Radio România Internațional

Tag: politica

  • Politica balcanică a României după cel de-al doilea razboi mondial

    Politica balcanică a României după cel de-al doilea razboi mondial

    Înainte de 1940, România a avut o politică balcanică de cooperare şi de stabilire de alianţe. După război, până la jumătatea anilor 1950, politica balcanică a României a fost controlată de URSS. Abia după moartea lui Stalin din 1953, România a reînceput să aibă iniţiative proprii în regiune şi să încerce să treacă peste barierele impuse de împărţirea postbelică a Balcanilor în blocuri militare şi politice diferite. În timp ce România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania erau sub controlul regimurilor comuniste, Turcia şi Grecia erau în spaţiul democraţiei liberale.



    După 1956 şi intervenţia împotriva revoluţiei anticomuniste din Ungaria, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea internaţională, Uniunea Sovietică a lăsat ţărilor pe care le controla o anumită libertate de mişcare. În România, sovieticii au mers puţin mai departe şi chiar şi-au retras trupele în 1958. Comuniştii români au folosit slăbirea chingilor încercând mai ales o apropiere economică şi culturală de celelalte ţări balcanice.



    Valentin Lipatti a fost ambasador, eseist şi traducător. Intervievat în 1995 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Lipatti a amintit de iniţiativa denuclearizării Balcanilor. ”După război, prima iniţiativă românească mai importantă a fost, după cum se ştie, iniţiativa lansată de primul ministru din vremea aceea, Chivu Stoica, din 1957, privind denuclearizarea Balcanilor. Era o iniţiativă îndrăzneaţă, importantă, dar care, sigur, s-a izbit de mari reticenţe. Dacă într-o largă măsură Bulgaria şi Iugoslavia erau favorabile unui proces de denuclearizare, de transformare a Balcanilor într-o zonă lipsită de arme nucleare, Grecia şi Turcia, care aparţineau alianţei NATO s-au opus şi iniţiativa, oricât de frumoasă ar fi fost, nu a cunoscut un mare succes. După un an-doi, ea n-a fost înmormântată, dar a fost menţinută într-o stare de letargie. Însă ideea denuclearizării a proliferat în lume şi apoi zonele denuclearizate s-au extins în alte puncte ale globului.”



    Cum bariera dintre comunism şi democraţie era aparent de netrecut, cooperarea culturală era o soluţie pentru depăşirea ei. Valentin Lipatti. ”Paralel însă cu această iniţiativă de tip guvernamental, dificilă, pentru că se referea la sectorul militar, iar problematica militară e totdeauna cea mai complexă, în Balcani s-a desfăşurat o colaborare foarte însemnată, foarte importantă în domeniul cultural, în sensul larg al cuvântului: ştiinţă, cultură, educaţie. Dar la nivel neguvernamental. Şi, ani de zile cooperarea multilaterală în Balcani s-a executat pe acest plan neguvernamental, care era mai uşor de realizat, care punea mai puţine reticenţe şi avea mai puţine obstacole în faţă. Aşa, de pildă, Uniunea Medicală Balcanică, care data din perioada intebelică, Uniunea Balcanică a Matematicienilor, apoi recent creata în 1963 Asociaţie Internaţională de Studii Sud-Est Europene, şi multe alte organizaţii şi asociaţii profesionale au menţinut climatul acesta de încredere şi de cooperare în mediile ştiinţifice, în mediile profesionale balcanice.”



    Comitetul de Cooperare Balcanică, condus de Mihail Ghelmegeanu, era menit să coordoneze acţiunile culturale. Însă şi el a avut succese limitate. Valentin Lipatti. ”Comitetul de Cooperare Balcanică condus de Mihail Ghelmegeanu era tot un comitet neguvernamental, pentru pace. Se purtau atunci foarte mult formele de organizare pentru apărarea păcii. Asta era ideea, mai ales ideea sovietică de a ţine conferinţe mondiale pentru pace, conferinţe regionale în favoarea păcii, împotriva imperialismului, ş.a.m.d. În Balcani a luat fiinţă acest Comitet de apărare a păcii în Balcani. Era un comitet multilateral, dar nu a fost o activitate majoră, a fost o activitate, ca să zic aşa, medie. Importante erau asociaţiile acestea profesionale: medici, arhitecţi, geologi, oameni de ştiinţă, arheologi, istorici, scriitori. Eficienţa lor era pe două planuri. Mai întâi, se realiza o cooperare concretă în domeniul profesiunii respective, să zicem în domeniul istoriei, sau în domeniul filologiei, sau în domeniul arheologiei. Era o cooperare care se concretiza prin studii, cercetări, reviste, colocvii, activitate profesională multilaterală între ţările balcanice, între specialiştii respectivi din ţările balcanice. Cooperând în acest fel, mediile acestea profesionale menţineau un climat de buna vecinătate, de bună prietenie şi de încredere.”



    La reuniunea de la Atena din 1976, reuniune guvernamentală în domeniul coooperării economice şi tehnice, au ieşit însă la iveală viciile politicii. Valentin Lipatti a arătat în ce au constat ele. ”Obiectivul pe care Romania îl urmărea cu acuitate, ca şi Iugoslavia, ca si Turcia, şi într-o oarecare măsură şi Grecia, era să creăm ceea ce se cheama o urmare. Adică să creăm un cadru cât de cât instituţional, pentru că o conferinţă, oricât de bună ar fi, dacă este unică, nu valorează mare lucru, se uită. Aici am întâlnit opoziţia fermă a Bulgariei. Prietenii noştri bulgari au venit cu un mandat extrem de restrictiv, se declarau că nu au mandat să aprobe nimic. Hotărîrile se luau pe bază de consens, şi consensul în cinci era suficient de uşor de obţinut. Dar era suficient ca unul să aibă drept de veto ca hotărârea să nu poată să fie luată. Bulgaria făcea politica sovietică şi Moscova nu vedea cu ochi buni la vremea respectivă o cooperare economică în Balcani, care, cu timpul i-ar fi scăpat de sub control. Ea vedea un fel de pericol de mini-piaţă comună balcanică în care, sigur, Romania, Bulgaria erau ţări socialiste, dar Turcia, Grecia, Iugoslavia nealiniată puteau să ducă această cooperare pe căi nedorite de Uniunea Sovietică. Şi atunci, bulgarii au primit ordin să blocheze urmările. Lovitura aceasta sub centură a bulgarilor a blocat pentru multă vreme, pentru câţiva ani buni, procesul multilateral.”



    Politica balcanică a României a avut, în perioada Cortinei de Fier, succese limitate. Interesele divergente din interiorul aceluiaşi bloc, ca şi diferenţele de regim politic, au fost motive suficiente pentru ca nicio ţară balcanică să nu-şi aroge merite deosebite.

  • Politica de apărare

    Politica de apărare

    Era inevitabil ca redeşteptatul apetit teritorial al Rusiei şi agresivitatea cu care Kremlinul îşi urmează pornirile expansioniste să influenţeze şi agenda sistemului defensiv românesc.



    Anul trecut, pe fondul crizei ucrainene, activitatea ministerului Apărarii a fost marcată, în primul rând, de schimbarea mediului de securitate din regiunea extinsă a Mării Negre şi de creşterea instabilităţii din vecinătatea sudică a NATO – a spus ministrul Mircea Duşa, la şedinţa de bilanţ pe 2014. Exerciţiile de pregătire şi instruire a militarilor organizate la nivel naţional au crescut cu 25% faţă de anul anterior, iar cele efectuate la nivel bilateral şi multilateral, în cadrul NATO, cu 133%.



