Radio România Internațional

Tag: Primul Razboi Mondial

  • Expoziția „Răsucirea” la Kunsthalle, Timișoara

    Expoziția „Răsucirea” la Kunsthalle, Timișoara

    În vestul României, Programul cultural național Timișoara – Capitală
    Europeană a Culturii în anul 2023 se apropie de final. După sute de evenimente
    și manifestări culturale, expozițiile se vor termina, dar rămân suficiente
    lucruri ce au devenit parte din orașul Timișoara azi, precum Spațiul
    expozițional Kunsthalle Bega, cât și expoziția Răsucirea. 5 niveluri pentru
    edificarea Banatului Etern,     care poate fi vizitată până în luna februarie a
    anului viitor. Un proiect interdisciplinar, curatoriat de Călin Dan și Celia
    Ghyka, proiect ce și-a propus cartografierea palierelor simbolice pe care
    cultura Banatului (provincie istorică împărțită azi între România, Serbia și, o
    foarte mică parte, Ungaria) le-a acumulat în timp. În cadrul expoziției,
    mediatorul cultural Gavril Pop ne-a făcut o prezentare a proiectului de la
    spațiul de artă contemporană Kunsthalle Bega:


    Răsucirea. 5 motive pentru edificarea Banatului Etern ar fi
    subtitlul, în fine, e de fapt o chestie aparent complicată și super simplă.
    Curatorii au pornit, citând cumva povestea peșterii lui Platon și vorbind
    despre răsucirea asta a sufletul în încercarea sa de a ajunge la potențialul
    său maxim, de fapt un pretext pentru a vorbi despre temele mari ale artei și
    ale culturii: viață, moarte, muncă și așa mai departe.

    Și subtitlul acesta cu
    Banatul e și el, până la urmă, un pretext pentru o colaborare mai îndelungă și
    interesantă cu mai multe instituții, în principal muzee de istorie din regiune.
    Și ce se întâmplă aici, în acest dublu discurs legat de arta contemporană, plus
    casetele acestea pe care cine vine aici poate să le vadă în mijlocul sălii, în
    care se observă obiecte de patrimoniu cultural, nu vor să arate altceva decât
    cum e istoria, şi că nu există nicio diferență, de fapt, între o lucrare de
    artă contemporană și un obiect dintr-un muzeu de istorie. Ambele răspund la
    aceleași nevoi pe care le au oamenii vizavi de viața lor de zi cu zi.

    Fiecare
    obiect ia până la urmă alte forme, în funcție de fiecare ce nevoi are. Nu sunt
    etichete în spațiul expozițional pentru că și se dorește cumva a se realiza tot
    felul de asocieri libere între obiecte și imagini. Chiar de la început se
    vorbește despre imaterialitatea sufletului, despre răsucirile acestea mai
    degrabă spirituale. Se vorbește despre răsucirea într-un fel foarte formal,
    legat de imagini, cum se compune o imagine, dar foarte, foarte mult se vorbește
    despre istorie și despre, de fapt, momentele acestea-cheie, în care se produce
    o turnură în istorie. Și ăsta-i un twist, de fapt. Și cum ne raportăm atunci
    la istorie și, prin prisma istoriei, cum ne raportăm noi la prezent.


    Regiunea Banatului a constituit o parte unitară, componentă a Regatului
    Ungariei, apoi, din secolul al XVI-lea, a Imperiului Otoman, fiind înglobat
    spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în Imperiul Austriac. Din 1867 a făcut
    parte din partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar, fiind împărțit pe linii
    etnice între cele trei state naționale ale zonei după Primul Război Mondial.
    Aceste influențe istorice se oglindesc în expoziția Răsucirea, în obiectele
    de patrimoniu prezentate publicului. Gavril Pop ne-a prezentat un astfel de
    obiect, îndrăgit de publicul vizitator:


    Lumea e super curioasă, în principiu de obiectele de
    patrimoniu. Sunt două furci pentru torsul lânii. Una din ele, cea din spate,
    are și o oglindă mică pe ea. Acum, mie îmi place să vorbesc despre obiectul acesta
    pentru că, vorbind despre el, putem să aducem la suprafață mai multe straturi
    de interpretare. Torcând noaptea, există superstiția asta că acei care
    manevrează fibra textilă sau lucrează cu textile au puterea de a modela
    destinul. Produceau ghemuri de lână, noaptea. Exista pericolul să intre un
    demon în ghem, să blesteme ghemul, să intre în cămașa ta, ceea ce e o chestie
    ce n-ar trebui să se întâmple, nu? Și atunci, pe furcă au pus o mică oglindă,
    ca să țină spiritele departe.


  • Anul 1918 văzut din cealaltă parte

    Anul 1918 văzut din cealaltă parte

    S-a scris foarte mult și se va mai scrie încă despre primul război mondial, despre Marele Război, așa cum a fost denumit el atunci, pentru că era ceea ce lumea nu mai văzuse. Era o mobilizare imensă de resurse și oameni făcută pentru ideile timpului, pentru convingeri și pentru utopii. Pentru că ideile cele mai excentrice, înainte să se materializeze, sunt ciudățenii pe care oamenii le tratează și cu entuziasm, dar și cu circumspecție trecându-le în categoria utopiilor. Tot ceea ce a urmat încheierii primului conflict mondial ar fost considerat înainte de 1914, anul începerii conflagrației, de nerealizat.



    România a intrat în marele conflict în 1916 de partea Antantei anglo-franco-ruse. Armata română a luptat singură în anul 1916 pe cel mai lung front al primului război mondial, de la nord e lanțul carpatic până la sud pe Dunăre și țărmul Mării Negre, fiind înfrântă. Sprijinită de armata rusă și de misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot, armata română a opus o rezistență de succes înaintării armatelor germane și austro-ungare în anul 1917. În anul 1918, în urma victoriei Antantei, unirea Vechiului Regat al României cu teritoriile din imperiile învecinate locuite majoritar de români, a devenit posibilă. Anul 1918 a fost, pentru posteritate, unul al triumfului, al celebrării și comemorării sacrificiilor tuturor românilor pentru România Mare.



    Savurarea victoriei din 1918 nu a lăsat loc pentru compătimirea învinșilor care au pierdut aproape totul. Austro-Ungaria era desființată și redusă la teritoriile în care populațiile etnice ale celor două state succesoare, Austria și Ungaria, erau majoritare. Însă învingătorii adevărați sunt cei care găsesc timp și disponibilitate de a privi și la suferința învinșilor, de a-și vedea propriile suferințe pentru victorie, și prin ochii perdanților. Iar volumul editat de istoricii maghiari Nándor Bárdi și Judit Pál și intitulat Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul este o culegere de documente ale timpului. Istoricul Daniel Cain a spus că începutul războiului pentru români care a dus la victoria finală a fost unul prea optimist, cu foarte mici îndoieli.



    Fac o trimitere la un articol care a reprezentat o voce singulară în presa din Vechiul Regat de la sfârșitul lui 1914 și începutul lui 1915. Este un articol de fond publicat într-o revistă economică care le răspunde celor care cereau insistent întrarea în război: bine, intrăm în Transilvania, vom face România Mare. Care este modelul administrativ pe care noi îl vom propune celor din Transilvania? Avem experiența administrativă necesară pentru a înlocui, de exemplu, elita din orașele transilvănene? A fost un articol singular în presa acelei acelei perioade pentru că existau articole extrem furtunoase despre necesitatea și despre ușurința de fapt a luării deciziei ca Armata Română să treacă Carpații.



    Lejeritatea cu care oamenii produc adevărate tragedii este tipică minții noastre și motivată de intențiile bune. Una dintre iluziile cu care se hrănesc oamenii este aceea că un război se termină repede, fără a fi nevoie de prea mult efort. A fost un mod de gândire al acelei generații și, așa cum istoria a demonstrat, și generațiile următoare au făcut la fel.



    Daniel Cain: Pentru a iustra această ușurătate cu care era văzut războiul în vara lui 1916 în București au existat două incidente majore, înainte de intrarea României în război: o explozie la Arsenalul armatei și o explozie la pulberăria din cartierul Dudești. Presa de a doua zi, în speță Adevărul, spune că trebuie luate măsuri pentru că spionii făcuseră asta și 300 de oameni fuseseră sacrificați, adică exact atâția cât trebuia să se sacrifice pentru îndeplinirea idealului național după trecerea Carpaților. Deci, în 1916, o mare parte din publicul din Vechiul Regat era convins că această intrare a României în război va fi, practic, plimbare.



    Daniel Cain ne-a vorbit despre calitățile unui volum provocator, unul în care regăsim aceleași trăiri din timpul războiului, numai că din partea opusă a perspectivei: El, practic, ne oferă niște răspunsuri la niște întrebări, ne dă o imagine extrem de variată, despre ce înseamnă experiența războiului în primul rând pentru omul de rând, pentru cel prins sub vremuri. Avem aici mărturii despre experiențe care se rezumă, în primul rând, la incertitudine, la incertitudinea zilei de mâine, la spaimă. Să ne punem în situația celor care locuiau în localitățile de graniță, în care, brusc, a doua zi au văzut o altă armată intrând în localitate. Văd o schimbare, o retragere a administrației locale, o înlocuire a administrației locale, iar peste câteva zile sau câteva săptămâni să se revină la vechea stare de lucruri.



    Volumul Dincolo de tranșee este mai mult decât o invitație la lectură. El este un îndemn la a privi un an glorios, așa cum fost 1918 pentru români, din cealaltă parte, a celor care au pierdut, și de a împărtăși suferința, învingători și învinși deopotrivă.


  • Eroi români din Războiul de Reîntregire

    Eroi români din Războiul de Reîntregire

    Col. Gheorghe Poenaru-Bordea este primul ofițer român căzut, în 1916, în războiul de Reîntregire. Pe urmele acestui personaj legendar, descoperim eroice fapte de arme din prima conflagrație mondială (la Fundata, Rucăr, Dragoslavele) și gesturi de recunoștință (la Mateiaș și Valea Mare Pravăț) ale urmașilor; ne sunt repovestite de parohul Bisericii Domnești din Dragoslavele, Pr. Gheorghe Cârstina.






