de ordin istoric şi este nevoie să se afle adevărul despre tragedia armenilor din timpul Primului Război Mondial. Cel de-al doilea aspect, care atrage o dispută între diferite state, este unul de ordin politic şi se referă la definirea acestor evenimente. Turcii nu acceptă ideea de genocid, motivând faptul că acest concept în dreptul internaţional este relativ târziu apărut, după cel de-al II-lea Război Mondial, şi priveşte alte evenimente istorice decât cele de la începutul secoului XX. Dar indiferent sub ce aspect privim lucrurile, un lucru este clar: în Caucazul de Sud, un popor, armean, parte a unui imperiu aflat într-o decădere din ecuaţia de putere în relaţii internaţionale şi într-o societate care eşuase în tendinţa de modernizare şi trecere la o nouă etapă în dezvoltarea ei – este vorba de societatea otomană, s-au petrecut asemenea lucruri, pe care memoria colectivă de astăzi nu are cum şi nu trebuie să le uite. Pe de altă parte, nu trebuie ca disputa istoriografică, normală în ceea ce priveşte aflarea adevărului istoric, să capete conotaţii politice, pentru că istoria nu trebuie să depărteze popoarele, adevărul istoric nu trebuie să îndemne comunităţile umane la atitudini ostile. Istoria trebuie să fie un liant pentru a se obţine mai multă stabilitate, mai multă încredere şi cooperare.”



    Este doar o problemă de imagine sau un rol este jucat şi de posibile despăgubiri? Din nou, profesorul Constantin Hlihor: Problema unei despăgubiri pentru familiile celor care au suferit în evenimentele dramatice începute în oraşul Van şi ale armenilor deportaţi în Deşertul Siriei sunt cele care nu ţin de istorie, ţin de dreptul internaţional. Pentru acest lucru, ar trebui ca Armenia, sau cineva să deschidă un proces de tipul celui care s-a petrecut după al II-lea Război Mondial pentru regimul nazist şi atunci putem vorbi şi de despăgubiri.”



    La Bucureşti, fostul ministru de Externe Titus Corlăţean, în prezent consilier onorific al premierului, a amintit că România încurajează dialogul între Turcia şi Armenia în ceea ce priveşte acest subiect extrem de delicat. În acele momente tragice de acum 100 de ani, organizaţii umanitare ale vremii, diplomati, medici, oameni simpli au acordat ajutor armenilor nevoiţi să ia drumul exilului, iar România se numără printre ţările care şi-au deschis porţile în faţa zecilor de mii de refugiaţi armeni şi le-au acordat azil.

  • Callatis, o aşezare antică pe ţărmul românesc al Mării Negre

    Callatis, o aşezare antică pe ţărmul românesc al Mării Negre

    Între secolele 8-6 î.e.n. a avut loc fenomenul pe care istoricii antichităţii l-au denumit drept marea colonizare greacă. Din centrele civilizaţionale ale vechii Elade, coloniştii s-au îndreptat în toate punctele cardinale şi au fondat aşezări urbane aflate în relaţii comerciale, politice şi culturale cu cetăţeile de origine. În Marea Neagră, grecii antici au fondat aşezări pe toate ţărmurile. Pe cel de vest, pe actualul teritoriu al României, au apărut Histria, Tomis, fondate de coloniştii din Milet, situat pe malul estic al Mării Ionice, şi Callatis, fondat de locuitorii din Heraclea Pontica, oraş pe ţărmul sudic al Mării Negre, la 100 kilometri est de strâmtoarea Bosfor.



    Specialiştii şi arheologii consideră cetatea Callatis drept cel mai important centru cultural în antichitate în Dobrogea de astăzi. Nu era numai un dezvoltat centru economic, exista şi portul Callatis, unde se făceau schimburile de mărfuri. Callatisul a fost întemeiat de coloniştii greci veniţi din Heracleea Pontica, pe locul unei aşezări getice care apare în sursele istorice sub numele de Acervetis sau Cerbates. Locuitorii săi erau geto-dacii din Dobrogea şi grecii care au venit şi au întemeiat cetatea. Astăzi, pe locul unde s-a aflat odată Callatisul, există oraşul Mangalia, cu o populaţie de aproximativ 33.000 de locuitori.



    Sorin Marcel Colesniuc, şeful Muzeului Callatis din Complexul Cultural Callatis, ne-a spus care sunt principalele urme ale vechii cetăţi care au ajuns până la noi, urme care ne îndreptăţesc să credecm că la Callatis exista o viaţă culturală importantă. ”Avem în primul rând inscripţiile pe care noi le-am descoperit la Mangalia, avem reprezentările unor profesori pe unele monumente funerare. Îi avem pe scriitorii antici din vechea cetate Callatis, printre care Istros din Callatis, Demetrios din Callatis, Heracleides numit şi Lembos şi retorul Thales. La Mangalia a fost descoperit singurul papirus antic de pe teritoriul României. A fost descoperit în anul 1959 şi pentru că în România nu existau condiţii pentru conservare, a fost trimis la Moscova. A fost considerat pierdut de către toţi oamenii de ştiinţă din România timp de jumătate de secol. Împreună cu doctorul Ion Pâslaru, colegul meu, eu am căutat acest papirus şi am reuşit, după 2 ani de căutări, să-l găsim în anul 2011 la Centrul de Restaurare şi Conservare din Moscova.