    În 2014, armata română, împreună cu partenerii americani, a participat la cel mai complex exerciţiu din ultimii cinci ani. După mult timp, s-au executat, din nou, trageri cu muniţie reală, cu bombe şi rachete de aviaţie şi cu rachete antitanc. În total, circa 1.200 de militari români au participat la operaţii şi misiuni în afara teritoriului naţional. 2014, a mai spus ministrul, poate fi considerat şi anul revigorării parteneriatului strategic româno-francez şi al consolidării unei relaţii speciale cu Germania, prin derularea unor consultări permanente.



    Parte a arhitecturii de securitate a lumii libere, România şi-a reiterat disponibilitatea de a pune la dispoziţia Alianţei un comandament multinaţional de divizie şi de a găzdui o structură multinaţională de integrare a forţelor, care vor deveni operaţionale în anii următori.



    Prezent, în premieră, la şedinţa de bilanţ a MApN, noul preşedinte Klaus Iohannis a subliniat că respectarea acestui angajament este vitală, mai ales în actualul context de securitate: Într-o perspectivă pe termen scurt, este obligatoriu să ne îndeplinim obiectivele asumate în comun, la ultimul summit al Alianţei Nord-Atlantice, în special operaţionalizarea celor două noi comandamente, precum şi să finalizăm, conform calendarului agreat cu partenerul strategic american, operaţionalizarea bazei de la Deveselu — a spus preşedintele. El a pledat şi pentru o prezenţă mai activă la dezvoltarea politicii comune de securitate şi apărare a Uniunii Europene, în condiţiile în care va începe, în curând, procesul de revizuire a Strategiei comunitare de securitate.



    Comandant suprem al forţelor armate, graţie prerogativelor sale prezidenţiale, Iohannis a mai anunţat că va prezenta Parlamentului o nouă Strategie Naţională de Apărare. Documentul va evalua mediul internaţional şi va prezenta direcţiile de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale pe termen lung. În ianuarie, tot din iniţiativa preşedintelui, a fost încheiat un acord politic cu partidele parlamentare, pentru asigurarea, din 2017, a unui prag minimal de 2% din PIB pentru Apărare.

  • Emigraţia politică greacă tru România comunistă

    Emigraţia politică greacă tru România comunistă

    Anamisa di an’il’i 1946 şi 1949, tru Gartia s-tanea un sandziros polim tivil anamisa di gherilili comunisti finanţati di URSS şi forţili guvernamentali eleni. Polimlu ahurhi prit atacarea a forţilor guvernamentali di cătra aribelii comunişti tru locurli dit munta di la sinurlu cu Iugoslavia şi Arbinisia. Scupolu a comuniştilor eara surparea a regimlui legitim monarhic, lugursitu fascistu, şi timil’iusearea a unei ripublica socialista. Ama conflictul anamisa di Stalin şi Tito nsimna azindzearea a gherililor comunisti gartesti, a deapoa Partidlu Comunistu Grec s-ndripta cătra Moscova. Ase, Tito apufusi ncl’idearea a sinurlor iugoslave cu Gartia şi gherilili comuniste fura privati di agiutor vital, strateghic şi moral. Arbinisia, cari eara sum influenţa al Tito, trapsi mana şi ea tra s-andrupasca comuniştil’i gret. Până tru yismaciuni 1949, pareili tut ma araspanditi di partizani comunişti ica s-pridara, ica tricura sinurlu tru Arbinisie di iu nai ma muţa emigrara tru vasiliili socialisti.



    România agiundzea, ase, loclu nai cama uidisitu ali emigraţie comunista elena ti cafta un apanghiu. 200.000 di emigranţa politit gret agiumsira tru vasiliili socialisti, dit cari anamisa di 11.500 şi 12.000 di emigranţa agiumsira tru România: ficiurit, alumtători, membri a familiilor aistor. România lo nai cama marli numir di ficiurit gret, aproapea 5700, ahurhindalui cu anlu 1948, dit un total di aproapea 28.000 di ficiurit gret agiumta tru 7 stati comunisti. Nai cama marea colonie di ficiurit gret fu atea di Sinaia, cari eara pi lucru anamisa di 1948 şi 1953.Tru hotelurli a staţiunil’ei di pi valea a Prahoval’ei eara aprucheat cu durn’earea 1700 di ficiurit, a curi la si adavgară alti ndauâ n’il’i di ficiurit nord-coreeni arifugaţ tru România di furn’ia a polimlui di Coreea dit an’il’i 1950-1953. Prit tradiţie, tru România s-avea stirnuta colonişti gret pi hiotea a chirolui. Agiumta tru sfeara di influenţă sovietică, România eara prefearată di atel’i cari avea fudzita dit Iugoslavia şi Arbinisia.



    Istoriclu Radu Tudorancea di la Institutlu di Istorie ”Nicolae Iorga” di Bucureşti spusi cum eara astiptaţ combatanţal’i comunişti gret tru România: ”Una parti dit foştil’i alumtatori comunişti eleni cari fudzira dit Gartie tru bitisita a polimlui tivl emigrara şi tru România. Aoa s-harsira di agiutor di partea a autorităţlor di Bucureşti, pligiţl’i tra sa s-yitripseasca, alanţa tra sa s-nveata cu condiţiili dit vasilie şi tra s-integreadza tru societatea românească. Existenţa a unei importanta comunitati elena tru România părea că va la agiuta ti integrari a atilor ti avea vinita tu atel chiro, maxus că dit 1948 gruparea filo-comunistă di nauntrul a comunitatil’ei elena avea apraftasita, cu agiutorlua a autorităţlor române, s-aiba tru mana controlu tru arada a comunitatil’ei şi s-ndreaga una nauă entitate cu numa Uniunea Patriotică Elenă. Ase, puţan’il’i ti andrupa taburea regalista cari avea armasa tru România eara marginalizaţ.” Guvernul comunistu român deadi agiutor filotim tra atel’i di ma ninti membri a gherililor comunisti elene. Agiutorlu eara data pan di mardzina dimec la asiguripsea durn’earea si yitripsearea medicală până si paradz. Ca tru iti alta vasilie aputrusita di regimlu comunistu, şi tru România presa li manipula informaţiile tra polimlu tivil grec.



    Ia ti spuni Radu Tudorancea: ”Dizvartearea a polimlui tivil dit Gartia fu mutrit cu cilastaseari tru România hiindalui yilipsit cabaia tru perioditili di partid. Tru una turlie ti s-astipta, spunerli dit presa românească loara turlie a nascantor campanii serti, cumandusitit di partid, cari invariabil favoriza alumta a partizan’ilor comunişti gret, slaghindalui niacumtinat taburea anglo-americană şi rolu a l’ei tru ansamblu a polimlui tivil grec. Liderlu comunistu grec Nikos Zahariadis avea pitricuta tru România nica dit yinar 1948 pi Letferis Apostolou, acreditat ca reprezentantu a aşi-numasitlui guvernu democratic ali Gartie.