  • Palatul Universul din Bucureşti

    Palatul Universul din Bucureşti

    Legătura
    dintre cel mai citit cotidian românesc dinainte de Primul război mondial şi din
    perioada interbelică şi stilul arhitectural tipic României Mari o constituie
    Palatul Universul, sediul redacţiei. Cotidianul Universul a
    apărut pe 20 august 1884, a fost fondat de italianul Luigi Cazzavillan și a
    devenit cel mai răspândit ziar românesc până la închiderea de către regimul
    comunist la începutul anilor 1950. Iar în timp numeroasele sale suplimente i-au
    crescut tirajul, transformând Universul în nucleul unui adevărat imperiu
    gazetăresc. Cazzavillan, fost voluntar în armata lui Garibaldi, stabilit la
    Bucureşti unde a predat italiana, fiind și reprezentant al fabricii de
    biciclete Bianchi, este omagiat în prezent tocmai pentru contribuţiile sale
    esenţiale în dezvoltarea presei populare românești prin publicaţii accesibile
    tuturor şi care popularizau – fără să trivializeze – informaţii culturale şi
    ştiinţifice.

    Din păcate, a murit destul de tânăr la 52 de ani, la începutul
    anului 1904. Iar în timpul primei conflagraţii mondiale, Universul şi-a
    încetat apariţia, fiind reluată apoi sub conducerea altor patroni dintre care
    cel mai vestit şi longeviv a fost gazetarul şi omul politic Stelian Popescu. În
    cea mai marte parte a perioadei interbelice – până în 1943 -, Stelian Popescu
    s-a aflat la conducerea Universului, imprimându-i şi opţiunile sale politice,
    de centru-dreapta. Deşi Universul nu
    şi-a păstrat neutralitatea politică, el a continuat să fie cel mai răspândit
    ziar, supravieţuind chiar puţin timp şi în regimul comunist până în 1953. Și
    tot din timpul conducerii lui Stelian Popescu datează și sediul redacției din
    interbelic, Palatul Universul. Ridicată după planurile marelui arhitect Paul
    Smărăndescu, clădirea este înaltă, impunătoare și îmbină stilul neo-românesc -
    care a marcat arhitectura de după Marea Unire din 1918 – cu cel modernist.
    Despre Paul Smărăndescu, arhitect prolific născut pe 26 iunie 1881, ne vorbește
    acum Oana Marinache, istoric de artă. Rădăcinile sale se află într-una din
    zonele istorice ale Bucureștiului, păstrată aproape neatinsă până azi. Oana
    Marinache.

    El s-a născut în mahalaua Mântuleasa. Tânărul
    se naște într-o familie cu o stare socială bună. Și din partea mamei, și din
    partea tatălui, era descendent al unei familii de negustori de dincolo de
    Dunăre unde, la momentul respectiv, vorbim de Imperiul Otoman. Este vorba de
    familia Solacolu. Deci tânărul Paul Smărăndescu, alături de surorile sale care
    vor veni pe lume după el, se naște într-o familie care făcea parte din
    burghezia în plină ascensiune. La sfârșitul secolului al XIX-lea urmează școala
    primară de băieți Mântuleasa din apropierea casei. Studiază,
    apoi la liceul Matei Basarab, iar, către sfârșitul veacului al XIX-lea, dă
    examen de admitere la școala noastră de arhitectură deja înființată. Astfel
    apucă să parcurgă primii ani de educație universitară. Mai târziu, beneficiind
    de sprijinul familiei, ajunge la Expoziția Universală de la 1900 din Paris unde
    intră în contact cu pavilioanele și cu elita arhitecturii mondiale. Și atunci
    are loc o schimbare în parcursul său, o reorientare. Se va pregăti,
    bineînțeles, în spațiul francez pentru admiterea la Școala de arhitectură, unde
    are un traseu mult mai rapid. Obține diploma franceză și se întoarce în țară în
    1906. Iar în 1907 deja este în câmpul muncii, lucrând în București.


    Reîntors în țară, Paul Smărăndescu devine
    treptat unul dintre reprezentanții stilului neo-românesc pe care, însă, l-a
    inovat prin aporturi moderniste. Oana Marinache continuă biografului
    arhitectului. Activitatea lui se împarte în două direcții
    sau în două trasee profesionale. Una este pe cont propriu, are propriul
    atelier. Iar în paralel, are însă și funcție publică, având și serviciu în
    administrația publică. În primii ani urmează o carieră architect-șef la
    Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar marea majoritate a carierei
    sale va fi petrecută în serviciul tehnic al Ministerului de Interne, de la care
    se pensionează în preajma celui de-al doilea război mondial. Spre finalul
    carierei începe proiectul Palatului Ministerului de Interne, fostul sediu al CC
    al PCR și al senatului României postdecembriste.


    Fiind în ultimul an de
    activitate și având în vedere și anumite schimbări politice – suntem la finalul
    domniei lui Carol al II-lea – clădirea de astăzi este rodul altui arhitect,
    colegul său care preia ștafeta, de fapt, de la Ministerul de Interne, Mihai
    Nădejde. Flexibilitatea lui de a trece
    prin toate stilurile, adică de la stilul eclectic francez la stilul
    neoromânesc, fiind unul dintre reprezentanții de seamă ai acestui sti, dar
    apoi, în perioada anilor 30, se îndreaptă și se adaptează comenzilor vremii.
    Adică are și imobile de raport sau imobile moderniste, imobile mai simplificate
    din punctul de vedere al decorației, dar care erau pe atunci la modă. De
    exemplu, clădirile moderniste de pe Bulevardul Magheru ridicate pe mai multe
    nivele.


    Tot pe mai multe nivele, mai exact șapte,
    se ridică și Palatul Universul, inaugurat în 1930. Amplasat în apropierea
    Universității bucureștene și a Căii Victoria, lângă sediile altor publicații
    importante din epocă, Palatul Universul nu adăpostea doar redacția, ci și
    tipografia, birourile conducerii și departamentul financiar. În 1948 a fost
    naționalizat, dar și-a menținut statutul de sediu de redacții, iar între
    2015-2016 a trecut printr-un amplu proces de restaurare, forma conferită de
    Paul Smărăndescu fiindu-I păstrată în mare parte.




  • Adolphe A. Chevallier

    Adolphe A. Chevallier


    În a doua jumătate a secolului al 19-lea, fotografia se răspândește cu repeziciune și în spațiul românesc. Străini și români au imortalizat peisaje, oameni, localități și situații cotidiene. De nume precum Carol Popp de Szathmary este legată fotografia română de război, el participând la Războiul Crimeii din 1853-1856. Franz Duschek a fost autorul unora dintre cele mai vechi fotografii ale Bucureștiului. Fotograful Războiului de independență a României din 1877-1878 a fost Franz Mandy, Ioan Spirescu a introdus fotografia în culori, iar Iosif Berman a fost, la începutul secolului 20, părintele fotojurnalismului românesc. Între toate aceste nume și multe altele și-a făcut loc și Adolphe A. Chevallier, fotograf de origine helveto-română din orașul Piatra Neamț.



    Născut din tată elvețian și mamă româncă în 1881 în nordul Moldovei, Chevallier a hotărât din copilărie că va deveni artist vizual. A studiat arta fotografică la Lausanne, în Elveția, trimis de tatăl său. A obținut brevetul de fotograf al Curții Regale și și-a deschis un atelier de fotografie la Piatra Neamț unde realiza fotografii. Unele dintre ele ajungeau cărți poștale ilustrate. Profesorul Sergiu Găbureac și Ilie Gînga sunt autorii volumului “Chevallier, cronicarul-foto al plaiurilor nemțene”. Unul dintre cei doi autori, Sergiu Găbureac, s-a referit la sprijinul de care s-a bucurat Chevallier în meseria sa.


    “Un inginer în domeniul silviculturii în acea perioadă, mai ales că Adolphe Chevallier-tatăl a fost chemat de regele Carol I să vină în țară pentru a se ocupa de domeniul forestier din zona Moldovei, nu avea problema susținerii materiale. Prin ce se distinge Chevallier de mulțimea de fotografi din epocă? În primul rând, toți fotografii timpului erau axați pe câștigarea vieții zilnice. La Chevallier, această problemă sigur că s-a pus și ea, dar el a avut marea inspirație să realizeze fotografii de interes public. Aceste fotografii de interes public au devenit peste ani o adevărată comoară de ordin etnografic pentru cercetători și chiar în epocă a fost foarte mult apreciat. Multe dintre fotografiile lui s-au transformat în mesageri poștali.”



    Ce fotografiază Chevallier? Sergiu Găbureac și-a structurat cartea pe opt capitole în care răspunde cititorului la această întrebare. “În “Pe cărări de munte” descrie Ceahlăul, munții Rodnei, valea Bistriței. În capitolul “Vetre de lumină” este cuprins tot ce ține de lumină spirituală, biserici și mănăstiri din zona Moldovei, ajungând până la Cernăuți unde primește o comandă pentru a realiza un set de fotografii pentru Patriarhia Română în 1938. În capitolul “Domeniile Coroanei Broșteni și Bicaz” avem aproape fotografii-unicat privind dezvoltarea acestor zone. Capitolul 4, “Familia regală la Bicaz”, este un alt unicat deoarece a fost singurul fotograf acceptat să facă o sesiune foto cu familia regală retrasă la Bicaz în timpul primei urgii mondiale. Capitolul 5 este foarte interesant deoarce cuprinde mai toate ocupațiile din viața de zi cu zi a locuitorilor văii Bistriței. În capitolul 6, portul popular este prezentat în toată frumusețea sa, nu numai portul popular din Moldova ci și din alte zone ale țării. În sfârșit, cu Chevallier putem să ne plimbăm în capitolul 7 prin Piatra Neamț și alte locuri prin imaginile-document, având în vedere că multe dintre edificiile realizate în acele vremuri au fost demolate în timpul comunismului. Capitolul 8 se ocupă de prima jamboree a cercetașilor din România care a avut loc la Piatra Neamț.”