    Am şi plecat în acel an şi am readus acest papirus, unic în Romnânia. Nu putem şti cu exactitate ce conţine textul pentru că papirusul, în contact cu aerul şi soarele, atunci când a fost descoperit, s-a dezintegrat. Exista pericolul să fie pierdut definitiv, norocul nostru a fost că a ajuns la Moscova şi a putut fi conservat. În prezent, sunt 154 de fragmente, şi pe bucăţelele de fragmente ceva mai mari se pot observa litere scrise în greaca veche. Nu avem niciun cuvânt întreg, ci doar cîteva litere disparate. Papirusul datează din secolul 4 î.e.n.”



    L-am întrebat pe Sorin Marcel Colesniuc ce se poate vedea în Muzeul Callatis. ”În muzeu se pot vedea numeroase piese arhitectonice, între acestea fiind coloane, capiteluri, arhitrave, frize cu metope, cornişe cu bucranii, diverse vase ceramice, mai importante fiind amforele. Mai avem opaiţe, apeducte, statuete de tip Tanagra, vase din sticlă, stele funerare, inscripţii, reprezentări ale divinităţilor, podoabe, bijuterii, monede, obiecte din metal şi altele. În faţa muzeului, cei interesaţi pot vedea multe fragmente arhitectonice. Există şi un parc arheologic şi aş menţiona şi siturile din zona Mangaliei. E vorba de zidul de nord al cetăţii Callatis care poate fi văzut, colţul de nord-vest al cetăţii, descoperit şi cercetat. Ar mai fi mormântul princiar aflat la 3 kilometri de Mangalia, pe drumul către Albeşti.”



    Un indiciu important al vieţii economice a coloniei Callatis este portul antic. Dar el este acum sub nivelul mării. Sorin Marcel Colesniuc. ”Portul Callatis a fost construit în secolul 4 î.e.n. Din păcate, marea a crescut cu aproximativ 2 metri în ultimii 2000 de ani şi portul şi amenajările portuare se află acum sub apa Mării Negre. Prin anii ’60-’70, Constantin Scarlat a efectuat scufundări la Callatis şi a desenat o hartă a portului antic. El a descoperit multe fragmente arhitectonice, foarte multă ceramică, în special ţigle şi amfore, şi avem o hartă pe care el a publicat-o în anul 1973 într-o revistă ştiinţifică de la Cluj. Pe harta de care vorbeam au fost trecute şi câteva epave. Noi am mai colaborat cu firme din Italia şi Ungaria care au venit şi au scanat fundul Mării Negre în zona oraşului Mangalia şi pe aceste scannere au apărut epave ale corăbiilor antice.”


    Callatisul decade până la a deveni o ruină, aceasta fiind explicată de Sorin Marcel Colesniuc prin invazia migratorilor. Track: ”Prin secolul 2 e.n. în regiune apar popoarele migratoare. Primii sunt costobocii, apoi goţii, carpii, hunii vin prin secolul 5. La sfârşitul secolului 6 şi începutul secolului 7 apar avarii şi slavii. Aceştia distrug definitiv cetatea Callatis şi timp de 300 de ani nu mai ştim nimic despre ce a fost aici. Nu mai apar surse arheologice. Apoi, prin secolul 13, pe locul unde exista Callatisul în antichitate, apare pentru pima dată denumirea de Pangalia, iar denumirea de Mangalia apare pentru prima dată în anul 1593.”


    Aşa cum se întâmplă cu aproape orice lucru în istorie, din dispăruta cetate Callatis au rămas numai fragmente. Ele ne spun puţine despre oamenii care au locuit-o, dar ne lasă să ne imaginăm că alte secrete ce se vor descoperi aici o vor face mai atractivă.

  • Cultură şi religie în judeţul Vâlcea

    Cultură şi religie în judeţul Vâlcea

    Judeţul Vâlcea este cunoscut pentru numărul mare de mănăstiri, unele dintre ele declarate monumente istorice şi incluse în patrimoniul cultural internaţional. Nestemate ale culturii şi istoriei neamului românesc de pe aceste meleaguri – aşa le numeşte Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului. Vizităm complexul monastic Dintr-un Lemn, după care vom deschide porţile mănăstirii Hurez, inclusă din anul 1995 în patrimoniul UNESCO, unde maica Ecaterina ne va fi ghid.



    Episcopul vicar Emilian Lovişteanul, de la Arhiepsicopia Râmnicului, spune că o vizită la câteva dintre numeroasele mănăstiri din Vâlcea înseamnă nu numai cunoaşterea valorilor cultural-religioase româneşti, ci şi parcurgerea câtorva file de istorie. Destinul acestor lăcaşuri de cult se împleteşte cu cel al unor domnitori ai Ţării Româneşti: Această eparhie este foarte veche în zona Olteniei. Are peste 500 de ani. Cuprindea înainte toate judeţele Olteniei. Ierarhii care au păstorit aici au avut grijă de toţi credincioşii din această zonă a României. În arhiepsicopia Râmnicului avem 34 de mănăstiri şi 320 de parohii. Multe dintre bisericile de mănăstire şi chiar din parohii sunt monumente istorice vechi de sute de ani, cu picturi interioare şi exterioare care exprimă pe de-o parte bogăţia tradiţiei, pe de altă parte darul pe care românii l-au avut şi l-au cultivat în ceea ce priveşte arta construcţiilor bisericeşti, arta picturii şi îmbinarea frumoasă între stilul bizantin răsăritean şi cel occidental. Multe dintre ctitorii sunt o sinteză a stilurilor apusene şi răsăritene. În arhiepiscopia Râmnicului avem ctitorii de la voievodul Mircea cel Bătrân, cum este Mănăstirea Cozia, cea mai veche mănăstire din Ţara Românească. Astăzi ea îi aşteaptă pe toţi cei care doresc să vadă o oază de monahism şi spiritualitate ortodoxă care a biruit secolele şi a rămas în picioare până astăzi. Toţi românii şi străinii care doresc să vadă tradiţia, cultura şi credinţa noastră sunt aşteptaţi la Vâlcea pentru a se împărtăşi din acest potir al nobleţei româneşti.