    Borgili a aistui ave tru scupo ligatura cu autorităţli români, amintarea agiitoari dit partea a guvernului RPR tra agiutarea a comuniştilor gret, yitripsearea a pliguiţlor şi pregătirea a coloniilor di ficiurit gre ti lipsea s-hiba discl’isi tru România. Autorităţli comunisti române deadira cabaia paradz ti agiutarea a emigranţalor politit eleni. Agiutorlu financiar eara asiguripsit prit aanvalearea a unui buget consistentu tra PCG, masi ti anlu 1951 s-deadira aproapea 300.000 di dolari americani, la cari s-adavgara alti hargi tra cumanduseari.



    Paradzl’i di la buget ahardzit ti PCG criscura tru anlu yinitor. Tru 1952 s-deadira aproapea 750.000 di dolari americani şi multa alta paradz ti andruparea a editurlor. Scamnul a CC a PCG fu mutat Bucureşti şi la multa dit arada a activiştilor a PCG la si deadira casi mahalalu di lux Primăverii, tru nascanti vile secrete.” Arifugaţl’i gret nu trapsira mana di la alumtă tra instaurarea a idealului comunistu tru vasilia a lor. El’i avea lugursita azvindzearea ca hiindalui tiva provizoriu, hiindalui hazari candu ti s-hiba tra sa s-toarna la alumtă, cara situaţia internaţională u favorizeadza. România agiundzea asi thimel’ilu tra acţiuni a agenţilor comunişti gret tru Gartia, instruiţi di ideologi comunişti gret cu stagii fapti Moscova.



    Ia ti spuni diznau Radu Tudorancea: ”Minduindalui una yinitoari ahurheari a ampuliserlor pi teritoriul elen, activiştil’i gret dit România ş-bagara tru minti tanearea ascumbusita a grupurlor di foşti partizani tru alertă, hazari ti alumtă. Tru 1950 fu ndreapta Breaza una şcoală politică iu tanura matimi personaje cata cum Nikos Zahariadis şi Vasilis Barţiotas. Respectiva entitati vrea s-ndreaga agenţa ti eara hazari s-alumtă paranom pi teritoriul ali Gartie tra andruparea a cauzal’ei comunista. Tru chirolu anamisa di 1952-1955, cama di 120 di ahtari activişti şi agenţa fura pitricu clandistin tru Gartie, mulţ di el’i hiindalui acaţat di poliţia elenă.”


    Moartea al Stalin şi proceslu di desovietizari dusira şi la moartea a cauzal’ei a comuniştilor gret. Bagarea pi arada a ligaturlor anamisa di România şi Gartia, sinferurli a ligaturlor bilatearali, featiră ca opţiunea a alumtilor cu ascherea s-hibă abandonată.



    (armanipsearea: Tascu Lala)

  • Direcţiili a political’ei externi româneşti

    Fanicolu di la redacţia a săptămânalui francez “Charlie Hebdo”, loarea ostatit şi execuţiile dit una ducheani uvrieasca pariziana u şocara dun’eaua tuta. Dupu una stămână di la aesti evenimenti traghiti, comparabili cu atentatili teroristii di la 11 di yismaciuni 2001, oamin’l’i politit caftă nai cearei tra s-nu s-faca diznau ahtari fanicadz. Tru nascanti vasilii, s-loara, meatri excepţionali. România nu ş-alaxi politica di securitati, ama easti solidară cu tuti vasiliili ti alumta contra a aistui flagel, asi cum declară, la Radio România, ministurlu di Externi, Bogdan Aurescu:



    ‘Noi condamnam una s-una şi multu ayon’a aestu evenimentu traghic, ti furn’ia că, dit videala ali Românie, nitiun actu teroristu nu easti justificabil. Cu ahât ma multu atumtea cându aestu actu teroristu mutreasti libirtatea di expresie. Şi una dit consecinţili a aistei catastisi easti, după minduearea a mea, ananghisearea ti darea sila a lucurlui deadun internaţional tra combaterea-a terorismului’.



    Tu 19 di yinar, miniştarl’i di Externe dit UE va sa zburasca, Bruxelles, problema ti combaterea a terorismului, sum tuti turliili. Ari cabilea ca meatrili ti va s-hiba apufusiti s-mutreasca un control ma salami tru spaţiul Schengen, la cari România cafta tra s-hiba aprucheata. Şefu a diplomaţiil’ei români spuni că aesti meatri nu lipseaşti, ama, s-aducă zn’ie tra libirtatea di urdinari la nivelul UE. Bogdan Aurescu:



    ‘România easti hazari s-faca aesta gaereti, aca nu easti nica un membru a spaţiului Schengen, ti furn’ia că, pan tru soni, România ari purtaticlu idyea cata cum un stat Schengen di facto’.



    Di altă parti, spuni ministurlu, tra România easti idyealui di simasie securitatea la sinurli a l’ei, tru contextul a polimlui dit Ucraina. Tru aestu contextu, politica externă ali Românie ari tru scupo promovarea a ligaturlor diplomatiti vartoasi şi a parteneriatilor politico-militare cari să-l’i asiguripseasca securitatea pi lungu chiro. Caracterizândalui, tru scurti zboara, la Radio România, actuala politică externă a Bucureştiului, ministurlu Bogdan Aurescu spusi:



    Politica externă a Românil’ei ari obiective di consensu naţional şi nu minduescu că poati s-hiba zborlu tra alaxeri a elementilor directoare a political’ei externa ali Românie: harea di membru ali UE, harea di aliat al NATO, Parteneriatlu strategic cu SUA, Parteneriatlu strategic tra integrari europeană cu Rep Moldova. Tuti aesti suntu constanti a political’ei externi româneşti.



    Tu ligatura cu Parteneriatul strategic cu SUA, ministurlu român spusi că, anlu aestu, baza antirachetă di Deveselu (sud) va s-agiuga opearaţională, yinitoarea jgl’ioata hiindalui integrarea a lui tru sistemlu NATO antirachetă.



    Armanipsearea: Tascu Lala

  • Scena politică de la Bucureşti

    Scena politică de la Bucureşti

    De-a lungul legislaturilor, formulele guvernamentale s-au modificat, iar aritmetica majorităţilor parlamentare a fluctuat adesea. Dar deputaţii şi senatorii şi-au conservat, grijulii, mandatele de patru ani şi electoratul n-a fost convocat vreodată la urne înainte de termen. Cu un tonus ameliorat de victoria la prezidenţialele din noiembrie a fostului său lider, Klaus Iohannis, PNL anunţă că doreşte să preia guvernarea. Şi că, pentru aceasta, nu exclude provocarea, în premieră, a unui scrutin anticipat.



    Co-preşedintele liberal Alina Gorghiu a anunţat, luni, că, în cursul sesiunii parlamentare care va începe la 1 februarie, va fi depusă o moţiune de cenzură, a cărei temă va fi stabilită după redactarea programului de guvernare. Ea recunoaşte, însă, că nu-i defel facilă răsturnarea Executivului condus de social-democratul Victor Ponta şi format din alianţa de stânga PSD-UNPR-PC, plus dizidenţa liberală PLR, a preşedintelui Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu. Alina Gorghiu: Desigur, nu suntem copii, să ştiţi că ştim că este un lucru care se poate îndeplini extrem de dificil.”