    Norii negri ai primului război mondial se adunau deasupra Europei în preajma anului 1914. Doi ani mai târziu, în 1916, și România intra în război, iar Chevallier se înrola ca voluntar. A lucrat în cadrul spitalului militar de la Piatra Neamț și a continuat să fotografieze. Sergiu Găbureac. “Chevallier s-a dovedit a fi mai patriot decât mulți dintre patrioții timpului, mai ales din zona politică. Uneori este revoltat de modul în care este tratată problema românească. Avem numeroase scrisori și pasaje din care rezultă acest lucru. El și-a afirmat întotdeauna originea românească nedezicându-se de ea nici măcar pe patul morții.”



    În perioada interbelică, în România Mare, Chevallier prosperă în plan personal și profesional. În 1925 se căsătorește și are două fiice. Însă cel de-al doilea război mondial îi va schimba viața. După încheierea conflictului, în 1945 vine la București și vede că lumea era alta. Sergiu Găbureac. Track: “Ajunge la București și bineînțeles că este revoltat de faptul că meseria lui este încadrată forțat într-o cooperativă meșteșugărească. Aceste cooperative de sorginte sovietică începuseră să apară în toate domeniile. El, fiind un spirit foarte liber, este total împotrivă și bineînțeles că încep șicanele. Chevallier constată că locul său nu mai poate fi în România și se retrage la fetele lui la Lausanne, în Elveția.”



    23 aprilie 1963, după 13 ani de exil elvețian, fotograful Adolphe A. Chevallier încetează din viață la vârsta de 81 de ani la Baden. A lăsat în urmă o vastă operă fotografică, clișeele sale fiind foarte căutate azi de colecționari.






  • 100 de ani de la semnarea Micii Înțelegeri

    100 de ani de la semnarea Micii Înțelegeri

    Primul război mondial a
    fost atât de puternic impregnat în mintea generațiilor de la începutul
    secolului 20 încât, după sfârșitul lui, lumea a încercat să facă orice era
    posibil ca un asemenea șoc să nu se mai producă. Astfel, s-a creat Societatea Națiunilor sau
    Liga Națiunilor, organism internațional predecesor al ONU, ca forum de
    dezbatere a ideilor și de aplanare a controverselor. Cele mai generoase principii au fost enunțate, cel
    mai important fiind excluderea războiului ca mijloc de clarificare a
    disputelor.


    În timp ce învingătorii încercau să dea o nouă viziune
    asupra viitorului relațiilor europene și internaționale, învinșii doreau
    refacerea hărții politice a Europei de dinainte de 1914, data izbucnirii
    marelui conflict. Teritoriile pierdute de unii și trecute în mâinile
    învingătorilor au fost ceea ce a despărțit cele două tabere opuse. În fața
    refuzului reciproc de a-și admite punctele de vedere, taberele au încercat
    să-și urmeze interesele. Pentru învingători, politicile de cooperare regională
    au fost încercări de a contracara interesele învinșilor și de a-și păstra ce
    dobândiseră cu imense sacrificii.


    România a făcut parte din tabăra învingătorilor și prin unirile
    succesive a format Regatul României Mari. Diplomația română s-a angajat în
    alianțe de cooperare regională, prima fiind alianța cu Polonia din 1921. A doua
    alianță a fost Mica Înțelegere sau Mica Antantă, după modelul Antantei din
    război, cu Cehoslovacia și Iugoslavia definitivată în octombrie, același an
    1921. Cea de-a treia alianță de cooperare regională a fost Antanta Balcanică,
    în 1934, când România, Iugoslavia, Grecia și Turcia se aliau împotriva
    Bulgariei.


    Am început discuția cu istoricul Ioan Scurtu despre
    centenarul Micii Înțelegeri cu cadrul internațional al anului 1921. Și Cehoslovacia, și Iugoslavia și România aveau tratate de pace cu
    Ungaria, semnate împreună cu toate celelalte state aliate ale Antantei, pe 4
    iunie 1920, la Trianon. Aceste trei state erau interesate ca granițele
    confirmate prin acel tratat să fie respectate și apărate. Aceasta a fost ideea
    unei alianțe, pe baza statutului Societății Națiunilor, instituție creată în
    1919 la propunerea președintelui SUA Wilson. Scopul era de a exclude războiul
    ca mijloc de rezolvare a problemelor divergente dintre state. În acest caz al
    Micii Înțelegeri, s-au purtat negocieri ajungându-se la semnarea de tratate
    bilaterale. România și Iugoslavia erau interesate în apărarea granițelor cu
    Ungaria și cu Bulgaria, în timp ce Cehoslovacia nu avea nicio problemă cu
    Bulgaria. Ca atare, nu a considerat util să se angajeze în ceva care nu o
    privea.


    Așadar, alianța româno-iugoslavo-cehoslovacă s-a cimentat
    în urma a trei tratate bilaterale. Ioan Scurtu a sumarizat esența lor. Documentele aveau un text similar, în cazul documentului
    româno-cehoslovac se prevedea apărarea granițelor cu Ungaria. Iar în cazul
    tratatului dintre România și Iugoslavia era prevăzut un atac neprovocat din
    partea Ungariei sau a Bulgariei, a ambelor țări. Această alianță a fost prima
    alianță multilaterală din Europa de după primul război mondial, realizată după
    modelul Societăţii
    Naţiunilor, care a trezit mari speranţe.


    Alianțele
    regionale din Europa Centrală și de Est care s-au constituit împotriva Ungariei
    și Bulgariei au fost disproporționate, consideră Ioan Scurtu. Opinia sa este că
    propaganda a fost cheia. Analizând mai în detaliu situaţia am rămas
    frapat că cele trei ţări, care aveau împreună 683.000 de kilometri pătrați și
    50 de milioane de locuitori, se aliau împotriva unui stat care avea 93.000 de
    milometri pătrați și 9 milioane de locuitori. Fiecare stat în parte avea o
    suprafață mai mare și un număr de locuitori mai mare decât Ungaria. Și-atunci mi-am
    pus întrebarea de ce a fost nevoie de o asemenea alianță când fiecare în parte
    putea să facă față unei eventuale agresiuni ungare? Mai ales că Ungaria fusese
    nevoită prin tratat să-și desființeze armata permanentă, să-și desființeze
    fabricile de armament, să nu creeze noi formațiuni militare. N-am găsit o
    explicație foarte clară, părerea mea este că liderii celor 3 state au avut în
    vedere propaganda externă ungară, tradițional foarte puternică. În fața unei
    eventuale agresiuni ungare, sprijinită de mari puteri, statele din Mica
    Înțelegere trebuia să acționeze în comun.


    Către
    finele anilor 1930 era limpede că politica de antagonizare între cele două
    foste blocuri nu mai putea continua. Învingătorii au fost mai concilianți, însă
    aceasta nu a ajutat la menținerea păcii, crede Ioan Scurtu. Ungaria, sprijinită puternic de Italia și Germania, dar și cu acordul
    Franței și Marii Britanii, cele două state care garantau aplicarea tratatelor
    de pace de la Paris din 1919-1920, a obținut dreptul la înarmare. În 1938, prin
    acordul de la Bled, cele trei state ale Micii Înțelegeri au fost de acord cu
    înarmarea Ungariei considerând că acesta era un pas important spre consolidarea
    păcii. Cât de important a fost acel pas s-a văzut în perioada următoare când,
    mai întâi, în noiembrie 1938 Ungaria a preluat o parte din Cehoslovacia. În
    1940, în august, prin dictatul de la Viena, o parte a Transilvaniei, și în
    aprilie 1941 o parte a Iugoslaviei.


    Politicile
    de cooperare regională din perioada interbelică au fost, în final, eșecuri.
    Mica Înțelegere, cea mai promițătoare dintre ele, s-a prăbușit pentru că a fost
    prea idealistă pentru vremea ei.

  • Ṭentenarlu a ligăturloru România-Polonia

    Ṭentenarlu a ligăturloru România-Polonia

    Tu bitisita-a protlui polimu mondial, harta Europăllei Ṭentrale și di Est eara altă turlie andicra di cum eara ma ninti. Imperiile otoman, rus și austro-ungar aavea kirută și statele naționale lă avea loată loclu. Primlu polimu mondial avea alăsată dituăpoi 10 miliuñi di morță și cu tuti aestea, acă eara un polimu nivrutu, azvimtălli minduea politiţ di amintari a teritoriilor kiruti tutu pi calea a armatloru. Azvingătorlli, di altă parti, minduea s’ndreagă politiţ di alianță cari s’nkeadică fitrusearea diznău a polimlui. Cari nu putu s’hibă evitatu el s’avea purtată, cu ndauă excepții, anamisa di idyilli dușmani ditu prima conflagrație mondială.



    România și Polonia avea interese comune după 1918. Eale s-aprukeară nica ș-ma multu, maxusu că alăncearea diznău a sinurlui comunu u făţea ma lişoară ahurhearea a ligăturloru cari eara ditu Eta di Mesi. Istoriclu Ioan Scurtu pirmitusi cum s-feaţi aprukearea ahurhinda cu anlu 1921. “Convenția ditu marţu 1921 eara ună convenție militară și ea pruvidea agiutorlu unu alantu tru cazul a unăllei atacă niprovocată la sinurlu ditu apirită di partea ali Rusie sovietică. Polonia s’avea ampulisită cu trupili aruseşti sovietiţi și cu aţeali ucrainene și avea ananghi di unu ahtari tratat cu România tra s’asiguripsească unu ndrupămintu, di una parte. Di alta, vrea s’aibă unu soţu la sinurlu di sud, a deapoa România unu la sinurlu di nordu. Ari un interesu comun a aţiloru dauă state. Tradițional, Moldova și Polonia fură state viţini.”



    România și Polonia avea ananghi di pricunușteare și aesta s’fătea pritu ună politică di cooperare regională. Doilu sturu a pricunuștearillei eara promovarea a principiilor Societății Națiunilor pi plan european cari băga eliminarea a polimului nolgica di anvărtuşearea-a irinillei. Ași cum să spuni că irinea s’asiguripseaşti pritu adrarea ndridzeri di polimu, și aprukearea româno-polonă s’ndridzea anvărliga a cooperarillei militară, concretizată pritu adusa aminti convenție militară, znuita tru 1926. Ioan Scurtu spusi tu şcurti zboară conținutlu a actului. “Convenția pruvidea elaborarea a unui document mutrinda colaborarea militară anamisa di ateali dauă state. S’ţănură ma multi andamusi anamisa di statili majore ditu ateali dauă văsilii, s-apufusiră turlii concrete di colaborare. Ama, tru aestu kiro, tru 1926 aestă convenție fu znuită tru una formulă cari spunea că aţeali două state va s’agiută ună alantă tru cazlu a unui atac niprovocat ditu partea altui stat. Nu mata avea pruveadirea expresă “la sinurlu ditu apirită”, dimi aţelu cu Uniunea Sovietică. Muabeţli niintară tru noima ti s’află ună colaborari anamisa di ateali dauă armate la alanti sinuri.”