    Lista monumentelor istorico-religioase continuă cu mănăstirea Ostrov a Sfântului Neagoe Basarb (domnitor al Ţării Româneşti între 1512 şi 1521), de la începutul sec. al XVI-lea, cu ctitoriile voievodului Matei Basarab (domnitor al Ţării Româneşti între 1632 şi 1654), cum ar fi mănăstirea Govora şi Mănăstirea Dintr-un Lemn şi, nu în ultimul rând, cu ctitoriile Sfântului Constantin Brâncoveanu (domnitor al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714). El a ridicat cea mai frumoasă mănăstire din Ţara Românească – Mănăstirea Hurez. A împodobit şi mănăstirile înaintaşilor săi: Govora, Cozia, Mănăstirea Dintr-un Lemn şi a ştiut să păstreze patrimoniul cultural al strămoşilor şi să-l îmbogăţească.



    Mănăstirea Dintr-un Lemn, spune maica Tecla, ghidul complexului monastic cu acelaşi nume, a luat fiinţă în acelaşi timp cu Bisericuţa Dintr-un Lemn, la începutul secolului al XVI-lea. În acele vremuri, în aceste locuri era doar un codru de stejari seculari, unde locuia un pustnic, în post şi rugăciune.



    El este cel care a descoperit icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adăpostită în scorbura unuia dintre stejarii seculari. Tradiţia ne spune că era unul dintre cei mai mari stejari seculari din acea vreme. Abia putea fi cuprins de o şase, şapte persoane, cu braţele deschise. În cinstea icoanei făcătoare de minuni, pustnicul, împreună cu sătenii din împrejurimi, au tăiat acel stejar mare, ridicând doar din lemnul lui o bisericuţă. De aici a rămas şi denumirea Mănăstirea Dintr-un Lemn. La construcţia bisericuţei s-a folosit lemnul provenit doar de la acel arbore foarte mare. Masa altarului a fost iniţial ridicată doar din trunchiul stejarului purtător de icoană.



    Deşi este construită după modelul clasic al bisericilor ortodoxe, veţi observa lipsa turlelor. Materialul lemnos nu a fost îndeajuns. Însă punctul de atracţie este, cu siguranţă, icoana făcătoare de minuni. Este pictată pe lemn de chiparos, pe ambele părţi. Este icoana Maicii Domnului cu pruncul pe o parte şi Icoana Judecăţii de apoi pe verso. Autorul a rămas necunoscut, spune maica Tecla: Unii o datează ca fiind chiar din secolul al IV-lea, o copie a originalului Sfântului Evanghelist Luca şi adusă de la mănăstirea Theothokos, din Grecia. Alţii sunt de părere că ar fi de prin secolele XIII-XIV, adusă de prin părţile Constantinopolului, iar unii specialişti sunt de părere că ar fi de la începutul secolului al XVI-lea, adusă din părţile Macedoniei. La o concluzie comună n-au ajuns niciunii dintre specialişti, cert pentru noi este că aşa a fost rânduiala Maicii Domnului – ca în aceste locuri să fie un lăcaş închinat ei. Icoana a fost adusă prin aceste locuri probabil de către călugării pelerini din acele vremuri, care veneau fie dinspre Grecia, fie dinspre Constantinopol şi aşezată la adăpost în scorbura stejarului. Icoana are dimensiuni impresionante: 1.60 m înălţime cu 1.20 m lăţime, fiind considerată unică în ţară şi prin dimensiune, dar mai ales prin valoare.



    Deschidem acum porţile mănăstireii Hurez, ridicată de Sfântul Constantin Brâncoveanu, unde o avem ghid pe maica Ecaterina: Fiind prima ctitorie a domnitorului, el dorea să realizeze ceva deosebit. Pentru aceasta, el a iniţiat aici şcoală de pictură, sculptură, arhitectură şi, într-adevăr, prin ridicarea aceste mănăstiri s-a creat stilul care-i poartă numele – stilul Brâncovenesc. Este considerat stilul Renaşterii româneşti. Brâncoveanu era şi foarte bogat. Era supranumit Prinţul aurului. De aceea a construit foarte mult. A construit nu numai biserici şi mănăstiri, ci şi şcoli, spitale, palate. Dintre foarte multele construcţii ale domnitorului Brâncoveanu aceasta e singura care păstrează totul în original. Pe deasupra, este cel mai mare complex de artă brâncovenească, în sensul că, în afara zidurilor de incintă, în fiecare punct cardinal, până la distanţa de aproximativ 1 km, mai există câte un schit. Schiturile au fost construite tot în jurul anilor 1700 şi tot în stil brâncovenesc. Este construită după modelul mănăstirilor de la Sfântul Munte, ca o lavră. Clădirile din incintă au fost restaurate după 1960, dar s-a păstrat arhitectura. Coloanele sunt legate între ele prin arcuri, iar tavanul este mereu boltit.



    Fiind un moment istoric, trecut pe lista monumentelor internaţionale UNESCO, foarte mulţi vizitatori străini îi calcă pragul, contnuă maica Ecaterina. De 300 de ani, porţile sunt deschise pelerinilor, care pot participa la una dintre cele trei slujbe ale zilei.