    Aritmetica le e categoric defavorabilă liberalilor. Instalat acum mai puţin de o lună, cabinetul Ponta în cea de-a patra sa formulă, a primit, la învestire, 377 voturi pentru şi doar 134 de parlamentari, liberali şi neafiliaţi, au votat împotrivă. Parte a Guvernului până în decembrie, UDMR s-a abţinut. Celălalt co-preşedinte PNL, ex-liderul democrat-liberal Vasile Blaga, spune că va iniţia discuţii cu toate partidele, pentru formarea unei noi majorităţi, care să-i elimine pe social-democraţi de la putere. Vasile Blaga:


    “Vom discuta exact în momentul în care acest program de guvernare va fi finalizat, pentru a aduce o nouă majoritate în jurul acestui program de guvernare. Sigur, se va discuta cu forţele politice din parlament, exceptând PSD.”



    Pe Facebook, mijlocul său predilect de comunicare după ce a pierdut prezidenţialele, premierul Ponta anunţă că a luat act de intenţiile PNL. El avertizează că un scrutin anticipat ar presupune o perioadă de instabilitate politică de peste trei luni, pentru care liberalii ar trebui să-şi asume răspunderea. Iar alegerile s-ar desfăşura tot pe baza actualei legi electorale, deci noul legislativ ar avea la fel de mulţi parlamentari precum cel existent. De aceea, Ponta le cere liderilor PNL concursul pentru schimbarea, în prealabil, a legii electorale.



    Chiar şi comentatorii care-l antipatizează profund pe premier găsesc ideea rezonabilă, fiindcă ar mai diminua ruptura dramatică dintre politicieni şi cetăţeni. În 2009, în cadrul unui plebiscit care a îndeplinit toate condiţiile legale, trei sferturi dintre cei veniţi la urne au cerut un Parlament unicameral, cu doar 300 de aleşi. Trei ani mai târziu, în urma introducerii aşa-numitului vot uninominal, românii s-au trezit cu 588 de senatori şi deputaţi, care populează unul dintre cel mai gonflate şi costisitoare parlamente din Europa.

  • Un preşedinte tânăr pentru un partid istoric

    Un preşedinte tânăr pentru un partid istoric

    Într-un consens absolut, analiştii politici, şi nu doar ei, sunt de părere că, în România, clasa politică are nevoie de mult sânge proaspăt.



    La 25 de ani de la dispariţia unui sistem, cel comunist, în care meritocraţia nu era încurajată, mulţi dintre exponenţii clasei politice româneşti nu sunt recomandaţi de abilităţile profesionale ori de anvergura morală. Nivelul scăzut al discursului, care pe mulţi îi plasează în zona provincială a politicii, ori peripeţiile prin tribunale, căci corupţia a pătruns până în adâncurile administraţiei, au început să devină reprezentative pentru politicienii autohtoni.



    Tocmai de aceea este nevoie, cred aceiaşi analişti, de un nou tip de politician. De lupi tineri – educaţi, cu bune intenţii, neatinşi de mentalităţi vetuste şi capabili, prin urmare, să producă marea schimbare. Acesta-i contextul în care parlamentarul Alina Gorghiu, de profesie avocat, devine, la doar 36 de ani, co-lider al principalului partid de opoziţie, PNL, într-o perioadă în care cristalizarea legăturilor interne este principala sa misiune. Fiindcă actualul PNL este rezultatul fuziunii între formaţiunea cu acelaşi nume şi PDL, după negocierile ce au urmat europarlamentarelor din mai. Gorghiu, ca şef al liberalilor, îl are ca partener în conducere pe mai marele democrat-liberalilor, Vasile Blaga. Ea îi succede în funcţie viitorului preşedinte al României, Klaus Iohannis, cel care s-a impus în scrutinul de luna trecută.



    Alina Gorghiu, despre obiectivele sale: ”Am perceput mesajele colegilor mei. Sunt mesaje care ţin de o reformă în interiorul Partidului Naţional Liberal, de o creştere a credibilităţii parlamentare. Acest partid va fi un partener de încredere al preşedintelui României”.



    Victoria sa în alegerile interne a fost recunoscută, într-o rară dovadă de fair-play în politica românească, de singurul său contracandidat, Ludovic Orban, un veteran al luptelor pentru preluarea şefiei în vechiul PNL. Ludovic Orban: ”În momentul în care competiţia s-a încheiat, sunt alături de preşedintele Partidului Naţional Liberal, Alina Gorghiu, pentru punerea în practică a proiectului Klaus Iohannis”.



    Cel care, de altfel, a şi susţinut-o pe Alina Gorghiu, care în campania pentru prezidenţiale i-a fost purtător de cuvânt. Klaus Iohannis: ”Felul în care Biroul Politic a acţionat îmi confirmă dorinţa PNL de a fi partidul care arată cum trebuie să se facă politică în România, pentru a fi mai aproape de oameni”.



    Alina Gorghiu are şansa să reuşească acolo unde un alt tânăr politician, actualul premier, Victor Ponta (42 de ani), riscă să eşueze. După aproape cinci ani la conducerea PSD, impresia generală este că Ponta, în ciuda promisiunilor făcute, nu a putut să reformeze marea formaţiune de stânga. Nu puţini sunt observatorii care susţin că nici măcar n-a încercat.



  • Bana politică după alidzerli prezidenţiale

    Bana politică după alidzerli prezidenţiale

    Trei membri cu mari vazi di la PSD – Mircea Geoană, Marian Vanghelie şi Dan Şova – fura avinat, gioi, dit prota formaţiune politică ti easti la guvernari. El’i fura stipsiţ, maxus, di călcarea a printipiului tra unitatea a partidlui. Votlu ti avinarea dit partid fu dat tru prota andamusi di lucru di chipita a PSD după eşeclu a liderlui Victor Ponta tru alidzerli prezidintiale di la giumitatea a aistui mes. Ca ti ciudie, cumandusearea a partidlui nu-l’I agudi atel’I ti suntu cabati tra chirearea a alidzerlor, ghini ma Victor Ponta s-u lo ama borgea tra scorlu amintat la scrutin.



    Tru arada ali andamusi di lucru, s-apufusi amânarea, ti primveara a anlui 2015, a Consiliului Naţional şi a Congreslui PSD cari va s-aleaga una noauă cumanduseari a formaţiunil’ei politica di stânga şi va s-vuluseasca un nau proiectu politic tra România a yinitorlor tinti ani. Protlu reper di simasie a PSD lu reprezintă alidzerli legislative dit 2016 ama, până atumtea, formaţiunea ş-pripuni, asi cum spuni premierlu Victor Ponta, tra s-aiba borgea ti actul a guvernaril’ei. Victor Ponta:



    “Vrem s-parastisimu, tru parlamentu, prota s-prota, una formulă alxita di guvernu şi bugetlu tra anlu 2015, atea turlie câ proiectili buni s-hiba bagati tru lucru ma largu.”



    Primlu-ministru nica cundil’e că guvernul va s-aiba ngatan maxus dumen’ili di nviţămintu, sănătate şi infrastructură. Ligat di imaginea di ansamblu a formaţiunil’ei a lui, Victor Ponta spusi că strategil’i a partidlui lipseasti tra s-afla una cearei cari să spuna că PSD s-arupsi acutotalui di tricutlu chiro, di comunismu şi că easti una formaţiune alaxita, europeană.