    Tăxita coopearare militară româno-polonă avea ama s’agiungă ndilicată. Ioan Scurtu nă spuni cum. “Polonia eara tu ună dispută teritorială cu Cehoslovacia cari avea agiumtă aliata ali Românie pritu Nica Akicăseari. Și atumţea, planurile militare numata putură s’hibă bitisiti, să s’agiungă la elemente concrete, la exerciții militare comune și ași ma nclo. Polonia și Cehoslovacia xanaamintati, anamisa di liderllii politici a aţiloru două state avea disuiduseri di minduită cari țănea di ambiția a cathi unăllei ta s’hibă tru protathesi ca aliat. Cându ministrul di externe ali României Take Ionescu pripusi nica ditu 1919 a conducătorilor aţiloru doauă state una alianță di la Marea Baltică la Marea Neagră, niţi Polonia și niţi Cehoslovacia nu aprukeară. Regiunea Teșin aflată tru niakicăseari eara multu avută tru minereu di cărbuni. Eara kirolu anda cărbunili giuca un rol multu importantu. Cehoslovacia nica avea şi probleme di sinuru și cu Ungaria, kiro tu cari Polonia nu avea. Și atumţea, nu avea harauua ti ună colaborare cu Cehoslovacia pe un teren cari vrea s’duţea la ostilizarea ali Ungarie.”



    Reorientarea diplomatică europeană ditu mesea a anilor 30, cilastaserlir ali Franță și Marii Britanii, garantele a cundratiloru di irini di după primlu polimu mondial, ta s’u facă cama apridunată ună Germanie nazistă ţi eara tutu ma fuviroasă dusiră la alăxeri di percepție. Aflată anamisa di Germania nazistă și Uniunea Sovietică, clirunomlu ali Rusiei țariste, aţeali două mări puteri cu cari s’ampulisea multu kiro nica ditu Evul Mediu și cari u kisară tru 1795, Polonia vrea ta ş’asiguripsească isihia a sinurloru. Ioan Scurtu. “Diplomația poloneză navigă și la un moment dat aprăftăsi s’agiungă la relații aprukeati cu Uniunea Sovietică, s’ndreagă ună turlie di pactu di nifuvirseari. Deapoa și cu Germania aprăftăsi s’adară ună turlie di pactu di nifuvirseari tru 1934. Aţeali două state, Polonia și Germania, s’angaja s’bagă tru lucru Convenția di la Paris ditu 1928 cari pruvidea excludirea a polimlui ca hălati di ndridzeari a diferendilor anamisa di state. Pi aestu teren, colonelul Beck, ministrul di externe ali Poloniei, disvărti ună yie campanie contra al Nicolae Titulescu, prezidentulu a Societății Națiunilor, cari mutrea realizarea unui sistem di securitate colectivă cari viza Germania. Până tu soni, istoria scoasi tu videală că aţea politică fu falimentară. Polonia fu atacată di Germania tru 1 di yismăciuni 1939, iar tru 17 di yismăciunie 1939 și di Uniunea Sovietică.”



    Ti amărtie, emu Polonia emu Români,a va s’cadă curbani a pactului Ribbetrop-Molotov, prima tru 1939, la scurtu kiro după akicăsearea germano-sovietică, a deapoa România va’li yina arada tru veara-a anlui 1940. Ti aduţeari aminti veacllea suţălle, România putu nica s’u agiută Polonia pritu alăsarea a cumăndusearillei politiţi, a armatăllei și a tezaurului polonez s’treacă pritu teritoriul românesc și s’agiungă tru Occidentu.




    Autoru: Steliu Lambru


    Armânipsearea: Taşcu Lala


  • Centenarul relațiilor România-Polonia

    Centenarul relațiilor România-Polonia

    La finele primului război mondial, harta Europei Centrale
    și de Est arăta diferit față de cum fusese înainte. Imperiile otoman, rus și
    austro-ungar dispăruseră și statele naționale le luaseră locul. Primul război
    mondial lăsase în urmă 10 milioane de morți și cu toate acestea, deși era un
    război detestat, învinșii imaginau politici de recuperare a teritoriilor
    pierdute tot pe calea armelor. Învingătorii, pe de altă parte, încercau să pună
    la punct politici de alianță care să împiedice reapariția războiului. Care nu a
    putut fi evitat el purtându-se, cu câteva excepții, între aceiași dușmani din
    prima conflagrație mondială.


    România
    și Polonia aveau interese comune după 1918. Ele s-au apropiat și mai mult, mai
    ales că reapariția graniței comune ușura reluarea relațiilor care datau din
    Evul Mediu. Istoricul Ioan Scurtu a povestit cum s-a produs apropierea începând
    cu anul 1921. Convenția din
    martie 1921 era o convenție militară și ea prevedea ajutorul reciproc în cazul
    unui atac neprovocat la granița orientală din partea Rusiei sovietice. Polonia
    se confruntase cu trupele ruse sovietice și cu cele ucrainene și avea nevoie de
    un asemenea tratat cu România pentru a se asigura de un sprijin, pe de-o parte.
    Pe de alta, voia să aibă un prieten la granița de sud, iar România unul la
    granița de nord. Exista un interes comun al celor două state. Tradițional,
    Moldova și Polonia au fost state vecine.


    România
    și Polonia aveau nevoie de recunoaștere și aceasta se putea obține printr-o
    politică de cooperare regională. Al doilea pilon al recunoașterii era
    promovarea principiilor Societății Națiunilor pe plan european care puneau
    eliminarea războiului în centrul consolidării păcii. Așa cum se spune că pacea
    se asigură prin a face pregătiri de război, și apropierea româno-polonă se
    construia în jurul cooperării militare, concretizată prin amintita convenție
    militară, reînnoită în 1926. Ioan Scurtu a sintetizat conținutul actului. Convenția prevedea elaborarea
    unui document privitor la colaborarea militară între cele două state. Au avut
    loc mai multe întâlniri între statele majore din cele două țări, s-au stabilit
    modalități concrete de colaborare. Dar, între timp, în 1926 această convenție a
    fost reînnoită într-o formulă care spunea că cele două state se vor sprijini în
    cazul unui atac neprovocat din partea altui stat. Nu mai exista prevederea
    expresă la granița de răsărit, deci cea cu Uniunea Sovietică. Discuțiile au
    evoluat în sensul găsirii unei colaborări între cele două armate la celelalte
    granițe.


    Promițătoarea
    cooperare militară româno-polonă avea însă să se complice. Ioan Scurtu ne spune
    cum. Polonia se afla într-o
    dispută teritorială cu Cehoslovacia care devenise aliata României prin Mica
    Înțelegere. Și atunci, planurile militare n-au mai putut fi finalizate, să se
    ajungă la elemente concrete, la exerciții militare comune și așa mai departe.
    Polonia și Cehoslovacia renăscând, între liderii politici ai celor două state
    au existat deosebiri de vederi care ținea de ambiția fiecăruia de a fi în
    primul plan ca aliat. Când ministrul de externe al României Take Ionescu a
    propus încă din 1919 conducătorilor celor două state o alianță de la Marea
    Baltică la Marea Neagră, nici Polonia și nici Cehoslovacia nu au acceptat.
    Regiunea Teșin aflată în dispută era foarte bogată în minereu de cărbune. Era
    vremea în care cărbunele juca un rol extrem de important. Cehoslovacia mai avea
    probleme de frontieră și cu Ungaria, în timp ce Polonia nu avea. Și atunci, nu
    se simțea atrasă de o colaborare cu Cehoslovacia pe un teren care ar fi dus la
    ostilizarea Ungariei.


    Reorientarea diplomatică europeană de
    la mijlocul anilor ’30, încercările Franței și Marii Britanii, garantele
    tratatelor de pace de după primul război mondial, de a îmblânzi o Germanie
    nazistă din ce în ce mai agresivă au dus la modificări de percepție. Aflată
    între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, urmașa Rusiei țariste, cele două
    mari puteri cu care se războise vreme îndelungată încă din Evul Mediu și care o
    striviseră în 1795, Polonia dorea să-și asigure liniștea frontierelor. Ioan
    Scurtu. Diplomația poloneză
    a navigat și la un moment dat a reușit să ajungă la relații apropiate cu
    Uniunea Sovietică, să convină un fel de pact de neagresiune. Apoi și cu
    Germania a reușit să încheie un fel de pact de neagresiune în 1934. Cele două
    state, Polonia și Germania, se angajau să pună în aplicare Convenția de la
    Paris din 1928 care prevedea excluderea războiului ca mijloc de rezolvare a
    diferendelor dintre state. Pe acest teren, colonelul Beck, ministrul de externe
    al Poloniei, a desfășurat o vie campanie împotriva lui Nicolae Titulescu,
    președintele Societății Națiunilor, care urmărea realizarea unui sistem de
    securitate colectivă care viza Germania. Până la urmă, istoria a dovedit că
    acea politică a fost falimentară. Polonia a fost atacată de Germania pe 1
    septembrie 1939, iar pe 17 septembrie 1939 și de Uniunea Sovietică.


    Din păcate, și Polonia și România vor
    cădea victime ale pactului Ribbetrop-Molotov, prima în 1939, la scurt timp după
    înțelegerea germano-sovietică, iar România va urma în vara anului 1940. În
    amintirea vechii prietenii, România a mai putut ajuta Polonia prin lăsarea
    conducerii politice, a armatei și tezaurului polonez să treacă prin teritoriul
    românesc și să ajungă în Occident.