  • Alegerile Republicii Moldova

    Alegerile Republicii Moldova

    Republica Moldova înseamnă pământurile dintre Prut şi Nistru, corespunzător, în linii cam largi, provinciei istorice româneşti a Basarabiei. Sudul şi nordul Basarabiei nu se află în Republica Moldova, ci în Ucraina. Basarabia a fost parte a principatului medieval al Moldovei până în 1812, când imperiul ţarist a ajuns la Nistru şi a decis să încorporeze pământurile de dincolo de Nistru, până la Prut, cam jumătate din Moldova.



    La sfârşitul Primului Război Mondial, românii basarabeni decid, pe căi plebiscitare, să intre în componenţa Regatului României. În 1940, însă, Stalin decide să răzbune această decizie populară şi firească şi ia României, prin ultimatum şi ameninţarea cu forţa armată, această parte, Basarabia dintre Prut şi Nistru. Începe lunga noapte a stăpânirii sovietice deznaţionalizante, care se încheie, cel puţin în forma sa administrativă, în 1991, la 27 august, când Republica Moldova din Uniunea Sovietică îşi proclamă independenţa. În acelaşi timp, criptocomuniştii rusofoni, sprijiniţi direct de Armata a XlV-a sovietică, declanşează secesiunea armată a provinciilor estice, de dincolo de Nistru, ale Republicii Moldova.



    În prezent, acolo funcţionează fără probleme un stat-fantomă, cu capitală, la Tiraspol, parlament, guvern, preşedinte, administraţie şi, mai ales, armată proprie. Nu este un stat de drept. ci unul de facto, iar în acţiunea de acum 25 de ani recunoaştem procedeul revelat la anexarea Crimeii de către Rusia, în acest an. Desigur, mai puţin sângeros, pentru că acţiunea declanşată de o parte a armatei sovietice, voluntari cazaci şi alte structuri paramilitare, împotriva unui stat aflat în primele sale zile de existenţă, seamănă mai mult cu violenţa incredibilă ce se derulează acum în Estul Ucrainei.



    De un sfert de secol, cetăţenii Republici Moldova au posibilitatea opţiunii electorale, chiar dacă scena politică nu a fost una perfect democratică sau stabilă. Pe 30 noiembrie, în Republica Moldova se vor desfăşura alegeri parlamentare, iar sondajele dau câştig de cauză Partidului Comunist. Desigur, cunoscând istoria acestui stat, acestor pământuri şi a locuitorilor săi, apare ca fiind extrem de straniu ca acolo să se voteze majoritar pentru un partid comunist.



    Mai mult, Partidul Comunist din Republica Moldova este unul dintre cele mai reacţionare organizaţii politice din Europa. Comuniştii de la Chişinău duc o politică anti-occidentală şi puternic anti-românească. Paradoxal, succesul comuniştilor la alegerile din Republica Moldova durează din 1998, când acest partid venit din negura istoriei a câştigat alegerile parlamentare cu 40 la sută din voturi. Era primul şi singurul stat fost sovietic, ajuns independent, în care comuniştii reveneau la putere, prin procedeul democratic al alegerilor libere.



    Toate alegerile parlamentare ce au urmat din 1998 au fost câştigate de Partidul Comuniştilor, cu rezultate din ce în ce mai mari, inclusiv cu un incredibil 70%, în 2001. Problema se complică dacă avem în vedere că preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament, astfel că, timp de două mandate, maximul prevăzut de Constituţie, preşedinte statului a fost Vladimir Voronin, un personaj sinistru, fost general de miliţie al hulitei Uniuni Sovietice, lider de necontestat al comuniştilor moldoveni.



    În prezent, Republica Moldova este una dintre puţinele republici fost-sovietice care au semnat acordul cu Uniunea Europeană şi duce o politică pro-occidentală, cu sprijinul României vecine. Cu toate acestea, electoratul din Republica Moldova pare să încline, în procente decisive, spre politica anacronică propusă de comuniştii contemporani ce nu au uitat nimic din ideologia şi practicile sovietice.

  • Transmisiuni sportive la Radio România

    Transmisiuni sportive la Radio România

    Competiţiile sportive au fost întotdeauna atractive pentru majoritatea oamenilor şi mass media au alocat spaţii generoase acestora pentru a atrage public. Chiar şi în vremurile de criză a presei scrise, presa sportivă reuşeşte să supravieţuiască deoarece îşi câştigă existenţa din vânzări. Încă de la începuturi, competiţiile sportive şi-au găsit loc în programele radiofoniei, începând de la grupajele de ştiri până la transmisiunile live.


    La Radio România, prima transmisiune sportivă a avut loc pe 11 iunie 1933. Pe Stadionul ANEF din Bucureşti, în faţa a 25.000 de spectatori, România învingea Iugoslavia cu 5-0 într-un meci de fotbal din cadrul Cupei Balcanice. De atunci începea istoria transmisiunilor sportive la Radio România.



    Unul dintre cei mai longevivi jurnalişti sportivi de la Radio România a fost Ion Ghiţulescu. În 1951, el s-a angajat la Radio România, timp de 55 de ani fiind una dintre cele mai cunoscute voci ale comentariului sportiv. Intervievat de Radio România Actualităţi, Ion Ghiţulescu s-a referit la vocea sa inconfundabilă ca la ceva înnăscut, dar mai ales la ceva la care a lucrat.


    “Da, e specială, dar îndrăznesc să spun că am format-o în Radio. Adică citeam o frază şi o ascultam imediat dacă e corect interpretată sau nu. Şi aşa mi-am format vocea. Drept dovadă că au apreciat şi alţii asta e că eu am răspuns de prima emisiune complexă de sport, pe bandă de magnetofon, care s-a numit “Cu microfonul printre sportivi”, care s-a înfiinţat tot în 1951. Avea numai 15 minute, dar cuprindea interviuri şi declaraţii. E mult spus radio-reportaj, dar se putea spune că erau instantanee sportive. Am făcut un liceu foarte bun, Sfântu Sava, în care şi felul în care vorbeai era luat în seamă.”