    Cara eşeclu a liderlui a lor tru alidzerli prezidintiale nu al’i candasi social-democraţl’i tra s-caftă ţachil’i cari s-da giueapi, ia că una reacţie fu silighita dit sinlu a UDMR, partener la guvernare. Prezidentul a UDMR, Kelemen Hunor dimanda, gioi, că s-apufusi, tru Consiliul Permanentu, ca Uniunea s-iasă di la guvernare, dupa ti 80% dit voturli a maghiarlor dit România s-deadira tra libearalu Klaus Iohannis, amintatorlu a alidzerlor dit soni. Kelemen Hunor:



    “Noi lugursim că votlu, em dit protlu tur şi maxus dit turlu doi, fu un mesaj multu limbid di partea a alegătorlor a noştri şi nu căftam alti exighiseri. Noi lom apofasea tra sa u anvartusim ligatura cu alegătorl’ii a noştri.”



    Tru idyiul chiro, liderlu a maghiarlor dit România spusi că tradzearea napoi a formaţiunil’ei a lui nu va s-aduca instabilitati politică, ti furn’ia ca PSD şi partenerl’ii a lui va s-aiba, nica si fara UDMR, una majoritati tru Parlamentu. Ma multu, UDMR s-l’ia borgea tra s-ndrupasca tuti acţiunile cari va s-nchiseasca cu una jgl’ioata ninti tra cetăţeni, nica s-tra maghiarl’ii dit România.



    Armanipsearea: Tascu Lala

  • Alegeri şi campanii electorale

    Alegeri şi campanii electorale

    Anul viitor va găsi bună parte din harta politică a Europei Centrale şi de Est colorată diferit faţă de 2014.



    În Bulgaria, cel mai pauper stat membru al Uniunii Europene, partidul GERB, de centru-dreapta, a redevenit, după alegerile parlamentare anticipate de duminică, principala formaţiune politică a ţării. Cu circa o treime din voturi, partidul condus de Boiko Borisov, demisionar anul trecut din funcţia de premier, a pus capăt scurtului interludiu de stânga în Guvernul de la Sofia. Minat de acuzaţii de incompetenţă şi suspiciuni de corupţie, mandatul succesorului lui Borisov, Plamen Oreşarski, se încheie prematur, după ce componentele coaliţiei guvernamentale în exerciţiu – socialiştii şi partidul etnicilor turci – au obţinut împreună mai puţine sufragii decât conservatorii singuri. Departe de a a-şi savura victoria, Borisov recunoaşte, însă, că fragmentarea noului legislativ va face foarte dificilă constituirea guvernului.



    Şi letonii au ales, la legislativele de sâmbătă, tot dreapta. Alternativa la cele patru partide pro-vest, care vor deţine circa două treimi din mandatele parlamentare, era partidul de opoziţie al rusofonilor şi nostalgicilor rusofili, numit Armonia. Or, notează analiştii, pe fondul îngrijorării provocate de agresivitatea şi apetitul teritorial redeşteptat al Rusiei, electoratul din mica republică ex-sovietică de la Marea Baltică a optat, decis, pentru valorile occidentale.



    Duminica viitoare, pe 12 octombrie, la urne vor merge, din nou, şi ungurii. Complet lipsite de suspans, alegerile locale vor fi, potrivit analiştilor, doar o reconfirmare a supremaţiei politice absolute a formaţiunii conservatoare FIDESZ, care, în primavară, şi-a adjudecat fără drept de apel atât legislativele interne, cât şi scrutinul pentru Parlamentul European. Nici deparajele autoritare ale premierului Viktor Orban, nici politica ambiguă a acestuia faţă de Rusia nu par să fi provocat modificări majore în opţiunile alegătorilor. Mai ales că, tot mai debilă, opoziţia liberală şi socialistă a cedat poziţia secundă ultranaţionaliştilor de la Jobbik.



    În România, în schimb, totul se joacă înaintea alegerilor prezidenţiale de luna viitoare. Pe 2 noiembrie, primul tur de scrutin va cerne între cei 14 aspiranţi la succesiunea actualului şef al statului, Traian Băsescu. Iar pe 16, finala se va disputa, probabil, aşa cum indică sondajele privind intenţiile de vot, între marele favorit, premierul social-democrat Victor Ponta, şi candidatul opoziţiei de centru-dreapta, primarul Sibiului, Klaus Iohannis. Membre ale NATO şi UE, România, Bulgaria, Ungaria şi Letonia rămân ancorate în lumea liberă indiferent de culoarea politică a Puterii.



    În Republica Moldova (ex-sovietică, majoritar românofonă), în schimb, la parlamentarele de pe 30 noiembrie se va juca o enormă carte geopolitică. Riscul ca partidul comunist pro-moscovit, favorit în sondaje, să câştige în dauna coaliţiei tripartite pro-occidentale echivalează cu irosirea a cinci ani de reforme dure şi de eforturi susţinute care, în vară, au fost răsplătite cu incheierea acordurilor de asociere şi liber schimb dintre Chişinău şi UE.

  • Europa noastră – 4.10.2014

    Europa noastră – 4.10.2014

    Educaţia, libera circulaţie şi politica de vecinătate — pe agenda europeană săptămâna aceasta.



  • Reconfigurări ale scenei politice

    Reconfigurări ale scenei politice

    După trecerea euroscrutinului, privit ca o repetiţie generală înaintea prezidenţialelor din toamnă, partidele politice româneşti, în principal cele parlamentare, încearcă să se reaşeze în interior ori să caute noi rute spre succesul electoral. Cel mai activ se dovedeşte a fi PNL (opoziţia de centru-dreapta), în cazul căruia scorul de la alegeri, 15%, sub ştacheta fixată, a învolburat apele în interior.



    Preşedintele PNL, Crin Antonescu, a renunţat la şefia formaţiunii şi la statutul său de prezidenţiabil veteran şi a deschis calea negocierilor pentru o întelegere cu PDL (tot opoziţia de centru-dreapta), despre care se spune că ar putea lua forma unei fuziuni. În cazul în care liderii celor două mari partide ale Opoziţiei vor bate palma, consideră analiştii politici, mult propovăduita unificare a dreptei – altminteri, sfărâmată într-o mulţime de formaţiuni – începe să prindă contur.



    Ca răspuns, venit aproape instantaneu, alianţa de stânga PSD-UNPR-PC (la co-guvernare), principala forţa politică din ţară, a anunţat, chiar prin premierul social-democrat Victor Ponta, că va începe colaborarea, deocamdată, doar în plan local, cu PP-DD (opoziţia populistă). Victor Ponta: ”Cam în toate judeţele majoritatea va fi PNL-PDL şi, faţă de această situaţie, sigur că o să încercăm, pe cât posibil, chiar şi în opoziţie, să nu fim singuri, şi putem, evident, şi discutăm în teritoriu cu cei de la PP-DD, pentru că ei mai sunt în consiliile judeţene. Şi, asta este, o să fim în opoziţie la nivel local”.



    Colaborarea, cred observatorii, este expresia neliniştii provocate în sânul PSD de vestea venită dinspre drepta, la care se adaugă şi rezultatul de la alegerile europarlamentare. Cele 37 de procente obţinute de alianţa PSD-UNPR-PC i-au asigurat acesteia victoria, care, însă, nu a fost una acoperită de glorie, care să îngroape şi mai adânc speranţele dreptei, în perspectiva prezidenţialelor din noiembrie.