  • România și revoluția bolșevică

    România și revoluția bolșevică

    Pe teritoriul României, în timpul primului
    război mondial, aveau să intre soldați ruși ca aliați, o alianță care se
    consfințise pe 16 august 1916 când România intra în primul război mondial
    alături de Franța, Marea Britanie și Rusia. Ajutorul rus nu a venit imediat și,
    atunci când a venit, a fost slab și neconvingător. Armata română a fost
    înfrântă, iar în luna decembrie 1916 autoritățile române se refugiau în
    Moldova. Abia în primele zile ale anului 1917 a sosit ajutorul militar rus
    consistent și el a însemnat prezența a un milion de militari. Cooperarea
    româno-rusă a funcționat satisfăcător, garantată de implicarea franceză
    directă, și frontul nu a putut fi străpuns de armatele Puterilor Centrale în
    decursul anului 1917.


    Însă 1917 nu se va termina la fel de promițător cum
    începuse, ba chiar dimpotrivă. Cele două revoluții din Rusia aveau să spulbere
    moralul armatei ruse și destrucurarea ei punea în pericol nu numai frontul de
    pe Carpați, ci și ordinea socială existentă. Atunci când Lenin și grupul său
    triumfau și instaurau regimul bolșevic în noiembrie 1917, situația din România
    scăpa de sub orice control. Militarii ruși se transformau din aliați în inamici
    și armata română constata cu stupoare că aliatul de ieri, devenit inamicul de
    azi, era cel puțin la fel de periculos ca inamicul german declarat. Prin mari
    eforturi, armata română reușea să lichideze rebeliunea militarilor ruși și să
    restabilizeze situația.


    Istoricul Șerban Pavelescu de la Institutul de Studii
    Politice Apărare și Istorie Militară a editat volumul Aliatul inamic care
    cuprinde memoriile scrise de doi generali ruși, Nikolai A. Monkevitz și
    Aleksandr N. Vinogradski. Ei s-au aflat pe frontul românesc în anii 1917-1918
    și din scrierile lor aflăm cum a fost România nevoită să facă față revoluției
    bolșevice.

    Mare parte din
    aceste trupe ruse se regăsesc în spatele frontului, o mare concentrare de trupe
    ruse se găsea în zona Nicolina, deasupra Iașiului. Agitația bolșevică formată
    acolo comitele revoluționare create după octombrie 1917, amenințau structurile
    politice și administrative ale statului român. De aici și până la conflict era
    doar un pas care se va face în iarna anului 1917-1918 când trupele române vor
    fi nevoite să intervină, în cele din urmă, împotriva fostului aliat pentru a-l
    evacua de pe teritoriul României. Așa se va ajunge în 1918 la adevărate bătălii
    între trupele române și ruse, trupele române încercând să împiedice trupele
    ruse să părăsească frontul cu echipamentele și armamentul și muniția. În
    spatele frontului, lipsa de disciplină, dezorganizarea, agitația revoluționară
    transformau acele trupe ruse în bande de jefuitori care distrugeau totul în
    cale.


    Violența de care au dat dovadă militarii ruși a fost una
    extremă, mai ales în Basarabia sau Republica Moldova de azi. Aceste trupe înfrânte și
    evacuate manu militari de trupele
    române, vor trece Prutul și vor dezlănțui teroarea acolo. Intervenția din
    martie 1918 a trupelor române în Basarabia nu este nimic altceva decât o
    reinstaurare a ordinii și liniștii în condițiile în care chiar viața și
    avuturile, nu mai vorbesc de deciziile organismelor democratic alese ale
    românilor dintre Prut și Nistru, erau puse sub semnul întrebării de ambițiile
    hegemonice bolșevice.


    Paginile celor doi generali ruși
    abundă în detalii despre cum percepeau oamenii realitatea războiului și
    schimbările care se produceau cu repeziciune sub ochii lor. Șerban Pavelescu. O mulțime de alte amănunte sunt
    interesante de văzut cu privire la modul în care funcționau relațiile în
    interiorul armatei ruse în acea perioadă. Putem vedea cum s-a ajuns până la
    extrema în care generalul Șcerbacev, ultimul comandant al frontului românesc al
    trupelor ruse, ajunge să fie păzit de propriile sale trupe de către un pluton
    de infanteriști români. Se mai poate vedea cum se căutau tot felul de soluții
    pentru a găsi o motivație pentru acele trupe de a continua lupta. Guvernul
    provizoriu va onora foarte greu ideea că putea însufleți propriile trupe și să
    le facă să continue lupta, după cum se angajase față de aliații occidentali. În
    ceea ce privește bolșevicii lucrurile stăteau cu totul altfel și ei vor fi
    dispuși, și asta se va regăsi și pe frontul românesc, la orice fel de concesii
    pentru a păstra puterea pe care o cuceriseră.



    Cu toate acestea și în ciuda
    stricăciunilor imense pe rușii care le-au produs, Șerban Pavelescu a arătat că
    intervenția românilor a fost decisivă în cazul multora dintre ei. O bună parte dintre
    ei au reușit să-și revizuiască opiniile și să renunțe la radicalismul
    revoluționar. De notat un
    lucru: depărtarea frontului românesc de Moscova și de centru, modul în care au
    funcționat trupele ruse, chiar exemplul trupelor române care nu s-au lăsat
    contaminate de bolșevism au făcut ca nivelul de defecțiune al trupelor ruse,
    gradul lor de bolșevizare, să fie cel mai scăzut din tot frontul de est. De pe
    frontul românesc se recrutează cele mai multe trupe care vor lupta de partea
    albilor. Și nu mă refer la batalioane sau unități constituite din ofițeri,
    subofițeri și cadeți. A fost vorba de trupe regulate care vor accepta și se vor
    înrola, păstrând disciplina, de partea armatelor albe.


    În anii primului război mondial,
    România a fost nevoită să facă față unui asalt dublu, atât al inamicului din
    față, cât și al inamicului din spate. Iar revoluția bolșevică a fost inamicul
    din spate pe care îl aștepta cel mai puțin.

  • Accidentul feroviar de la Ciurea

    Accidentul feroviar de la Ciurea

    România intrase în primul război
    mondial în august 1916 de partea alianței franco-anglo-ruse. După aproape patru
    luni de lupte violente, pe 6 decembrie 1916 armata germană ocupa Bucureştiul.
    Autoritățile române se retrăgeau în Moldova, dar retragerea a fost făcută în
    mare măsură haotic. În acel haos, în ultima noapte a anului 1916, lângă Iaşi avea
    loc cel mai mare accident feroviar din istoria României. Aproximativ 1000 de
    oameni îşi pierdeau viaţa atunci când un tren supradimensionat şi supraîncărcat
    deraia în localitatea Ciurea.


    Istoricul Dorin Stănescu este istoric
    al căilor ferate și a documentat marele accident. Conform lui, pe o reţea de
    1330 de kilometri de cale ferată din Moldova au fost retrase 1000 de locomotive
    şi aproximativ 25.000 de vagoane, întregul parc feroviar din România. Astfel,
    s-a ajuns în situația ca liniile să fie blocate, iar circulaţia era foarte
    îngreunată. Dorin Stănescu a început povestea acelui accident cu ziua de 30
    decembrie.

    În contextul în
    care armata română s-a retras în Moldova, un tren a plecat de la Galaţi în data
    de 30 decembrie 1916, un Galaţi aflat sub bombardamentele armatei germane şi
    sub iminenta ocupaţie. Acest tren a plecat supraîncărcat cu destinaţia Iaşi.
    Trenul a plecat cu o întârziere de câteva ore. Era un tren supraaglomerat
    pentru că o mulţime de civili voiau să plece spre Iaşi. Alături de aceştia se
    mai aflau soldaţi care erau în permisie şi trebuia să ajungă evident la unităţile
    lor militare, plus o serie de soldaţi ruşi. Trebuie să spunem că printre cei
    care au plecat cu acel tren mai cunoscuţi erau Emil Costinescu, fost ministru
    de finanţe, Yvonne Blondel, fiica fostului ambasador al Franței la Bucureşti,
    şi geograful George Vâlsan.


    Se spune că orice lucru care începe
    rău se termină și mai rău. Dorin Stănescu. Trenul a devenit supraaglomerat pentru că pe traseu se mai adaugau vagoane
    care erau pur şi simplu luate cu asalt. Foarte mulţi călători au decis să se urce
    cu orice preţ în acest tren, inclusiv pe acoperişurile vagoanelor. Ca atare, de
    la o staţie la alta trenul a devenit tot mai lung şi tot mai plin de călători. Am
    făcut un calcul, luând ca etalon vagoanele care circulau la vremea respectivă
    şi ce suprafaţă aveau ele, pentru a vedea cam câţi călători ar fi încăput în
    compartimente, pe holuri, pe tampoanele vagoanelor şi pe acoperiş. Coroborate
    cu mărturiile privind numărul vagoanelor a reieşit că în acel tren călătoreau
    nu mai puţin de 5000 de oameni, în mod normal nu puteau călători decât cel mult
    1000. Lumea era disperată să fugă din Galaţi, iar soldaţii să ajungă la
    unităţi.


    Pe 31 decembrie 1916 călătoria
    trenului Galați-Iași se apropia de final. Însă de unul tragic. Dorin Stănescu. Pe 31 decembrie trenul a ajuns
    la Bârlad şi a staţionat întreaga noapte de 30 spre 31 decembrie. A doua zi,
    până la Iaşi, mai erau de parcurs încă 120 de kilometri. Trenul a ajuns pe la
    12 noaptea la Ciurea, o localitate şi o staţie de cale ferată la câţiva
    kilometri de oraş, care are particularitatea că este într-o vale. Era o iarnă
    grea şi ninsese din abundenţă. În momentul în care trenul a început să coboare
    panta, mecanicii au încercat să frâneze. Din păcate, aglomeraţia excesivă din
    tren nu a mai permis persoanelor abilitate să acţioneze modul în care erau
    prevăzute acele vagoane cu frâne de mână manevrate individual, pentru fiecare
    vagon, şi să încetinească acea coborâre. Trenul a coborât panta cu viteză
    foarte mare și a deraiat de pe linie.