    Într-o înregistrare din 1960, de la Olimpiada de la Roma, Ion Ghiţulescu relata momentul în care atleta Iolanda Balaş devenea campioană olimpică. “Din nou linişte pe Stadionul Olimpic. Iolanda Balaş se pregăteşte să sară pentru a treia oară la 1,85 metri. S-a îndreptat spre ştachetă, a bătut şi a sărit! … Vom asista la festivitatea de premiere în proba de săritură în înălţime feminin. În acest moment, pe podiumul învingătorilor urcă recordmena mondială, maestră emerită a sportuilui, Iolanda Balaş. Pentru performanţa sa, pentru străduinţele sale, noi te felicităm, Iolanda!”



    Ion Ghiţulescu îşi aducea aminte de Olimpiada de la Roma ca despre vârsta de aur a spiritului romantic din sport. “A fost meritul tehnicienilor italieni care au reuşit să ridice fondul sonor încât să se audă şi vocea mea şi ceea ce se întâmpla pe stadion. Sportivii ne cunoşteau, noi îi cunoşteam foarte bine. Mă duceam la antrenamente, mă duceam la întrecerile lor, şi reuşeam să ne cunoaştem. Uneori, mergeam cu lotul olimpic şi chiar stăteam cu sportivii. La olimpiada de la Roma, Centrul de Presă era la 1 kilometru de Satul Olimpic. Se intra mai uşor în Satul Olimpic. Eu am numit acea Olimpiada ultima Olimpiadă romantică. Toată ziua eram în Satul Olimpic la sportivii noştri. Acolo am făcut interviu cu Iolanda Balaş şi cu antrenorul ei Ioan Söter şi cu mai mulţi sportivi.”



    Dar fotbalul a fost cel care l-a făcut cunoscut pe Ion Ghiţulescu. El a fost asociat echipei Dinamo Bucureşti. “S-a făcut o asociere prea mare între mine şi Dinamo. Ca să fiu sincer, la început, am fost omul CCA-ului. Fiincă am făcut armata la un club militar şi ani întregi am transmis meciurile CCA-ului, apoi ale Stelei, în străinătate. Până când am avut o discuţie, nu tocmai plăcută, cu preşedintele clubului Steaua de atunci, şi am renunţat la a merge la meciurile Stelei.”



    Emisiunea “Sport şi muzică” a fost primul program live care transmitea simultan meciuri de fotbal. Ion Ghiţulescu a fost iniţiatorul ei la începutul anilor 1960. “În acea vreme, vicepreşedintele Radioteleviziunii Române era George Ionescu, primul şef al Secţiei sport din radio când eu m-am angajat. În peregrinările mele prin străinătate, am văzut că în unele ţări se făceau transmisii de pe mai multe stadioane. Pentru prima oară am făcut o probă, adică o transmisie în gol. S-a făcut acest multiplex simulat, dar numai de pe 4 stadioane pentru că acelea erau posibilităţile tehnice de atunci din cabina de transmisie. Asta pentru vreo câteva luni. Tehnicienii din radio au reuşit să amenajeze o cabină în care se puteau face transmisii de pe 10 sau 12 stadioane. Aşa s-a născut ceea ce am denumit noi atunci “Sport şi muzică”. Era o emisiune în direct cu transmisii de pe toate stadioanele unde se jucau meciuri. Avea un prolog şi un epilog. Epilogul era semnat de Conţi Bărbulescu, un umorist al Radioului, care pe baza rezultatelor şi cu nişte refrene din melodii reuşea să dea un moment amuzant la sfârşitul emisiunii.”



    Datorită transmisiunilor în direct, Radio România i-a strâns în jurul aparatelor de radio pe iubitorii sportului, dornici să afle rezultatul echipei favorite sau a sportivilor care concurau în arenele internaţionale. În pofida concurenţei televiziunii şi internetului, emisiuni sportive precum “Fotbal minut cu minut” se bucură şi în prezent de un grad ridicat de audienţă.

  • Istoria Radiodifuziunii Române

    Istoria Radiodifuziunii Române

    Pe 1 noiembrie 1928 Societatea de Radiodifuziune a emis primul său semnal şi aceasta a însemnat începutul ei de facto. De atunci, Radiodifuziunea Română avea să devină una dintre puţinele companii din România cu o continuitate de mai multe decenii. Mijloc de informare în masă şi de culturalizare, dar şi instrument de propagandă al regimurilor totalitare între 1938 şi 1989, Radioul şi-a păstrat locul în opţiunile publice chiar şi după ce piaţa media s-a diversificat prin apariţia televiziunii şi a internetului.



    Autorului primei monografii a Societăţii Române de Radiodifuziune a fost regretatul istoric Eugen Denize. În 4 volume, Istoria Radiodifuziunii Române se ocupăd e începuturile şi marile momente ale istoriei contemporane a României la care Radioul a fost parte activă: viaţa politică agitată a anilor 1930, cel de-al doilea război mondial, perioada mult prea lungă de 45 de ani a regimului comunist şi renaşterea democraţiei după 1989. În 2004, Eugen Denize povestea cum a început munca de organizare a arhivelor în care a lucrat din 1996 pîna în 2001 pentru a scrie prima istorie completă a Radioului în România.