    Pe de altă parte, consideră aceiaşi analişti, parteneriatul cu PP-DD, formaţiune care, dupa boom-ul de la legislativele din 2012, se tot atrofiază, este dovada că, în România, orice partid cu oarece forţă electorală este frecventabil, indiferent de oamenii care-l conduc, de orientarea sa ideologica ori de istoricul său.



    În ciuda mişcărilor pe care le fac, acum, partidele politice, este foarte greu de anticipat ce se va întâmpla în următoarele luni, până la prezidenţiale. Asta pentru că timpul a demonstrat că, în România, înţelegerile cad peste noapte, alianţele nu au viaţă lungă, iar trădările ori dezertările sunt o manieră firească de a face politică.

  • Dreapta politică, în căutarea unificării

    PNL şi PDL, locurile doi şi trei într-o ierarhie confirmată de recentele alegeri europarlamentare, au decis să construiască ceea ce au numit un proiect politic solid. Adică să fuzioneze pentru a crea un mare partid de centru-dreapta, capabil să se opună dominaţiei crescânde a PSD, partid care a câştigat categoric euroscrutinul alături de micii săi aliaţi şi care se află în pole-pozition pentru cursa prezidenţială din noiembrie.



    Pe termen scurt, obiectivul PNL şi PDL este să impună un candidat unic, puternic, la alegerile pentru funcţia supremă. Cele două formaţiuni vor începe să funcţioneze ca aliaţi imediat, atât la nivel parlamentar, cât şi la nivel local, chiar dacă acest lucru va însemna pentru liberali renunţarea la alianţele cu social-democraţii. Sunt etape preliminare obligatorii care preced fuziunea, altminteri, un proces dificil, care reclamă timp, după cum a recunoscut preşedintele interimar al PNL, Crin Antonescu: “Fuziunea necesită un timp. Că va fi înainte de alegerile prezidenţiale, sau după, asta vom vedea. Cert este că, fără a constitui o nouă alianţă juridică, funcţionăm în fapt ca doi aliaţi politici foarte apropiaţi, la nivelul construirii până la detaliu a unui proiect politic major şi de durată.



    Colaborarea celor două partide la nivel parlamentar şi în teritoriu va începe imediat, a subliniat preşedintele PDL, Vasile Blaga: “Grupurile parlamentare din cele două camere vor lucra împreună, vor începe colaborările în teritoriu pentru a se constitui majorităţi ale celor două partide, pentru ca, într-un timp cât mai scurt, să ajungem la a construi un foarte puternic partid de centru-dreapta din România”.



    Electoratul român trăieşte, probabil, o senzaţie de déjà vu. În urmă cu peste un deceniu, tot PNL şi PDL, pe atunci doar Democrat, dădeau naştere Alianţei Dreptate şi Adevăr, văzută ca un copil teribil al politicii româneşti şi o şansă uriaşă împotriva unui PSD lovit de magalomanie şi autoritarism. O creaţie politică ce s-a stins, însă, prematur. Rolul decisiv în dispariţia Alianţei DA l-a jucat preşedintele Traian Băsescu. De atunci, politica românească a trecut printr-o nuntă răsunătoare şi două divorţuri pe măsură. PNL s-a aliat cu PSD împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL, dar s-au despărţit, cam odată cu divorţul istoric dintre preşedinte şi democrat-liberali.



    Proiectul fuziunii dintre PNL şi PDL, chiar dacă s-ar susţine doctrinar, suscită mai degrabă rezerve decât entuziasm. Ce îl minează nu este doar o lungă istorie, marcată de trădări şi abandonuri ideologice, ci şi tentativa nedisimulată de a izola Partidul Mişcarea Populară, construit de fidelii preşedintelui şi care a trecut, onorabil, primul test electoral.

  • Centenar Corneliu Coposu

    Centenar Corneliu Coposu

    Este imposibil de cuantificat contribuţia unei personalităţi politice sau a alteia în reconstrucţia democraţiei româneşti după dezastrul dictaturii comuniste. Nimeni, însă, nici măcar adversarii cei mai duri din primii ani postrevoluţionari, între care fostul nomenclaturist comunist şi preşedinte de stânga Ion Iliescu, nu ar îndrăzni să-i nege lui Corneliu Coposu rolul major jucat în schimbarea la faţă a unei Românii mutilate.



    Ardeleanul fidel monarhiei, unui singur cult, cel greco-catolic şi unui singur partid, Naţional Ţărănesc, le-a arătat românilor, imediat după 1990, când prejudecăţile şi ignoranţa ţineau loc de înţelepciune şi bun simţ, un mod aparte de a face politică. Unul din care erau evacuate trădarea, compromisul ce compromite şi tranzacţiile cu valori şi principii. 17 ani de detenţie în locurile cele mai temute de pe harta Gulagului comunist nu i-au zdruncinat credinţa în democraţie şi justiţie.



    În anii 80, cei mai grei ai dictaturii lui Ceauşescu, a înşelat vigilenţa unui regim care îl pusese la index şi a reuşit aflierea Partidului Naţional Ţărănesc, căruia i-a adăugat şi componenta creştin dempcrată, la familia partidelor creştin — democrate şi conservatoare din Europa. După 1990, a impus PNŢCD ca lider al Opoziţiei şi a iniţiat Convenţia Democratică din România, ce reunea toate partidele şi grupările civice care percepeau Frontul Salvării Naţionale şi pe liderul său, Ion Iliescu, drept frâne puternice pe traseul revenirii la democraţie.



    Corneliu Coposu este cel care a inventat termenul “criptocomunist”, pentru a-i defini pe politicienii tributari vechilor deprinderi de activişti, contestatari mai mult sau mai puţin declaraţi ai pluralismului şi economiei de piaţă. Pentru meritele sale, în 1995, a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Franţa cetăţenilor străini. S-a stins pe 11 noiembrie 1995, iar dispariţia sa a creat un val uriaş de simpatie populară, care a contribuit decisiv la victoria Convenţiei Democratice în alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1996.



    Analişti, comentatori din presă şi simpatizanţi de dreapta sunt de acord că erorile grave în guvernare, declinul şi dezmembrarea CDR, urmate de căderea PNŢCD într-un anonimat din care pare incapabil să iasă, au fost posibile deoarece politicienii care i-au urmat lui Coposu nu se ridicau la nivelul inteligenţei şi viziunii sale politice. Iar în ce priveşte moralitatea, orice tentativă de a face comparaţii pare indecentă. De la stanga la dreapta, clasa politica din România este înţesată de veleitari, indivizi care văd politica doar ca pe un vehicul către înavuţire, capabili să treacă fără scrupule de la un partid la altul.



    În finalul unui excepţional articol scris la dispariţia lui Corneliu Coposu, jurnalista Tia Şerbănescu nota că Seniorul, de atâtea ori şi atâta vreme întemniţat a fost, acum, arestat de Moarte”. Odată cu el, a fost încarcerat, pe viaţă, un mod unic de a face politică, bazat de onoare şi loialitate.