    În gara de la Ciurea, toate liniile
    erau pline de vagoane de călători și vagoane cisternă în care se afla petrol. Atunci
    când trenul a sărit de pe șine, el s-a ciocnit cu alte vagoane și s-a produs o
    explozie uriașă. În apropierea gării Ciurea se afla un depozit de muniție care
    a fost afectat și el. Martorii spun că exploziile au fost ca un mic cutremur de
    pământ. Mulți oameni au fost aruncați în zăpadă, dar foarte mulți au murit
    striviți între fiarele vagoanelor sau uciși de explozii. Estimările epocii merg
    până la 1000 de morți.


    Urmările teribilului accident au fost
    previzibile, supraviețuitorii și urmașii victimelor cerând dreptate. Dorin
    Stănescu. Foarte multe
    dintre victime sau urmași ai acestora au încercat să dea în judecată căile
    ferate și armata română pentru a primi despăgubiri. Evident că procesul a
    trenat și s-a ajuns la concluzia că, din punct de vedere juridic, teritoriul se
    afla sub jurisdicția armatei și pagubele ar trebui considerate ca pagube de
    război. De multe ori, în societatea omenească, vinovat este mortul. Comisia de
    ancheta a găsit de cuviință să spună că, din cauza călătorilor care blocaseră
    manevrele angajaților trenului, acesta n-a mai putut fi oprit.

    Există o
    similitudine cu un alt accident care s-a întâmplat în același context, dar în
    Franța. Pe 12 decembrie 1917, în Savoia, un tren de soldați francezi aflați în
    permisie, aflat într-o zonă de deal, a deraiat și concluziile anchetei care a
    urmat au fost cam aceleași. Nimeni n-a plătit pentru acea tragedie. Și acel
    tren era supraaglomerat și au murit 400 de oameni. S-a dorit să nu se mai caute
    țapi ispășitori, vinovat a fost considerat războiul.



    Accidentul de la Ciurea din noaptea Anului Nou
    1917 a fost unul ieșit din comun pentru acele timpuri. Însă războiul în sine
    este ceva ieșit din comun

  • Recunoaşterea României Mari

    Recunoaşterea României Mari

    Acum, după mai bine de un secol, evenimentele de la sfârşitul Primului Război Mondial par a fi aliniate într-o curgere logică, firească, într-un proces bine gândit anterior. Documentele şi mărturiile vremii ne arată, de fapt, momente de înălţător patriotism care se îmbină cu dezamăgirea şi disperarea, oameni de mare anvergură, care au prefigurat viitorul democrat al omenirii dar şi presiuni ca totul să rămână într-un trecut desuet, ce se dovedise deja a fi criminal.


    Pentru România, este definiţia anului 1918, cu un tratat de pace ce se dorea înrobitor pe vecie dar care nu a rezistat decât câteva luni, nefiind, oricum, ratificat de rege, cu o eroică decizie a Basarabiei de a se uni cu România ce rezista la Iaşi, cu votul românilor din Bucovina de a se uni, de asemenea, cu Regatul şi, la 1 Decembrie, cu impresionanta adunare naţională de la Alba Iulia, în care 1228 de reprezentanţi oficiali ai Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului au votat unirea cu România. Sfârşitul anului aduce pacea şi intrarea în arenă a diplomaţiei.


    Nu era, însă, sfârşitul istoriei, poate doar începutul ei. Dacă 1918 a fost anul războiului, 1919 promitea să fie anul păcii. Din primele zile, cei mai puternici oameni ai lumii s-au întâlnit la Paris, în pitoreşti localităţi din jurul său şi în palatele domeniului de la Versailles pentru a negocia pacea, sub toate aspectele ei. Situaţia Europei, deci şi a României, a căzut în sarcina unui careu format din Franţa, Marea Britanie, Italia şi Statele Unite ale Americii. Japonia a fost şi ea unul dintre puternicii negociatori dar s-a ocupat mai mult de problemele Extremului Orient.


    Primul tratat de pace, cel cu Germania, a fost semnat la Versailles, a urmat cel cu Austria, încheiat la Saint-Germain, care recunoştea unirea Bucovinei cu România, semnat, însă, de delegaţia Bucureştiului cu o întârziere de fix trei luni. Între timp, se semnase, la Neuilly, tratatul de pace cu Bulgaria, care confirma frontierele din 1916, când România intrase în război. Se recunoştea, astfel, Cadrilaterul în componenţa României. Negocierile au continuat şi anul următor, 1920, cele mai complicate fiind cele cu Ungaria. Între timp, se petrecuse şi o experienţă comunistă în Ungaria, un guvern sovietic conducând ţara pentru 133 de zile. Regimul Bela Kun fusese înlăturat de intervenţia armatei române, aprobată de puterile câştigătoare ale Primului Război Mondial. De altfel, în martie 1918, trupele comuniste ungare atacaseră România şi Cehoslovacia, ţări vecine. Tratatul de pace cu Ungaria, semnat în iunie 1920, la Trianon, recunoştea decizia de la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România.


    A existat şi un tratat care a reconfirmat unirea Basarabiei cu România, votată la Chişinău, în martie 1918. Se numeşte chiar Tratatul de la Paris, şi a fost semnat la 28 iunie 1920, deci, acum un secol. A fost, practic, ultimul tratat de pace din seria celor semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris, la încheierea Primului Război Mondial. Dar nici atunci nu s-a încheiat istoria tumultosului început al secolului XX. Tratatul cu Turcia, semnat la Sèvres, în august 1920, a fost renegociat la Lausanne, trei ani mai târziu, pe un fond complicat, când Imperiul Otoman devenise Republica Turcia, condusă de Kemal Ataturk.


    S-a înfiinţat şi Societatea Naţiunilor, sau Liga Naţiunilor, în formula englezească, Statele Unite nu au ratificat o serie de acorduri şi nici membră a acestei organizaţii nu a devenit. A urmat o perioadă de pace, o adevărată epocă de aur interbelică, scurtă, de cel mult două decenii, în care unii şi-au pregătit revanşa. Alţii consideră că Al Doilea Război Mondial nu a fost decât o continuare a primei conflagraţii, care a încercat să schimbe o serie de decizii ale Conferinţei de pace de la Paris. De fapt, a fost o nouă încercare a aceloraşi forţe negre, militariste, să pună stăpânire pe întreaga omenire, după un scenariu care eşuase încă din Primul Război Mondial.

  • Rușii pe teritoriul românesc în primul război mondial

    Rușii pe teritoriul românesc în primul război mondial

    În primul război mondial, România a
    fost aliata Franței, Angliei și Rusiei. Înfrântă în campania din 1916 în sud,
    armata română se retrăgea în est, în Moldova, unde un milion de militari ruși erau
    mobilizați pentru a rezista atacurilor germano-austro-ungare. Însă în decurs de
    un an și câteva luni, militarii ruși staționați în România treceau de la ordine
    la anarhie.


    Istoricul Șerban Pavelescu de la
    Institutul de Studii Politice Apărare și Istorie Militară a editat volumul
    Aliatul inamic. Cartea cuprinde memoriile inedite în limba română scrise de doi
    generali ruși, Nikolai A. Monkevitz și Aleksandr N. Vinogradski, care s-au aflat
    pe frontul românesc în anii 1917-1918. Cei doi generali ruși descriu starea de
    lucruri din război, relații interumane, fragmente de realitate cotidiană.

    Șerban Pavelescu a explicat alegerile făcute de România în anii Marelui Război,
    aflată între Germania și Rusia, care a intrat în luptă alături de Antanta, deși
    era parte a Triplei Alianțe. România
    nu voia să se alieze cu Rusia, România avea o istorie de mefiență față de
    Rusia. România chiar aderase la Tripla Alianță pentru a găsi o soluție de
    balansare față de amenințarea și riscul de securitate militar pe care îl
    reprezenta Rusia. Pe de altă parte însă România voia să se alieze cu Franța, după
    cum România voise să se alieze cu Germania în 1883 și trebuise să înghită
    pilula amară austro-ungară. Dar România voia să se alieze cu Franța și Marea
    Britanie și așa a trebuit să înghită pilula rusă.


    Așa
    începea o aventură româno-rusă pe muchie de cuțit, o alianță ținută în viață de
    francezi.

    Șerban Pavelescu: Relațiile de comandament au
    fost cât de cât corecte, în anumite situații dar nu întotdeauna, și aceste
    situații au fost destul de sinuoase, cu multe suișuri și coborâșuri. Ceea ce a
    făcut ca alianța să meargă totuși fără defecțiuni majore până la revoluția din
    februarie 1917 au fost prezența și diligențele necontenite ale misiunii
    militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot. Ea a făcut, pe
    lângă opera de înzestrare și instruire a armatei române, de recuperare și
    refacere a armatei române în anii 1916-1917, și opera de bune oficii cu marele
    aliat rus.

    Aceste bune oficii au fost supravegherea transporturilor de
    echipamente, muniții și alte furnituri de război care veneau pe o cale ocolită
    la Murmask și străbăteau întregul teritoriu rus până în România. Erau membri ai
    misiunii militare franceze prezenți în fiecare nod de cale ferată făcând
    posibile acele transporturi în condițiile în care prioritare erau nevoile
    frontului rus.


    Însă alianța româno-rusă se formase pe suspiciune din
    partea română și pe aroganță din partea rusă.

    Șerban Pavelescu cu detalii: Rușii, atunci când au intrat în
    război, le-au comunicat francezilor că pentru ei frontul românesc era un
    non-sens și că era imposibil să fie apărat. După opinia lor, ceea ce
    solicitaseră românii și se angajaseră aliații, și anume menținerea frontului
    din sud, era imposibil de făcut. Rușii și-au fixat linia frontului ideală
    pentru ei pe râul Siret. A mai fost lentoarea cu care trupele ruse au
    intervenit în luptă în condițiile în care armata română se lupta să facă față
    și să țină trecătorile Carpaților și după aceea să țină aliniamentele de pe
    râurile Jiu și Olt. Rușii au venit mult prea târziu pentru bătălia
    Bucureștiului. Iar pe frontul de sud din Dobrogea au trimis câteva trupe de
    sacrificiu, între care s-a evidențiat eroica divizie sârbă care și-a pierdut
    aproape jumătate din efective în lupte care nu au schimbat soarta războiului.


