Pe parcursul acestei vieți, Cantemir a condus principatul Moldovei în 1693, apoi între 1710 și 1711, a luptat pentru a-și apăra țara, a citit și a scris lucrări de istorie, geografie, muzicologie, filosofie și literatură, devenind chiar membru al Academiei de Științe din Berlin și fiind recunoscut azi drept primul iluminist român. Dotat cu o mare capacitate intelectuală, Dimitrie s-a bucurat de asemenea, laolaltă cu fratele său Antioh, de o educație aleasă pusă la dispoziție de tatăl lor, Constantin Cantemir. Acesta a fost, la rândul său, domnitor al Moldovei, domnitor despre care, însă, se crede că era semi-analfabet.
În tinerețe, Dimitrie a fost trimis ostatic la Înalta Poartă de la Istanbul, cum era obiceiul în epocă pentru ca sultanul să-și asigure loialitatea voievozilor vasali din principatele române. Acolo, își va cizela viitorul domnitor cultura și educația: stăpânirea multor limbi străine, cunoștințele de teologie și filosofie precum și pe cele muzicale. Evident, muzica în care va excela Dimitrie Cantemir era cea orientală, dominantă în această parte de Europă. Iar pentru români, și nu doar pentru ei, contribuțiile muzicale ale lui domnitorului vor fi cruciale într-o epocă lipsită de partituri, după cum aflăm de la muzicianul Bogdan Simion:
“Noi mai devreme de Cantemir n-avem manuscrise și manuscrisele lui Cantemir sunt foarte complicat de citit și mai ales de interpretat. În primul rând, pentru că nu se notează tempo-ul, nu știm cât de repede sau cât de lent se interpretează cântecele respective.
Sigur, ne putem raporta la cultura iraniană, la cultura afgană, la cultura turcă și să ne imaginăm un tempo lung și tărăgănat. Mai avem niște mici detalii pe care le oferă călătorii străini care au ascultat muzica respectivă. El însă a inventat un sistem de notație melodică. Noi, în Țările Române, n-am scris muzică până la Anton Pann, când a propus Spitalul amorului/cântător al dorului, la 1851, deja era altă lume și deja Anton Pann scria în notație psaltică. El psalmodia. Deci, Cantemir a inventat un sistem destul de ușor de scris și de citit, destul de ușor de folosit, sistem pe care, de pildă, compozitorii din Imperiul Otoman de la curtea sultanului l-au folosit până spre 1900, deci e clar că sistemul a fost bun.
În primul rând, eu am avut această surpriză când am ajuns la Istanbul, să aflu că Dimitrie Cantemiroglu, cum îi spuneau otomanii, în primul rând e reținut ca un mare pionier al muzicii turcești în Imperiul Otoman. Acolo nu prea se știe că a fost voievod. Nu știe nimeni că a scris tratate de geografie, de filosofie, că vorbea limba latină, cu atât mai puțin că ar fi fost membru al Academiei de la Berlin. În schimb, Dimitrie Cantemiroglu, în mintea lor, provine dintr-o provincie a Imperiului Otoman, care a fost poate de origine tătară, cum se mai speculează, și care a lăsat o urmă extraordinară în cultura muzicală turcească.”
Principala sa contribuție o constituie tratatul de muzicologie intitulat “Cartea științei muzicii după felul literelor”, scrisă la Istanbul după toate probabilitățile între 1695 și 1700, după cum aflăm tot de la Bogdan Simion:
“Cartea științei muzicii, care a fost redactată în arabă și a fost dedicată sultanului Ahmed al III-lea, un mare protector al artelor, un sultan pasionat de cultură la modul general.
E o lucrare despre care specialiștii susțin că ar fi mai degrabă una politică decât una pur culturală. În secolul XVII, Cantemir e pus nici mai mult, nici mai puțin decât să demonstreze că există o muzică turcească. În preajma anului 1700, în Imperiul Otoman exista această dezbatere culturală foarte aprinsă, în care o bună parte din gânditorii turci socoteau că nu există cultură turcă, ci, de fapt, e o cultură persană decăzută. În preajma lui 1700, a apărut această carte, în Istanbulul ăla deosebit de cosmopolit, unde nu erau doar gânditori și filosofii musulmani.
Erau probabil cei mai înțelepți și cei mai citiți greci ortodocși cu care Cantemir a avut niște legături extraordinare acolo, pentru că el totuși n-a renunțat la religia lui niciodată. Acolo, așadar, unii spuneau că nu există cultură turcă și considerau cultura otomană ca fiind o sumă a mai multor culturi străvechi, între care cea mai importantă este cultura nobilă și înaltă a persanilor. Și bineînțeles că sultanul Ahmed își dorea ca acest tânăr sclipitor să demonstreze că nu e așa.
Are un cuvânt înainte în care încearcă să facă un traseu istoric în diacronie al genurilor muzicale, după care începe partea interesantă a tratatului și partiturile în sine. Iar la final, poate mai interesant pentru noi, propune niște compoziții originale scrise de el, abordând, de pildă, muzicile sefarde din Africa de Nord și chiar niște suite pe care el le numește suite moldovenești.
Sigur că noi astăzi, când le ascultăm, nouă ne sună a Istanbul de la un capăt la celălalt. Pot să bag mâna în foc că niciun român nu va spune vreodată că au ceva folcloric acele cântări, dar dacă umblăm prin Moldova de Sus, mergem pe la Botoșani, mergem în Bugeacul tătărăsc, mergem prin centrul republicii Moldova de azi și ascultăm niște triluri de cobză înțelegem cum de fapt muzicile orientale au influențat, bineînțeles, într o primă fază, mahalaua și periferia și ulterior chiar muzicile sătești, odată cu eliberarea romilor din sclavie.”
Bun cunoscător al Imperiul otoman, despre care a și scris un tratat intitulat “Istoria creșterii și descreșterii curții otomanice”, Dimitrie Cantemir a încercat să scoată Moldova de sub vasalitatea Sublimei Porți, aliindu-se cu țarul Petru cel Mare. Planul său a eșuat însă odată cu înfrângerea suferită în 1711 în bătălia de la Stănilești. Nevoit să se refugieze în Rusia, Dimitrie Cantemir avea să-și petreacă restul vieții la curtea lui Petru cel Mare, în calitate de sfetnic. Osemintele sale au fost aduse în țară în 1935 și înhumate la biserica Trei Ierarhi din Iași.