  • Nae Ionescu, înger şi demon

    Nae Ionescu, înger şi demon

    Personalităţile puternice sunt de obicei controversate, influente şi creatoare de opinii. În România interbelică una dintre cele mai controversate personalităţi culturale a fost filosoful, logicianul şi profesorul Nae Ionescu, teoretician al naţionalismului şi antisemitismului. A făcut parte din curentul filosofic al trăirismului, varianta românească a existenţialismului. A fost director al revistei Cuvântul şi prin şcoala sa au trecut cei mai importanţi reprezentanţi ai intelectualităţii române interbelice precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. S-a implicat activ în politică, fiind un susţinător al regelui Carol al II-lea şi apoi erijându-se în mentor al Gărzii de Fier.



    Nae Ionescu s-a născut în 1890 în Brăila. A absolvit Universitatea din Bucureşti în 1912 devenind profesor de liceu. În tinereţea sa a fost socialist, după care a migrat către fascismul italian. În anii 1920-1930, ascensiunea sa în publicistică, stilul său incisiv a atras atenţia opiniei publice. A avut şi o viaţă mondenă activă fiind implicat în relaţii amoroase, printre altele, cu pianista Cella Delavrancea şi cu Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie a muzicianului George Enescu. Nae Ionescu s-a definit a un intelectual împotriva canoanelor tradiţionale ale culturii academice şi oficiale din România interbelică. El a fost evaluat contradictoriu, atât de către dreapta, cât şi de către stânga, atât de către mainstreamul cultural din universitate şi din opinia publică după cum arăta istoricul Florin Müller de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti.



    “A fost comentat atât laudativ şi în limbajul cel mai encomiastic al lui Mircea Eliade, cât şi acuzat în cei mai gravi termeni de stânga marxistă sau de intelectualii raţionalişti ca Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Mihail Ralea. Pentru Eliade, Ionescu era un creier filosofic, o adevărată minte reflexivă, care se ridica împotriva filosofiei de catedră. Fără a fi popular, Nae Ionescu a fost întotdeauna de partea elementelor creatoare, dinamice şi eroice. Pentru Mihail Sebastian, colaborator la revista Cuvântul, intelectual româno-evreu foarte apropiat de Nae Ionescu, filosoful era un adevărat director de conştiinţe. Însemna că Ionescu permisese dezlăţuirea forţelor creatoare ale tinerilor intelectuali. Aceste imagini foarte favorabile îşi au o contrapondere foarte radical negativă în linia intelectualilor de stânga, a intelectualilor raţionalişti, clasicizanţi, academici. Unul dintre ei, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist radical, îl considera pe Nae Ionescu un exemplu tipic al degenerării intelectualităţii române, interesate numai de promovare socială, fără niciun fel de fundament, de apetenţă pentru adevăr, un adevărat cabotin. Ionescu, în opinia lui Pătrăşanu, nu face altceva decât să distorsioneze gândirea, să promoveze cea mai penibilă politică naţionalistă şi antisemită. Sunt şi alţii din zona dreptei radicale ca Nichifor Crainic pentru care Nae Ionescu nu făcuse altceva decât să utilizeze instrumente extrem de venale pentru a deveni director al ziarului Cuvântul, nu făcuse altceva decât să îngroape spiritul de leală concurenţă şi leală politică naţionalistă pe care îl avea Cuvântul până în 1926-27.”



    Ionescu a fost dovedit şi ca plagiator, după cum spunea istoricul Florin Müller care a ţinut însă să nuanţeze contextul în care publicistul a făcut aceasta. ”Zevedei Barbu este unul dintre cei care au analizat şi observat filiaţiile, aproape plagiatul lui Nae Ionescu, din operele unor gânditori occidentali cum ar fi Spengler. Barbu a observat copierea unor teme şi pasaje, chiar a unor sintagme şi exemple. Max Scheler este un alt autor valorificat aproape fraudulos de Nae Ionescu. Dacă mergem pe linia tehnicistă, vom observa că Nae Ionescu practică ceea ce se numeşte în zilele noastre o formă destul de vizibilă de plagiat, practică deloc academică, ce se cere refuzată în totalitate. În acelaşi timp, pentru Nae Ionescu era important ca acele idei, concepte şi configuraţii spirituale să intre în structura initmă a creatorului şi de-abia atunci se putea vorbi de interiorizarea lor şi de un transfer just în conştiinţa celorlalţi. Nae Ionescu este plasat într-o zonă a oglinzilor paralele, a fost interpretat ca fiind un creator de conştiinţă, până la un spirit mentor al naţionalismului, antisemitismului şi împotriva democraţiei.”



    Gîndirea ionesciană nu a fost liniară, istoricul Florin Müller afirmând că evenimentele istorice au influenţat, aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri, opinii şi atitudini politice. “Care este de fapt conturul gândirii politice a teoreticianului şi filosofului în perioada 1924-1940, la moartea sa? Gândirea politică a lui Nae Ionescu cunoaşte trei mari etape. Una în care valorifică sau încarcă să construiască un model al democraţiei de masă, reale, de factură ţărănească. A doua etapă este cea de justificare a monarhiei de drept divin, o teorie foarte periferică în gândirea politică românească, care aparţine mai degrabă evului mediu decât modernităţii. Ultima etapă, cea care începe în 1933, este cea de exaltare a modelului totalitar, colectivist şi chiar cripto-socialist al mişcării legionare. De ce sunt importante cele trei perioade? Pentru că problema antisemitismului se găseşte în forme diferite în cele trei etape de gândire a sa.”



    Nae Ionescu a murit în 1940 în condiţii dubioase, care au alimentat zvonurile. Dar fascinaţia şi repulsia pe care le-a provocat au conturat o personalitate puternică, ce l-au plasat între ceea ce îndeosebi este cunoscut ca înger şi demon.

  • Mutări pe scena politică românească

    România are un guvern instabil, avertiza, miercuri, preşedintele Traian Băsescu, imediat după ce semnase decretele prin care miniştrii liberali demisionari au fost înlocuiţi cu interimari. Totuşi, provizoratul nu va dura.



    Premierul social-democrat Victor Ponta a anunţat că negociază cu UDMR cooptarea în viitorul executiv, din care vor face parte PSD şi aliaţii săi de calibru redus, PC şi UNPR. Noua formulă va fi stabilită până marţi, 4 martie, când Victor Ponta va merge în legislativ pentru validare. USL a dispărut, de facto, odată cu plecarea PNL, dar rămâne programul său, cel puţin asta declară primul ministru: Voi merge marţi în faţa parlamentului cu un guvern care, în primul rând, va asuma în totalitate programul Uniunii Social Liberale. Majoritatea va fi, evident, asigurată în principal de Uniunea Social Democrată, adică de PSD, PC, UNPR, plus grupul minorităţilor naţionale şi, da, pentru a avea o majoritate stabilă, am făcut o propunere şi UDMR-ului de a face parte din guvernare”.



    După mai bine de un în afara guvernului, fapt neobişnuit pentru ea în ultimele aproape două decenii, UDMR recunoaşte că ar fi tentată să facă parte din viitorul executiv. Preşedintele Uniunii, Kelemen Hunor: Eu nu neg că varianta cea mai bună, cea mai puternică, ar fi intrarea la guvernare cu miniştri, că asta îţi dă o forţă mult mai mare în ceea ce priveşte programul tău şi în ceea ce priveşte interesele alegătorilor”.