    Alianța româno-rusă funcționa cu sincope, însă cei doi
    generali ruși arată că militarii lor din România erau bine pregătiți, bine
    hrăniți și îngrijiți, aveau armament și muniții suficiente și nu căzuseră
    victime epidemiilor de febră recurentă și tifos exantematic. Însă revoluția din
    februarie 1917 avea să schimbe totul. Ea aducea dezintegrarea armatei ruse din
    cauza propagandei bolșevice și a abolirii de către guvernul provizoriu rus a disciplinei
    și ierarhiei militare. Ofensiva germano-austro-ungară din vara anului 1917 era
    oprită prin eforturile supraomenești ale armatei române, în timp ce în nord, în
    Ucraina, unități întregi ruse dezertau din fața armatelor Puterilor Centrale.

    Șerban Pavelescu arată că, în scurt timp, fragila alianță româno-rusă se va
    transforma într-o dușmănie feroce:

    Armata rusă, de la aliat, devine o chestiune imponderabilă nesigură, iar
    în toamna anului 1917 va deveni de-a dreptul un inamic. Mare parte din aceste
    trupe ruse se regăsesc în spatele frontului, o mare concentrare de trupe ruse
    se găsea în zona Nicolina, deasupra Iașiului. Agitația bolșevică formată acolo,
    comitetele revoluționare create după octombrie 1917, amenințau structurile
    politice și administrative ale statului român.

    De aici și până la conflict era
    doar un pas care se va face în iarna anului 1917-1918 când trupele române vor
    fi nevoite să intervină, în cele din urmă, împotriva fostului aliat pentru a-l
    evacua de pe teritoriul României. Așa se va ajunge în 1918 la adevărate bătălii
    între trupele române și ruse, trupele române încercând să împiedice trupele
    ruse să părăsească frontul cu echipamentele și armamentul și muniția. În
    spatele frontului, lipsa de disciplină, dezorganizarea, agitația revoluționară
    transformau acele trupe ruse în bande de jefuitori care distrugeau totul în
    cale.


    La
    sfârșitul primului război mondial, istovite, Rusia și România vor merge în
    direcții opuse și vor rămâne neprietene: Rusia va alege regimul comunist, iar
    România democrația liberală.

  • Ocuparea României în primul război mondial în cărțile poștale

    Ocuparea României în primul război mondial în cărțile poștale

    Funcția
    principală a propagandei este aceea de a-și mobiliza proprii cetățeni în
    vremuri grele pentru un stat și pentru populația sa. Pentru că funcționarea
    propagandei este legată de aparatul unui stat. Despre propagandă s-a scris
    enorm, despre propaganda de război și mai mult. Unul dintre elementele de care
    propaganda abuzează și fără de care n-ar putea exista este imaginea. Orice tip de
    propagandă se folosește de imagine pentru a-și glorifica realizările dar și
    pentru a diminua forța adversarului ori chiar a-l ridiculiza.


    În
    primul război mondial, propaganda prin imagine a funcționat la cote înalte.
    România a intrat în Marele Război în august 1916 de partea alianței
    franco-anglo-ruse în urma promisiunilor teritoriale după doi ani de
    neutralitate. Însă în decembrie 1916, partea sa de sud sau provinciile
    Muntenia, Oltenia și Dobrogea împreună cu capitala București era ocupată de
    armatele germană, austro-ungară, bulgară și turcă după patru luni de lupte
    violente în care 300.000 de militari români și-au găsit sfârșitul. Refugiate în
    est în Moldova, autoritățile române împreună cu sprijinul misiunii militare
    franceze și al armatei ruse pregăteau victorioasa campanie din 1917 prin
    bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.


    Ocupată
    în sud, România a fost nevoită să suporte un drastic regim economic de
    rechiziții și restricții și propaganda învingătoare se folosea din plin de
    situație pentrua prezenta realitățile
    românești. În spatele realităților să exista însă și o viață cotidiană care se
    reluase sub ocupație și ea era surprinsă de camerele de fotografiat. Mihail
    Macri este colecționar, cartofil și prin mâinile sale au trecut zeci de mii de
    cărți poștale, unele dintre ele din România anilor 1916-1918.

    Au apărut cărți poștale ale
    armatelor de ocupație. De exemplu, era renumita poștă bulgară în România. Când
    au ajuns bulgarii în București și au găsit niște cărți poștale pe care pe care
    au pus niște timbrișoare ale lor. Au format un fel de întreguri
    pseudofilatelice dar care acum sunt colecționabile după atâta timp. După care,
    atunci când a trecut armata germană, fiecare regiment sau batalion sigur avea
    un fotograf pentru soldații proprii ca să scrie acasă pentru că aveau voie s-o
    facă. Soldații germani nu aveau cărți poștale și atunci se fotografiau, de
    exemplu, cu o țărancă din Titu și trimiteau poza acasă, dacă nu erau
    căsătoriți. Dacă erau căsătoriți nu se fotografiau cu acea țărancă, evident.


    În
    1916, România era o țară care ieșise din sfera de influență otomană începând cu
    mai mult de un secol în urmă. În timpul regelui Carol I de
    Hohenzollern-Sigmaringen, România reușise performanțe economie notabile precum
    construirea unei rețele de căi ferate care acoperea întregul teritoriu național,
    o industrie petrolieră de înaltă calitate și își construise capitala București
    și alte orașe importante precum Iași, Craiova, Ploiești la care se adăugau
    orașele-port la Dunăre și portul Constanța de la Marea Neagră. Majoritatea
    populației rămăsese rurală și dependentă de agricultură, cu un grad ridicat de
    sărăcie, iar propaganda nu a ezitat să surprindă în special aceste realități
    românești, așa cum afirmă Mihail Macri:

    S-au făcut cărți poștale de propagandă de către germani în România, au
    fost cele mai urâte cărți poștale despre români care au existat vreodată.
    Germanii n-au descoperit nicio clădire, nici măcar una în București, în afara
    unei crâșme din Colentina, Colentina nefiind în București pe vremea aceea, al
    cărei acoperiș înclinat era ținut nu de un stîlp ci de un băț, iar pe prispă
    erau câteva mese. Pe mijlocul străzii, până să se ajungă la crâșmă, era un porc
    într-o baltă. Germanii trebuia să fotografieze condițiile în care ne ocupaseră
    pe noi. În fotografiile și cărțile poștale facute de germani nu existau o
    femeie frumoasă și elegantă, o șaretă, un teatru național, o clădire a
    palatului regal, nimic.


    Dar
    propaganda germană a surprins, voit sau nu, și părți de realitate cotidiană
    românească obișnuită.

    Mihail Macri:
    Singurele lucruri frumoase pe care le-au fotografiat au fost târgurile,
    două sau trei, fiind gros-plan cum nu se făceau în România era frumos pentru că
    se vedeau tot felul de vânzători de aproape din epoca respectivă, inclusiv cei
    care prestau diverse munci acasă. Aveau instrumentele muncii lor în mâini
    pentru a fi recunoscuți de cei care aveau nevoie de serviciile lor.

    Cărțile
    noaste poștale au fost și ele de propagandă, antibulgărești, au fost cele mai
    frumoase cărți poștale de propagandă. Bineînțeles că a existat și reversul
    medaliei, cele mai frumoase cărți bulgărești au fost cele de propagandă,
    antiromânești. Regele Carol avea o figură impecabilă de șoricel, cu urechi mai
    mari decât un șoricel, adică semăna ușor cu un măgar.

    Va să nu mai spun cum
    arăta renumitul țar Ferdinand în cărțile poștale românești, cu un nas imens, de
    obicei cu un șut în partea dorsală. Nu mai era nevoie de text, mesajul era
    evident. Urmările războiului au existat în cărțile poștale, mai puțin la noi
    decât în Franța de exemplu, multe cărți poștale arătau ce însemnase războiul.


    România
    anilor 1916-1918 văzută prin ochii propagandei germane apărea ca un teritoriu
    subdezvoltat și un ținut al sălbăticiei. Ceea ce era o simplificare grosolană,
    așa cum face propaganda întotdeauna, indiferent de locurile unde se manifestă.

  • Tifosul exantematic în România primului război mondial

    Tifosul exantematic în România primului război mondial

    Istoria epidemiilor în spațiul
    românesc a scris în anii primului război mondial pagini îngrozitoare despre
    tifosul exantematic. Conform statisticilor, în iarna anului 1916-1917, epidemia
    de tifos exantematic au luat viețile a aproximativ 350.000 de militari și
    450.000 de civili din România fiind considerată mai ucigătoare decât
    confruntările militare în sine.


    România intrase în primul război mondial în
    august 1916 alături de Antanta franco-anglo-rusă printr-o ofensivă militară în
    Transilvania, provincie locuită majoritar de români din Austro-Ungaria.
    Contraofensiva germano-austro-ungară din nord și cea germano-bulgară din sud au
    făcut ca armata română să trecă pe poziții defensive și, după patru luni de
    lupte, să fie nevoită să se retragă în Moldova împreună cu autoritățile și o
    parte din populație. În decembrie 1916 Bucureștiul era ocupat de armatele
    germane, bulgare și austro-ungare și se instituia un regim militar dur de
    rechiziții și restricții.



    Ocupația militară a Bucureștiului a
    însemnat însă și apariția unui nou dușman: tifosul exantematic. La sfârșitul
    lunii decembrie 1916 se înregistrează primele cazuri în rândul populației
    sărace din București care rapid s-au transformat într-o epidemie. Războiul și lipsurile
    ca hrana și căldura au contribuit la propagarea bolii. Al doilea focar de
    infecție, mult mai sever decât cel din sud, a fost cel adus de armata rusă. Istoricul
    Delia Bălăican de la Biblioteca Academiei Române a cercetat impactul pe care
    epidemia de tifos exantematic l-a avut asupra societății române.

    Ce înseamnă epidemie de tifos
    exantematic? Cauza erau păduchii, în consecință, mizeria și sărăcia, lipsa
    asigurării igienei în rândul populației civile și în rândul trupelor militare.
    În România, trupele ruse au adus această boală, ea apăruse în rândul trupelor
    ruse și sporadic în zona Balcanilor. Cu ocazia mișcării trupelor în Moldova
    boala s-a răspândit și la țară. Situația a degenerat ajungându-se la o
    mortalitate de 30% în rândul populației civile și până la 40% în rândul
    medicilor în luna martie a anului 1917.