    “Văzând bogăţia de materiale existente în arhivele Societăţii, am stabilit să scriu o monografie în mai multe volume, pentru a cuprinde cît mai bine şi cît mai mult din această istorie a Radiodifuziunii Române, fenomen important în societatea noastră contemporană. În final, au rezultat patru volume, care încep cu primele încercări de radiofonie din România, din primii ani ai secolului XX şi se opresc la momentul 1989, la Revoluţia din 1989. Am considerat anul 1989 ca reper pentru că, istoric fiind, am considerat că dacă aş merge dincolo de 1989 intrăm pe un teren care este al studiului multidisciplinar, împreună cu politologia ori sociologia, şi riscam să nu mai fac o istorie pură a Radiodifuziunii, ci mai degrabă secvenţe din viaţa ei actuală. Pe scurt, primul volum cuprinde, în afară de anii de pionierat, primii 10 ani ai Societăţii, din 1928 pînă în 1938. M-am oprit la anul 1938 pentru că sînt anii de funcţionare a Societăţii într-un sistem democratic. Din 1939, în România au fost introduse succesiv regimuri dictatoriale, totalitare, şi deci Radioul şi-a desfăşurat activitatea în condiţii schimbate.



    Pînă în 1989 a trebuit să facă faţă unor presiuni politice speciale, şi pot să spun că şi-a păstrat echilibrul şi şi-a menţinut funcţiile de bază. Al doilea volum cuprinde perioada pe care am numit-o a dictaturilor de dreapta, este vorba de dictatura regală a regelui Carol al II-lea, dictatura legionară şi dictatura mareşalului Antonescu. Volumul se încheie la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat aliaţilor. Al treilea volum cuprinde perioada comunizării României şi epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pînă la moartea sa din 1965, iar ultimul volum se ocupă cu perioada lui Nicolae Ceauşescu, din 1965 pînă în 1989, cu deschiderile care au avut loc după 1964 şi cu închiderile din 1971-1974. Sînt 4 volume care se bazează strict pe materialul documentar aflat în arhivele scrise şi sonore ale Radioului. Din acest punct de vedere, ele sînt noutăţi absolute ca material de studiu istoriografic.”



    Eugen Denize s-a referit şi la funcţiile pe care Radioul le-a avut încă de la începuturile sale.


    “De la începuturile sale, radiofonia, chiar înainte de apariţia Societăţii de Radiodifuziune, şi-a pus problema funcţiilor sale, foarte clar definite de pionierii radiofoniei, şi ele vor rămîne în permanenţă cam aceleaşi. Este vorba despre o funcţie culturală foarte importantă. Radioul a făcut o cultură de cel mai înalt nivel, dar pe înţelesul tuturor, a contribuit la dezvoltarea culturii în sine şi la culturalizarea maselor. Apoi este vorba de o funcţie naţională. Radioul a jucat un rol foarte important în permanenţă pentru a promova şi apăra valorile naţionale. Apoi este vorba despre o funcţie educativă, în sensul de bază al termenului: au existat foarte multe emisiuni, de la începuturile sale de sfaturi medicale, sau despre cum să se cultive o anumită plantă, cum se creşte un animal, cum să se desfăşoare învăţarea copiilor. Sînt foarte multe emisiuni dirijate către segmente ale populaţiei, emisiuni pentru copii, elevi şi studenti, pentru armată, ţărani. Radioul a avut o misiune educativă pe care a acoperit-o aproape întotdeauna bine. Nu se pot uita emisiunile celebre ale “Universităţii Radio”, unde au vorbit numele cele mai mari ale culturii române: istoricul Nicolae Iorga, sociologul Mihai Ralea, esteticianul Tudor Vianu, scriitorii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi şi alţii. Practic, toţi intelectualii reprezentativi ai României au conferenţiat la microfonul Radioului. Pe lângă aceste funcţii, Radioul a mai avut încă una, aceea de a-i distra pe oameni. Pînă la apariţia televiziunii, Radioul a constituit principalul mijloc de divertisment pe care îl aveau oamenii la dispoziţie.”



    De 75 de ani emite şi Radio România Internaţional. Emisiunile în limbi străine au debutat în 1939, anul declanşării celui de-al doilea război mondial. Primele emisiuni în limbi străine, ca jurnale de ştiri în engleză şi franceză, au început însă în 1932, fiind difuzate înainte de închiderea emisiunii, cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii. Pe parcurs, vor fi introduse şi jurnalele în limbile italiană şi germană, la aceeaşi oră, în alternanţă cu cele în limbile engleză şi franceză.

  • Începuturile transportului public bucureştean

    Începuturile transportului public bucureştean

    În prima jumătate a secolului al 19-lea, Bucureştiul era un oraş în plin elan modernizator. Mai ales elanul elitelor de a crea o ţară şi o naţiune a mobilizat o masă foarte eterogenă de indivizi de condiţii sociale diferite, într-un efort uriaş care a însemnat, finalmente, crearea de cetăţeni. Elitele modernizatoare educate în Occident au realizat, destul de timpuriu, că una dintre absenţele notabile ale societăţii era un tip de civilizaţie urbană, fermentul dezvoltării economice şi al gândirii politice. Pentru aceasta, oraşul românesc trebuia transformat dintr-o aşezare de tip oriental, semiurbană, într-una dinamică şi funcţională, asemenea celor din Occident.