    În ce priveşte opoziţia, prin ieşirea PNL din executiv, PDL devine vioara a doua în concertul antiguvernamental. Pentru a nu pierde din vizibilitate, democrat-liberalii sunt obligaţi să combată nu doar PSD –ul de la putere, dar şi PNL-ul din opoziţie. Mai ales că, potrivit zvonurilor, liberalii ar negocia cu popularii europeni afilierea la această familie politică, ceea ce ar prejudicia poziţia democrat-liberalilor în PPE.



    Pe de altă parte, într-un spaţiu politic ce părea că nu mai poate oferi surprize, a intervenit anunţul fostului premier PNL Călin Popescu Tăriceanu că pleacă din partidul la a cărui re-fondare a luat parte, în urmă cu aproape un sfert de veac, şi pe care l-a şi condus o bună bucată de vreme. Considerat de mulţi cel mai de succes premier postcomunist, al cărui mandat a coincis cu boom-ul economic de până în 2008, Popescu Tăriceanu a anunţat crearea unui alt partid liberal, cu care e gata să refacă din ruine USL. Mai mult, Tăriceanu nu a ascuns că ar fi tentat şi de o candidatură la preşedinţie.



    Preşedintele PNL, Crin Antonescu, consideră că demersul fostului coleg de partid de a înfiinţa o nouă formaţiune liberală este un eveniment trist în istoria formaţiunii. PNL — dă, însă, asigurări Antonescu – este mai motivat politic şi mai unit ca niciodată.

  • România şi decolonizarea Africii

    România şi decolonizarea Africii

    După 1945, mişcarea de decolonizare a devenit trendul principal în relaţiile internaţionale, dominaţia imperiilor coloniale fiind virulent contestată. Dar decolonializarea a însemnat începutul unor perioade de violenţă şi chiar război civil între diferite grupări politice care propuneau modele concurente de dezvoltare a noilor state, dar s-au dovedit incapabile de dialog. În puţine cazuri situaţia s-a rezolvat nonviolent, aşa cum a fost în India.



    Decolonizarea Africii a fost puternic susţinută de Uniunea Sovietică şi China, ţări comuniste în căutare de sfere de influenţă în lupta împotriva capitalismului. În majoritatea coloniilor din Africa, disputele s-au tranşat prin soluţia războiului deoarece gherilele comuniste, subvenţionate şi înarmate de către blocul comunist, au refuzat negocierile cu celelalte grupări politice. Asemenea statelor din blocul comunist, România s-a implicat şi ea în decolonizarea Africii încercând să aleagă o soluţie independentă şi să mizeze pe mişcarea ţărilor nealiniate, din care însă nu a făcut parte. Mircea Nicolaescu a fost ambasador în câteva ţări din Africa şi America de Sud şi a fost membru al delegaţiei române la ONU în Comitetul de Decolonizare. Într-un interviu din 1996 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română el s-a referit la principiile României de decolonizare a Africii.



    ”Relaţii ale României cu spaţiile foste coloniale au fost şi înainte de cel de-al doilea război mondial şi unele chiar foarte intense. Ele s-au intensificat după cel de-al doilea război mondial şi mai ales în contextul încercării României de a intra în lume ca ţară independentă, cu propria ei politică, în căutarea de alianţe, de interese comune. Unul din punctele acordurilor realizate cu aceste colonii şi apoi ţări africane a fost menţionarea libertăţii fiecăreia, dreptului fiecăreia de a-şi alege calea dezvoltării potrivit propriei decizii. Problema sistemului intern, a respectării lui, a fost întotdeauna menţionată în documentele noastre de politică externă.”



    În cazul conflictelor civile, soluţia aleasă de diplomaţia română a fost echidistanţa, de neimplicare deschisă de partea unei grupări sau a alteia. Mircea Nicolaescu. ”La Cairo erau foarte puţine ambasade la care veneau reprezentanţi de la toate mişcările de eliberare din Africa. Toate mişcările de eliberare, indiferent de culoarea politică, din ţările africane îşi aveau reşedinţa la Cairo, în anii 1961-64. Dar numai la România şi la încă 2-3 ţări veneau şi mişcările de eliberare de dreapta şi cele de stânga. Sovieticii aveau grupul lor de clienţi care susţineau sus şi tare regimul socialist, direct sovietic. Chinezii aveau de asemenea clientela lor, ca să nu mai vorbesc de americani, mai puţin de francezi şi de englezi care erau compromişi. România, în ţările în care confruntările pe bază ideologică au fărămiţat mişcarea de eliberare cum ar fi Congo, Angola, Mozambic, Kenya, Zimbabwe şi aşa mai departe, a fost singura care a ţinut legătura şi cu unii şi cu alţii. Am avut întotdeuna canalul de dialog deschis, dar le-am spus că era treaba lor să se înţeleagă.”



    Calea unei politici africane independente pe care o alesese România nu era agreată de sovietici. Dar echidistanţa propusă de România nu a fost una realistă, ca dovadă ecoul ei foarte redus, aşa cum reiese din cele afirmate de Mircea Nicolaescu. ”La proclamarea independenţei Angolei, sovieticii organizaseră o reuniune a tuturor ambasadorilor ţărilor socialiste pentru a merge în comun să prezinte omagiile lor noului preşedinte ales. Numai că reprezentantul României, ambasadorul Gheorghe Stoian, nu a acceptat să meargă cu ceilalţi şi a mers singur înaintea tututror şi a prezentat salutul şi sprijinul pentru independenţa Angolei. Pe tot parcursul frământărilor de acolo, atâta vreme cât noi am fost solicitaţi am ţinut legătura şi cu o mişcare şi cu alta şi le-am sfătuit în permanenţă în legătură cu nevoia de a se înţelege între ele. Sovieticii au mizat pe una din mişcări, americanii pe alta, chinezii au fost alături de americani şi asta a fost cauza unui război. Nu a fost aşa în Tanzania, unde maturitatea forţelor interne a fost în stare să se distanţeze egal şi de unii şi de alţii.”



    Mircea Nicolaescu s-a referit şi la particularităţile Africii ale căror neglijări au dus la eşecuri, aşa cum a fost cazul Algeriei. ”În ceea ce priveşte viziunea asupra procesului de decolonizare, se rupe uneori artificial evoluţia din Africa aşa-zis Arabă de Africa aşa-zis Neagră. Nu se poate spune că Africa este numai Neagră sau numai Arabă aproape în niciuna din zonele ei. Iar în ceea ce priveşte aşa-zisa zonă Sahariană acolo este o zonă de influenţe reciproce. Este greu de făcut o asemenea separare şi din punct de vedere istoric. Unul din ultimele state africane care şi-au proclamat independenţa a fost Algeria. Puţine au fost zonele coloniale din lume care au fost incluse chiar în teritoriul naţional al ţării-metropolă, aşa cum a fost Algeria, care a fost desfiinţată ca entitate şi ruptă în trei departamente ale Franţei. Unul dintre exemplele de eşec răsunător al mişcării comuniste a fost Algeria pentru că ea nu a reuşit să înţeleagă că acolo este vorba de independenţa naţională a unui popor şi nu de o independenţă a trei departamente din Franţa.”



    Implicarea României în decolonizarea Africii a însemnat însă şi alegerea unei direcţii fără perspective în a face diplomaţie. În anii ’80, izolat de lumea politică occidentală şi ţinut de la distanţă de ţările socialiste, regimul Ceauşescu a mizat mult pe cartea africană.