    În
    ciuda haosului, autoritățile române reacționează și concep un plan de măsuri de
    combatere a epidemiei. Delia Bălăican. În ianuarie 1917, boala a fost recunoscută oficial iar vârful epidemiei a
    fost în martie. În Bucureștiul ocupat, Institutul de bacteriologie era în
    continuare condus de omul de știință Victor Babeș. La Iași, ca urmare a
    apelurilor făcute de Crucea Roșie franceză, serviciile mediale au fost
    unificate sub conducerea doctorului Ion Cantacuzino. La București, Victor Babeș
    se ocupa de fabricarea de seruri și vaccinuri pentru că trebuie să spunem că
    epidemia de tifos nu era singulară. În timpul războiului au fost semnalate și
    alt fel de epidemii cum ar fi cele de holeră și malarie. Din păcate, și epidemiile
    au fost politizate, li se reproșau autorităților că nu fuseseră pregătite. Dar
    tifosul era o boală nouă, necunoscută în spațiul românesc, și din acest motiv
    nu exista vaccin.


    În
    orice situație-limită se disting și oameni care gândesc limpede și iau măsurile
    salutare. Unul dintre eroii luptei împotriva tifosului exantematic a fost
    medicul Ion Cantacuzino. Delia Bălăican. Doctorul Cantacuzino, spun memoriile personalităților vremii dar și
    arhivele mărturisesc, a făcut minuni la Iași, într-o perioadă scurtă a reușit
    să izoleze cazurile de tifos. O echipă formată din 150 de ingineri a fost pusă
    să construiască niște barăci pentru izolarea persoanelor bolnave de cele
    sănătoase.

    Barăcile erau din lemn, erau niște spitale de campanie în care erau
    internați obligatoriu militari și civili, indiferent de vârstă și sex.
    Populația de la sate locuia încă în bordeie unde nu era lumină și aerisirea era
    practic imposibilă iar umiditatea din bordeie favoriza boala. Astfel au fost
    scoși de acolo cei bolnavi, s-a trecut la măsuri drastice de igienizare și la
    despăducherea de două ori pe săptămână a bolnavilor, la igiena personală, a
    hainelor și obiectelor intime.

    Ceea ce nu se ardea se băga în cuptoare pentru
    dezinfectare. Când nu se puteau băga în cuptor, obiectele erau introduse în
    petrol sau oțet. Acestea erau măsurile la îndemână la acea vreme. Aceleași
    măsuri erau luate și la București. La Iași, principala problemă a autorităților
    a fost asigurarea salubrității orașului. În acea iarnă teribilă și zăpada a
    fost un factor care a îngreunat rezolvarea tuturor problemelor. O problemă
    importantă era ridicarea morților de pe străzi.


    În
    acele momente critice, românii aveau nevoie de personaje salvatoare care să le
    redea încrederea în forțele proprii. Suveranii Ferdinand și Maria, în special
    regina Maria, au fost la înălțimea misiunii lor. Delia Bălăican.

    Regina Maria a fost un
    personaj-cheie nu numai în acel episod nefericit al epidemiei de tifos. Cred că
    imaginea ei din război este cea din fotografiile pe care deja le cunoaștem,
    stând la căpătâiul bolnavilor cu o vorbă bună și aducându-le mâncare grație
    relațiilor personale pe care le avea cu misiunile străine, mai ales cu cea
    americană, franceză și britanică. Regina Maria a fost un model pentru
    societatea românească iar doamnele din elita societății au urmat-o. Mobilizarea
    a fost exemplară, memoriile de război sunt emoționante. O amintesc aici doar pe
    regina Maria, o păstrăm pe regină ca pe un simbol în acea luptă și este poate
    singura imagine luminoasă din acele vremuri foarte grele.



    Măsurile
    luate au fost foarte eficiente, efectele fiind vizile în iunie 1917 când deja
    tifosul fusese eradicat. Era semnalul ridicării și cel care prevestea
    victoriile armatei române de la Mărăști, Mărășești și Oituz care vor duce în
    anul următor la victoria finală.

  • Jurnalul unui secretar regal, Louis Basset

    Jurnalul unui secretar regal, Louis Basset

    Printre
    persoanele importante ale Casei Regale a României de la începutul și până spre
    jumătatea secolului XX, s-a numărat și elvețianul Louis Basset. Cu toate
    acestea, opinia publică îl cunoaște prea puțin pe cel care a început prin a fi
    secretarul particular al regelui Carol I și a rămas administrator
    al Casei Regale vreme de mai bine de 60 de ani. Louis Basset s-a născut în
    1846, a fost absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității din
    Neuchâtel și a intrat în slujba domnitorului Carol I în anul 1869.Recent, editura Humanitas i-a publicat un jurnal inedit,
    cuprinzând perioada 23 august 1916 – 3 mai 1921, jurnal intitulat Războiul unui
    slujitor devotat. Volumul îmbogățește imaginea pe care o avem asupra primului
    război mondial, dar și asupra familiei regale, prin comentarii și observații,
    uneori, neobișnuite, aflăm de la istoricul Georgeta Filliti.

    Are o situație oarecum incertă, căci pe durata Primului
    Război Mondial, deși este secretar particular al regelui Carol I, mai întâi,
    apoi al regelului Ferdinand, el nu se află în țară. Basset avea acest avantaj
    că, aflându-se în Elveția, se putea informa. Putea să citească atât presa
    favorabilă Puterilor Centrale, cât și pe cea favorabilă antantiștilor. În plus,
    comunica, evident, destul de mult cu țara. Asta nu-l făcea să nu fie și
    subiectiv. Una din sursele mustoase, miezoase și foarte interesante legate de
    Primul Război Mondial este jurnalul lui Louis Basset. Din întreaga lectură a
    jurnalului se degajă, totuși, o reținere. Nu se poate spune că ar ti complet
    germanofil, dar nici vreun antantist plin de abnegație. Își permite, de pildă,
    diverse caracterizări care, pe moment, pot să sperie. Pacea lui Georges
    Clemenceau – amintit fiindcă după Primul Război Mondial, el și președintele SUA
    Wilson au fost principalii artizani ai păcii – o consideră un fel de pace cu
    sabia în mână. Toate aceste gânduri ale lui, scrise foarte fluent și foarte
    calm, fără patimă, ne dau de gândit. Volumul rămâne, de aceea, extraordinar de
    interesant


    Extrem de
    interesant este și autorul jurnalului: un elvețian împământenit în România,
    foarte atașat de țara de adopție, dar implicat în câteva evenimente critice ale
    familiei regale. Alina Pavelescu, traducătoarea și editoarea cărții Războiul
    unui slujitor devotat de Louis Basset, vorbește despre două dintre episoadele
    de acest tip. Alina Pavelescu. Este vorba de faimoasa rupere a logodnei
    dintre Ferdinand și, poate singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat, Elena
    Văcărescu, din păcate o opţiune care nu a fost acceptată din punct de vedere
    politic. Iar al doilea episod a fost cel în care a fost îndepărtat de la curtea
    regală preceptorul principelui Carol, viitorul Carol al II-lea, tot un elveţian
    pe nume Arnold Mohrlen. De altfel, iniţial Basset îl recomandase şi
    fusese printre cei care-l sprijiniseră ca să ajungă preceptorul viitorului
    rege. (…) Contribuise, aşadar, la îndepărtarea preceptorului favorit al lui
    Carol pe care-l îndrăgea, de altfel, şi sora lui, principesa Elisabeta. În
    ciuda acestor chestiuni mai delicate, membrii familiei regale, inclusiv Carol
    al II-lea, au delicateţa de a-l susţine până la capăt pe bătrânul Basset şi de
    a-l acoperi de onoruri în virtutea serviciilor aduse şi devotamentului arătat
    casei regale a României


    Devotamentul
    acesta poate îl intuise Carol I când și l-a ales secretar. Dar, pe atunci, un
    alt aspect părea a fi esențial: naționalitatea lui Basset. Alina Pavelescu. La începuturile instalării lui Carol I în România, el avea o problemă
    şi anume aceea că era în egală măsură dator politic şi Germaniei, prin familia
    din care provenea, dar şi Franţei, căci fusese sprijinit de Napoleon al
    III-lea. Cele două puteri au avut grijă ca, în primii ani de domnie în România,
    să-şi planteze pe lângă viitorul rege fiecare din ele omul său care să nu fie
    doar un secretar. Un exemplu este germanul Friedlander care era şi secretar,
    dar şi un mic spion al familiei de Hohenzollern, un fel factor de presiune
    care-i transmitea lui Carol cam ce doreau rudele sale din Germania să facă el
    în România.

    Cel de-al doilea secretar a fost Emile Picot care n-a rezistat în
    România decât până în 1869. Apoi s-a întors în Franţa unde a avut o carieră de
    filolog şi, ataşat fiind de cultură română, a fost primul francez care a ţinut
    la Sorbona un curs de limbă română. Emile Picot nu era doar spionul lui
    Hortense Cornu, surorii de lapte a lui Napoleon al III-lea, la curtea regală
    românească, ci a încercat să se amestece chiar în chestiuni de politică internă
    şi să determine anumite decizii ale guvernului. În aceste condiţii, în care se
    afla între ciocan şi nicovală, Carol I decide să renunţe la secretarii care
    tindeau să nu fie imparţiali şi apelează la secretari din ţările neutre.
    Iniţial, apelează la un belgian pe lângă care uceniceşte chiar Basset şi apoi
    Basset însuşi, recomandat de directorul poştei din Neuchatel care venise în
    România ca să-i consilieze pe români în organizarea propriilor servicii
    poştale


    Louis
    Basset, așadar, l-a ajutat pe Carol I în tot efortul de modernizare al
    României. Dar în timpul Primului Război Mondial a plecat din România și a stat
    la Geneva 4 ani, timp în care și-a redactat jurnalul. A murit în 1930, dar
    de-abia acum publicul românesc îi poate cunoaște ideile care nu sunt
    întotdeauna cele consacrate cu privire la consecințele Marelui Război, dar care
    au valoarea lor de adevăr și de profunzime.