    Bucureştiul a fost locul pentru toate experimentele modenizatoare ale societăţii româneşti. Cel mai profund a fost cel al remodelării sale pe principiile urbanismului, ale deschiderii de bulevarde, de aliniament stradal şi ale reglementării traficului. Modernizarea oraşului a dus la apariţia transportului public, o noţiune necunoscută românilor. Către jumătatea secolului al 19-lea, creşterea dinamismului economiei şi a infrastructurii urbane au făcut ca transportul public să fie privit ca o necesitate. William Wilkinson, consul al Angliei în principatul Valahiei în primul deceniu al secolului al 19-lea, scria despre felul în care se desfăşura transportul în capitala Bucureşti: ”Nu se găsesc niciun fel de trăsuri de închiriat, astfel încât, fie călătorii, fie cei care nu sunt din oraş, trebuie neapărat să meargă pe jos. În ceea ce priveşte transportul în afara localităţilor, Valahia este foarte bine pusă la punct, sistemul de poşte şi călătoria dintre oraşe se face uşor.” Aceasta nu însemna însă că Bucureştiul era extrem de înapoiat. Abia în anii 1820 apăreau primele omnibuze în Occident.



    Arhitectul Adrian Crăciunescu, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism ”Ion Mincu” din Bucureşti a spus în ce a constat începutul transportului public bucureştean. ”Transportul public în Bucureşti a pornit de la un sistem incipient de transport cu trăsuri şi cu birje. La început, numai persoanele de rang înalt îşi permiteau să folosească un mijloc de transport privat. Avem un amestec de trăsuri, omnibuze, mai târziu tramvaie şi chiar automobile e foarte chiar şi în imaginile care înfăţişeză Parisul în anul 1900. Începuturile din Bucureşti sunt oarecum neclare ca dată a circulaţiei omnibuzelor. Ele au fost reglementate asemenea sistemului de transport public bazat pe birjă, reglementare care a fost introdusă fără îndoială pe un model pe care îl găsim şi la Bruxelles. Printre reglementări, observăm că la articolul 31 se scrie că era obligatoriu pentru vizitii să circule cu trăsura goală pe străzi cu scopul de a oferi trăsurile lor sau de a face să se înţeleagă că sunt acolo la dispoziţia publicului. Esenţa acestui tip de transport, cumva echivalentuui taxiului de astăzi, era aceea că persoanele care deţineau trăsuri erau obligaţi să respecte un contract echivalent cu o concesiune şi de a respecta nişte puncte fixe, de staţionare, repartizate de municipalitate şi doar acolo trebuiau să aştepte să fie luate. Deci exista interdicţia de a agăţa” clienţi pe stradă, cum s-ar spune azi.”



    Creşterea ponderii transportului public bucureştean a dus la apariţia reglementărilor succesive privind traficul din anii 1845, 1847, 1850, 1851. Adrian Crăciunescu s-a referit la regulementele de circulaţie care, în acei ani, erau foarte stricte pentru a face din Bucureşti un oraş modern. ”Regulamentul de poliţie avea la primul său articol o preocupare pentru reglementarea traficului. Citez: străzile, împreună cu trotuarele lor, de la o margine la alta, fiind pe domeniul public, trebuie să fie întotdeauna libere pentru înlesnirea comunicaţiunilor. E oprit cu totul de a se depune pe dânsele lăzi, butoaie, coşuri cu marfă, copăi cu flori, tarabe, scaune, cherestea, cărămidă şi orice împiedică circulaţiunea publică. Nimic să nu iasă în afara liniei caselor şi a împrejurimilor ei. Pe trotuar, e oprit de a se trece cu trăsura sau călare, de a lega caii înaintea caselor. Trăsurile de orice fel nu pot sta pe străzi decât pentru o trebuinţă neapărată. În cazul acesta, ele nu vor putea staţiona decât în marginea extremă a străzii, lângă trotuare, şi pentru puţin timp, până ce trebuinţa se va împlini. Pe nicio stradă nu e permis să se meargă mai multe care sau căruţe în rând fără a lăsa câte un spaţiu de cel puţin o trăsură cu caii săi.” Mai târziu, era reglementată pentru prima dată în epocă circulaţia pe partea dreaptă a străzii. Un alt aspect care ţinea de trafic era articolul 11 care se refera la transportul ”obiectelor de miros greu, scârboase, sau de un aspect urât cum ar fi cenuşă, piei, carne de vită tăiată.” Şi exista obligaţia ca acele trăsuri să aibă obiecte întărite de pânză sau muşama pe deasupra. Trăsurile cu care se transporta bălegarul trebuie să aibă paturile bine încheiate şi să fie bine înfundate în formă de ladă ca să nu curgă bălegarul pe stradă.”



    Începând cu anii 1850, transportul public bucureştean va ţine pasul cu tot ce va însemna transport public în oraşele europene. După omnibuz va urma tramvaiul tras de cai şi, după descoperirea motorului electric, tramvaiul electric. Transformările economice, mobilitatea forţei de muncă şi redefinirea vieţii sociale provocate de transportul public şi de noua identitate urbană vor marca o epocă a avântului şi a spiritului constructor.

  • Iaşi

    Iaşi

    În vara acestui an, la Bruxelles, Ambasada României şi Institutul Cultural Român din Regatul Belgiei au lansat candidatura municipiului Iaşi la titlul de Capitala Culturală Europeana 2021”. Destinaţia noastră de astăzi se află aşadar în nord-estul României şi este unul dintre cele mai mari centre universitare din România.



    Raportat la numărul de locuitori, Iaşiul este unul dintre oraşele cu cei mai mulţi elevi şi studenţi din Europa. Mai mult decât atât, în acest oraş s-a înfiinţat primul teatru naţional, dar şi prima universitate şi primul teatru evreiesc din România şi din lume. Fiecare piatră, stradă, clădire din Iaşi are propria poveste. Astfel, un turist pasionat de istorie nu se va plictisi la Iaşi, spune Carmen Chiorcea, director al Asociaţiei “Centrul de Promovare Turistica” Iaşi. Cele mai multe dintre ele se află în zona centrală a oraşului, astfel încât poate fi făcut şi un tur pietonal. O altă parte dintre ele se află în zona Copou, unde se află şi Universitatea Alexandru Ioan Cuza. Sunt muzee care prezintă cultura şi istoria românilor. Turiştii se pot adresa şi complexului Golia, pentru a vizita ansamblul monument istoric mănăstirea Golia. Se poate vizita Turnul Golia, cu o înălţime de 30 de metri. De pe terasa turnului, se poate admira panorama oraşului. Recomandăm casa lui Ion Creangă, în care a locuit scriitorul român cât timp a fost diacon la Golia. Avem şi alte două turnuri în care organizăm expoziţii tematice. Unul este amenajat cu o expoziţie privind spiritualitatea ortodoxă, iar celălalt cu o expoziţie de folclor. De asemenea, în Iaşi, se poate vizita Muzeul Unirii, cu referire la mica unire dintre cele două provincii istorice: Moldova şi Ţara Românească. Oferta culturală este foarte variată.”



    Nu puţine sunt târgurile la care veţi putea să admiraţi obiectele populare, continuă Carmen Chiorcea: În general meşteşugarii sunt în comunele limitrofe Iaşiului. Noi am mai organizat evenimente în care meşteşugarii din zonă i-au învăţat pe copii tainele meşteşugurilor: împletituri din sfoară prin tehnica nodurilor, execuţii de mărgele prin tehnică folclorică, s-au executat portofele din piele şi chiar obiecte din lemn. Turiştii au învăţat să facă şi inserţii metalice pe obiecte din lemn, dar pot învăţa şi altele: pictură naivă sau pictură de icoane pe sticlă.”



    Primăria Municipiului Iaşi organizează în fiecare an, în luna octombrie, o serie de manifestări culturale, umanitare, comerciale, sportive şi de divertisment care vin să completeze amplul program religios pregătit de către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu ocazia Sfintei Parascheva, ocrotitoare a Moldovei. Cu detalii, Carmen Chiorcea: În data de 14 octombrie este sărbătorită Sf Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. În această perioadă are loc un pelerinaj religios. Însă, pe lângă activităţile religioase programate, primăria municipiului Iaşi organizează o serie de alte evenimente care se întind aproape pe tot parcursul lunii. În data de 14 octombrie are loc, de obicei, retragerea cu torţe în centrul Iaşiului. Sunt organizate concerte, sunt focuri de artificii. Tot în această perioadă, primăria mai organizează o noapte albă a Iaşiului. Atunci se pot vizita în mod gratuit muzeele din Iaşi. La unele dintre aceste muzee sunt organizate şi spectacole.”



    În luna octombrie a fiecărui an, în cadrul Sărbătorilor Iaşiului, în faţa Ansamblului Monument Istoric Mănăstirea Golia are loc târgul intitulat Sărbătoarea Dulceţii. Veţi putea cumpăra dulceaţă, zacuscă, miere de albine, şerbet, compoturi, gemuri, dar şi preparate din carne şi brânză, caşcaval, pregătite de gospodinele din zonă.



    Sebastian Buraga, purtător de cuvânt al primăriei municipiului Iaşi, spune că ideea acestor manifestări le-a venit marilor primari ai Iaşiului, din anii 1920-1930.


    Atunci se organizau târguri importante pentru zona Moldovei. Împreună cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei am reînviat această lună a Iaşiului şi, de hramul Sfintei Parascheva, s-a decis să sărbătorim şi zilele oraşului. Primul reper pe care l-aş aduce în discuţie este cel legat de latura spirituală. Dacă ar fi să ne referim la evenimentele laice, primul la care mă gândesc este târgul vinurilor, o sărbătoare populară, adresată tuturor, deloc elitistă, asemănătoare cu Oktoberfest. Nu se consumă însă bere, ci băutura tradiţională, vinul. Să nu uităm că zona Moldovei are zone viticole renumite. Vinurile Vasluiului sunt recunoscute la nivel internaţional. Iaşiul s-a dovedit în ultimii ani un oraş deschis, însă, mai ales acum toţi cei care iubesc frumosul, cultura, arta şi spiritualitatea pot veni pentru a vedea cum se transformă oraşul de la an la an pentru a deveni capitală culturală europeană.”



    Foarte mulţi turişti vin din SUA, dar au venit şi din Israel, Brazilia. Ce impresie şi-au făcut? Aflăm de la Carmen Chiorcea, director al Asociaţiei “Centrul de Promovare Turistica” Iaşi. O reacţie foarte bună, pozitivă. Noi le solicităm mereu o părere despre Iaşi, România şi despre români pentru a vedea dacă, într-adevăr, impresia pe care o facem noi acasă este diferită de cea pe care ne-o fac alţii în exterior. Este îmbucurător, de fiecare dată, că sunt încântaţi de ceea ce văd, că românii sunt mereu calzi şi primitori, că oraşele sunt frumoase, că aici găsesc cu totul altceva decât ceea ce se aşteptau. Am avut turişti englezi care spuneau că au fost întrebaţi de către prieteni ce vor să facă şi de ce merg tocmai în România. Foarte mulţi vin în Iaşi şi prin programele Erasmus şi vizitează şi obiectivele turistice.”



    Aeroportul Iaşi efectuează curse externe cu destinaţii dinspre şi către cele mai importante aeroporturi din Europa. Prin urmare, nu rămâne decât să vă programaţi sejurul în octombrie, în Iaşi.